LEGENDA LUI ARTABAN - AL PATRULEA MAG

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

de Eliana Popa

O legendă minunată s-a transmis din gură-n gură,
(Poate veți găsi-o scrisă, dar nu-i pildă din Scriptură)
Despre-un tânăr ce trăia într-un vechi oraș, Surate,
Vestea-nțelepciunii lui s-ar fi dus până departe!
Pielea lui avea culoarea lemnului de abanos
Răspândind miros de ambră și de flori de chiparos,
Avea chipul preafrumos, ochii vii, din stea crâmpei,
Bunătatea și tristețea prinse-n lacrima din ei!
Peste fruntea lui cea largă, cobora pe două părți,
Bogăția unui păr, precum umbra unei nopți.

Artaban călătorise prin cetăți îndepărtate,
Străbătuse răsăritul dintr-o parte-n altă parte,
Studiase științe multe...cu profesori renumiți
Și dădea mereu de lucru, luminoasei sale minți!
Astăzi, mai fără de veste, răscolind prin amintiri,
Ce aduc doar bucurie, delicatei sale firi,
Îi apar în față, parcă, trei prieteni buni și dragi:
Baltazar, Melchior și Gaspar (cei ce-au fost vestiții magi).

Nu i-ar despărți nimic, fiindc-aveau un legământ,
Ca la împlinirea vremii, când Acel Mesia Sfânt
Se va naște din Fecioară (cum stă scris în profeții),
La Damasc să se-ntâlnească pentru a călători
Înspre locul unde Pruncul, așteptat ca fiind Mesia,
Se va naște pentru oameni, cum grăiește profeția.
S-au gândit că timpu-acela, iată, sta să se-mplinească
Și va fi urmat, desigur, de-o vedenie cerească!
Au plecat atunci fârtații, despărțindu-se o vreme
Până-n ceasu-n care cerul le va da anume semne!
Fiecare-n țara lui au pornit călătoria,
Așteptând să se revadă, când se va vesti Mesia!

Singur, Artaban se-ntoarce lângă Delhi, la Surate,
Unde maica îl născuse, în mărețele-i palate...
Însă-n seara asta tristă, când sta singur in grădină,
Observă pe bolta nopții steaua plină de lumină!
Un fior parcă-i pătrunse toată ființa și gândi:
,, S-a născut cumva Mesia? Altceva nu poate fi!"
A simțit că ăsta-i semnul...iată, timpul s-a-mplinit,
Să pornească spre Damasc, precum a făgăduit!
Au trecut cinci ani de zile de la legământul lor.
Unde ești tu, Baltazar? Și tu, Gaspar! Melchior?

În dorința lui nestinsă de-a pleca să-i întâlnească,
Hotărî să vândă totul, toată averea lui lumească.
Și grădina lui frumoasă, sclipitoarele-i palate
Le vându unui nabab! Iar cu banii luați pe toate
Se grăbi către Calcutta...și cu o parte din ei
Cumpără trei pietre scumpe...de ce oare numai trei?
Un turcoaz și un opal, și-un rubin preaminunat
Toate foarte prețioase cum mai rar s-ar fi aflat!
Se porni apoi la drum și trecu prin multe locuri
Prin deșertul fără apă, mistuit de-a setei focuri,
Prin păduri cu fiare multe, s-a luptat cu lupi și hiene
Își mai odihnea, rar, trupul prin umbrare și poiene!
Se grăbea către Damasc, cum făcuse legământul,
Însă mai presus de-aceasta (de a-și împlini cuvântul)
O dorință arzătoare îi grăbea călătoria
Să ajungă mai degrabă, să-L găsească pe Mesia!
Am uitat să spun un lucru, cum în graba asta mare,
Nu a mers pe jos tot drumul, ci pe-un armăsar călare!

