Cele mai mari minuni

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

            Aşa spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

   ► Dacă din om nemilos ai ajuns milostiv, ţi-ai vindecat mâna uscată!

   ► Dacă în loc să te duci la discotecă, la stadion, la cârciumă, la jocuri de

noroc, te duci la Sfânta Biserică, ţi-ai vindecat piciorul ce şchiopăta!

   ► Dacă ochii tăi nu mai umblă după femei desfrânate şi nici după

frumuseţe străină, ţi-ai vindecat ochii tăi cei orbi!

   ► Dacă în loc de cântece drăceşti, cânţi cântece duhovniceşti, ai început 

să  vorbeşti deşi erai mut!

Acestea-s cele mai mari minuni!

                                           Scopul vieţii noastre

          Scopul vieţii noastre pământeşti este mântuirea. Mântuirea este atât de

importantă, încât toate faptele lumii, oricât de mari ar părea, în comparaţie cu

mântuirea, care este cea mai importantă şi de căpătâi, sunt trândăvie sau ca trupul

fără duh. Sfinţii Părinţi numesc mântuirea ca fiind ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor.

Toate ştiinţele şi artele sunt nimic fără ştiinţa mântuirii. Poţi să te mântuieşti doar în

Sfânta Biserică Ortodoxă. Dacă te-ai urcat în autobuzul arhiplin, chiar dacă eşti

apăsat din toate părţile, totuşi înaintezi. La fel şi omul bisericesc, cu toate că are

încercări, căderi, cu ajutorul lui Dumnezeu le învinge pe toate. Destinul nostru

veşnic va depinde de condiţia mântuirii sufletului nostru când se va întoarce la

Dumnezeu. E mare păcat să pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte.

Datoria noastră este de a preţui comoara sufletului nostru. Trebuie să ne fie clar că,

de-am dobândi toate bogăţiile lumii şi am uita de mântuirea sufletului, viaţa noastră

este egală cu zero.

Se spune că un împărat a chemat la sine pe cei mai învăţaţi oameni din

vremea sa şi le-a poruncit să adune toate descoperirile din toate vremurile şi să le

aducă la el. După 10 ani au venit învăţaţii aceia însoţiţi de 250 de cămile pe spatele

cărora erau puse aproape 5000 de cărţi. Împăratul le-a spus: Sunt prea multe cărţi,

vreau să-mi aduceţi mai puţine căci nimeni nu are timp într-o viaţă de om să le

citească pe toate. Învăţaţii au plecat şi s-au întors după 20 de ani cu 50 de cămile

încărcate cu cărţi. Împăratul le-a spus: Sunt prea multe, vreau mai puţine. După

alţi 10 ani, la împărat a venit un singur învăţat care avea cu sine o singură carte.

Împăratul l-a întrebat pe învăţatul care mai rămăsese în viaţă: Ei bine, şi ce scrie

în cartea aceasta? Învăţatul i-a spus: Aici scrie un singur lucru: Omul se naşte,

trăieşte şi moare! Împăratul a spus: Nu se poate atât de puţin! Cum adică se

naşte, trăieşte şi moare şi nici măcar nu cunoaşte scopul vieţii sale pământeşti?

Nu ştie de ce trăieşte? Eu cred că fiecare om are o carte a vieţii în care sunt

scrise absolut toate faptele lui, bune şi rele. Cu fiecare an de viaţă care trece

începe a se scrie o nouă filă din această carte.

Răspunsul care l-ar fi mulţumit pe împărat era acesta: OMUL TRĂIEŞTE

SĂ-ŞI MÂNTUIASCĂ SUFLETUL, IAR DUPĂ MOARTE URMEAZĂ

ÎNVIEREA.

