PILDA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

ICOANE DIN CASA MEA
„ Un tânăr atras de puterea înfricoşătoare a relei obişnuinţe cădea des în păcate grele. Dar nu lăsa lupta. După fiecare cădere a sa vărsa lacrimi fierbinţi şi se ruga lui Dumnezeu cu cuvinte îndurerate:
- Doamne, mântuieşte-mâ şi de vreau şi de nu vreau. Eu, din pământ fiind, sunt uşor de tras în mlaştina păcatului. Tu ai însă puterea să mă împiedici. Nu e nici o minune dacă vei milui pe cel drept, nici de vei mântui pe cel îmbunătăţit, căci aceştia sunt vrednici, ci mie păcătosului arată-mi, Doamne, mila şi iubirea Ta de oameni, şi mântuieşte-mă prin minune. Căci cu toată necurăţia mea, numai către Tine găsesc scăpare eu, nefericitul.
Acestea le zicea cu frângere de inimă tânărul, şi când era stăpânit de patimă, şi când era liniştit. Odată, când iarăşi fusese biruit de patimă, după împotrivirea nefolositoare, a îngenuncheat întristat şi a repetat aceleaşi vorbe, vărsând râu de lacrimi. Neîncetata lui nădejde în dumnezeiasca milostivire 1-a întărâtat pe diavol. S-a arătat înaintea lui în întreaga sa mânie şi i-a strigat:
- Prostule, nu te ruşinezi când cu astfel de buze îndrăzneşti să te rogi şi să iei în gura ta numele lui Dumnezeu? Află o dată pentru totdeauna că pentru tine nu este mântuire!
Curajosul luptător nu s-a înfricoşat şi nici nădejdea nu şi-a pierdut-o, precum aştepta diavolul.
- Află şi tu, i-a răspuns cu curaj, că această chilie este ca la fierărie. Un fier îl dai şi altul îl iei înapoi. Nu voi înceta să lupt prin pocăinţă şi prin rugăciune până te vei plictisi să mă ispiteşti cu păcatele.
- Aşa deci, a strigat diavolul, de acum înainte voi înceta să te mai războiesc, ca să nu-ţi crească cununile răbdării.
Şi s-a făcut nevăzut. Din acea clipă a încetat războiul, acela însă nici o clipă nu a încetat să se îngrijească de sine şi să-şi plângă greşelile.”126
* *

Minciuna cea buna

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Doi frati au mers impreuna la un targ, ca sa-si vanda lucrul mainilor lor si daca au intrat in targ, s-au desparut unul de altul. Iar unul cu mestesugul si indemnarea diavolului, s-a inselat si a cazut in pacatul curviei. Dupa aceea, aflandu-l pe el fratele, i-a zis: - Sa mergem, frate, la locul si chiliile noastre. Acesta a zis: - Eu, frate, astazi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvant, s-a minunat si l-a intrebat zicand: - Pentru ce, frate, zici ca nu vei merge cu mine ? El a oftat si i-a spus, zicand: - Eu, frate, dupa ce te-ai dus tu si te-ai departat de mine, am cazut cu o femeie in pacatul curviei si de aceea nu voi merge acum cu tine la chilia mea. Fratele auzind acestea si vazandu-l foarte mahnit, scarbit si deznadajduit si vrand ca sa-i scoata sufletul din pieirea deznadajduirii, i-a zis: - Frate si eu daca m-am desparut de tine, am cazut in acelasi pacat. Pentru aceea dar, frate, sa mergem degraba la chiliile noastre si cu osardie sa ne pocaim si Dumnezeu ne va ierta greseala si pacatul nostru. Si asa, ascultand fratele, a mers la chilia sa si mergand la batranul, si-au marturisit amandoi impreuna caderea lor in pacatul curviei. Iar batranul le-a dat canon de pocainta; si amandoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Vazand Dumnezeu silinta si osteneala pe care o facea fratele cel ce nu cazuse in pacat pentru dragostea si mantuirea fratelui sau, peste putine zile i-a iertat pacatul. Si l-a instiinat Dumnezeu pe batranul ca pentru multa dragoste a fratelui ce n-a gresit, s-a iertat pacatul celui ce a gresit. Iata fratilor, a zis batranul, aceasta este dragostea cea adevarata, ca sa-si puna cineva sufletul sau pentru mantuirea fratelui sau.

