DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

21 martie 2015

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE BOALĂ ŞI SUFERINTĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

undefined




Motto: Cel ce rabdă bolile şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele,
primeşte cunună de mucenic (Sfântul Ioan Gură de Aur).

                                                                                     Preot Ioan
                                 Iubiţi credincioşi,

         Suferinţa, aşa cum este în lume, sub multiplele ei forme, este o
problemă mereu actuală, căci nu există om, care în cursul existenţei
sale, să nu fi avut de-a face cu boala, fiindcă nici un organism nu este
perfect sănătos. Toate bolile ne produc suferinţă şi constatăm mai
devreme sau mai târziu, că trupul nostru, în viaţa aceasta este destinat
să slăbească şi în final să moară. Dumnezeu, prin Moise, ne spune că
în starea de început a lumii „toate erau foarte bune“ (Facerea 1:31),
iar toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că omul cunoştea atunci „în trupul său
o sănătate desăvârşită“. Sfântul Ioan Gură de Aur zice„De vreţi
să ştiţi care era starea trupului nostru atunci când a ieşit din mâinile
lui Dumnezeu, să mergem în rai şi să-l vedem pe om. Trupul său era
ca o statuie ce se scoate din cuptor şi care luceşte cu cea mai vie
strălucire, el nu cunoştea nici una din aceste infirmităţi pe care le
vedem astăzi“Dumnezeu, deşi este făcătorul tuturor celor văzute şi al
celor nevăzute, nu poate fi considerat ca autorul bolilor, al suferinţei
şi al morţii„DUMNEZEU, CARE A FĂCUT TRUPUL, N-A
FĂCUT ŞI BOALA, TOT ASTFEL CUM EL, DEŞI A FĂCUT
SUFLETUL, N-A FĂCUT NICIDECUM ŞI PĂCATUL“ (Sfântul
Vasile cel Mare)Este evident că Dumnezeu n-a făcut nicidecum
moartea deci:
DUMNEZEU N-A CREAT NICI MOARTEA SUFLETULUI,
NICI MOARTEA TRUPULUI !
După Sfinţii Părinţi, originea primară a bolii este numai în voinţa
personală, în reaua folosire a liberului arbitru, în păcatul săvârşit în
rai, acolo trebuie căutată sursa bolilor, a infirmităţilor, a suferinţelor, a
stricăciunii şi a morţii„DIN PRICINA PĂCATULUI
NEASCULTĂRII ÎL ASALTEAZĂ BOLILE PE OM“ (Sfântul
Irineu). „DUPĂ CĂLCAREA PORUNCII, ADAM A FOST
SUPUS BOLII“ (Sfântul Nil Sorski)Deci, originea primară a bolii;
este păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care părăsind calea
vieţii, au primit moartea. Lipsirea de lumină a adus întunericul,
LIPSIND VIRTUTEA, A APĂRUT RĂULDar acest rău, a afectat
în primul rând sufletul omului, care devenind pătimitor a cunoscut
întristarea şi suferinţa, s-a stricat şi a murit, fiind separat de Dumnezeu
şi de viaţa dumnezeiască. Moartea survenită prin păcat corupe sufletul,
dar cuprinde şi trupul cu necazuri şi patimi, îl face stricăcios şi în
final, îl supune morţii.
Se întreabă oamenii pe bună dreptate: Cum l-a creat Dumnezeu pe
om, muritor sau nemuritor? Şi iată ce spun Sfinţii PărinţiOmul, de la
început şi până la păcat, nu era propriu-zis nici muritor şi nici
nemuritor. DACĂ ar fi fost creat de la început nemuritorel ar fi
fost creat dumnezeuDACĂ ar fi fost creat muritorar fi părut că
Dumnezeu este pricinuitorul morţii sale. Aşadar, omul n-a fost creat
nici muritor şi nici nemuritor, ci capabil de amândouăDACĂ alegea
calea nemuririi, urmând porunca lui Dumnezeu, trebuia să primească
nemurirea ca răsplatăiar DACĂ se îndrepta spre faptele de moarte,
neascultând de Dumnezeu, devenea el însuşi pricinuitorul morţii sale.
PUTEM CATEGORISI BOLILE ca fiind boli ale trupului şi
boli ale sufletului. Paralel cu Sfinţii atinşi de boli grave, pot fi văzuţi
mari păcătoşi al căror trup este dăruit cu o sănătate înfloritoare şi în
multe locuri ale Bibliei citim despre surpriza pe care o creează acest
dublu paradox: Ieremia 5:8; 12:1; Iov 21; Psalmul 72:4-5; Maleahi
3:15.


