Profeţii despre România (fragment)

DOAMNE AJUTA!

de Gavriil Stiharul

[...] În poiană, un schimnic îmbrăcat ca un păstor - cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti - şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: "să nu mergi mai departe!" Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: "ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte". G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. "Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare", şopteşte Unchiaşul cu blândeţe". "De altfel, ai să te obişnuieşti repede", adaugă Unchiaşul imediat şi continuă: "acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale". G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. " Nu sunt ai tăi, ci ai mei!" strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: "Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!", apoi se trage deoparte. "Încă nu s-a terminat, priveşte aici!" se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. "Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i-son, ki-ri-e-e-le-i-son " ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând :"să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii". Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: " Iată, îţi vom sluji doar ţie". Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: "Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!". Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: "Oare ce scrie în hrisov?" Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului : "Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi". "Unchiaşule, zice G. si vocea şi-o aude clar răsunând înlăuntru, la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi te rog". Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: "Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole.  Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în New-Age, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în  formă de corb deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ..."  G. simte o bucurie de nespus văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea [...]

                                                             Din ciclul “Amintiri din Cer”

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În articolul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real a lui, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Candela dinlăuntru".

POPORUL CEL CURAT SI SINCER

Poporul cel curat si sincer
Te cheama Doamne’n rugaciune,
Însingurat si plin de lacrimi,
Când totu-i strâmb si rau în lume.

Crestinii cei saraci dar vrednici
Care-si pastreaza curatia,
În acest veac al far’delegii
Î-Ti cer cu sete vesnicia.

Ei duc necazul, duc amarul,
Si jugul greu al umilintei
Rîbdând în suflete si-n inimi
Batjocura data credintei.

Dispretul ce loveste-n taine,
În curatie’n ce-i frumos
În Adevarul viu si vesnic,
Si-n Maica Domnului Hristos.

Ei tac, suporta si îndura
Si plâng amar în rugaciune,
Când vad poporul în pacate
Târât , vîndut în cai straine.

Plângând în duh î-ti cer iertarea
Si ajutorul Tau ceresc,
Ca toate cele bune astazi,
Din zi în zi se prabusesc.

Din tara noastra ortodoxa
Piere usor sfânta rusine
Rabdarea , mila, pocainta,
Traind placerile pagâne.

A pierit dragostea cea sfânta
-Primita doar în curatie-,
Smerenia ,discernamântul
Si dorul pentru vesnicie.

Respectul pentru cele sfinte,
Ce le traiau profund parintii,
Credinta fara compromisuri
Si dogmele ce ne-au dat sfintii.

Câta durere arde’n inimi
Când vedem tara saracita,
,,Baronii ‘’ lacomi la putere
Si dragostea batjocorita,

Valorile sfintei credinte,
Si toata zestrea stramoseasca
Dispretuita si schimbata
Cu desfatarea pagâneasca.

Poporul cel curat si sincer
Te cheama Doamne-n greu suspin,
Tot mai hulit si tot mai singur,
Mai izolat si mai strain.

Dar va rabda pâna la sânge,
Batjocura si umilinta,
Durerea lipsa si ocara,
Numai sa-si apere credinta.

Numai de dorul Tau Iisuse,
De taina-Ti sfânta si curata,
Si frumusetea fara seaman
Din viata cea adevarata
.
 Nicolae Mirean


                    Metanie Parintelui Staret Iustin

''CEI CARE VORBESC DESPRE VREMURILE DE PE URMA LA TIMPUL VIITOR NU STIU CE SPUN''

Socot o datorie de constiinta sa scriu aceste rânduri. Nu sunt vrednic sa aduc multumire lui Dumnezeu ca m-a învrednicit sa cunosc „fata catre fata” parinti precum staretul Dionisie de la Colciu sau parintele staret Iustin de la Petru Voda. Acum patru ani în urma, în toamna lui 2005, l-am cercetat pe cel din urma la Manastirea Petru Voda pentru a afla alinare si raspuns la unele întrebari ce framântau familia mea. Atunci i-am relatat parintelui Iustin despre faptul ca auzisem pe staretul Dionisie de la Athos vorbind adesea despre „veacul al optulea”, cel de pe urma, si despre venirea lui Antihrist. Parintele Iustin a ascultat si a grait: „Asa este. Cei care vorbesc despre vremurile de pe urma la timpul viitor nu stiu ce spun”. Intuind surprinderea noastra, a mai repetat o data, parca spre a confirma cele spuse si pentru cei mai îndoielnici dintre noi.