Dar se cam întâmplă toate, nu după voința lui
Ci așa cum este vrerea și porunca Domnului!
Când trecea printr-o pădure, a-ntâlnit căzut pe cale,
Un bolnav cuprins de friguri și de-a morții grea sudoare.
A descălecat viteazul, fiindcă sufletul lui bun
S-a înduioșat îndată! Însă parcă se opun
Doua gânduri...Ce să facă? Să rămână, nu e bine
Fiindcă trebuie s-ajungă...și bolnavu-n loc îl ține!
Iar de pleacă, cum să-l lase pradă fiarelor și nopții?
Sufletul lui și conștiința îi șoptesc să nu-l dea morții!
,, - O, Tu Însuți ești Iubire, zise gândind la Mesia
Dacă nu-l ajut pe-acesta, n-are rost călătoria
Fiindcă 'geaba vin la Tine, fiindcă 'geaba mă grăbesc,
Fără milă și iubire, pot eu, oare, să-Ți slujesc?"
A rămas lângă bolnav, l-a-ngrijit mai multe zile
Până a scăpat de friguri și și-a mai venit în fire.
Își pierduse-orice nădejde de-aș mai împlini cuvântul
Ce-l dăduse-n ziua-n care acceptase legământul!
O tristețe grea și-adâncă i-a pătruns adânc în suflet...
Cel bolnav l-a mângâiat și i-a spus: ,, - Frate, eu cuget,
Nu știu dacă s-a născut cel ce zici că e Mesia,
Însă, dacă este așa, tu să-ți schimbi călătoria!
Căci așa minune mare doar în Bethleem va fi
Pe prietenii tăi sigur, tot acolo-i vei găsi!
Întocmește-o caravană, iute, cât timp mai avem
Și pornește cu nădejde spre cetatea Bethleem!"

Artaban a prins nădejde și a mers să vândă o piatră
Se lipsi cu mare drag de frumoasa nestemată!
Întocmi o caravană și porni călătoria
Spre cetatea Bethleem ca să-l afle pe Mesia!
Și când a ajuns acolo, trecând porțile cetății,
S-a-ngrozit de-atâta sânge, de duhoarea grea a morții!
Copilași uciși în fașe, sânge mult pe străzi și-n case
Mamele smulgându-și părul, fără pruncii lor rămase!
Întrebă ce se întâmplă și o mamă-ndurerată
Îi răspunse că Irod pe Mesia vrea să-l piardă.
Și a poruncit să moară toți pruncuții sub doi ani
Însă n-a aflat tiranul ( chiar de-a dat aur și bani)
Unde este copilașul proorocit ca fiind Mesia,
Fiindcă-n noaptea sângeroasă, Maica Pruncului, Maria,
L-a ascuns sub o mantie, pe-un asin l-a așezat
Și alăturea de Iosif spre Egipt s-au îndreptat!

Nici n-apucă să gândească ce va face mai departe,
Când deodată vede-n față un pruncuț luat spre moarte,
De o ceată ostășească ce l-a smuls fără de milă
De la sânul maicii sale, tânără ca o copilă!
Fără a mai sta pe gânduri, alergă la cei din gloată
Și în schimbul celui mic, le dădu a doua piatră...
Astfel l-a salvat de moarte și-a adus și bucuria
Unei mame necăjite...(tot cu gândul la Mesia)
Însă a rugat femeia (ce i-a mulțumit nespus)
Să-l îl ducă pân' la locul unde s-a născut Iisus.
Ieslea o află tăcută, într-un act de pietate
Pentru jertfa sângeroasă, pentru pruncii din cetate!
Un mănunchi de crini ca neaua, de pe cale culesese
Și le aruncă ofrandă, pentru Cel născut în iesle.
Se întoarse în cetate...tot ce mai avea cu sine
Era dragostea de Domnul și o piatră de rubine!