Însemnătatea mântuirii: Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat

pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi

dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai

ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. Dar pentru dobândirea fericirii veşnice

nu fac mai nimic sau fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să

nu mai zic creştinilor, trăiesc ca şi când moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, nar

fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. Este de mirat că

oamenii se ruşinează dacă în lucrurile lumeşti sunt numiţi neglijenţi, dar nu se

ruşinează dacă sunt delăsători cu mântuirea lor. Se zbat oamenii aprig pentru cele

vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice. Să ne

convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema

cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Să crezi

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                                                          (aranjament preot Ioan)

                    Noi românii suntem un popor credincios. Ni se pune

eticheta asta după ce în urma unor sondaje, foarte puţini se

declară atei.

         Credinţa celor mai mulţi dintre noi, însă, e doar declaraţie,

sau un soi de calcul interesat: „n-am ce pierde dacă cred în

Dumnezeu“. Dar proba credinţei nu este recensământul, ci o

situaţie limită. Spunea cineva că ajungi să crezi cu adevărat în

ceva, doar atunci când eşti gata să mori pentru crezul tău.

Se spune că odată un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de

un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se

roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!“.

Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l: - Ai mers în fiecare duminică

la Biserică la Sfânta Liturghie? - Am mers ori de câte ori am

putut, dat promit să nu lipsesc în nicio duminică dacă mă scapi de

aici.

- Eşti un milostiv? Îţi ajuţi semenii?

- Da, cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai

scapă-mă de pe această stâncă?

- Crezi în Mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?

- Da, Doamne, cred în Tine.

- Atunci, dă drumul crengii de care te ţii cu mâinile!!!

    Trebuie s-o recunoşti că nu eşti atât de credincios încât să

renunţi la toate punctele de sprijin şi să te agăţi doar de…

Dumnezeu.

CUVANT PENTRU SUFLET

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Noi ne rugăm Maicii Domnului şi credem că rugăciunile noastre sunt duse de îngeri la Maica Domnului, dar ea nu este în mijlocul nostru, între noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că Maica Domnului nu are fire dumnezeiască, ci are numai fire omenească, iar firea omenească este mărginită. Noi ştim lucrul acesta. Aşa învaţă şi Biserica, dar noi vorbim cu Maica Domnului ca şi când ar fi de faţă, pentru că o avem de faţă în conştiinţa noastră, adică avem gândul că suntem în legătură cu Maica Domnului. Dar Maica Domnului e într-un singur loc şi e circumscrisă, nu este cu lărgime de pretutindeni, însă Biserica noastră o consideră de faţă atunci când noi vorbim. Când zicem „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine”, considerăm că e cumva aproape şi e, de fapt, aproape de simţirea noastră, de iubirea noastră, însă totuşi nu este între noi şi în noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos care este şi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi cu dumnezeirea Sa este pretutindeni, deci şi în viaţa noastră.
Arhimandrit Teofil Părăian
 

Călugăria albă

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                       Călugăria albă (aranjament preot Ioan)

 Iată cum s-a schimbat viaţa unei femei pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumeşti, nu i-a mai păsat nici de agonisirea banilor, nici de înfrumuseţarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A început să postească, să se roage, să se îngrijească de aziluri de bătrâni şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un cuvânt, să-şi pună întreaga viaţă în slujba semenilor, fără să mai păstreze nimic pentru ea. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea, niciodată nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de puternice, încât ar putea fi asemuite - fie şi prin spectaculozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, în „Vieţile Sfinţilor“.

Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni.

 Plăpândă şi tristă, cu capul plecat, nu vorbeşte decât când este absolut necesar, şi atunci fără risipă de cuvinte. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie călugărească. N-are televizor, trăieşte sărăcăcios, mănâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din puţinul pe care-l are face doar milostenii. Din păcate, soţul ei aştepta să se întoarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe. N-a acceptat niciodată această „călugărie albă” a nevestei sale. El nu poate pricepe în ruptul capului cum e posibil ca un om să renunţe la toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, femeia a vrut că coacă un colac pentru un parastas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l facă, totuşi ea l-a făcut. Înfuriat la culme, bărbatul i-a aruncat colacul crud în balcon şi a alungat-o din bucătărie. Dimineaţa, el s-a uitat aşa, într-o doară, pe geam: afară era un ger cumplit - termometrul arăta multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! În pofida acestor semne, bărbatul devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: „Femeie, dacă iei din făina asta pentru pomenile tale, să te umpli toată de bube!“.