Ce frumos spun Parintii: „Vorba suna, fapta tuna”!

Un parinte profesor cu fin simt de observatie spunea: „Vrei sa stii unde se afla centrul duhovnicesc al unei regiuni? Mergi la autogara si uita-te pe tablitele din parbrizul masinilor. Vei vedea: Piatra-Neamt - Man. Sihastria, Tg.-Neamt - Man. Sihastria). În ultimii ani, la autogara poti citi si: Piatra Neamt - Petru-Voda (curse zilnice)”. Stie lumea ca la tânara manastire Petru Voda exista un batrân staret care îi ajuta pe oamenii aflati în necazuri si în suparari. Parintele Iustin îi asculta. Îl primeste pe fiecare cu durerea lui, cu suspinul lui, cu problema lui.

În amorteala zilei cenusii ce ne împresura, pe 14 ianuarie anul acesta, a sunat cuvântul duhovnicului retras dupa o viata de surghiun în muntii Neamtului. Reactia oamenilor simpli la cuget, cu sau fara scoala, a venit firesc: „Slava Domnului! Nu suntem parasiti în fata tavalugului. Parintele se roaga si îi pasa de noi”. Reactia celor complicati la minte, cu sau fara scoala, a izbucnit nefiresc: si-au pus mintea la contributie sa vada cum se poate interpreta mai favorabil pentru sine situatia.

Staretul Dionisie spunea: „Un ucenic a întrebat pe Batrânul sau când va veni sfârsitul. Si batrânul a raspuns: «Când se va înmulti mintea». Si asta o vedem astazi”.

Stau si ma minunez. Oare nu ardea în noi inima noastra când ne vorbea parintele Iustin? Oare nu razbatea din el cu putere acelasi Duh care l-a îndemnat pe parintele Paisie Aghioritul sa spuna:
„Pe unii îi intereseaza subiectul buletinelor de identitate, altii îl exploateaza si creeaza probleme. Biserica trebuie sa ia o pozitie corecta. Sa vorbeasca, sa explice credinciosilor ca sa înteleaga ca de vor lua buletinul, asta va constitui o cadere. În acelasi timp sa ceara de la stat ca noul buletin cel putin sa nu fie obligatoriu. 
Daca Biserica ia o pozitie serioasa se va respecta libertatea credinciosilor, asa încât cel ce vrea îsi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, sa-l pastreze pe cel vechi.”

Când în România au început sa se elibereze pasapoarte si permise de conducere cu cip, toate termenele-limita ale unei pozitii „oficiale” deja trecusera. Trenul plecase într-o directie straina de Dumnezeu. Cine sa traga semnalul de alarma si cum? „Este vremea muceniciei! Luptati pâna la capat! Nu va temeti!, a sunat glasul Parintelui Iustin. Da, trebuie sa ne trezim. Parintele spune sa nu ne temem, ci sa ne ferim întelepteste.

Au fost adusi în discutie în zilele ce urmeaza doi mari cuviosi contemporani, sfinti barbati ai secolului trecut: Parintele Paisie Aghioritul si Parintele Porfirie. Acum 22 de ani Parintele Paisie scria negru pe alb: „În spatele sistemului perfect de asigurare computerizata, ce se face prin «cartela» electronica, se ascunde dictatura mondiala, sclavia lui antihrist” (vezi epistola Semnele vremurilor - 666, scrisa în 1987, publicata în brosura si în vol. Cuviosul Paisie Aghioritul.