A plecat din Bethleem doar cu piatra-n buzunar,
Străbătând treizeci de ani, țări și margini de hotar.
Întreba pe toată lumea unde-l află pe Mesia
Cel născut dintr-o Fecioară, Cea cu numele Maria!
Până într-o primăvară...când mergea către Apus,
A aflat din niște zvonuri unde s-ar afla Iisus!
În Ierusalim se zice....în Iudeea...O, ce bine!!!
,,Trebuie să fie El! Nici să cred parcă nu-mi vine!
Mă voi duce să mă-nchin Împăratului Divin
Și ca semn al prețuirii îi dau piatra de rubin"
Și s-a pus din nou pe cale și mergea cu mult avânt
Străbătea câmpii și dealuri prin căldură ploi și vânt.
După ceva timp și zile, urcă dealul cu măslinii,
Străbătând în mare grabă potecuțele grădinii.
Și intră-n Ierusalim, căută în lung și-n lat,
Însă nu-L găsi pe Domnul, dar se puse pe-ntrebat!
A intrat într-un lăcaș unde se ruga smerit
Un bătrân...și către dânsul, magul nostru a grăit:
,, - Îl cunoști tu pe Mesia? Spune-mi, rogu-te, de-L știi
Îl tot caut de ani mulți, ceas de ceas și zi de zi!"
,, - Îl cunosc, de bună seamă, fiindcă El m-a vindecat
La Vitezda-n scăldătoare, către mine s-a plecat.
Mulți a vindecat Hristos! Însă mulți L-au și urât...
Fariseii, cărturarii chiar și oamenii de rând.
,, - Fie-ți milă și de mine! Spune-mi unde îl găsesc?"
Și plângând, răspunse moșul: ,, - Chiar acum Îl răstignesc!
Pentru El mă rog acuma, că-s bătrân nu mă pot duce,
Pe Golgota îl găsești! Este răstignit pe Cruce!"

Artaban plecă în grabă, fuge magul precum vântul
Spre Golgota însângerată, unde-i răstignit Cuvântul
Însă, când să urce dealul, jos, la poalele cetății,
Iar văzu soldați și oameni ce slujeau urii și morții!
O copilă ca o floare, precum ciuta speriată
( Când o încolțesc șacalii și-i aproape sfâșiată)
Era trasă și târâtă, către-o piață, să o vândă
Și strigă spre Artaban: ,, - Fie-ți milă și m-ajută!
Tata a murit dator....eu n-am bani să le plătesc
Ce rușine mă așteaptă! Ah, doar moartea îmi doresc!"
,, - Doamne, Tu nu ai nevoie, nici de aur sau rubine!
Știu că Tu, mi-ai scos-o-n cale și-ai trimis-o către mine!"
Și înduioșat adânc, a scos cea din urmă piatră
Și a pus-o-n mâna fetei, cu conștiința împăcată.

Însă-n clipa aceea mare se cutremură pământul,
Soarele-și pierdu lumina...precum leul, mugea vântul!
Casele cădeau ruină, s-au înspăimântat cu toții,
Când văzut-au cum ieșeau, precum viii, din gropi morții!
Fiindcă-n clipa aceea-n care, nu știau un' s-o apuce!
Cel ce-a fost Lumina Lumii și-a dat sufletul pe Cruce!
Deodată o cărămidă ce se rupse dintr-o casă,
(Parcă a fost aruncată de o mână furioasă)
L-a strivit pe Artaban și în clipa morții lui,
I s-a arătat, în slavă, Cel cu rănile de cui!
Avea brațele deschise și- a grăit cu duioșie:
,, - Toate pietrele acelea, te așteaptă-n veșnicie!
Ai comoară-n cer acuma, fiindcă toate câte-ai dat
Cu iubire și cu milă, și cu sufletul curat,
Toate câte ai făcut pentru frații mei mai mici,
Le-am primit cu bucurie și le ai și tu aici!
Mult mai multe daruri sfinte vei primi în veșnicie
Fiindcă tot ce-ai dat l-a oameni, tu le-ai dat și lor și mie!"

Astfel magul nostru vrednic, cel cu chip de abanos,
A pășit în veșnicie în Lumina lui Hristos!

EU TE AM PE TINE, DOAMNE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

de Preot Sorin Croitoru

Nu am mamă, nu am tată,
N-am bunici, căci toți s-au dus,
Dar Te am pe Tine, Doamne,
Milostivul meu Iisus,

Și o am pe Sfânta-Ți Maică
Ocrotindu-mă mereu,
Iar ca Tată bun în ceruri
Mi L-ai dat pe Dumnezeu.

