19 decembrie 2010

Plângerea-n credință



Plângerea-n credință

Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.


Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.


Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!

Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

fundatiasfantulierarhcalinic

17 decembrie 2010

CA SI IN OGLINDA


- povesti cu talc -

Într-o buna zi, împaratul trimise dupa unul dintre vasalii sai.
În tinutul sau, acesta era cunoscut pentru cruzimea si zgârcenia lui, supusii sai traind stapâniti de frica.
Împaratul îi spuse:
"- Vreau sa pornesti la drum si sa-mi gasesti un om cu adevarat bun."
Acesta îi raspunse:
"- Prea bine, stapâne" si supus, îsi începu cautarea.
Întâlni multi oameni, vorbi cu ei, si dupa multa vreme se întoarse la împarat si-i spuse:
"- Stapâne, am facut precum mi-ai poruncit, cautând prin toata lumea un om cu adevarat bun. Dar nu-i de gasit. Toti sunt egoisti si rai. Nicaieri nu se gaseste omul pe care-l cauti."
Împaratul îl lasa sa plece si trimise dupa un alt vasal, cunoscut pentru generozitatea si bunatatea sa si foarte iubit de catre supusi. Împaratul îi spuse:
"- Prietene, as vrea sa pornesti la drum si sa-mi cauti un om rau cu adevarat."
Si acesta asculta si în calatoriile sale întâlni si vorbi cu multa lume. Dupa o buna bucata de vreme, se întoarse la împarat si-i spuse:
"- Stapâne, n-am izbutit. Sunt oameni necugetati, corupti, carora nu le pasa de nimeni si de nimic, dar nicaieri n-am putut gasi un om rau cu adevarat. În ciuda scaderii lor, toti au un suflet bun."

Odata, pe înserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case bucurându-se de racoarea serii. În apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea îl vazu pe taranul nostru si se gândi:
"- Omu' asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cât e ziua de mare lâncezeste pe pragul casei..."
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gândi:
"- Omu' asta e un donjuan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste..."
În fine, un strain care se îndrepta spre sat îsi zise:
"- Omu' asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine meritata..."
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune însa multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine; mai ales când vorbesti despre altii.
Poveste scrisa de  Bruno Ferrero

16 decembrie 2010

Exercitiu de inspiratie



Paul a primit cadou de Crãciun o masinã nou-noutã de la fratele sãu. În seara de Ajun, când a coborât din biroul sãu sã-si ia masina parcatã în fata clãdirii, a vãzut un copil de vreo sapte ani învârtindu-se cu ochii mari în jurul masinii sale.
- Este masina dumneavoastrã , domnule? a întrebat el.
Paul a dat din cap.
- Fratele meu mi-a dat-o cadou de Crãciun.
Bãiatul rãmase nãuc.
- Vreti sã spuneti cã fratele dumneavoastrã v-a dat-o asa... gratis? ... fãrã sã plãtiti nimic? Domnule! As vrea...
"Desigur, se gândi Paul, stiu ce-i trece prin cap. Ar vrea sã aibã si el un frate bogat ca al meu." Dar ceea ce spuse apoi copilul îl fãcu pe Paul sã rãmânã cu gura cãscatã:
- As vrea sã pot fi si eu un astfel de frate.
Paul se uitã cu uimire la bãietelul din fata lui si, mânat de un impuls interior, îi zise:
- N-ai vrea sã te duc cu masina mea?
- Cum sã nu! Tare mi-ar plãcea!
Dupã un scurt raid prin cartier, bãiatul se întoarse spre Paul. Ochii îi strãluceau de emotie.
- Domnule, n-ati vrea sã treceti prin fata casei mele?
Paul zâmbi. Stia ce dorea bãiatul. Voia sã le arate vecinilor cã soseste acasã cu o masinã mare, nou-noutã. Dar Paul gresea din nou.
- Vreti sã opriti aici? Lângã treptele acelea, vã rog!
Urcã apoi scãrile în fugã. Dupã câteva momente îl auzi cum revine. De data aceasta nu se mai grãbea. Ducea în bratele sale un frãtior mai mic. Era handicapat. L-a asezat pe ultima treaptã a scãrii, dupã care s-a asezat lângã el. Strângându-i umerii cu mâna dreaptã, cu cealaltã arãtã spre masina lui Paul.
- Vezi, Jonny? Asta e masina, exact cum ti-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Crãciun si nu l-a costat nici un cent. Într-o zi am sã-ti dau si eu una exact la fel ca asta si ai sã vezi de unul singur ce lucruri extraordinare sunt de Crãciun în toate vitrinele din oras, despre care am încercat sã-ti povestesc.
Paul s-a dat jos din masinã. L-a luat în bratele sale pe micutul olog, l-a asezat pe scaunul din fatã. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare s-a asezat lângã el si toti trei au început o cãlãtorie de neuitat prin orasul împodobit de Crãciun.
În seara aceea de Ajun, Paul a înteles pentru prima datã ce a vrut Isus sã spunã când a afirmat cã este mai bine sã dai decât sã primesti.