Marturii ale închinatorilor, ed. Evanghelismos 2006, p. 80-84), iar apoi adauga: „Se vor însela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. În timp ce semnele sunt foarte clare. «Fiara» de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, «înainte-mergator al pecetluirii», ce arata?

Din pacate, la radio ascultam numai timpul probabil.” (Unii, mai în gluma, mai în serios, se întreaba daca nu cumva Cuviosul, vazator cu duhul cum era, s-a referit si la trustul Basilica de pe la noi…). Spre final Parintele Paisie avertiza ca: „diavolul, antihristul, atunci când e pe buletin, pe mâna sau pe fruntea noastra prin simbolul lui, nu se sfinteste chiar si o cruce de ai face pe el”. Ce doriti mai clar?

Dar chiar si aici poate interveni „mintea” omului mândru. E cam greu sa-l contrazica pe fata pe facatorul de minuni, smeritul Paisie, dar gaseste un artificiu: sa opuna cuvintelor sale cele spuse de Cuviosul Porfirie. (Ei, nu-i asa ca începem sa ne apropiem de cazul si necazul nostru? Schimbati doar numele…) Parintele Porfirie, purtator de Hristos cum era, spune ca el nu se teme de antihrist atâta timp cât în el salasluieste Hristos si I se închina doar lui Hristos. Nu-i da atentie lui satan, pentru ca este „îndragostit” de Hristos.

Si atunci, sare „gnosticul” din fotoliul sau si striga: „L-am prins pe Paisie asta, ca prea ne-a ironizat un simplu monah. Ai vazut? Nu-i nici o problema daca primim cip-ul. Mai mult ne-a speriat si ne-a stricat distractia”. Dar nefericitul „interpret” nu prea stie ca harul Sfântului Duh nu conlocuieste cu pacatul, cu lucrarea sataniceasca, la fel cum si diavolul fuge de Hristos salasluit în faptura mâinilor Sale. Nu are cum sa intre acolo unde este Hristos, ci doar acolo unde nu locuieste El. La masura duhovniceasca unde îl înaltase Harul Sfântului Duh, Batrânul Porfirie nu mai sim?ea frica de înfricosatorul diavol, nici macar nu-l baga în seama. De altfel, în acelasi înteles, Parintele Porfirie spunea ca el merge si în iad, numai cu Hristos sa fie.

Pentru a nu lungi cuvântul, spun doar ca cei care îsi linistesc constiintele astfel ar trebui sa vada ca nu prea pot sa raspunda la urmatoarele întrebari:

1. A spus vreodata Cuviosul Porfirie ca lucrurile nu stau asa cum le-a redat cu lux de amanunt, profetic, Gheronda Paisie?? Nicicând. Dar ce a spus? Ca „asa un nevoitor se naste o data la patru sute de ani…”. (Cuviosul Paisie a scris epistola despre 666 în primavara lui 1987, iar textul ei a facut înconjurul Greciei si al lumii, aducând nelinistea cea buna în inimile multor crestini). Cuviosul Porfirie a murit în decembrie 1991, la mai bine de patru ani dupa redactarea epistolei, deci o cunostea foarte bine si ar fi putut, ipotetic, sa o combata. Nici vorba de asa ceva.

2. A spus vreodata parintele Porfirie ceva de genul „Luati, fratilor, cipurile, pecetluiti-va, nu va vatama”?? Nicicând. De ce? Pentru ca „stia” ca parintele Paisie „are dreptate”. Iar pentru a nelinisti cu folos pe cei care citeaza marturia unui monah simonopetrit în legatura cu „acceptarea” parintelui Porfirie, as vrea sa aduc la cunostinta faptul ca acestei relatari i-a fost contestata autenticitatea de catre stareti athoniti precum Isaac Libanezul si alti ucenici apropiati ai Cuviosului Paisie. Nu ar fi pentru prima oara când parintii spun una si interlocutorii lor înteleg ceea ce vor ei sa înteleaga.

Ei, si atunci ne întrebam si noi: unde vad unii „divergenta de pareri” la acesti Parinti? Asemenea: unde vad unii nepotrivire la Parintii Iustin Pârvu si Arsenie Papacioc? Parintele Arsenie a raspuns: „Nu sunt de parere” comentând interpretarea data mesajului de un interlocutor care pe un ton alarmat pune în gura parintelui Iustin si ceea ce nu spusese: „sa ne adunam în cete…” etc., iar nu referindu-se la apelul propriu-zis. Parintele spune apoi cu prima ocazie: “Suntem de aceeasi parere intim. [...] Traiasca Parintele Iustin Pârvu! Are dreptate”. Asadar, ce vor sa zica afirmatiile lui? Transpare limpede ca parintele vede în acelasi Duh problema, dar o spune altfel, pentru a linisti pe cei care din cauza slabiciunii omenesti si a putinei credinte sunt ispititi sa cada în deznadejde, iar nu pentru a taia elanul celor care duc „lupta cea buna” într-un veac al apostaziei si al confuziei. Si asta pentru ca deznadajduirea ar însemna pierderea luptei înainte de începerea ei.

Cum vine asta, se poate întreba cititorul? 
         În teologia ortodoxa se vorbeste adesea despre antinomia dogmelor. Foarte simplu spus, în învatatura dumnezeiasca, ceea ce pare ca se contrazice nu se contrazice de fapt, ceea ce pare ilogic mintii rationaliste este supralogic, mai presus de minte, si e „gustat” de ratiunea luminata de Harul Sfântului Duh a purtatorului de Hristos. De pilda, în istoria Bisericii, neîntelegerea antinomiei privitoare la unirea ipostatica a celor doua firi în Persoana dumnezeiasca a lui Hristos a dus la doua grozave erezii: nestorianismul si monofizismul, care se contrazic una pe alta. În schimb, dupa dreptate, Sfintii Parinti au formulat antinomic adevarul dogmei care pentru rataciti este contradictie si nebunie, iar pentru noi adevar ce mântuieste: o singura Persoana în doua firi - Dumnezeu adevarat si Om adevarat.

Actualizând, întrebam pe „facatorii de basme”: a spus cumva Parintele Arsenie sa ne luam fara grija pasaport cu cip?? A spus ca nu are dreptate parintele Iustin?? Nicicând. Dimpotriva. Dar cei doi au gasit de cuviinta sa se exprime teologic, adica antinomic: se cuvine sa fim si nelinistiti si linistiti, în acelasi timp, sa avem si „nelinistea cea buna” si „pacea lui Hristos”. „Revolutia fara revolutie” înseamna mucenicie, rastignire continua alaturi si de dragul lui Hristos, este trairea si marturisirea Adevarului cu curaj si fara fanatism.

Sfintii Parinti, când tâlcuiesc Sfânta Evanghelie, ne deslusesc întelesurile faptelor Mântuitorului pentru viata fiecaruia dintre noi. Urmarind cu tristete si amaraciune disputele dintre frati si „interpretarile” unor laici, dar si ale unor purtatori de rasa, la adresa apelului parintelui Iustin, mi-a venit nesilit în minte episodul urmator din Sfânta Scriptura:

„Iar dupa ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învata, arhiereii si batrânii poporului si au zis: Cu ce putere faci acestea? Si cine Ti-a dat puterea aceasta? Raspunzând, Iisus le-a zis: Va voi întreba si Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veti spune, si Eu va voi spune voua cu ce putere fac acestea: 
Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?
 Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-ati crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindca toti îl socotesc pe Ioan de proroc. Si raspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu stim. Zis-a lor si El: Nici Eu nu va spun cu ce putere fac acestea.” (Matei 21, 23-27)

Acesta este raspunsul, vrem sau nu vrem. Nu e rau sa întrebam - mai cu seama ca nimeni nu e infailibil, afara de Hristos -, dar e lucru satanicesc a te purta cu viclenie. (Si apoi, cum spunea cineva: „daca semnele stabilite de oameni sunt respectate, de ce semnele revelate de Dumnezeu sunt dezbatute si discutate?”) Cei ce asculta cuvântul si îl primesc se cade sa-i urmeze îndemnul, iar cei ce nu-l primesc sa aiba parte de urarea plina de pace a staretului: „Sa-i lumineze Dumnezeu!”.

