Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS
–
De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi
zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi
întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în
fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi
întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată,
grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul
fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…
Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la
fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund.
Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos.
Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a
întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu
cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul
acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până
ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea
acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi
ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.
Am simţit că mă trec fiorii de frică…
– Ce Ispită este aia din fântână, moşule?
– Tu, dragul moşului, ştii că cel rău vrea să piardă totdeauna sufletele
oamenilor. El stă în locurile primejdioase, unde poate mai uşor să-l
ucidă pe om, şi de acolo îi şopteşte omului care se apropie prea mult:
– Vino, vino mai aproape. Vino şi te uită numai puţin. Vino, să vezi cât
este de frumos. Vino numai puţin… Şi omul, neştiutor, merge tot mai
aproape, până poate să‑l înhaţe. Atunci îl leagă şi-l trage la fund…
Aşa face şi la cârciumă, n-ai văzut tu? Îi arată omului paharul cu
băutură, îi face cu ochiul: Vino şi bea… Iar omul se duce treaz şi iese
beat. Se duce bun şi iese nebun. Se duce sănătos şi iese ruinat. Se duce
cinstit, dar iese pierdut. Intră om şi iese animal… I se pare că merge
la rai, dar ajunge la iad. Şi aşa este cu orice loc primejdios. Omul
trebuie să se ferească de departe, nici să nu se apropie, căci dacă se
apropie, păţeşte ca Linuţa: nu se mai poate opri până ajunge la
nenorocire.
Atunci vede şi se zbate să scape, ca musca din pânza păianjenului, dar nu mai poate.
De atunci nu mă mai apropii de fântâni şi de gropoaie. De atunci mă
feresc pe departe de uşile cârciumilor şi de orice loc în care Ispita
cea cu gheare lungi şi cu şoapte înşelătoare m-ar putea atrage ca să mă
piardă. De multe ori, când trebuie să trec pe lângă astfel de locuri,
îmi fac cruce şi trec grăbit, rugându-mă Domnului Iisus aşa:
Preaputernice Iisuse Doamne, Care ai biruit pe Ispită şi ai
zdrobit puterea Răului, Te rog să mă păzeşti când trebuie să trec pe
lângă aceste locuri primejdioase. Acopere-mi ochii, să nu văd Ispita.
Astupă-mi urechile, să n-o aud. Păzeşte-mi inima, să nu mi-o atragă. Şi
fereşte-mi paşii, să n-ajung acolo. Nu mă lăsa pe mine să mă apropii de
ea şi n-o lăsa nici pe ea să se apropie de mine, ci totdeauna fii Tu
între mine şi ea, ca să nu-mi poată face nici un rău. Amin.
De atunci, prin astfel de locuri, oricând trebuia să trec, o luam la
fugă şi nici ’napoi nu mă uitam, până când eram trecut departe.
Slăvit să fie Domnul!