Duhul desfranarii

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

     Un frate era tare bantuit de duhul desfranarii. Si atunci, s-a dus la un parinte si i-a zis:
- Parinte, roaga-te pentru mine, ca ma lupta patimile, ma lupta duhul desfranarii! Ce sa fac? Roaga-te pentru mine!
Parintele s-a apucat si s-a rugat. Dupa o saptamana, fratele se duce din nou la el si ii zice:
- Parinte, roaga-te pentru mine, ca nu ma slabeste deloc pornirea aceasta, rautatea aceasta; sunt asuprit de duhul desfranarii!
Parintele s-a rugat din nou si atunci a aparut diavolul si a zis:
- Eu m-am indepartat de el de cand te-ai rugat intai, dar el are dracii lui: lacomia pantecelui si somnul cel mult.
Deci acestea favorizau patima lui.

Cine-i curata lui Dumnezeu pantofii?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un prieten ne-a povestit o istorie amuzanta care merita sa fie povestita mai departe.
- Am o fetita mica, ne-a relatat el... Fetita este la varsta in care copiii isi innebunesc parintii cu intrebari. Si efectiv poti sa ajungi sa cazi pe ganduri cand apar tot felul de intrebari interesante.
Nu demult, micuta a fost foarte preocupata sa-si ajute mama in gospodarie. In cele din urma, mama i-a zis:
- Acum poti sa cureti si pantofii lui tata!
Copilul nu a fost foarte entuziasmat de aceasta sarcina. Dar, ascultatoare, s-a pus pe treaba.
Un timp a avut preocupare. Se vedea pe ea ca isi framanta capul cu intrebari serioase. Si apoi...
Tata a intrat in camera. Dar inainte sa-si poata lauda fiica cea harnica, a fost uimit de intrebarea ei:
- Taticu, lui Dumnezeu cine ii curata de fapt pantofii? Tatal a ramas traznit. Nu a putut sa-si aminteasca daca vreun teolog a spus vreodata ceva legat de acest lucru. Da, nu-i venea in minte nici un verset biblic, care sa lamureasca cat de cat intrebarea.
Asa ca a spus numai:
- Ei bine, trebuie ca exista vreun inger care are aceasta sarcina, pe care o considera drept o mare onoare.
Si apoi tatal a fost fericit ca fiica a fost multumita cu acest raspuns.
Cateva zile mai tarziu, tatal a citit linistit din Noul Testament. Brusc, a sarit in picioare, a iesit fugind din camera si si-a strigat fetita.
Mama si copilul au venit speriate: - Ce s-a intamplat?!
- Nu demult m-ai intrebat, cine-i curata lui Dumnezeu pantofii, s-a adresat tatal catre copil. Acum, fii atenta, tocmai am citit in Biblie ca nici nu este vorba de asa ceva: aici scrie ca Dumnezeu ne curata noua pantofii.
Mama a dat din cap:
- Ce vorbesti! Dumnezeu ne curata noua pantofii?
- Da, a explicat tatal, ascultati! In Biblie scrie: "...Iisus a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins..." Vedeti doar ca in Israel, spalatul picioarelor a fost tot una ca la noi curatatul pantofilor. Acum, ascultati mai departe! A citit toata intamplarea, asa cum o descrie apostolul Ioan in capitolul 13 al Evangheliei sale.
Mama si fiica au ascultat uimite. Si toti trei au inteles cat de mult s-a umilit Dumnezeul cel viu in Iisus. "S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob..." spune Biblia intr-un alt loc. Si acest lucru merita adorarea noastra!

PILDE CRESTINE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Cele trei cuvinte

Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:

- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?"

Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:

"Crede, împlineşte, foloseşte".

A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.

Dar nu putea înţelege totul.

Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.

Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.

Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

Cuget neînţelept

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.

Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.

Preotul îi zise:

- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"

Omul necredincios îi răspunse:

- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "

Atunci preotul îi zise:

- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "

Omul rămase în tăcere. Părintele zise:

- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".

Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:

- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "

De atunci, omul acela s-a înţelepţit... 