HOTUL



Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului. 
                                                                        (Părintele Visarion Iugulescu - Despre iad)

Lupta cu sine pana la sange SI PRISCENE



Venind unul dintre calugarii batrani la avva Ahila, il vede pe acesta scuipand sange. Intrebandu-l ce s-a intamplat, avva Ahila a raspuns:

- Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mahniciunea am uitat-o.

Scrisoarea micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.

– Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stînga. Aşa, bravo, fetiţa mea!

Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!

***

Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă.

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:

– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte...

Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.

– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.

Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.

– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.

***

Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...

– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.

Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.

– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.

– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!

– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.

– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.

– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.

– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!

Acesta se scula anevoie din pat şi işi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:

– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.

– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!

Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

15 decembrie 2010

Suflet întunecat



      Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus.
Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi
greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "
(Sfântul Vasile cel Mare )

14 decembrie 2010

Cum arată Raiul?



Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

* Fragment din cartea Despre omul frumos de Dan Puric

Ruga





TIE, DOAMNE-ti multumesc
Pentru viata ce mi-ai dat
Si ca misc suflu traiesc
Si prin lume m-ai purtat

PASTORUL meu drag si bun
Am pus o floare am sadit un pom
Am o casa sunt un om
Si in viata am un rol

Sunt un om cinstit
La prieteni nu ravnesc
Tot ce-am adunat in viata
Le am,pentru-ca te iubesc

DOAMNE ai grija de toti
Ca suntem copii tai
Iarta-ne pacatele
Mare chin ai tras pentru noi.

Mai rabda-ne DOAMNE un pic
Mai tine viata pe pamant
Si pentru cei ce nu se roaga TIE
O fac eu acum,cu mare bucurie !

sursa net

Rugaciunea de la miezul noptii

Dragii mei nu sunt un om invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte te poti ruga mai bine.Ingerul Domnului ne vegheaza din frageda pruncie,ne spune: crestinule tu dormi eu nu dorm,tu mananaci eu nu mananc...tu bei eu nu beau ...eu stau si te veghez...

Rugaciunea ,ca sa dam un exemplu mai modern ,este ca un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi numarul credintei la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.
Rugaciunea se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.Nu l-am asezat pe Hristos inlauntrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea . Am vazut multe lucruri in viata mea, unul dintre ele fiind ca rugaciunile, inchinaciunile si Dumnezeiestile Liturghii i-au facut pe multi sa se intoarca in turma Bisericii.
Il implor pe Dumnezeu si pe Sfintii Lui sa-i lumineze pe toti cei rataciti, ca sa poate crede si sa se intoarca la sanul Bisericii, care sta mereu cu bratele deschise si ii asteapta. Aceasta e tot ce stiu sa zic si ii bat la cap pe Dumnezeu, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe Arhangheli si pe toti Sfintii pentru cei care vin si imi spun necazurile lor,si isi pun atata speranta in Dumnezeu. De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.AMIN
Parintele Marius Ungureanu

Înţelepciune biblică: Răbdând până la sfârşit



"Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda." (I Corinteni 10, 13)

Ispita reprezintă un pas foarte important spre înfăptuirea păcatului, dar care poate fi benefică pentru suflet atunci când este depăşită şi când nu duce la pierzanie. De aceea, Dumnezeu permite ca noi să fim ispitiţi. Pentru a ne încerca credinţa, pentru a ne deschide ochii spre păcat şi pentru a ne întoarce spre calea cea bună. În cazul unei ispite, omul trebuie să dea dovadă de tărie, dar mai ales de răbdare. "Răbdaţi spre înţelepţire: Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?" (Evrei 12, 7)

Având în faţă o ispită, trebuie să-L avem în gând pe Dumnezeu. Şi nu ca pe cel ce trimite ispita, ci ca pe cel ce ne poate izbăvi de aceasta. Tot aşa, trebuie să privim ispita ca pe o şansă de curăţire şi eliberare a sufletului, nicidecum ca pe o povară. În acest sens ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Iacob în Epistola sa: "Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea." (Iac. 1, 2-3)

Chiar dacă ni se pare greu de înfruntat, nu trebuie să găsim scăparea în păcat. Scăparea vine numai de la Dumnezeu, însă doar atunci când testul credinţei şi al răbdării a fost trecut cu bine. Doar atunci putem fi siguri că rugăciunea noastră a fost ascultată: "Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean" (Lc. 11, 4).