Sfântul Antonie cel Mare, căutând la adâncul judecăţilor lui
Dumnezeu, l-a întrebat zicând„Doamne, cum unii trăind
puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc. Şi pentru ce unii sunt
săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar
cei drepţi sunt săraci?“ Şi i-a răspuns Dumnezeu, zicându-i:
„Antonie, ia aminte la tine şi lasă pe cele ale lui Dumnezeu în
seama lui Dumnezeu!“ (Patericul Egiptean, pag. 6).
      Sfinţii Părinţi spun că bolile pot fi legate de starea păcătoasă a
celui atins de ele„EXISTĂ OAMENI CĂRORA LE VIN BOLI
TRUPEŞTI, A CĂROR PRICINĂ ESTE DEPRAVAREA
MORALĂ (Nicolae Cabasila), iar Sfântul Grigore de Nazianz
spune„PATIMILE ÎŞI IMPRIMĂ PECEŢILE LOR ASUPRA
TRUPULUI“, însă există ş„BOLI CARE VIN DIN
NEGLIJENŢĂ ŞI DEZORDINE“ (Sfântul Varsanufie).
În vremea bolii, fiecare trebuie să se gândească şi să spună aşa:
„Cine ştie, poate că prin suferinţa mea mi se deschid porţile
raiului!“ Iar cel ce se însănătoşeşte după boală, îndeosebi după una
grea şi primejdioasă, trebuie să simtă şi să
spună: „Mi s-a dat de la Dumnezeu un
termen de amânare şi atunci, trebuie să mă
înfierbânt în credinţă, să postesc, să mă
rog, să nu mai lipsesc Dumnica de la
Sfânta Biserică, să mă spovedesc şi să mă
împărtăşesc în cele patru posturi mari ale
anului“. Iisus Hristos zice: „Iată, te-ai făcut
sănătos, să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se
întâmple şi mai rău“(Ioan 5:14).
Omul însuşi, prin greşeala sa, dă naştere
propriei sale suferinţe„FIECARE DINTRE
NOI ÎŞI ALEGE PEDEPSELE, ATUNCI CÂND PĂCĂTUIEŞTE
CU VOIE“ (Sfântul Clement Alexandrinul - «Pedagogul»)Acest
lucru este subliniat şi de Sfântul Irineu„TUTUROR CELOR CE
SE DESPART DE DUMNEZEU (PRIN PĂCAT), EL LE DĂ
DESPĂRŢIREA PE CARE EI ÎNŞIŞI AU ALES-O“. Există o
responsabilitate a tuturor oamenilor, în măsura în care ei s-au făcut
imitatori ai lui Adam şi ai Evei. De exemplu:
         ► Atunci când omul are gândul numai la mâncăruri
multe şi alese şi deci are lăcomia pântecelui, boala trupească carel
paşte este PANCREATITA!
        ► Atunci când omul este stăpânit de alcool, boala
trupească cea mai gravă care şi-o pregăteşte astfel, este CIROZA
HEPATICĂ!
        ► Atunci când omul devine dependent de nicotină şi
fumează zilnic, boala care urmează şi care poate duce chiar la
amputarea picioarelor este ARTERITA!
Aşadar, în fiecare patimă (lăcomia pântecelui, desfrânarea,
iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, beţia, fumatul...)
ronţăie ca un şoarece moartea şi într-o zi, ne vedem plini de
suferinţă.

                    ŞI SFINŢII AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP

CHIAR ŞI SFINŢII, FIIND SFINŢI ÎNAINTEA LUI
DUMNEZEU, AU SUFERIT BOLI ÎN TRUPÎn Patericul
Egiptean, se spune că un bătrân oarecare, deseori se îmbolnăvea. În
cursul unui an, s-a întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul s-a mâhnit
foarte mult din această pricină şi plângea zicând„M-a părăsit
Dumnezeul meu, şi nu m-a mai cercetat!“.
Sfinţii, sunt uneori chiar mai loviţi decât ceilalţi oameni.
Întrebându-se „de ce Dumnezeu îngăduie să fie loviţi în atâtea
feluri“ Sfântul Ioan Gură de Aur, dă opt răspunsuri:

    1Să împiedice ca virtuţile sublime şi faptele lor minunate să
le inspire mândria.
     2Să nu fie cinstiţi mai mult decât se cuvine oamenilor, să nu
fie priviţi ca dumnezei.
     3Ca puterea lui Dumnezeu să strălucească şi mai mult, căci
ea se arată mai ales în slăbiciuni (conform cu 2 Corinteni 12:9).
     4. Să se vadă că ei nu-i slujesc lui Dumnezeu din interes, ci
chiar şi-n mijlocul necazului, ei sunt mereu, la fel de credincioşi.
     5Pentru a ne face să medităm la învierea morţilor, căci
atunci când vedem un drept, plin de numeroase virtuţi, neieşind
din viaţă fără să fi pătimit mult, fără să vrem ne gândim la
judecata viitoare.
      6Pentru ca cei care suferă să fie uşuraţşi mângâiaţi, văzând
că şi cei mai sfinţi au suferit, ba chiar mai mult decât ei.
      7Faptele lor să nu ne facă să credem că au fost de natură
diferită de a noastrăşi că, ne-ar fi cu neputinţă să-i urmăm.
      8. Pentru a ne învăţa în ce constă cu adevărat fericirea şi
nenorocirea„ADEVĂRATA FERICIRE“ fiind aceea de a fi unit
cu Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă şi singura, „ADEVĂRATA
NENOROCIRE“, fiind aceea de a fi despărţit de El.
CEI FOARTE CREDINCIOŞI SUNT ADESEA MAI
ÎNCERCAŢI DECÂT CEILALŢI. Cei duhovniceşti, adică foarte
credincioşi, postitori, rugători, care se spovedesc şi se împărtăşesc cel
puţin de patru ori pe an, merg în fiecare Duminică la Biserică, pot fi
afectaţi mai mult decât cei „reci“ sau „căldicei“, printr-o acţiune
directă a demonilor, care caută în acest mod să-i tulbure, să-i întoarcă
de la scopul esenţial al vieţii lor, „MÂNTUIREA SUFLETELOR“.
Iată un exemplu din care rezultă că Dumnezeu vrea să ne
mântuiască cu orice chip, până în ultima clipă a vieţii noastre, chiar
şi pe patul de moarte. Într-o comună din Oltenia, un preot a fost
chemat să spovedească şi să împărtăşească un fost preşedinte de
C.A.P. care, toată viaţa lui n-a fost niciodată la Sfânta Biserică, se
declara ateu, ba chiar, conform directivelor Partidului Comunist,
scotea cu forţa oamenii la muncă Duminica şi în sărbători, pentru a
nu se duce la Sfânta Liturghie. Şi totuşi, Dumnezeu a vrut să-l ierte,
chiar şi pe patul de moarte. În cele ce urmează putem face o
analogie între rugăminţile lui Avraam către Dumnezeu, spre a-i
ierta pe cei din Sodoma şi Gomora, şi rugăminţile preotului către
muribund. După ce şi-a spus păcatele şi a fost împărtăşit, preotul i-a
spus lui nea Vasile„Te-am spovedit, te-am grijit, dacă mai
trăieşti, te rog să nu mai fumezi, măcar trei săptămâni“. Nea
Vasile i-a răspuns„Nu pot, părinte, ţi-am spus că eu am fumat
toată viaţa, patru pachete încheiate (întregi) în fiecare zi!“.
Atunci preotul l-a rugat din nou„Măi, nea Vasile, te rog, măcar
două săptămâni să nu mai fumezi, te-am împărtăşit cu Trupul
şi Sângele lui Hristos, îl mânii pe Dumnezeu dacă dai cu fum
peste Sfânta Împărtăşanie!“. Şi acesta i-a răspuns„Nu pot, orice
ar fi, eu fumez 80 de ţigări pe zi!“ Şi preotul l-a rugat insistent:
„Nea Vasile, te rog, cel puţin o săptămână să nu mai pui ţigarea
în gură“. Nea Vasile i-a răspuns„Nu pot, părinte!“ Atunci
preotul i-a spus„Nea Vasile, îţi dau canon ca trei zile să nu mai
fumezi!“ Fostul preşedinte al C.A.P.- ului, i-a răspuns tot aşa„NU
POT, PĂRINTE!!!“ Auzind refuzul lui, preotul i-a spus:
„Dumnezeu să te ierte, Dumnezeu să-ţi ajute, dar nu cred!“.
Imediat ce a ieşit pe uşă preotul, nea Vasile a luat chibritul, şi-a
aprins ţigara, şi cum a tras primul fum în piept, a şi murit. Iată că,
refuzând acest mic canon, adică să rabde trei zile fără ţigară, ca o
mică jertfă pentru toate păcatele făcute în viaţă, a refuzat iubirea lui
Dumnezeu, adică A REFUZAT MÂNTUIREA! Aşa ne urmăreşte
Dumnezeu pe fiecare dintre noi, până în ultima clipă a vieţii
noastre, pentru a ne ierta şi aşteaptă doar să vrem ŞI NOI şi să
spunem: „DA DOAMNE, VREAU SĂ MĂ MÂNTUIESC!“

EXISTĂ O SEMNIFICAŢIE POZITIVĂ A BOLII ŞI
SUFERINŢEI şi în acest sens Dostoievschi scria„Un om
sănătos este totdeauna un om pământesc, material... Dar, cum
ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească, a
organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea
unei alte lumi şi pe măsură ce se agravează boala, raporturile
cu această lume se îngustează“. Deci„Prin boală omul îşi
revine în sineorgoliul său fundamental este sfărâmat“ (Sfântul
Serafim de Sarov). Boala, are scopul de a ne smeri duhul, şi ca
atare, pentru binele nostru Dumnezeu îngăduie să fim expuşi
bolilor. Doctorul nu este doctor numai atunci când recomandă băi,
plimbări prin grădini însorite, ci şi atunci când arde şi taie.
Astfelştiind că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât toţi
doctorii, SĂ NU-I CEREM SOCOTEALĂ DE MIJLOACELE
PE CARE LE FOLOSEŞTE: fie mila, fie asprimea, fie boala,
fie moartea, să ne lăsăm în voia Lui, căci El lucrează totdeauna
pentru a ne mântui.
Iată un frumos exemplu. Într-o pădure, departe de lume, într-o
colibă micuţă, trăia o femeie cu cei doi copii gemeni ai săi. Toate
rudele îi muriseră şi femeia nu mai avea decât pe Dumnezeu şi pe
cei doi gemeni. Într-o zi, Dumnezeu a chemat la El un Sfânt
Arhanghel şi i-a spus„Du-te în pădurea aceea şi adu-mi sufletul
femeii care locuieşte acolo!“. Arhanghelul s-a dus şi la întoarcere ia
spus„Doamne, mi-a părut rău să-i iau sufletul, văzând că cei
doi copii vor muri de foame şi n-ar avea nici cine s-o îngroape pe
mama lor“. Atunci Dumnezeu i-a spus„Vezi piatra aceea din
fundul mării?“ „Da, Doamne!“ „Du-te, adu-o aici şi sparge-o!“
Sfântul Arhanghel a adus-o şi a spart-o. Culmea, în interiorul pietrei
se mişcau doi viermişori, şi i-a zis Dumnezeu„Dacă pe aceşti doi
viermişori, îi ştiam, apoi celor doi gemeni micuţi, care sunt
chipul şi asemănarea Mea cum să nu le port de grijă? Mergi, şi
fă ce ţi-am poruncit!“. Şi s-a dus arhanghelul şi i-a luat sufletul
femeii. A doua zi, prin purtarea de grjă a lui Dumnezeu, prin pădure
a trecut la vânătoare un împărat, care a poruncit ca mama lor să fie
înmormântată, iar pe copii să-i ia la palat. După 20 de ani, a întrebat
Arhanghelul pe Dumnezeu„Doamne, Tu care ştii toate, oare ce
s-a întâmplat cu micuţii aceaia gemeni, la care le-am luat eu
sufletul mamei lor?“ Şi Dumnezeu i-a spus„Iată, acolo jos pe
pământ, la curtea împăratului, doi sfetnici împărăteşti, în stânga
şi în dreapta împăratului“. Şi atunci i-a spus Dumnezeu Sfântului
Arhanghel„VEDEŢI, VOI NU CUNOAŞTEŢI SOCOTELILE
MELE. DACĂ LĂSAM PE MAMA LOR ÎN VIAŢĂ, CÂND SE
FĂCEAU MAI MARI, COPIII SERBAU ZIUA LOR DE
NAŞTERE, SE ÎMBĂTAU ŞI ÎN BEŢIE, UN FRATE ÎŞI
OMORA MAMA, NEŞTIIND CE FACE, IAR FRATELE
CELĂLALT ÎL OMORA PE ACESTA“. Iată cum, Dumnezeu a
luat-o pe mama lor mai înainte de a veni ispita, a pus-o acolo în
dreapta lui, iar după moarte, cei doi gemeni se vor întâlni cu măicuţa
lor în Rai.
Sfântul Grigorie de Nazianz ne spune„SĂ NU ADMIRĂM
ORICE FEL DE SĂNĂTATE ŞI SĂ NU DETESTĂM ORICE
BOALĂ“.
Pe data de 15 august 1997, la Sfânta Mănăstire Tismana, în timpul
Sfintei Liturghii, privind din altar în interiorul Bisericii, am văzut
printre femei o copilă de circa 20 de ani, într-un cărucior de
handicapaţi, şi care, cu zâmbetul pe buze lăuda din tot sufletul pe
Dumnezeu, cântând odată cu cei de la stranăLa sfârşitul slujbei
m-am apropiat de ea, şi am întrebat-o cum o cheamă şi de ce este în
acest cărucior. Şi ea mi-a răspuns„Părinte, m-a lovit o maşină, mia
fost ruptă coloana vertebrală şi de atunci nu-mi mai simt
picioarele“. Atunci am întrebat-o din nouŞi chiar aşa, în suferinţă
fiind, vii la Sfânta Liturghie şi lauzi cu atâta bucurie pe
Dumnezeu?“ Iar ea mi-a răspuns„Părinte, dacă Dumnezeu a
îngăduit acest accident, consider că este spre mântuirea sufletului
meu, căci dacă nu eram paralizată poate cine ştie în ce păcate
mari cădeam, dar aşa cum sunt rămân fecioară cum m-a făcut
mama, căci cine mai vrea să mă ia pe mine de soţie?“