 

"Fiţi înţelepţi ca şerpii... "

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă. 

Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să cetească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.

Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească povestirea cea minunată si dumnezeiască.

Soldaţii nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai mult din această carte.

Pe urmă, acei soldaţi deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe căpitan cui se datoreşte aceasta, acesta îi arătă o Biblie şi-i spuse: - "Această carte i-a făcut aşa ... "

NUMELE MAICII DOMNULUI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Cum că numele cel prea cinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci
Într-un oraş al Coloniei, Bune cu numele, era un preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vreo câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi, şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.

Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis:

„Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”.

Răspuns-a ea zicându-i:

„Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!

Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta:

„Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”,

şi celelalte.

Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere plăcută lui Dumnezeu.

Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

Pentru un monah care era muncit de dracul curviei, şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului, având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu lacrimi se prăpădea sminteala trupului.

Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat pe diavolul, căruia îi zise:

„Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?”

Răspuns-a lui diavolul:

„Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”.

Iar acela a zis:

„Ce voieşti să fac?”.

Răspuns-a lui dracul:

„Cu înlesnire şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”.

Iar pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:

„Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te voi supăra”.

Iar monahul a zis:

„Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”.

După care dracul, făcându-se nevăzut, monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică.

Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.

Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis lui:

„Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca să ruşinezi pe dracul”.

După care pleacă pustnicul de la Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul, zicându-i:

„O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu înceta până în sfârşit a te ispiti”.

Iar călugărul a răspuns:

„Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin

Sa ne multumim cu ce avem -pilda

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Intr-o zi, un om ostenit de drum se aseza sub un copac sa se odihneasca. In timp ce se odihnea, a trecut pe langa el o trasura cu patru cai. Omul stiind cat mai are de mers, si-a spus in sinea lui:

- De ce nu face Dumnezeu dreptate pe pamant! De ce acestuia i-a dat trasura cu patru cai, iar mie nu mi-a dat macar un cal?

Dupa putin timp, a vazut un orb care ducea in spate un olog. Drumetul care era nelinistit, vazandu-i pe cei doi, a zis:

- Multumesc lui Dumnezeu ca sunt sanatos.

Corbul lui Ilie

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.

– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.

Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.

– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.

Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.

Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

Preot IOSIF TRIFA, 600 Istorioare Religioase

SARACUL CREDINCIOS

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Doamne, Dumnezeul meu, osandit stau inaintea fetei Tale celei sfinte, si-mi marturisesc nevrednicia, neputinta si saracia mea cea mare. Pentru aceasta ma rog Tie: O, izvor dulce si noianul indurarii, deschide stavilele cerului si ploua asupra mea bunatatile indurarii Tale, pentru ca sa pot scoate lacrimi, sa plang, sa spal si sa curatesc sufletul meu de intinaciunea pacatelor, cu cainta tare si adevarata.


Era un copil necajit, imbracat saracacios,de care nimeni nu purta grija.
Dar copilul acesta era credincios, mergea la biserica, asculta povete intelepte si incerca sa faca voia Domnului.
Un boier, necredincios, l-a intrebat odata despre ce a auzit vorbindu-se la biserica. Baiatul i-a raspuns:"Dumnezeu este iubire.""Dar daca este iubire,dupa cum spui,de ce tu esti inca sarac si nu ai cu ce sa te imbraci? De ce nu a trimis Dumnezeu pe cineva care sa te ajute?"         ii spuse boierul.
Copilul s-a gandit,iar apoi ii raspunde :"A trimis...Dar omul acela a uitat."

"E bine aşa"?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Beţivul si nevasta lui.

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!?
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!?
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

Povestea celor trei porti

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă, vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou, ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept, din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac in această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea, după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului – dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii au trecut. Într-o zi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea, de ceea ce îmi scapă; ceea ce depinde de mine, de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Foloseşte-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi, pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii – dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
Prin urmare. se ridică contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta a fost a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă pe tine însuţi, în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
Caută să pătrundă în interiorul său, să-şi repare imperfecţiunile şi defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut aceste cuvinte, atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitările.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus, pe acest drum?
- Am învăţat că a urî sau a detesta o parte din mine, înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare, cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa – pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar, spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată, pe acest drum?
- Am învăţat că, fiind în acord şi armonie cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuând drumul, Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Şi totuşi, era aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată; când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.
“Daca vrei sa trezesti intreaga omenire, atunci trezeste-te tu pe de-a-ntregul; daca vrei sa elimini suferinta din lume, atunci elimina tot ce este intunecat si negativ in tine.
Cu adevarat, cel mai mare dar pe care il ai de oferit este propria ta transformare!”