13 decembrie 2010

MAICA DOMNULUI



Cand durerea ne cuprinde,
imploram numele tau
si cu lacrimi suferinde,
ne rugam la Dumnezeu.

Roaga Maica Fiul tau,
sa-mplineasca o minune
si s-asculte glasul meu,
ruga si inchinaciune.


Tu Fecioara preacurata,
pazeste tot ce iubesc,
Maica binecuvantata,
ce ai har dumnezeiesc.

CASA DOMNULUI

Într-o seară , o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi ?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea ...
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e stăbătut mai uşor.

“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.
De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

O istorie biblica


Ultimii doi, care au ramas putin pe tarm si care tocmai voiau sa lege barca, s-au speriat atat de cat parama le-a scapat din mana si a cazut in apa.
Acum nu se mai auzea decat plescaitul linistit al valurilor care se spargeau de larm. Altfel, era liniste de tot, nefiresc de liniste.
Apoi - oamenii au tresarit de spaima - s-a auzit din nou - acel strigat infiorator! Este un animal? Un om?! Un urlet salbatic, un ras nebunesc...
Barbatii s-au oprit speriati.
Oamenii au ramas din nou nemiscati, s-au privit unii pe altii dezorientati... Numai primul din ei, pe care il numeau "invatatorul", a pasit linistit inainte, de parca nu ar fi auzit nimic.
Atunci, de dupa coltul unei stanci, a aparut un baiat fugind - alb ca varul. A trecut in goana pe langa invatator - direct in mijlocul barbatilor.
- Indracitul! a strigat el. Indracitul! si apoi a alergat gafaind mai departe.
Din nou s-a asternut linistea. Barbatii s-au uitat dupa baiat. A alergat de-a lungul tarmului lacului - pana la o padurice de stejari, unde o turma de porci se balacea in balti sau manca cu mare galagie ghindele cazute pe jos.
- Ce s-a intamplat? l-a intrebat batranul pastor, care statea nemiscat pe o stanca.
- Indracitul! a strigat baiatul - inca gafaind. Pastorul nu a spus nimic, dar si-a apucat ciomagul...
Barbatii, care tocmai sosisera cu barca, l-au privit pe invatatorul lor. Acesta se apropia tot mai mult de stanca din spatele careia se auzise urletul ingrozitor.
Si apoi - barbatii s-au dat inapoi - apoi a navalit o aratare: o fantoma groaznica in acel. loc sinistru. Era un barbat gol. Pletele ii falfaiau nebune in jurul capului. In mana dreapta avea o piatra mare, de parca ar fi vrut sa omoare pe oricine i s-ar fi pus in cale. De incheietura mainii lui stangi atarna un lant rupt.
Dar toate acestea, barbatii abia au apucat sa le vada. Ceva ii forta parca sa-l priveasca pe omul salbatic direct in fata. O fata diavoleasca! in ochii tulburi se vedea manie satanica, chin de nedescris, pofta de fiara.
Acum, indracitul s-a napustit asupra invatatorului - si-a ridicat mana si mai sus, ca sa arunce piatra - ucenicii au tipat... atunci... s-a petrecut un lucru ciudat:
Invatatorul s-a oprit linistit. Indracitul a pus ochii pe tinta - apoi a tresarit... a dat drumul la piatra... si in momentul urmator a cazut ca un pom taiat la picioarele Invatatorului si a inceput sa scheaune ca un caine chinuit.
Atunci, barbatii au prins curaj si s-au apropiat. Barbatul salbatic se afla in genunchi inaintea Invatatorului si isi intindea mainile spre el, a rugaciune. Gura lui era inchisa. Dar - sinistru si infiorator - din gura inchisa s-a auzit un tipat:
- Nu! Nu! Nu ma chinui! Ce am eu de-a face cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu! Pleaca! Lasa-ma in pace! Pleaca odata! Nu ma chinui!
Unul din barbati si-a dus mana la barba carunta:
- Striga dracii din el. O, Doamne! Iadul este aici printre noi!