N-am în lume mulți prieteni,
Fiindcă oamenii sunt răi,
Dar ca ajutor în viață
Mi i-ai dat pe sfinții Tăi

Și îi simt mereu aproape
Ori de câte ori mă rog,
Mângâiat fiind de dânșii
Într-un tainic dialog.

Mi-ai mai dat, Iisuse Sfinte,
Un prieten veghetor
Care pururea mă-învață,
Sfântul înger păzitor,

Mă îndeamnă să fac bine,
Mă oprește să fac rău
Căci e plin de-înțelepciune,
Fiind plin de harul Tău.

Când aș vrea să schimb o vorbă,
Însă toți mă părăsesc,
Iau Scriptura Ta în mână
Și cuvântul Ți-l citesc

Și atunci îmi trece dorul,
Căci cuvântul Tău e viu,
Și-auzindu-Te pe Tine,
Întristat nu pot să fiu.

Deseori în viața asta
M-am simțit al nimănui..
Multe suflete sunt calde,
Dar ca Tine nimeni nu-i..

Când Te am pe Tine, Doamne,
Eu sunt cel mai fericit,
Când Te pierd prin nepăsare,
Sunt un suflet chinuit.

De mă pierd de Tine, Doamne,
Ieși în căutarea mea,
Du-mă iar pe calea bună
De apuc pe calea rea,

Lasă-mă sărac în viață,
Dezbrăcat, străin, flămând,
Dar orfan de Tine, Doamne,
Nu, nu mă lăsa nicicând!

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu:

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

      


Preamilostivă Maică, al milei sfînt izvor,
Nădejdea mântuirii, scăparea tuturor,
La Tine vin cu lacrimi, când sunt îndurerat,
La mila Ta, Măicuţă, cu grea durere cad.

Că cine plânge oare, în jale şi-n nevoi
Şi suferă durerea, alăturea de noi ?
Doar inima de mamă cu sufletul curat,
Pentru copil îndură, durerea ne’ncetat.

Fecioara cea mai sfântă şi Mama lui Iisus
Şi Maica tuturora , a noastră-n ceruri sus,
Tu suferi pentru lume, cu noi eşti în nevoi,
Tu eşti în suferinţă, alăturea de noi.

Copilul la durere, sărman şi necăjit,
De inima de mamă se simte ocrotit.
Că mama îi nădejde , izvor de mângăieri,
Când ei îi spui durerea, recapeţi noi puteri.

Cu lacrimi de durere Te chem neâncetat,
Să nu ne laşi la demoni, să nu ne laşi în iad.
O ,..inimă de mamă, auzi durerea mea,
Şi ruga cea smerită ce-o fac în faţa Ta.

Îndură-te şi-ascultă, pe robul tău smerit,
Că iată ştiu credinţa şi-s tot nepocăit,
Tot stăpânit de patimi,tot fără de iubire,
Tot aprig în cuvinte şi plin de clevetire,

Îndură-Te de mine,Te rog Stăpâna mea
Că vin cu pocăinţa, din nou în faţa Ta,
Eu cel lipsit de fapte şi tot ce este bun.
Ascultă-mi rugăciunea smerită şi acum.

La inima de mamă la îndurarea Ta,
Fecioară Preacurată alerg, nu mă lăsa,
Tu roagă-l pe Stăpânul, pe Bunul Fiul Tău,
Şi scoate ortodocşii din tot ce este rău.

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu:


Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ocrotitoarea neamului omenesc, acum cădem în fata milostivirii tale, ca una care cunosti cât de mare este slăbiciunea noastră, cât de groaznică ne este căderea, cât de departe suntem de adevărata cale a dreptătii dumnezeiessti; am căzut, ne-am depărtat, toti ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut.


Cine ne va ajuta, cine ne va ridica pe noi, dacă nu tu, care esti Maica noastră cea bună si milostivă, care totdeauna mijlocesti la Fiul Tău si Dumnezeul nostru pentru iertarea păcatelor noastre celor multe.