Minunea cea mai mare

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


(Din cartea "Suflet de crin- Povestiri")

de Monahia Parascheva Avădanei [Monahia_Parascheva_Avădanei ]


Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor plesneau unii după alţii în cununiţe de flori roz-albe.

Vrăbiile şi mierlele îşi slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere în piept miresmele lui april.

Primăvara cea zglobie bătea şi la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristeţe.

Într-un salon mai mic, o fetiţă stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul unei perfuzii. O linişte tristă şi duioasă se aşternuse în jurul ei. Fetiţa n-avea mai mult de 10 ani şi era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor şi al medicamentelor viaţa i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Aşa aflase mama mai demult..., numai că aceşti ani trecuseră, iar de acum fetiţa trăia printr-o minune.

"Dar cât va mai ţine minunea aceasta?" se întreba, adesea, înfricoşată, biata mamă.

Fetiţa stătea rezemată de o pernă mare, ţinând în mâini o cărticică de rugăciuni. Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfăţişare urmele bolii: mâinile şi picioruşele erau nişte oase subţiri îmbrăcate în piele transparentă, căpuşorul părea prea mare faţă de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi şi-ndureraţi. Sub genele negre licăreau două oceane adânci de suferinţă. Oceane care însă niciodată nu şi-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau la fel de senini.

Sofia-Alexandra înţelegea tot ce se întâmpla cu ea. Urmărea zi de zi analizele şi pe nesimţite chipul ei devenea tot mai matur. Buclele negre şi scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu un băieţel îngândurat decât cu o fetiţă. Când zâmbea însă, avea un aer poznaş şi un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îţi aminteai că totuşi în faţa ta era un copil de 10 ani.

Sofia-Alexandra era vegheată zi şi noapte de către mama ei, o femeie slăbuţă şi uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului şi Sfântul Ioan Rusul. Fetiţa şi mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde şi mângâiere.

Când nu se ruga, femeia cea slăbuţă deretica prin cameră. De fapt, îşi căuta de lucru, ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte nopţi nedormite, câte lacrimi şi griji i-au întunecat sufletul, numai ea, sărmana, şi Dumnezeu ştiau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât pentru fetiţă: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aştepta vizita doctorilor, urmărea rezultatele analizelor... Femeia obosise, era istovită de atâta aşteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă Dumnezeu nu mai avea timp şi pentru Sofia-Alexandra...

Fetiţa însă aştepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinţei şi a nădejdii erau întregi. Avea o credinţă curată şi simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se forţa să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare bucurie şi durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum îşi îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume şi durerea i se împuţina. Uneori mergea purtată în braţele mamei ei la o biserică şi atunci se lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaşte şi rămânea aşa multă vreme, până când obosea. Deşi avea doar 10 anişori, Sofia Alexandra primise de la Dumnezeu darul acesta de a simţi că numai alături de El îşi afla odihna. De aceea fetiţa nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci îşi uita suferinţa şi parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea şi de 10 ori, cu credinţă, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă, Dumnezeu va face şi cu ea o minune...

Se apropiau Sfintele Paşti, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba Învierii. Îşi amintea din anii trecuţi de mulţimea aceea nesfârşită de lumânări aprinse, de emoţia de a cânta cu toată biserica "Hristos a înviat!", de glasul bucuros al clopotelor care sunau necontenit...

În noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni şi fericiţi, iar chipurile lor străluceau de o lumina senină, nepământească.

Fetiţa şi-a amintit toate acestea şi străbătută de un gând, a strigat cu glas răsfăţat:

-Mamă, mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine...

Uneori, când se simţea mai rău, dormea în braţele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în somn.

De data aceasta însă, Sofia avea alte gânduri...