- Iadul este aici printre noi..., au murmurat ceilalti. Si apoi totul s-a petrecut uimitor de repede. Invatatorul a intrebat foarte aspru:
- Care-ti este numele?
- Nu avem nume. Dar suntem multi! O, atat de multi! au strigat demonii. Suntem o legiune! Si apoi au scancit: Avem nevoie de un loc unde sa locuim! Apoi, alt tipat ascutit: Porcii! Porcii!
- Fie! a spus Invatatorul maiestos. Apoi omul a cazut la pamant cu un strigat puternic. Se afla la picioarele Invatatorului ca mort.
In clipa urmatoare, din paduricea de stejari s-a auzit un tipat speriat. Cand barbatii au privit intra-colo, au vazut porcii fugind ca nebuni, lovindu-se de copaci, ingramadindu-se unii peste altii, tipand sinistru... si apoi... totul s-a petrecut atat de repede - cativa au inceput sa fuga spre gardul dinspre tarm. Acesta a cedat. A fost aproape comic sa privesti cum s-au aruncat porcii in lac. si de parca lacul ar fi avut puteri de atractie magice, toti ceilalti porci s-au rostogolit in lac. Zgomot mare, valuri inspumate... apoi s-a facut liniste. Numai in departare se auzeau strigatele baiatului, care fugea in urma batranului pastor spre sat...
Barbatii erau speriati. Apoi, cel cu barba a mai spus inca o data:
- Iadul este aici printre noi!
Dar atunci l-a intrerupt un barbat mai tanar.
- Da, dar El... - a aratat spre Isus - El este mai puternic decat iadul!
- El este mai puternic decat iadul, au murmurat ceilalli. - Da, si El il demasca pe diavol! a spus tanarul vesel. - Cum adica? a murmurat cel cu barba, pe care-l enerva putin faptul ca tanarul intelegea mai mult decat ei toti. Cum adica? Ai inteles tu, cumva, ce s-a petrecut aici?
- Desigur! a strigat tanarul. Diavolul poate numai sa distruga. Dar Invatatorul nostru - El poate sa vindece!
Si cu aceste cuvinte a aratat spre omul cel salbatic, care tocmai se ridica de jos si se uita in jurul lui ca un om trezit dintr-un cosmar. Si mai inainte ca cel cu barba sa poata sa spuna ceva, tanarul a alergat la omul gol si l-a acoperit cu mare grija cu mantaua lui. Rusinat si cu multumiri, omul s-a invaluit cu mantaua...
O ora mai tarziu se aflau cu totii in umbra stancilor si mancau proviziile pe care si le adusesera cu ei. Omul vindecat statea chiar langa Invatator. Nu spunea nimic. Se uita numai la El. Si pe fata lui complet schimbata se oglindea o bucurie fara margini.
Dintr-odata, s-au auzit voci. Si apoi au dat navala oamenii din sat. In frunte era chiar baiatul de la porci.
- Asta aici! a strigat si a aratat spre Invatator. In urma lui alerga gafaind un bogatas gras care se tanguia intruna:
- O, porcii mei! Porcii mei grasi si frumosi! si in spatele celor doi venea tot satul - strigand - gesticuland - razand - urland. Brusc, baiatul s-a oprit.
- Indracitul! a soptit mirat. asta e... asta e..., mai mult nu a mai apucat sa spuna.
Dar atunci, bogatasul gras s-a aruncat plangand la picioarele Invatatorului si i-a spus:
- Nu stiu cine esti. Dar te rog - pleaca! Pleaca! Pur si simplu l-a impins de pe locul lui: Dar pleaca odata! Pleaca! Tu, cel care mi-ai risipit averea! Pleaca!
Baiatul de la porci l-a tras de manta:
- Stapane! Priveste! indracitul este vindecat!
- Ei si! Porcii mei! O, porcii mei! a urlat bogatul furios si l-a impins pe baiat la o parte...
Dupa ce barca se desprinsese deja demult de tarm, baiatul de la porci tot se mai afla pe larm si privea barca in departare, cum se face tot mai mica.
- Ce fel de om este acesta?!
Apoi a simtit o mana pe umarul lui. A tresarit speriat si l-a vazut langa el pe omul vindecat:
- Vino, baiete! a spus el, sa mergem prin sate si sa povestim, ca Dumnezeu a trimis un Ajutor.
Apoi au plecat mana in mana si din nou linistea a pus stapanire pe tarmul lacului...