Până la miezul nopţii, femeia a terminat pomenile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după vreo două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă necunoscută, când dispărea într-o parte, apărea în altă parte, şi în cele din urmă, neputincioşi, ei au mărturisit că n-au de ce să îl ţină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată împreună cu soţul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc (care mai târziu a trecut la cele veşnice, după cum se vede din fotografia de mai jos) l-a pus să-şi ceară iertare soţiei.

 Apoi, i-a pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece minute după ce a ieşit pe poarta mănăstirii, toate rănile au început să se vindece ca prin farmec.

Dacă o şopârlă poate, noi de ce n-am putea…?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Pentru a-şi renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spaţiu gol între pereţii din lemn. Cu surprindere a constatat că acolo se afla o şopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale. I-a fost milă când a văzut aceasta, dar în acelaşi timp a fost şi curios, dându-şi seama că cuiul a fost bătut cu câţiva ani în urmă, când a fost construită casa. Ce se întâmplase…!?! Şopârla a supravieţuit în această poziţie atât de mult timp! Într-un perete despărţitor închis de mai mulţi ani, fără a se mişca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întreba, cum de această şopârlă supravieţuise atât de mult, fără să se mişte, odată ce piciorul său a fost ţintuit!?
 Şi-a oprit munca pentru a observa şopârla, pentru a vedea ce face şi cum se hrăneşte. Ceva mai târziu, neştiind de unde, a apărut o altă şopârlă, cu o insectă în gură. Ah! Asta l-a uimit şi l-a atins profund. Şopârla prinsă în cui, a fost hrănită ani de zile de către altă şopârlă… Imaginaţi-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunţa la speranţă pentru partenerul său. Gândiţi-vă.

Aţi face asta pentru cineva?

Pentru partenerul vostru, pentru părinţii, fraţii sau prietenii voştri? Imaginaţi-vă că o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântată cu o minte strălucită, poate face cu greutate… Cu avansul tehnologic din această era a comunicaţiilor, accesul nostru la informaţie devine tot mai rapid. Dar distanţa dintre fiinţele umane se reduce oare la fel de mult…?

 De aceea nu-i abandonaţi niciodată pe cei dragi, Nu le spuneţi că sunteţi ocupaţi atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveţi întreaga lume la picioarele voastre, dar voi aţi putea fi întreaga lor Lume pentru ei…

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM:

    DESPRE ATEISM

Moto: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu“ (Psalm 13:2).

                                                                                            Preot Ioan

                                                                                                                                            

                              Iubiţi credincioşi,

Ateu este cel ce nu crede în Dumnezeul cel adevărat, Creator  şi Mântuitor şi în invăţătura Lui, revelată. Se face referire la ateism în „Noul Testament“, o singură dată, acolo unde Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2:12). Erau aşadar, efesenii ca toate neamurile păgâne care credeau în zei, fiinţe fictive şi se închinau la idoli, la chipurile lor cioplite, adică: „celor ce din fire nu sunt dumnezei“ (Galateni 4:8), necunoscând pe adevăratul Dumnezeu. Ei se numeau păgâni şi atei în raport cu poporul Israel cel vechi şi cu Noul Israel - Biserica sau poporul creştin. În ciuda mulţimii de zeităţi şi de idoli pe care-i adorau, efesenii sunt numiţi „atei“ sau „fără Dumnezeu“,pentru că necunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, erau în căutarea lui, cum se constată din inscripţia de pe un altar din Atena: „Dumnezeului necunoscut“ (Faptele Apostolilor 17:23).  De aceea spun comentatorii că ei nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, Care să le arate sensul vieţii şi Calea. Ei nu cunoşteau un Mântuitor, Care să-i răscumpere, un Dumnezeu Care să-i înfieze (Galateni 4:6-8) şi să-i ridice la slava din care au căzut. Prin urmare, înţelesul de ateu sau fără Dumnezeu, nu se referă numai la cei ce nu cred şi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu:„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!“ (Psalm 13:1), ci se referă şi la idolatri.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încat Harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt“.