Fetiţa şi-a îmbrăţişat mama şi jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas rugător:

- Mamă, nu-i aşa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm şi noi cu oamenii "Hristos a înviat!", nu-i aşa, mămico?

Femeia a ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenţie... Erau altele şi mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu meargă la şcoală...

Într-un târziu, totuşi, i-a spus:

- Dacă ne dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul doctor...

N-a fost lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.

În noaptea de Înviere, în mijlocul mulţimii de oameni din biserică a intrat şi o femeie slăbuţă, purtând în braţe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetiţa cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu cealaltă ţinea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil împăienjeniţi de lacrimi.

Dar în aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului lumii. De pe pereţi, sfinţii zâmbeau în straie de aur, iar îngerii îşi scuturau aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.

Biserica întreagă răsuna de cântarea Paştilor:

"Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând...”

Porţile cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor şi arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni şi Sfinţi, printre candele şi icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se putea...

Mama fetiţei însă nu-şi putea învinge suferinţa. Îi era nespus de greu. Cât şi-ar fi dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar Dumnezeu nu-i împlinea această dorinţă, nu-i asculta o astfel de rugăciune.

Femeia a cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului şi cu zdrobire de inimă s-a rugat:

“Maica Domnului, te rog ascultă-mă... Tu, care ştii ce-i suferinţa, Tu, care ai suferit atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură ştii ce e în sufletul meu... Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură înţelegi durerea mea... Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o minune!”

Lacrimi amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:

“Doamne, facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra şi cu mine!”

În noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtăşit.

A doua zi s-a întors la spital. Aici era multă linişte şi o lumină blajină de primavară scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi, iar medici, vreo câţiva.

După ce i s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu gingăşie. De multă vreme fetiţa nu mai avusese obrajii aşa de frumoşi! Erau catifelaţi şi roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape şi i-a zis:

- Mamă, trebuie să-ţi spun ceva. Te rog să stai lângă mine şi să nu plângi!

Era ceva schimbat în înfăţişarea ei. Avea un zâmbet frumos şi plin de taină. Fetiţa a luat mâna mamei în mânuţele sale, a mângâiat-o şi i-a zis:

- Mami, eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă ia la El. Să nu plângi atunci, mami..., pentru mine este mai bine aşa...

Femeia a ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenţie. Câte nu pot trece prin mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiţei avea să şi le amintească şi să le înţeleagă abia mai târziu.

A doua zi Sofia-Alexandra s-a simţit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetiţa, pe cel al Sfântului Ioan Rusul.

Era o zi luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriţi şi se auzea zumzet de albine.

Dar Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Sufleţelul ei păşea încet-încet spre un alt tărâm. Fetiţa a înţeles ce se întâmpla cu ea şi o teamă uşoară a înfiorat-o.

- Mamă, mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în braţe!

La început mama nu a priceput ce se întâmplă şi a mai zăbovit. Însă fetiţa a strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, şi-a încleştat mânuţele cuprinzându-şi mama şi, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A murit în braţele mamei...

Zilele ce au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate suferi...

Mai târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bileţel cu litere stângace, migălite de mânuţa ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste cuvinte:“Mamă, te plâng nopţi de nopţi. Îţi va fi dor de mine, ştiu. Dar pentru mine e mai bine aşa, e mai bine să mă duc la Dumnezeu
Sofia-Alexandra s-a sfârşit răpusă de boală. Era un copil nevinovat şi bun şi totuşi Dumnezeu nu a vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea şi în cele din urmă, a şi murit.

Dumnezeu, care ştim că este bun şi milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune. Şi oare n-ar fi putut?!

Ar fi putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Însă cu Sofia-Alexandra El a lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare minune.Şi minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să poarte întreaga durere a bolii cu credinţa neclintită. I s-a dat putere Sofiei-Alexandra să învingă suferinţa şi moartea ca şi El, pătimind Răstignire şi trecând prin moarte şi îngropare.

Ştiu că sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de crin. Dacă Dumnezeu va avea milă şi vom ajunge şi noi acolo, ne vom întâlni negreşit cu Sofia-Alexandra...

UN NECREDINCIOS..