12 decembrie 2010

Al patrulea calator


O legenda straveche povesteste ca atunci cand cei trei magi si-au adus darurile, pruncul n-a vrut sa zambesca... Se mai spune ca Maria ar fi ascuns in faldurile mantiei smirna, pentru ca vedea deja acesta iarba amara inmuiata in vinul pe care il vor oferi fiului ei atarnat de lemnul Crucii, pentru a-i potoli setea, iar la vederea tamaii si-a ascuns ochii plini de lacrimi. Pruncul nu si-a intins mainile spre aurul stralucitor, pentru ca nu pentru el venise pe lume. Si-a intors fata de la daruri, pentru a saruta lacrimile stralucitoare de pe obrazul mamei sale. Cand ultimul dromader a disparut dupa coama ultimului munte si s-a stins ultimul zvon, pe drumul Ierusalimului s-a ivit un al patrulea calator. Venea dintr-un tinut indepartat, de pe tarmul Golfului Persic. Zarise si el steaua tainica scaldandu-se in oglinda nemiscata a marii. Lasand totul, s-a sculat, a luat ceva merinde si trei margaritare de mare pret, sa le duca in dar pruncului... A ajuns la locul intalnirii, dar prea tarziu, caci cei trei regi plecasera. Dupa o lunga calatorie a ajuns la staul, singur si cu mana goala... nu mai avea margaritarele. Cu inima grea a intrat, a ingenucheat si cu capul adanc plecat, a prins sa graiasca sfios: – Doamne, am ajuns tare tarziu si n-am nimic sa-ti daruiesc. Iti pregatisem trei minunate margaritare, mari cat oul de porumbel, dar iata, nu le mai am... Cei trei regi erau inaintea mea pe camilele lor, iar eu imi zoream catarul cat puteam. Eram insa ostenit. Am poposit la un han si cand am intrat in odaia calatorilor, am dat cu ochii de un batran intins pe o banca, scuturat de friguri. Nimeni nu stia de unde venise, avea punga goala si urma sa fie aruncat afara, in drum, pentru ca nu avea cu ce sa-si plateasca sederea si doctorul. Atunci... iarta-ma, Doamne, i-am dat hangiului un margaritar, ca sa-l ingrijeasca pe batran. A doua zi, in zori, am pornit mai departe, in mare graba... Aproape ajunsesem din urma caravana, cand strabatand o trecatoare, intr-un tinut salbatic, in inima padurii de eucalipti, am auzit strigate venind dintr-un boschet. Doamne, sa vezi ce grozavie! Niste soldati se napustisera asupra unei tinere, cu gand s-o batjocoreasca. Eram singur. Nu voiam sa vars sange, venind la tine. Atunci am dus mana la chimir si am cumparat libertatea fetei cu un margaritar. Mi-a sarutat mainile si a fugit in munti, sprintena ca o caprioara. Am plecat degraba la drum. Voiam sa-ti aduc al treilea margaritar, Doamne, si grabindu-ma as fi putut ajunge sa ma inchin la picioarele tale, in faptul serii. Deja Bethleemul se zarea la apus. Dar un fum ca de incediu se ridica deasupra orasului. Erau soldatii lui Irod, care ardeau orasul... – Ucideti toti copiii de la doi ani in jos! Porunca lui Irod!Si ce grozavie! Am vazut un soldat, care apucase un copil de picior si-l legana deasupra jaraticului, privindu-i, ranjind, mama ingrozita: – Il arunc in foc! Ce mai friptura am sa fac...Mama a scos un strigat de groza si a lesinat... o, Doamne... i-am dat soldatului tot avutul meu, pentru a-l salva pe copil. – Iarta-ma, Doamne, ma infatisez inaintea Ta, cu mainile goale... nu-ti pot aduce in dar decat acest ciorchine, cel mai frumos din via mea... iarta-ma!”O liniste adanca s-a asternut deasupra grajdului. Cand calatorul a indraznit sa-si ridice fruntea din pamant, a vazut chipul pruncului stralucind de bucurie. Si pruncul a pus in mainile calatorului un ciorchine cu boabe de magaritar, care straluceau luminand toate ungherele staulului...

PILDA






Calatoria trebuia sa dureze circa o ora. Tatal se aseza comod si se puse sa citeasca o revista pentru a se distra. La un moment dat copilul il intrerupse, intrebându-l: “Tata ce este cladirea aceea?” Tatal se uita sa vada ceea ce i-a aratat copilul si raspunse : “Este o fabrica”. incepu din nou sa citeasca când copilul il intreba din nou: “Tata când sosim?” Tatal i-a spus ca mai au inca de mers. A inceput din nou sa citeasca, dar o alta intrebare a copilului il intrerupse urmate apoi de alte si alte intrebari.


Tatal, disperat, cauta un mod pentru a-l face pe copil sa se distreze. Vazu in revista pe care o citea multe chipuri de oameni, o rupse in mai multe bucati si o dadu copilului invitându-l sa reconstruiasca aceste chipuri intocmai ca la un joc de puzzle, dupa care se aseza multumit pe scaunul sau convins ca copilul va fi ocupat pentru tot restul calatoriei. Nu apucase sa treaca multa vreme caci copilul exclama: “Am terminat!”.

“Imposibil!” – raspunse tatal. “Nu pot sa cred! Cum ai putut reconstrui imaginea asa de repede?” Imaginea era reconstruita perfect.

Copilul raspunse: “Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor multi)… caci pe cealalta parte a foii era figura unui (singur) om; AM RECONSTRUIT OMUL sI LUMEA S-A ARANJAT SINGUĂ!!!”

Lumea va fi aranjata numai când oamenii vor fi ei aranjati, vor fi loiali si onesti.

Lumea va fi aranjata atunci când fiecare om va fi capabil sa se revizuiasca in interiorul sau!