                                   Iubiţi credincioşi,

           Măreţia zguduitoare a lui Hristos s-a văzut în chinurile de pe
vârful Golgotei. Dumnezeu S-a făcut miel de jertfă“, suferind
durerile răstignirii cu blândeţşi fără să se plângă. Să nu uităm, cămai
întâi a fost JERTFA şi apoi ÎNVIEREA şi tot la fel şi noi, mai întâi
trebuie să pătimim şi apoi vom învia. SĂ-I MULŢUMIM
TOTDEAUNA LUI DUMNEZEU PENTRU BUNE ŞI RELE,
ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂŞI SĂ AVEM
ÎN MINTE MEREU CUVINTELE SFÂNTULUI IOAN GURĂ
DE AUR: „ÎNAINTE DE A-ŢI TRIMETE
CRUCEA PE CARE O DUCI (NECAZURI, NEVOI,
BOLI, SUFERINŢĂ), DUMNEZEU A PRIVIT-O CU
OCHII SĂI PREAFRUMOŞI, A EXAMINAT-O CU
RAŢIUNEA SA DUMNEZEIASCĂ,
A VERIFICAT-O CU DREPTATEA SA
NEAJUNSĂA ÎNCĂLZIT-O CU INIMA SA CEA
PLINĂ DE IUBIRE, A CÂNTĂRIT-O ÎN MÂINILE SALE
PLINE DE AFECŢIUNE, CA SĂ NU FIE MAI GREA DECÂT O
POŢI DUCE. ŞI DUPĂ CE A MĂSURAT CURAJUL TĂU, ŢI-A
PUS-O PE UMERI. DECI O POŢI DUCE! ŢINE-O BINE ŞI
URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Preot. Dr. Neculai Grosu, „Temeiuri
ale dreptei credinţe“; Arhimandrit Ilie Cleopa, „Călăuză în credinţa ortodoxăArhimandrit
Ioanichie Bălan, „Sfântul Maslu“Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Preot dr. Mahai Valică,
Spitalul Creştin, Editura Cristiana, Bucureşti, 2004.

   Completare la cateheza „Despre boală şi suferinţă

        ● Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos“: Suferinţa este
cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut, are rol duhovnicesc:
redeschide sufletele oamenilor spre sfinţenie.
       ● Paul ClaudelIată tâlcul ascuns al suferinţeiDumnezeu nu a
venit în lume ca să pună capăt suferinţei. El nu a venit în lume nici
măcar să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple suferinţa
umană de prezenţa Lui.
      ● Apocalipsa 3:16Boala este o şcoală a smereniei care te face
să vezi ce înseamnă să fii „sărac şi orb şi gol“.
      ● Mila Domnului nu are sfârşit, dar din păcate noi nu îi
răspundem cu o flacără sfântă, cu o cât de mică scânteie a inimii şi a
cugetului decât atunci când ne copleşesc nenorocirile, catastrofele,
războaiele, revoluţiile, bolile.
      ● Oricât de drept şi de curat ar fi un om, există în el o stihie a
păcatului care nu poate intra în Împărăţia Cerurilor şi care trebuie
să se mistuie în foc. Iar păcatele ard şi se mistuie numai prin suferinţe.
       ● Paharul suferinţei din boală pe care mi l-a dat mie Dumnezeul
meu, spre mântuirea sufletului meu, au nu-l voi bea eu?
      ● Cugetând la mulţimea infinită a suferinţelor din lume, putem
spune că tocmai prin asemenea suferinţe nemeritate şi nedrepte se
construieşte nevăzuta Împărăţie a lui Dumnezeu, se adună şi se înalţă
Trupul Său pătimitor - Biserica lui Hristos. Suferinţele sunt corabia cu
care navigăm spre Patria Cerească.

                               Despre suferinţă

● Suferinţa este izvorul sublimului, dăscăliţa cea mare, leagănul
vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă ştigăm viaţa viitoare.
Precum pământul nu dă roadă decât fiind muncit, tot astfel sufletul
nostru are nevoie de durere, spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa este
bărbatul, fericirea este femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele
mai înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se
simt bine dacă rămân numai cu unul dintre părinţi, ci se simt bine
atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea suferinţa cu
fericirea trebuie să fie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia
sufletului, apoi ne vine îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi
sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.
● Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi
ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte şi scapă
organismul de moarte, căci „cui pe cui se scoateSuferinţa este un
dascăl energic, în schimb plăcerea moleşeşte. Sfânta Biserică a slăbit
totdeauna în timp de linişte şi pace, iar în prigoană şi în suferinţă a dat
roade. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu îi mustră şi îi ceartă pe fiii
pe care-i iubeşteDumnezeu se poartă cu voi ca tatăl cu fiii săi, căci
oare, care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de rămâneţi fără
certare, de care toţi s-au făcut părtaşi, atunci sunteţi fii din
desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc.
● Suferinţa este o lege universală, un fel de praf de curaţat, care
ne curăţeşte sufletul, îl sfinţeşte şi ne deschide uşile Împărăţiei lui
Dumnezeu. Durerea sau suferinţa este crucea noastră şi Crucea lui
Hristos, şi crucea este puterea lui Dumnezeu, căci, pentru cei de pe
calea pierzaniei crucea este pierzanie, iar pentru noi cei care suntem
pe calea mântuirii, crucea este puterea lui Dumnezeu.
● _____________Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia
morţii, pentru că, făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui
Dumnezeu, pe când dacă suferă cineva, acestuia Dumnezeu îi
rămâne dator (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Dacă n-ar fi noapte
Dacă n-ar fi noapte, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai
măreaţă oglindă văzută a Dumnezeiriicerul înstelatDacă n-ar fi
noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar
cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui.
În noaptea suferinţelor vedem strălucind dragostea şi bunătatea
bunului Dumnezeu. O, Doamne, mulţumescu-Ţi că mai trimis şi pe
mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia ei,
dragostea Ta şi bunătatea Ta! O, Doamne, mai bine ţine-mă până la
sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap
de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!