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un necredincios, care ajunsese medic, întreabă odată în batjocoră pe un preot:

- Sfinţia ta, porţi numele de păstor de suflete, dar ai văzut vreodată un suflet?

- Cu ochii aceştia trupeşti, nu, răspunse preotul.

- Dar de auzit, l-ai auzit?

- Nu.

- Dar poate l-ai gustat?

- Nu, nu l-am gustat.

- Atunci poate ai mirosit vreun suflet?

- Nu, nu l-am mirosit.

- Dar poate ai simţit un suflet?

- Da, de simţit l-am simţit şi încă foarte bine.

- Va să zică, zise doctorul cu un aer triumfător, din cele cinci simţuri ale omului, patru vorbesc împotriva sufletului. Pe care să le credem? Pe cele patru sau pe cel singur?!

- Dumneata eşti medic, răspunse preotul. Ai văzut vreodată durerea?

- Nu, zise medicul, n-am văzut.

- Dar de auzit, ai auzit-o?

- Nu.

- Dar, poate ai gustat-o?

- Nu, nici n-am gustat-o.

- Atunci poate ai mirosit vreo durere?

- Nu.

- Dar poate ai simţit durerea?

- Da, am simţit-o şi încă foarte tare.

- Va să zică, spune preotul cu un aer îngăduitor, din cele cinci simţuri, patru vorbesc contra durerii. Ce ai zice dacă cineva s-ar întemeia pe acest raţionament şi ar afirma că nu este durere?!

- Da, zise medicul, m-ai pus pe gânduri. O să încerc, părinte, să-mi schimb stilul raţionalist în abordarea problemelor, căci înţeleg că nu totul poate fi gustat, pipăit, mirosit...

SFATUL DIN IAD

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.

“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?

Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:

- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?

La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:

- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.

Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:

- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.

Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:

- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.

Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:

- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.

Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:

- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!

Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.

- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: “Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”

Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…

Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.

Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tinereţea?

Un zâmbet de la mânăstire

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Se spune că odată, în mijlocul unui podis, departe de orice sat sau oras, în mijocul unor tinuturi aspre, greu încercate de stihiile naturii s-a construit o mânăstire. Acolo, disciplina era foarte strictă. Regulile erau multe si preotul ce o conducea cu mână de fier nu accepta nici cea mai mică abatere.
În câteva secole, această mânăstire a devenit foarte faimoasă pentru întelepciunea celor ce trăiau aici.
Într-o dimineată, doi călugări s-au îndreptat spre râul ce curgea linistit lângă mânăstire pentru a aduce apă. Ajunsi acolo au văzut un scorpion ce era luat de apă. Călugărul mai bătrân s-a repezit în apele râului si a salvat scorpionul. L-a luat din apă si l-a adus cu mare grijă la mal. Totusi, în acest timp, călugărul a fost muscat de scorpion.
Peste câteva zile, călugărul bătrân s-a dus din nou la râu împreună cu tânărul său frate. Din nou scorpionul era în mijlocul râului. Călugărul s-a repezit din nou să-l salveze. si… din nou a fost întepat.
Tânărul călugăr i-a spus atunci:
- Nu are rost să-l tot salvezi, natura lui este să întepe si te va întepa mereu. De ce te încăpătânezi să-l salvezi?
- Pentru că natura mea este să-l salvez, spuse bătrânul zâmbind.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/06/09/un-zambet-de-la-manastire/#ixzz1xJ99jSR1

HRANA PENTRU SUFLET: JERTFA LUMANARII...

HRANA PENTRU SUFLET: JERTFA LUMANARII... DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...urmeaza lincul...

DUMNEZEU PE CINE IUBESTE ,IL SI BATE, DAR NU ESTE AUTORUL RELELOR

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...


Multe sunt felurile invataturilor; ne-au fost aratate prin David, sfantul psalmist, de Duhul, Care a lucrat prin el. Uneori profetul David ne istoriseste propriile sale suferinte, spunandu-ne ca a suferit cu barbatie necazurile abatute asupra lui, iar, prin exemplul sau, ne lasa o invatatura invederata de rabdare, ca atunci cand spune: “Doamne, pentru ce s-au inmultit cei ce ma prigonesc?”; alteori ne arata bunatatea lui Dumnezeu si iuteala ajutorului Lui dat celor care-L cauta cu adevarat, zicand: “Cand Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele”, rostind cuvinte care au aceeasi putere ca si cele ale profetului Isaia, care zice: „Inca graind tu, va zice: “Iata, aici sunt”, adica: „N-am terminat de a-L chema, ca Dumnezeu m-a si auzit inainte de sfarsitul chemarii mele”.