PUTEREA RUGĂCIUNII, A APEI SFINŢITE, SEMNUL SFINTEI CRUCI ŞI BĂTUTUL CLOPOTELOR






      Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.
„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .
„Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei. ”

                Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogram ele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.
Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.
Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte.. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.
             Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.
                Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.
         Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos... Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia.
            Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
            Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.
A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică.     Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare...
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.
Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.
„Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor. ”, spune A.. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar „mecanismul”, fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti. (N.T.)
Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă.
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage
Am deosebita rugăminte la dumneavoastră, să multiplicaţi prezenta şi să o oferiţi cunoscuţilor şi chiar necunoscuţilor.
sursa;pr,marius ungureanu


CRUCEA

Puterea sfintei cruci
Odata, avva Dorotei din Tebaida (sec. al IV-lea) si-a trimis ucenicul sa aduca apa de la put. Cand ucenicul s-a aplecat sa scoata apa, a vazut in put un sarpe veninos urias. Speriat, a scapat vadra din mana si a fugit la batranul sau.

- Parinte, suntem distrusi. Apa este otravita. Am gasit o vipera in fantana!

- Si daca Diavolul hotaraste sa arunce vipere in toate fantanile, o sa mori atunci de sete? l-a intrebat batranul, dand din cap cand a vazut slabiciunea ucenicului.

Dupa aceea, batranul s-a dus la put si a scos el insusi vadra afara. A facut semnul crucii si a baut el primul, apoi a dat si ucenicului sau sa bea.

- Acolo unde este crucea, a spus el, rautatea dusmanului nu poate salaslui.

11 decembrie 2010

IARTA-MA..




http://www.startradio.net/radio-gmusic-colinde/
Iartă-mi, Doamne, necredinţa,
Iartă-mi nerecunoştinţa,
Iartă-mă c-am desfrânat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iartă-mi, Doamne, răutatea,
Iartă-mi bârfa, nedreptatea,
Iartă-mă c-am judecat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iartă-mi, Doamne, nebunia,
Iartă-mi ura şi mândria,
Iartă-mă că m-am mâniat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iarta-mi, Doamne, lăcomia,
Iartă-mi,Te rog şi furia,
Iartă-mă că m-am întristat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iartă-mă că am minţit,
Iartă-mă ca am smintit,
De părinţi n-am ascultat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iartă-mi şi făţărnicia,
O, iartă-mi sălbăticia,
Iartă-mă că n-am ascultat,
De păcat nu m-am lăsat.
Iartă-mi, Doamne, nerăbdarea,
Iartă-mi, Te rog, nepăsarea,
Iartă-mi păcatul cel greu,
Iartă-mă, o, Domnul meu.
Iartă-mi pierderea de timp,
Că în orice anotimp
Zăceam într-o boală grea,
Lenea, ce mă stăpânea.
Iartă-mi rugăciunea falsă,
Doar o vorbă goală adusă,
Iartă-mă că nu am râvnă
Când mă rog,  să iau cunună.
Iartă-mi vorba cea deşartă,
Iartă-mi pofta desfrânată,
Iartă-mi păcatele grele,
Nu mă duce-n iad cu ele.
Uită-le, Doamne, pe toate,
Nu le scrie în Sfânta Carte,
Scrie doar numele meu,
Cu drepţii din Sânul Tău.
Te rog din suflet mă iartă
Şi-ai milă la Judecată,
Să mă pomeneşti pe mine
Cu cei ce au făcut bine.
Iartă-mă că n-am smerenie,
Nu-mi duc viaţa în sfinţenie,
Recunosc că-s păcătoasă,
Dar vreau să mă-ntorc acasă.
Ştiu că o să mă primeşti
Pentru că Tu mă iubeşti,
Dar trebuie să mă îndrept,
Să mă smeresc şi să iert.
Ştiu că nu merit iertare,
Că-s o păcătoasă mare,
Dar ştiu, Doamne, că eşti Bun,
Iartă-mă din suflet Îţi spun,
Că regret că am greşit,
Regret c-am păcătuit
Şi-acum cerşesc de la Tine
Iertare să-mi fie bine.
Cerşesc mila Ta, Stăpâne,
Iartă-mă şi mă supune,
Fă-mă ca să mă smeresc
Şi Ţie să Îţi slujesc.
Ascultă, o ,Împărate,
Rugile Maicii Curate
Şi mă iartă c-am greşit,
Patima m-a stăpânit.
Am nădejde, am speranţă,
Că o să m-aduci la viaţă,
Prin iertarea ce mi-o dai,
O să mă ridici la Rai.
Te rog să faci o minune,
Cu păcătoasa de mine,
Să mă pomeneşti, Părinte,
În Locaşurile Sfinte.
Amin

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi? De ce nu-s toţi la fel ?
- Ei, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Oare nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă ? Ba da!
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi de iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.