Oare nu ardea în noi inima noastra când citeam cuvintele parintelui Iustin? „Fiecare este dator sa-si mântuiasca sufletul. Fiecare sa se intereseze si sa vada ca ne aflam în fata unui moment de cumpana în care ai de ales: sa-ti pierzi sufletul sau sa-ti salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat pâna acum, nu e târziu înca sa afle si sa se dumireasca. [...] Luptati pâna la capat! Nu va temeti! Asa cum a început crestinismul, asa va si sfârsi - în dureri si în suferinta. Pecetluiti crestinismul cu mucenicia voastra!”

Departe de mine gândul ca prin rândurile mele „iau apararea” în vreun fel Parintelui Staret Iustin. Stiu ca este Cine sa-l apere. Sunt doar cel mai mic frate al sau întru slujire si am gasit de cuviinta ca în acest mod sa-i pun metanie pâna la pamânt si sa-mi cer iertare pentru încetineala cu care am raspuns chemarii sale parintesti la Crucea muceniciei ce ne sta înainte. Ca un parinte adevarat, stiu ca ne va ierta pe noi cei mai tineri si ne va binecuvânta asa cum ne-a fagaduit.

pr. Ioan

Va fi România noua grădină a Maicii Domnului?

Profeţia Sfântului Nil Athonitul şi o legendă demnă de crezare

Sfântul Nil Athonitul (1612-1692). Acesta a fost trăitor la Muntele Athos, de aici şi numele.  Ca şi Sfântul Mucenic Cosma Etolianul, prooroceste despre vremurile lui Antihrist: “Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, aurul şi argintul vor fi defăimate şi vor fi pe drumuri ca pietrele”. De asemenea, prevede şi izbucnirea unor epidemii infecţioase: “Oamenii, vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca pasările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinătatea şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei”.
Profeţia care ne interesează se referă la Sfântul Munte Athos, “Grădina Maicii Domnului”. Pare incredibil pentru unii că acest loc binecuvântat, care s-a aflat sub protecţia Sfintei Fecioare timp de secole, va fi părăsit de aceasta în cele din urmă:
“Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta13 până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot. În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi”.
Că muntele Athos “se va lăsa din mainile ei”, nu mai încape îndoială.  Dar unde s-ar putea afla fericita gradină cea nouă? Ieromonahul Ioanichie Bălan reţine o legendă, probabil din secolul al XVI-lea. Aceasta se refera la sihăstria Bisericani din Moldova:
“În tradiţia locului se spune că odată văzând câţiva sihaşti zidindu-se biserica de piatră la Bisericani si temându-se că nu vor mai avea linişte aici, s-au hotărât să plece la Muntele Athos. dar înainte de a coborî de pe munte, li s-a arătat într-un stejar cu trei tulpini o femeie îmbrăcată împărăteşte, cu chipul Maicii Domnului, şi i-a întrebat?
- Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului au răspuns ei. Atunci ea le-a zis:
- Rămâneţi pe loc că şi aici este grădina mea! şi îndată s-a făcut nevăzută [...] Aşa s-a dovedit Fecioara Maria protectoarea şi stăpâna sihaştrilor din muntele Bisericani şi de peste tot. Căci oriunde se face voia lui Dumnezeu şi se cinsteşte Preasfânta Fecioră Maria, acolo este casa lui Dumnezeu şi grădina Maicii Domnului”[2].
Mesajul legendei este foarte clar, iar interpretearea părintelui Ioachim Bălan este concludentă şi credem că nu mai este nevoie de alta.
O alta versiune vorbeşte de cinci călugări care pleacă de la mănăstirea Bistriţa-Baia:
Transcriu un fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan [3], din 15 august 1992, la Mănãstirea Recea:
“Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã şi Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mãnãstirea Bistrita-Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km. sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai uşor.
Şi rãspunde Maica Domnului, auziti toţi:
-Întoarceti-vã înapoi, şi sã ştiti cã şi România este grãdina mea!”
Şi aici rămâne valabilă interpretarea părintelui Ioanichie Bălan.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul pare a se împlini în zilele noastre