De aceea, si acum în această zi în care prăznuim amintirea Izvorului Tău cel făcător de minuni, cădem la tine si cu umilintă ne rugăm, să mijlocesti la Cel Atotputernic si Atotmilostiv, ca să curătească păcatele noastre si să tămăduiască toată boala si toată neputinta noastră cea sufletească si trupească. Ca totdeauna binecuvântând pe Stăpânul si pe tine mărindu-te să ne învrednicim de împărătia Fiului Tău si Dumnezeului nostru, ca să strigăm Tie cu multumire: miluieste-ne pe noi Împărăteasă a Izvorului Tămăduirii. Amin!

IUBIREA UNEI MAME de Eliana Popa

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Într-o casă, mititică, străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț, iar pe-o masă un colț de pită
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme, ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge, înfășat într-o maramă
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină,
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă! 

Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut, în fața sa, o bătrână gârbovită!
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte, gazda noastră, necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia că în cea, trecută, noapte,
În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!

  Și atunci, ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!.
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți, acum și mie, toate-acele cântecele,
Care-ți înfloreau pe buze, cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră!

 "Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.
Și porni, din nou, sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții) 

Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei ați spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei, de mamă, îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de nard, iarba și cu mărăcinii!

 
Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.

  Acolo simți miresme, de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găses copilul? Știi, tu, iarbă? Știi, tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul, dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund, înmiresmate, în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli, într-o floare, bătând inimioara lui! 

Și atunci, cu bucurie și simțindu-și biruința,

 
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!
Și a mers, cu ea, bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei, tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"
,, - N-ai să poți ați lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! 

"Speriată, hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă

O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"
Se-apleacă, atunci, femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere, ce chin pe copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină! "
( după o poveste de Hans Christian Andersen)

ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

de Eliana Popa

Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)
Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!

Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,
Văzu în fața lui o ceată, cu câțiva vajnici călăreți.
Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,
Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.
Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:
,, - Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele! "Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,
Prietenul său, cel din ceruri, defel nu s-a mai arătat!
Și s-a mâhnit, atunci, sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?
N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit,
Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu
Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!

Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,
Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,
Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,
A coborât, iar, în chilie și i-a grăit dojenitor:
,, - Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat
Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!
De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?
Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?
Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,
Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.

Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,
Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!
Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica
Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.
Să mergi în lume, printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,
Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,
Iar cineva de te-o opri în a lor casă, peste noapte,
Te odihnești, apoi, în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!

Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,
Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân' ai să faci o faptă bună.
Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,
Fiindcă, tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.
Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare
Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare!

Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,
Și se întoarce, iar, în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.
Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,
De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul, mai departe!
Și ostenit fiind, odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,
Nădăjduind că-n luminişuri, o să găsească rugi cu mure!
Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere
Era slăbit de-atâta umblet...și trist, de marea lui cădere!

,, O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,
Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!
Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu...
Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu? "
Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa
O peșteră, cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,
În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână...
Păși sfios, spre ea, sihastrul:,, - Măicuță dragă, sara bună!
Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit...și mă dor toate!
Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe."

Cu milă îl privi bătrână, făcându-și nodul la năframă:
,, - Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..
În frica Domnului, îți spun, că am trei fii, tâlhari și hoți
De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți!
De te-oi primi, chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,
S-ar supăra sau și mai rău... te-or omorî, Doamne ferește! "
,, - Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!
Te rog să nu te îndoiești! Te rog în numele iubirii!
Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost
C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!"

Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,
El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!
Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă
De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,
L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,
Iar el i-a povestit, cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!
Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,
E nevoit să rătăcească... vaai... s-a cutremurat de frică!

Dacă acest bătrân, beteag, e nevoit să rătăcească
Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,
Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:
,, - Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei, cum îi vei osândi?
Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,
Flăcăii mei ce vor răspunde, că au furat și tâlhărit? "
Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit
Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:
,, - Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,
Să nu primești niciun străin!" grăiră cei trei hoți cu teamă.

,, - N-aș fi putut să nu-l primesc, fiindcă și el e pedepsit,
Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit
Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi
Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi! "
Priviră cu mirare toți, spre cuviosul adormit
Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.
Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,
Strigă la el, stricându-i somnul:,, - Hei, moșule! Măi, musafire!
Ia să ne spui povestea ta! Ce ai făcut? Și cine ești?
Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești! "

S-a ridicat, atunci, bătrânul și a-nceput a-și spune viața
Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața!
Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,
Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește
Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,
Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!
Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință
Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!

Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul
Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul,
Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită
Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!
Trecuse-n viața de apoi, acolo, unde mergem toți,
Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!

În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,
Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.

POSTUL NU E O DIETĂ !

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



de Preot Sorin Croitoru

 
Postul nu e o dietă,
Cum cred unii când postesc,
Cugetând la siluetă,
Nu la spor duhovnicesc..

Dacă vrei dietă, frate,
Cin' te-împiedică s-o ții?..
Înfrânează-te la toate,
De-ți dorești fumos să fii..

Nu e o nelegiuire
Să-ți dorești să fii frumos,
Însă pentru mântuire,
Nu-ți aduce vreun folos..

Pentru "forme" n-ai nevoie
Să te uiți în calendar;
Te apuci de bunăvoie
De regim alimentar

Ușurându-ți greutatea,
Kilogramele pierzând,
Întărindu-ți sănătatea,
Multe din grăsimi arzând.

Posturile-adevărate
Au un scop religios:
Se renunță la bucate,
Pentru harul lui Hristos.

Se mai subțiază firea
Părții noastre pământești,
Aprinzându-se dorirea
Bunătăților cerești.

Ca baloanele ușoare
Ce se 'nalță în eter,
Mințile încep să zboare,
Cugetând mai mult la Cer..

După firea materială,
Nu suntem decât pământ.
După cea spirituală,
Suntem flăcări de Duh Sfânt.

Sufletul e praf de stele
Și din fire e ușor;
Trupurile noastre-s grele,
După firea maicii lor.

Nu mai poate să rămână
Sprinten sufletul din noi
Dacă-l trage spre țărână
Trupul, devenind greoi!

Deci ce face postul, oare?
Ușurează trupul greu,
Lăsând mintea ca să zboare
Sprintenă spre Dumnezeu

Și în timp ce prin postire
Se desprinde de pământ,
Peste omeneasca-i fire
Se coboară Duhul Sfânt.

Postul trebuie să fie
Ca al sfinților, sever,
Făcând carnea străvezie,
Numai bună pentru Cer..

Îmbuibarea cu bucate
Vegetale, nu e post;
Să pierzi kilograme, frate,
Altfel postul n-are rost!

Fața roșie și plină,
Chipul tău cel rotunjit
Mult mai palid să devină,
Arătând că ai slăbit.

Să se vadă înfrânarea,
Să postim cum Domnul vrea,
Nu schimbând puțin mâncarea
Și-mbuibându-ne din ea!

Însă pe de altă parte,
Devenind noi postitori,
Ne pretinde Sfânta Carte
Să fim buni și iertători,

Să mai trecem cu vederea,
Fiindcă omu-i păcătos,
Să răbdăm, tăcând, durerea,
Imitându-L pe Hristos.

Întrebând mereu Scriptura
Cum ar vrea Iisus să fim,
Nici cu gândul, nici cu gura
Fratelui să nu-i greșim

Căci degeaba la bucate
Suntem vegetarieni,
Dacă îl mușcăm pe frate,
Precum șerpii cei vicleni!

Postul, da, ne pregătește
Să fim îngeri pe pământ..
Să-l postim cum se postește,
În lumină de Duh Sfânt,

Așteptând cu bucurie
Zilele de post mereu,
Căci în ele-o să ne fie
Mai aproape Dumnezeu!

. INTRAREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ ...

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



🙏 „Roaba Domnului am fost eu”, a spus Sfânta Ana Sfântului Zaharia, „chemându-l pe Dumnezeu cu credință în post și în rugăciune, ca să iau rodul durerii mele și după naștere să-l aduc Celui ce mi l-a dat. Pentru aceasta mă veselesc astăzi, împlinind făgăduința mea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!”.