Iarasi David, aducand rugaciuni si cereri lui Dumnezeu, ne invata chipul in care pacatosii trebuie sa-L imblanzeasca pe Dumnezeu: “Doamne, nu cu mania Ta sa ma mustri, nici cu iutimea Ta sa ma certi”, in Psalmul al doisprezecelea arata prelungirea incercarii, cand spune: “Pana cand, Doamne, ma vei uita pana in sfarsit?”. Si in tot psalmul acesta ne invata sa nu ne descurajam cand suntem in necaz, ci sa asteptam bunatatea lui Dumnezeu si stim ca Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasa in necazuri, , hotarand masura suferintelor dupa credinta pe care o are fiecare.

Dupa ce David a spus: “Pana cand, Doamne, ma vei uita pana in sfarsit?” si: “Pana cand iti vei intoarce fata Ta de la mine?”, se indreapta indata spre rautatea celor care nu cred in Dumnezeu, care, daca au o mica piedica in viata, nu mai pot suferi starea grea in care se gasesc si incep sa se indoiasca in mintea lor, intrebandu-se daca exista un Dumnezeu, Care poarta grija de cele de aici, daca vede viata fiecaruia, daca imparte fiecaruia dupa merit.

Apoi, cand vad ca situatia lor nedorita se prelungeste, incolteste in ei gandul cel rau si hotarasc in inimile lor ca nu exista Dumnezeu: „Zis-a cel nebun intru inima sa: “Nu este Dumnezeu”. Infigandu-se, deci, acest gand in mintea lor, incep sa pacatuiasca fara sa mai tina seama de nimic. Daca nu este cineva care sa conduca lumea, daca nu este cineva care sa rasplateasca dupa merit cele savarsite in viata, cine-i mai poate impiedica sa asupreasca pe sarac, sa ucida pe orfani, sa omoare pe vaduva si pe strain, sa faca orice fapta nelegiuita, murdarindu-se cu patimi necurate si ticaloase si cu toate poftele dobitocesti? De aceea David, ca o urmare a ideii nebunesti ca nu exista Dumnezeu, a adaugat: “Stricatu-s-au si urati s-au facut intru indeletnicirile lor”. Ca e cu neputinta ca cei ce se indeparteaza de calea cea dreapta sa nu aiba in sufletele lor boala uitarii de Dumnezeu.

II

Pentru ce popoarele pagane au fost lasate in seama mintii lor ratacite si fac ceea ce nu se cade?

Nu pentru ca au spus: “Nu este Dumnezeu”? Pentru ce au cazut in patimi rusinoase, pentru ca femeile au schimbat intrebuintarea fireasca a firii in una impotriva firii, iar barbatii au savarsit lucruri rusinoase cu barbatii? Nu pentru ca au schimbat slava nestricaciosului Dumnezeu in inchipuiri de pasari, de animale cu patru picioare si de taratoare? Cu adevarat, deci, cel care spune ca “nu este Dumnezeu” este nebun, lipsit de minte si de intelegere.

Asemanator acestuia si tot atat de nebun este si acela care spune ca Dumnezeu este autorul relelor. Spun ca amandoi savarsesc un pacat tot atat de mare, pentru ca amandoi tagaduiesc pe Cel Bun: unul spunand ca nu exista Dumnezeu, iar celalalt hotarand ca Dumnezeu nu este bun. Daca Dumnezeu este cauza relelor, atunci e evident ca nu e bun si, deci, si o afirmatie si alta duc tot la tagaduirea existentei lui Dumnezeu.

De unde bolile?, se intreaba ei. De unde mortile premature? De unde distrugerile complete ale oraselor? De unde naufragiile, razboaiele, ciuma? Acestea sunt rele, spun ei, si sunt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci, pe cine altul putem socoti pricinuitor al acestor rele daca nu pe Dumnezeu?