Sfântul Vasile cel Mare spune că: „lumea aceasta este o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu“.

Psalmistul David  zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalm 18:1).

Părintele Dumitru Staniloae spune că: „Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului Dumnezeiesc“.

Credinţa lui Dumnezeu în om

O temă arhidiscutată este credinţa omului în Dumnezeu. Dar mai există o temă, aceea a Credinţei lui Dumnezeu în om, care rezultă din următoarea istorioară. Autorul îşi închipuie Sfatul Sfintei Treimi la Facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Duhul Sfânt a spus: Da, dar omul acesta va cădea. Dumnezeu Tatăl a zis: Şi tu, Fiule, va trebui să mori pentru el(luând trup din Fecioara Maria). Să-l facem sau să nu-l facem? Să-l facem! a zis Fiul. Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om.

Credinţa omului în Dumnezeu

Omul vrea să ştie pentru ce există, pentru ce trebuie să traiască. În casa lui Zaheu vameşul, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă scopul vieţii noastre atunci când spune: „Am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Domnului, El îi spune: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit (Matei 9:22).

În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lumii nevăzute, nu toată lumea crede. Unii cred că există, alţii nu. Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Sunt consideraţi credincioşi cei care au o credinţă pozitivă. Un părinte spunea că dacă ne-ar îngădui Dumnezeu, am vedea sufletele oamenilor. Unele luminate şi înflăcărate de focul credinţei, altele ca nişte candele pe jumătate aprinse având flacăra slabă şi tremurătoare, iar o altă parte negre şi întunecate de necredinţă. Iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici despre necredincioşi: „În zadar fugi de Dumnezeu, nu te poţi ascunde. El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Însa nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, El te va aştepta pe toate drumurile şi la toate răscrucile lumii. Pe orice drum vei apuca, vei întâlni pe Dumnezeu. La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă însă nu-ţi deschide Dumnezeu, uşa nu se va deschide“. Iar Fericitul Augustin mărturiseşte: „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru tine“.Aceste cuvinte ale Fericitului Augustin au ajuns să fie mereu citate de teologi pentru că sunt pline de adevăr: sufletul omului fiind duh, creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu. Atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi în patimi felurite şi este ca şi cum cu nişte roşcove se hrăneşte (pilda Fiului risipitor).

Tainele lui Dumnezeu nu le poate cuprinde mintea omenească. Este unul din motivele pentru care putem spune: credinciosul nu are întrebari, iarnecredinciosul nu are răspunsuri.

Necredinţa omului în Dumnezeu

Necredinţa îi vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega de lucrurile cele deşarte şi trecătoare ale veacului de acum. Necredinţa îi vine omului din inima necuvioasă: „Luaţi seama fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12); din inima împietrită:„La urmă când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat (Iisus Hristos) şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16:14); din cauza abaterii de la adevărul revelat: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine (Iisus Hristos), fiindcă spun adevărul nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-46); din orbirea trimisă de la Dumnezeu: „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi să-i vindec“ (Ioan 12:40); din orbirea trimisă asupra omului de la diavolul: „Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4); din cauza diavolului care fură cuvântul: „... apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască“ (Luca 8:12); precum şi din căutarea slavei omeneşti.

Necredinţa este un act liber al omului prin care el nu voieşte să creadă în Dumnezeu: „Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în  Iisus Hristos“ (Ioan12:37). Tot aşa şi astăzi există oamneni care, deşi a făcut Dumnezeu multe minuni cu ei, nu vor să creadă în existenţa şi purtarea de grijă a Celui Prea Înalt.

INTRATI AICI PENTRU A CITI MAI DEPARTE...
DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM: