Cei curaţi cu inima

„Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei
desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul. Abia lor le îngăduie Atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de
dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie. Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte darul lui Hristos, ne face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui cuvios părinte:
Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui
şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: „Iată Ava
Antonie a venit”. Şi după puţin a zis: „Iată ceata Proorocilor a
venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată ceata
Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca
şi cum ar vorbi cu cineva, şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: „Cu cine
vorbeşti, Părinte?”
- Iată îngerii au venit să mă ia, şi mă rog ca să
fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin”
. Şi i-au zis lui bătrânii: „Nu ai
trebuinţă să te pocăieşti, Părinte!” Şi le-a zis lor bătrânul: „Cu
adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început (pocăinţei) ”. Şi au
cunoscut Părinţii că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a
făcut faţa lui ca soarele, şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: „Vedeţi,
Domnul a venit, şi zice: „Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată
şi-a dat duhul, şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de
bună mireasmă”. Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adâncul
smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea (Patericul, ed. III,
Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 211-212).
.

BLASFEMIE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Limita dintre admiraţie şi obsesie este uneori atât de fină încât devine aproape imposibil ca un împătimit să nu se rătăcească. Probabil că asta a făcut şi cel care a realizat designul pentru această pereche de
pantofi cu toc în formă de cruce.


Creştinii ortodocşi ar numi-o indiscutabil, blasfemie, alţii s-ar amuza doar, în timp ce designerul s-a gândit probabil că asta este ceea
ce Lady Gaga (şi nu numai) ar purta cu siguranţă.
Tu ai purta aşa ceva? Noi cum am putea să reacţionăm? Chiar lăsăm simbolul creştinismului să fie călcat în picioare? Măcar să comentam la acest articol. Să nu uităm cuvintele Sfântului Grigorie
Teologul: „Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu“.
(http://www.tabu.ro/au-aparut-pantofii-cu-toc-in-forma-de-
cruce/#comment-17355).

                          Sfatul unui chirurg ortoped

Nu purtaţi pantofi cu toc înalt. „Vă vine să credeţi sau nu, veţi da
dovadă de mândrie, trufie şi veţi stârni pofta de desfrânare în
bărbaţii care vă vor admira picioarele în timp ce mergeţi pe
stradă.... căci iată ce spune Iisus Hristos: „Eu însă vă spun vouă că
oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter (curvie) cu
ea în inima lui“ (Matei 5:28). Şi nu doar că este păcat, dar tocurile
fac rău picioarelor. „Problemele legate de talpa piciorului sau glezne nu sunt ereditare, nu au nicio legătură cu ce încălţări purtaţi“, mai spune John Mihaiţă Christian, chirurg ortoped şi
consultant traumatolog la Clinica de chirurgie ortopedică a spitalului din Londra.

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Un om, odată, se plimba trist prin cameră, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzită. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.
- De ce, Doamne m-ai dat pe lume?
- Ca să mă cuprindă boala, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?
Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme
Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar o lumină orbitoare îl salvează.
- Cine eşti şi ce vrei de la mine?
- Vino cu Mine şi vei vedea!
Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.
Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească
- Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.
- Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva, şi totuşi te plângi că îţi este greu.
Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă.
- Ce urmează?
- Vezi acea persoană?
Uitându-se în faţă, omul vede o bătrânică care îngheţa de frig.Oamenii care treceau pe lângă ea nici nu o băgau în seamă, nici măcar nu o priveau
- Acea bătrânică a fost alungată din casă în care locuia acum câţiva ani. De atunci strada este casa ei.Trăieşte din mila altora. Tu ai avut mereu un acoperiş deasupra capului şi o masă îmbelşugată, dar, totuşi eşti nemulţumit.
Oftând omul închide ochii. Când îi deschide vede în faţa lui o fetiţă pe un pat de spital, foarte palidă.Mama ei plângea la căpătâiul ei, rugându-se cu lacrimi în ochi să se întâmple o minune.
- Doamne, ce a păţit fetiţa?
- Are nevoie urgentă de sânge, altfel va muri!
- Şi nu este nimeni care să îi doneze sânge?
- Rudele ei nu sunt compatibile.
- Dar mai sunt atâţia oameni…
- Omule, tu ai donat vreodată sânge?
- Nu. Răspunse, ruşinat, omul.
- Mereu ai fost sănătos, dar uite că ceva îţi lipsea mereu.
- Ştiu, Doamne. Spuse în şoaptă, omul
Ridicând ochii din pământ, omul se vede înconjurat de natură.O mireasmă de neînchipuit era în jurul lui, păsările ciripeau compunând cântece duioase, florile îmbogăţeau câmpul, îmbrăcându-l în mii şi mii de culori, arborii înalţi ofereau umbră animalelor şi oamenilor obosiţi.
- Ai zis că nu ţi-am oferit nimic.Uită-te în jur şi spune-mi ce vezi?
- Doamne, văd ceva incredibil ce nu poate fi descris.
- Tu poţi vedea toate aceste daruri pe care Eu vi le-am dat vouă, poţi simţi mireasma lor.Închide ochii!
Ascultându-L, omul închide ochii.
- Acum ce vezi?
- Un întuneric nefiresc, Doamne.
- Aşa trăiesc oamenii care nu văd iar tu, care vezi, te tânguieşti.
Începând să plângă, omul zice prin suspine:
- Doamne iartă-mă! Am fost orb o viaţă întreagă şi mi-au trebuit câteva minute să îmi recapăt vederea. Zilnic aveam parte de darurile tale minunate dar nu le vedeam, însă acum văd.
- Îţi mulţumesc, Doamne că nu m-ai abandonat pe mine, ticălosul.
Simţind mângâierea cea duioasă, aude din nou vocea suavă
-Omule trezeşte-te, e dimineaţă!
Deschizând ochii, omul îşi vede camera şi, plin de iubire începe să-I cânte Domnului. Din acea zi omul, plin de iubire nu s-a mai plâns niciodată de soarta lui ci şi-a petrecut întreaga viaţă ajutând pe cei nevoiaşi. Tu ce om eşti? eşti omul de la începutul poveştii sau cel de la sfârşit?

SURSA
http://mihaelagligan.wordpress.com/