10 decembrie 2010

FRUMUSETEA SI CALDURA UNUI CADOU

Postasul suna de doua ori. Mai erau cinci zile pana la Craciun. Avea in mainile sale un mare pachet invelit intr-o frumoasa hartie, legat cu panglici aurii. Intra, raspunse o voce din interior.
Postasul intra Era o casa rau intretinuta, caci se gasea intr-o incapere plina de umbre si praf. Asezat intr-un fotoliu statea un batran.

- Priveste ce pachet de Craciun extraordinar, spuse bucuros postasul.
- Multumesc. Aseaza-l jos, spuse batranul cu cea mai trista voce auzita parca vreodata.
Postasul ramase intepenit cu pachetul in mana. Intuia foarte bine ca acel cadou era plin de lucruri minunate si acel batran nu avea pe chip nici macar o urma de bucurie.
Atunci de ce era asa de trist ?
- Dar domnule, nu ar trebui sa faci din aceasta zi o sarbatoare cu acest magnific cadou ?
- Nu pot, nu pot chiar deloc, spuse batranul cu lacrimi in ochi. Si incepu sa povesteasca postasului istoria fiicei sale, casatorita in orasul vecin si care devenise bogata.
In fiecare an ii trimitea un pachet de Craciun cu un biletel: De la fiica ta Luisa si de la sotul ei. Niciodata cateva urari personale, o vizita sau o invitatie: Vino sa petreci craciunul impreuna cu noi. Niciodata.
- Vino sa vezi, adauga batranul in timp ce se ridica obosit. Postasul il insoti pana la o camara. Batranul deschise usa.
– Dar…, ramase surprins postasul.
Camara era plina de cadouri de craciun. Erau toate celelalte daruri adunate din anii trecuti. Toate cu minunata lor hartie desenata si cu panglicile stralucitoare.
- Dar nici macar nu le-ati deschis, exclama postasul contrariat.
- Nu, raspunse trist batranul: nu este iubire inauntru.



---.VIAŢA FĂRĂ DRAGOSTE...ÎŞI PIERDE SENSUL
Inteligenţa fără dragoste, te face pervers.
Justiţia fără dragoste, te face implacabil.
Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit.
Succesul fără dragoste, te face arogant.
Bogăţia fără dragoste, te face avar.
Supunerea fără dragoste, te face servil.
Sărăcia fără dragoste, te face orgolios.
Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol.
Autoritatea fără dragoste, te face tiran.
Muncă fără dragoste, te face sclav.
Simplitatea fără dragoste, îşi pierde valoarea.
Vorbele fără dragoste, te fac introvertit.
Legea fără dragoste, te supune.
Politica fără dragoste, te face egoist.
Credinţa fără dragoste, te face fanatic.
Crucea fără dragoste, reprezintă tortură.

ARSENIE BOCA-POVESTEA STANCII




Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.

Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”

Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.

Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.

Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.

Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.

Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca


Ca să fii rege


poezie creştină recitată de maestrul Marcel Iureş; din păcate, nu ştiu cine este autorul acestor versuri 

Ca să fii rege peste animale
Nu-i cine ştie cît.
Trebuie doar să fii mai puternic decît ele.
 Şi-atît.

Ca să fii rege peste păsări
este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decît ele
şi niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori
trebuie să suporţi la hotare mărăcinii şi spinii
şi, mai ales,
trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decît crinii.

Ca să fii rege peste înstelare
trebuie să te aşezi printre luceferi – călător spre Orion
şi, reprivindu-te de jos,
să fii mai luminos decît oricare. Şi fără trudă.

Ca să fii rege peste ape şi vînt
trebuie să înveţi osanale ca îngerii
şi să le aduci pe pămînt
alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plîngerii.

Ca să fii rege peste oameni
este mai greu decît toate. Altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei,
învăţîndu-i ce înseamnă a iubi, a ierta...

Dar, cel mai minunat,
este să poţi fi rege peste tine însuţi, atunci cînd alegi binele,
fie din bucuria altuia, fie din plînsul tău.

Şi să încheiem înţelept şi frumos.
Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos
cînd mergi pe drumul dinspre rău spre bine.

În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.
Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hei! Grăbeşte!

Orbul şi ziaristul



Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: "Vă rog, ajutaţi-mă, sînt orb!"

Un ziarist a trecut pe acolo şi a văzut foarte puţini bani în pălărie. Fără să scoată un cuvînt, a luat plăcuţa, a întors-o pe dos, a scris altceva, a pus-o la picioarele orbului şi a plecat.

Spre seară, ziaristul s-a întors pe acelaşi drum, trecînd din nou pe lîngă orb. Acum pălăria lui era plină de bacnote şi monede.