CONTINUARE aici.. http://paisiee.blogspot.com/2012/03/dumnezeu-p...
Doamne ajuta..

LEGENDA CELOR 8 MINUTE

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

 
Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.

Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!

TAINA FERICIRII

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Un negustor oarecare si-a trimis fiul sa invete Taina Fericirii de la cel mai intelept dintre toti oameni. Baiatul a umblat 40 de zile prin desert pana a ajuns la un frumos castel, in varful unui munte. Acolo traia Inteleptul pe care il cauta.

Insa in loc sa intalneasca un sfant, eroul nostru s-a trezit intr-o incapere unde a vazut o vanzoleala extraordinara: era un dute-vino de negustori, oameni care stateau de vorba prin colturi, o mica orchestra canta melodii suave, mai era si o masa plina cu cele mai alese bucate din acea parte a lumii. Inteleptul vorbea cu toata lumea, iar baiatul a trebuit sa astepte vreo doua ore pana sa-i vina si lui randul.

Inteleptul asculta cu atentie motivul vizitei, dar ii spuse ca in acel moment nu avea timp sa ii explice Taina Fericirii. Ii sugera baiatului sa dea o raita prin palat si sa se intoarca peste vreo doua ore.

- Dar pana atunci, vreau sa te rog ceva, a completat Inteleptul, dandu-i baiatului o lingurita in care picura doi stropi de untdelemn sfintit. Cat mergi, poarta aceasta lingurita fara sa versi untdelemnul din ea.

Baiatul a inceput sa suie si sa coboare scarile palatului, cu ochii atintiti la lingurita. Dupa cele doua ore s-a prezentat iarasi in fata Inteleptului.

- Vasazica, incepu Inteleptul, ai vazut tapiseriile persane din sufragerie ? Ai vazut gradina care i-a luat Maestrului Gradinar zece ani ca sa o creeze ? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?

Rusinat, baiatul marturisi ca nu vazuse nimic. Singura lui preocupare fusese sa nu verse picaturile de untdelemn sfintit pe care I le incredintase Inteleptul.

- Atunci intoarce-te si cunoaste minunile lumii mele, ii spuse Inteleptul. Nu poti avea incredere intr-un om, daca nu ii cunosti casa.

Mai linistit de aceasta data, baiatul lua lingurita si reincepu sa se plimbe prin palat, de data aceasta observand toate operele de arta care atarnau de tavane si pe pereti. A vazut gradinile, muntii din jur, gingasia florilor, rafinamentul cu care fiecare opera de arta era asezata la locul ei. Intors la Intelept, ii relata in amanuntime ceea ce vazuse.

- Dar unde sunt cele doua picaturi de untdelemn pe care ti le-am incredintat ? a intrebat Inteleptul.

Privind lingurita, baiatul vazu ca o varsase.

- Acesta este singurul sfat pe care ti-l pot da, spuse Inteleptul. Taina Fericirii consta in a privi toate minunile lumii si a nu uita niciodata de cele doua picaturi de untdelemn din lingurita.

(Alchimistul - Paolo Coehlo)

...Răsplata

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE


Povestea spune că: nu banul te face fericit, există multe feluri de fericire, munca te face fericit, o conştiinţă împăcată dă linişte, succesul nu este totul, fericirea depinde de orizontul de aşteptare.

Un om bogat avea doi servitori. Unul foarte rău, leneş, neloial, al doilea cinstit, harnic, loial, pios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un călugăr şi l-a întrebat:

–Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri?

Bătrânul călugăr era cunoscut pentru înţelepciunea sa:
–Donmul dă necredincioşilor fericirea pământească trecătoare, singura, pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri are pentru prietenii săi




Viermele

Povestea spune că: fiecare are destinul lui, binele e oricând posibil,
aparenţele înşală, trebuie disociată aparenţa de esenţă.

Viermele a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai el, sărăcuţul, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este un vierme şi-şi spunea:
–Fiecare are destinul său!

Şi şi-a început munca.În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştit în gogoaşa lui şi a aşteptat spunându-şi:
–Încă puţină răbdare!

La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva un vierme.