🙏 "O, cea mai cinstită și mai Sfânta decât toți Sfințiții, dumnezeiască Pruncă, Fecioară și Maica Dumnezeului celui de sus, în ziua Intrării tale în Sfânta Sfintelor, pe care o prăznuim astăzi cinstindu-te, primește acest dar al nostru și ne izbăvește pe noi din toate nevoile, necazurile și primejdiile și ne învredniceste Împărăției celei cerești, ca întotdeauna cu mulţumire să cântăm: Aliluia!"

🙏 Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinții săi Părinți în Biserica Domnului și se așază în Sfânta Sfintelor, spre salășluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă și cu mulțime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeste-ne din toate nevoile pe noi, care îți cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!
"Bucură-te, PREACURATĂ, Doamna stărilor curate,

Bucură-te, SFÂNT POTIR, încrustat cu nestemate;
Bucură-te, NOR UȘOR, care picură iubire,
Bucură-te, DRUM DE AUR, care duci spre mântuire;
Bucură-te, azi, FECIOARĂ, care intri-n Templul Sfânt,
Bucură-te, BUCURIE, sus în cer și pe pământ;
Bucură-te, SFÂNT IZVOR dătător de apa vie,
Bucură-te, azi FECIOARĂ, Maica Domnului, Marie!

🙏🏽 Bucuria mea, asemenea Maicii Domnului: ÎN JURUL TĂU DE POȚI, SĂ ÎI BUCURI PE TOȚI! Și dacă asta îți dorești, atunci: Un suflet bun să ai, Și-un gând frumos, În faptă și în grai, Pentru Hristos, Cu dragoste și-avânt, Spre tot ce-i drept și Sfânt.

 
🙏🏽 Maica Prea Sfântă, Prea Curată, Pururea Fecioară Maria, roagă-te Fiului tău și Dumnezeului nostru și pentru noi păcătoșii, acum, în ceasul morții și în ceasul judecății noastre. Amin!

🙏 MILUIESTE-NE, MAICA LUMINII!

 
🙏 MILUIESTE-NE, MAICA MILOSTIVIRII!

 
🙏 MILUIESTE-NE, MAICA INDURARILOR!

 
PRAZNIC CU BUCURIE!

                                                                                                 Amin si Aliluia!
                                                                                                   Preot Ioan 🔔.

IUBIREA UNEI MAME..

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Eliana Popa

Într-o casă mititică străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț au pe-o masă un colț de pită,
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge înfășat într-o maramă,
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă!

 Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut în fața sa, o bătrână gârbovită.
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte gazda noastră necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia, că în cea trecută noapte,

În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!
Și atunci ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți acum și mie, toate-acele cântecele
Care-ți înfloreau pe buze cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră! ",

Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată, Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.
Și porni din nou sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții)

  Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei a-ți spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei de mamă îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de maci iarba și cu mărăcinii!

Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.

Acolo simți miresme de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găsesc copilul? Știi tu, iarbă, știi tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund înmiresmate în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli într-o floare, bătând, inimioara lui!

 
Și atunci cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!
Și a mers cu ea bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"
,, - N-ai să poți lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! "

Speriată hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă,
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"
Se-apleacă atunci femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere de trăia copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină!

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Bucuriei”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



7 noiembrie
Icoana Maicii Domnului „a Bucuriei” (Vzigranie) este prăznuită pe 7 noiembrie.

Icoana Maicii Domnului „a Bucuriei” (Vzigranie) a fost descoperită lângă Moscova pe 7 noiembrie 1795. Nu se știe nimic din istoricul icoanei dinaintea aflării ei; se cunosc doar multele minuni ce au avut loc în fața acestei sfinte icoane.

Icoane asemănătoare se află în Mănăstirea Novodevici din Moscova și în Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos.

În aparență, icoana Maicii Domnului „a Bucuriei” se aseamănă icoanei Macii Domnului „Pelagonitissa”, o variantă a icoanei Maicii Domnului „Glikophilosa” („Dulcea sărutare”) sau cea de tip „Eleusa”.

Icoana Maicii Domnului „a Bucuriei” (Vzigranie) este numită uneori și icoana Maicii Domnului „Pruncul săltând de bucurie”.