                        Toate uneltele ies din lovituri

       Aţi observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din
lovituri, iese dintr-un fel de „suferinţă. Spre exemplu, câte lovituri
nu primeşte fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ
sau o altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primeşte până
şi cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos! Câte lovituri nu
primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un scaun etc. Cu cât un
obiect este mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care
a ieşit. Pe calea aceasta sunt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii
ies şi ei din „lovituri“, ies din focul şi cuptorul suferinţelor. Toţi
creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri“ ş„suferinţe“, ca să devină
uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din
focul suferinţelor.

                                             Oile şi mielul

     Când păstorul vrea să bage oile în staul, şi ele nu vor, ce face? Se
apucă şi prinde un miel şi îl bagă pe el înainte. Pe urma mielului vin
apoi şi oile. Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre în
„staulul“ lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia
câte un miel, când le moare un copil, atunci se lasă de răutăţşi intră
în „staulul“ Domnului. Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări
nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâţia
„miei“ şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi. De când, şi în câte feluri
tot umblă Domnul să ne bage în „staul“, şi noi tot nu vrem!

                                     Bolile trupeşti

Bolile sunt de două feluri sufleteşti şi trupeşti. Bolile trupeşti sunt
totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt totdeauna
în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are
rostul ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina
aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin
ca o pedeapsă pentru păcate, să ne trezească din păcate sau vin să ne
apere de păcate.
     1. Bolile ca o pedeapsă pentru păcatele noastre.
Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi
cu tâlharul cel de-a dreapta de pe cruce„După dreptate suferim,
luând cele vrednice după faptele noastre“ (Luca 23:41)Dar aşa cum
am spus bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru
păcate. Mântuitorul nu este temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia
Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de
îndreptare şi de mântuire a omului.
      2. Bolile în scopul de a ne trezi din somnul păcatelor.
Sunt oameni pe care cu nimic nu-i putem trezi pentru Evanghelie.
Se încred în sănătatea lor, în banii lor, în trufia lor şi îşi bat joc de
chemările mântuirii. Dar când vine o boală şi îi doboară la pat, îndată
se domolesc şi încep să-L strige pe Dumnezeu. În faţa unei uşi
încuiate, încerci toate cheile care s-ar potrivi; în faţa unei inimi
învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi
plăcute, dar, de regulă numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel
de inimă. Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu
ciocanul, este o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.
Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, după ce intră în focul suferinţelor.
Ferici de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu
acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei care, în păcatele lor, nu-i tulbură
nici o încercare. Dar tot atâta vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a
trezit şi pe urmă iar au adormit. În vreme de boli şi de încercări,
oamenii strigă: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită de Dumnezeu.
Cea mai mare parte din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi
încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului“.
Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc
netulburaţi de încercări.
        3. Bolile în scopul de a ne apăra de păcat.
Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care
Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi
aleşii Domnului din Sfânta Scriptură au trecut prin şcoala aceasta. Cei
credincioşi de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioşi.
De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte“. Bolile
trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne
apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate
din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc. Omul cel credincios, omul cel
duhovnicesc vede şi trebuie să vadă, bolile şi încercările printr-o altă
lumină de cum le vede omul cel lumesc. Pentru cei credincioşi, bolile
şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din Evanghelie s-a
îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L„Iată, acela
pe care îl iubeşti este bolnav“ (Ioan 11:3)La vestea surorilor lui
Lazăr, Iisus i-a răspunsAceastă boală nu este spre moarte, ci spre
mărirea lui Dumnezeu.

                    Încercarea, întristarea, suferinţa

Orice pahar pe care Domnul ni-l întinde să-l bem are pe fundul lui
şi o miere dulce. Trebuie mai întâi să bem paharul, ca, pe urmă, să
simţim această dulceaţă. Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare în
colivii şi veţi afla că unele dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă
drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne
dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Pe
timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe
drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru“. O „vreme
liniştită“, e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
Încercarea, întristarea, suferinţa este „câinele cel negru“ al lui
Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie
oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă
înapoi.
Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare, cu atât câinele
este mai rău. Dacă cumva acest câine este lângă voi, să nu vă luaţi la
harţă cu el, ci să vă alergaţi înapoi, în turmă. Orice împotrivire contra
lui este zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi
şi să scăpaţi de el. Veţi scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la
turmă. Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a
supărat acest „câine rău“.