După căderea Constantinopolului ce a avut loc în anul 1453, se credea ca turcii vor ocupa şi vor pângări sfintele aşezăminte, iar activitatea monahala de la muntele Athos va lua sfârşit. Totuşi, ca urmare a unor convenţii cu sultanii, Imperiul otoman se angaja să respecte autonomia Sfântului Munte, în schimbul unui tribut plătit anual. Tot ca urmare a acestor convenţii, sultanii se obligau să protejeze aşezămintele şi să permite pelerinaje. Contrar previziunilor, în perioada post bizantină, viaţa monahală de aici înfloreşte. Deoarece, Sfintele Asezăminte nu dispuneau de fonduri proprii, tributul era plătit aproape în întregime de ţările române [4]. Astfel, se poate spune ca ţările române au salvat Muntele Athos de la desfiinţare.
Paradoxal, primejdia reala avea să vină în secolul al XX-lea. Între anii 1960- 1970, asistăm la o criza atonită care ameninţa să ducă la desfiinţare activitaţii monahale.
Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras îşi aminteşte că Muntele Athos urma sa fie transformat în staţiune turistică, mănăstirile în muzee, iar monahismul să fie desfiinţat.

Aparenta prosperitate şi îngrijorarea călugărilor

La ora actuala aceasta republică a monahilor cunoaşte o aparentă prosperitate. Se pare că a fost depăşita criza din anii 1960-1970 şi că Muntele Athos este acum în afara orcărei primejdii. UE si UNESCO au alocat fonduri generoase pentru dezvoltarea infrastucturii, restaurarea mănăstirilor, a manuscriselor şi a obiectelor de cult. Se consideră că până în anul 1998, UE a contribuit cu 23,4 milioane de euro. Şi totuşi…
Cum pe lumea acesta nimic nu e gratuit, ajutorul generos şi-a avut şi el pretul lui.  În Parlamentul European sunt unii care militează pentru desfiinţarea avaton-ului, adică pentru desfiintarea interdicţiei accesului femeilor, pe motiv ca democratia nu permite discriminarea între sexe, mai ales că feministele din Occident ridică preţenţia că dacă, alături de bărbaţi, contribuie prin impozite şi taxe la sprijinirea Sfântului Munte, trebuie să aibă acces şi la aceleaşi beneficii. Nu s-a reuşit, căci avaton-ul este protejat printr-o clauză specială, negociată de guvernul grec în momentul aderării Greciei la UE. Afluxul de turişti şi părăsirea de către tinerii călugări a duhului atonit tradiţional fac ca profeţia Sfântului Nil Athonitul să fie mai actuală ca oricând.
Cum şi România face parte din UE, este evident că Maica Domnului nu-şi va muta grădina tot într-o ţara a Uniunii Europene, riscând să se confrunte cu aceleaşi probleme. Dacă profeţia Sfânatului Nil Athonitul se va adeveri curând, singura ţara  românească care are şansa să devină Athosul după Athos este Republica Moldova. Aşa cum, după căderea Imperiului Roman de Răsarit, Imperiul Rus avut şansa istorică să devină Bizanţul după Bizanţ, şansă pe care nu a ratat-o [5].
Numai dacă Dumnezeu nu a hotărât altfel: ca întregul spaţiu creştin- ortodox să devină marea gradină a Sfintei Fecioare.