Orbul a recunoscut paşii ziaristului şi l-a întrebat dacă el este cel care i-a rescris plăcuţa şi ce anume scrisese. Ziaristul a răspuns: "Nimic care să fie în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că exprimat cu alte cuvinte". Şi, surîzînd, şi-a continuat drumul.

Orbul nu a aflat niciodată ce a scris ziaristul. Noul anunţ, pe care acesta îl scrisese, spunea: "Astăzi e primăvară în Paris şi eu nu o pot vedea".

Morala: De multe ori, cînd lucrurile nu ne reuşesc aşa cum am dori, o idee bună este aceea de a ne schimba strategia! ;)
preluare din...
ortodoxiesiviatablogspot

E BINE SA-NTELEGI...



Tu, omule blagoslovit, chip al lui Dumnezeu si purtator al slavei Sale,
Tu, frate bun, al lui Hristos si-al meu, pribeag pe-a lumii cale…
Tu, sclipire vie din Lumina Vietii si fiu al Celui necuprins,
Tu, aprig luptator, cu raul, cu durerea si-al patimilor foc nestins,
Tu, prietene iubit si impreuna-mergator cu noi spre Patria Cereasca,
De vrei sa fii desavarsit si Domnul sa te mantuiasca,

E bine sa-ntelegi….
Ca totu-n lumea asta-i trecator si timpul nostru e putin,
Viata-i licarire, ale noastre clipe sosesc lin
Si-apoi se scurg degraba, dar inapoi nu vor, nu vin…
Doar fapta buna si dragostea ne tin
Pe drumul nostru sfant spre tarmul cel divin.

E bine sa-ntelegi…
Ca omul e vrednic de-nteles si de iubit,
Ca fiecare este in ochii Domnului nepretuit,
Si cand vorbesti cu el sau te-ntalnesti si cu privirea-l vezi,
Imbratiseaza-l cu dragoste, cu drag, caci maine s-ar putea sa-l pierzi…

E bine sa-ntelegi…
Ca nu-i de pret ce-ai dobandit lumesc in viata sau ce anume faima,
Ci pe cine poti, prin sacrificiu si iubire, s-aduci in preajma,
S-ajuti, s-alini, sa mangai si sa pastrezi mereu cu tine,
Vreun suflet de copil, vreo mama-ndoliata sau pe orisicine.

E bine sa-ntelegi…
Ca foarte important nu-i ce-ai zidit in piatra,
Nici ce-ai agonisit material, ci ce-ai zidit in inima zdrobita!
Si nu conteaza de unde si de ce vin suferinte in viata omului,
Importa doar ce faci tu sa stergi macar o lacrima din ochiul lui.

E bine sa-ntelegi…
Ca suferi-vei poate insusi tu si vei intinde mainile spre cineva….
Cerand o mangaiere, o-mbratisare, o-ncurajare sau altceva,
Si-o alta suferinta mai mare vei avea, cand, sfasiat, vei constata,
Ca nimeni nu se va opri in loc pentru durerea ta…

E bine sa-ntelegi…
Ca-atunci vei fi adanc mahnit si-inlacrimat,
Vei cauta in jur prietenii si cei pe care tu i-ai ajutat,
Dar nu vor fi, nici unul nu va alerga la patul tau,
Si, parasit de toti fiind, nu blestema ,nu zi de rau!

Dar rabda singur, tu si Dumnezeu…
Si din rabdare vei putea sa ierti, sa uiti si sa continui drumul tau…
E bine sa-ntelegi…
Ca tu esti bun, dar nu-i vei face pe toti sa te iubeasca,
Te vor iubi putini sau poate ca nici unul sa-si doreasca,

Dar tu nu judeca, gandeste-te ca, poate…
Sunt oameni care te iubesc, dar nu stiu s-o arate.
Nu renunta la binele din tine, mergi mai departe…
Si-asa vei fi erou al vietii si-L vei lua si pe Hristos in ale tale biruinte,
Eroi sunt doar cei care fac ce trebuie, indiferent de situatie si consecinte!

E bine sa-ntelegi…
Acestea toate… si-aminte sa-ti aduci mereu,
Asa vei fi curat si bun, neabatut din drumul tau,
Si cand a vietii efemera clipa se va topi si nevazut va trece,
Tu vei pasi usor, senin si plin de har, ca adierea serii prin ferestre.

Te vei inalta dincolo de nori, spre Casa Tatalui Ceresc,
Te vei intoarce la ai tai, uitand ce-i pamantesc,
Vei fi din nou in Casa Vesniciei, vei reveni Acasa…
Si-asa vei dainui pe veci in dumnezeiasca slava!

Pr. Gabriel Militaru


ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