                                    Şcoala suferinţelor

             O, ce minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când,
Domnul ne cheamă în ea. Din când în când Domnul ne opreşte din
lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor. Când Lazăr s-a îmbolnăvit,
surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat
lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul. Aşa trebuie să facă şi
„marta“ noastră când se îmbolnăveşte „lazărul“ nostru (sufletul). Să
alerge după Mântuitorul.

                                Dumnezeu ne atrage atenţia

                     Un prizonier închis într-un turn încerca să atragă atenţia
trecătorilor, pentru a trimite prin ei un mesaj către familia sa.
Prizonierul a luat o monedă de argint şi una de aur şi a hotărât să le
arunce în stradă pentru ca trecătorii să-şi ridice privirile spre el. A
lăsat să cadă moneda de argint. Un om a ridicat-o grăbit şi a plecat
mai departe, bucurându-se. A încercat din nou aruncând moneda de
aur, cu acelaşi rezultat. Disperat, prizonierul a aruncat de data aceasta
o piatră, care a lovit pe un al treilea trecător şi l-a rănit. Imediat,
aceasta şi-a ridicat ochii să vadă cine o aruncase. Abia atunci a reuşit
prizonierul să-şi transmită mesajul către familia sa.
Nu este această povestire o parabolă a felului în care Se poartă
Dumnezeu cu noi? Binecuvântările lui cad zilnic asupra noastră, dar
noi le privim ca pe ceva de la sine înţeles şi ne grăbim mai departe.
Apoi ne loveşte necazul. Atunci ridicăm îndată privirea spre
Dumnezeu, întrebând: De ce? Şi în asemenea împrejurări, El
comunică mai bine cu noi. Ne-a atras El atenţia până acum?

                                      Piatra de căpătâi

       ► Iacov L-a găsit pe Dumnezeu pe piatra ce şi-o pusese
căpătâi (Facerea 28:18).
       ► Iosif a ajuns să conducă Egiptul după ce a fost aruncat în
puţ (Facerea 37).
       ► Sfântul Ioan Evanghelistul a avut viziunea Raiului
aflându-se în exil (Apocalipsa 1:9).
       ► Sfântul Arhidiacon Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe
Iisus Hristos în timp ce era omorât cu pietre (Faptele Apostolilor
cap. 7).
Nu am crezut niciodată că un creştin trebuie să fie scutit de
suferinţă. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a sfuerit. Şi am ajuns
să cred că El a pătimit nu pentru a ne feri pe noi de suferinţă, ci
pentru a ne învăţa cum să o suportăm. Căci El ştia că nu există
viaţă fără suferinţă.

                         Boala este o comoară nepreţuită

        Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Boala este o comoară
nepreţuită. Îndur-o cu răbdare. Nu cârti şi nu te văita în boala ta.
Cuviosul Marcu scrie că cine se opune întâmplărilor triste luptă fărăsă
ştie împotriva lui poruncii lui Dumnezeu. Iar cine le rabdă ştie bine de
ce vin şi de unde: din voia Domnului. În spatele tristeţilor nevoite stă
ascunsă mila lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe oricine se arată
că are răbdare şi îl mântuieşte pe acela de iadul cel veşnic.
A existat vreodată vreun om mare care, în momentele de mare
durere, nu a avut nevoie şi nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a
prietenilor lui. În asemenea clipe - vai - chiar şi mintea celor mai
înţelepţi oameni se întunecă, iar inima se tulbură. Într-o asemenea
împrejurare, Proorocul David a strigat cu durereMiluieşte-mă,
Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au
tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte; şi Tu,
Doamne până când (Psalm 6:2-3)Când ne aflăm în furtuna
suferinţelor trebuie să cerem de la Dumnezeu puterea de a primi
şi a suferi cu răbdare toate relele. Nu te mai nelinişti pentru ce va fi
în viitor. Are Domnul grjă! Încearcă numai să respecţi întocmai
poruncile Sale în prezent. Şi nu purta nimănui nici cea mai mică
duşmănie.

GREŞIM ÎNTR-UN LOC, DAR SUNTEM PEDEPSIŢI ÎN
ALT LOC.

                                      Când suferim

      Când suferim mult nu trebuie să uităm marea cinste pe care ne-o
face Domnul Iisus Hristos de a împărţi cu El cununa de spini.
       ■ Suferinţele sunt corabia cu care navigăm spre Patria Cerească.
Drept mângâiere cei bătrâni şi bolnavi, cuprinşi de suferinţe, care nu
se pot duce la Sfânta Liturghie duminica ar trebui să se roage în
tăcereDoamne, miluieşte!, Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului! Domnul îl va auzi. Să rabde bolile fără să cârtească.
Bolile spală sufletul de păcate.
        ■ Este necesar să fim bolnavi, altfel nu ne vom mântui. Bolile
sunt cadouri din cer.
        ■ Orice durere te-ar cuprinde, nu învinui pe nimeni din cauza ei,
în afară de tine însuţşi spuneaceasta mi se întâmplă pentru
păcatele mele.

                                         Rostul bolii

Iubitorul de oameni, Dumnezeu amestecă
pedeapsa cu bunătatea Sa.
Mântuitorul nostru împreună cu Sfinţii Părinţi ne învaţă că
singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea
sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: Viaţa pământească - această scurtă
vreme - îi este dată omului, din mila lui Dumnezeu, pentru ca acesta
să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să
treacă la viaţă. Pentur aceasta, trebuie ca pe toate din această lume să
le privim că pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim de nimic din ea
pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute, deoarece cele
văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice (Sfântul Ioan de
Kronştadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centru
vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândinduse
la boală sau suferinţă care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne
cântăm unul altuia „La mulţi ani!“ de ziua onomastică şi la alte
sărbători, o facem din pricină că Sfânta Biserică, în înţelepciunea ei
ştie că noi într-adevăr avem nevoie de „mulţi ani“ pentru a ne
schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa
are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de
bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă
ne-am pocăit. Pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de
inimă sau de cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, nu trebuie să ne înfricoşăm de nicio nenorocire
omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva ispite,
nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici
de moarte (Sfântul Ioan Gură de Aur, La statui), fiindcă aceste
nenorociri sunt numai cuvinte şi acestea nu au nicio realitate pentru
cei ce trăiesc pentru Împărăţia Cerurilor.
Dumnezeu a îngăduit ca suferinţa să intre în lume pentru a ne
arăta că nu suntem decât făpturi. Este o lecţie încă neînvăţată de
neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie ca
zeii; din pricină că fiecare păcat este o reînoire a păcatului primilor
oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine.
Suferinţa bolii nu este altceva decât un semn al milei şi dragoste
lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi Sfinţii Părinţi le spun:
Dumnezeu nu te-a uitat, El are grijă de tine. Este greu de înţeles
cum boala poate fi un semn al grijii lui Dumnezeu pentru noi. În
epoca sofisticată în care trăim chiar şi copilaşii sunt vătămaţi
duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de
curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească...
Trebuie să înţelegem că DEFĂTAREA RAIULUI SE DĂ NUMAI
CELUI CE ACCEPTĂ SUFERINŢA.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când sufletul este
bolnav, de obicei nu simţim nici o durere, dar, dacă se întâmplă ca
trupul să sufere doar puţinel, facem toate eforturile să ne
eliberăm de boală şi de durerea ei. De aceea Dumnezeu pedepseşte
trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului,
sufletul să poată primi vreo vindecare. Hristos a făcut acelaşi lucru cu
slăbănogul atunci când a spusIată, te-ai făcut sănătos, de acum să
nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău! Ce învăţăm de
aici? Învăţăm că boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui.
La Sfântul Serafim de Sarov a fost adusă odată o femeie. Era
grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau
ridicaţi până la piept. Ea i-a spus Sfântului Serafim că s-a născut în
Sfânta Biserică Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant,
abandonase Ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o
pedepsise dintr-o dată. Ea nu-şi putea mişca nici mâinile, nici
picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum
crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns
afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Sfintei Cruci. Ea
i-a spus că nu poate ridica nici măcar o mână, dar, în momentul în care
Sfântul Serafim de Sarov s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu
untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat. Iată te-ai
făcut sănătoasă, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi
fie ţie mai rău.
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte
limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu
numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul
poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de
cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii la Dumnezeu.
În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri.
Bolile ne învaţă şi aceea că adevăratul nostru sine, personalitatea
noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, OMUL LĂUNTRIC
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate
continuă este duhovniceşte în formăNicidecum, deoarece suferinţa
ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt
aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că viaţnu merită
trăită?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această suferinţă:
Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar,
nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar
dori să moară de mii de ori, nefiind în stare să suporte jignirile ce li
se aduc. Căci, deşi trebuie să ajungem împăraţşi să trăim
împărăteşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. În
mod inevitabil, clipele de retrişte ale împăraţilor sunt la fel de
numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în
stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini
acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă (Omilia 18 La
statui).
Adeseori protestanţii revendică sănătatea în numele lui Hristos. Ei
privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă.
Din punctul lor de vedere, boala trădează LIPSA DE
CREDINŢĂ. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum
o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că Sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că
aşteaptă vreo răsplată duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu
pentru că Îl iubesc: căci Sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre
toate este să Îl poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu.
Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre
în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.
Dacă nu ne unim cu Hristos de aici din viaţa aceasta, dacă nu ne
răstignim împreună cu El aici, nici acolo nu vom fi împreună cu El.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV