HRANA PENTRU SUFLET: SFATURI PENTRU PERSOANELE CARE AU FĂCUT AVORTURI

URMEAZA LINCUL...

HRANA PENTRU SUFLET: SFATURI PENTRU PERSOANELE CARE AU FĂCUT AVORTURI DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Blestemul copilului avortat

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Unele femei nu-și mai revin niciodată în urma avortului

Când am aflat că sunt însărcinată eram în cel mai prost moment din viaţă: tocmai murise mama, aflasem că soţul meu mă înşela cu cea mai bună prietenă şi voia să divorţăm, iar la serviciu nu-mi mergea prea bine.
Credeam că nu se poate mai rău, dar, în timp, aveam să aflu că niciodată nu poţi să zici că ai atins pragul cel mai de jos al vieţii. Am decis că pentru momentul acela cea mai bună soluţie este întreruperea sarcinii. Aveam doar 25 de ani, viaţa era înainte şi aveau să mai fie şi alţi copii, cu siguranţă. Mătuşa cu care m-am sfătuit atunci m-a încurajat spunându-mi că ea are vreo trei avorturi la activ, în vremea comuniştilor când se făceau mai degrabă empiric şi puteai oricând să mori din aşa ceva. Am mers împreună la o clinică privată şi totul s-a terminat în câteva ore.

Pentru un scurt moment, înainte de a fi băgată în sala de operaţii, am avut un gând fugar şi o tresărire când s-a apropiat de mine o femeie în negru şi mi-a zis că fac o prostie. M-am uitat la ea curioasă pentru că n-am înţeles de unde mă cunoaşte şi ştie ce vreau să fac. În plus, nu vezi prea des persoane îndoliate într-o clinică unde majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi în alb sau în culori deschise. Femeia nu era bătrână, ci mai degrabă între două vârste, avea faţa blândă, dar nişte ochi negri ca tăciunele din care ieşeau parcă flăcări. M-a privit intens şi mi-a spus să nu fac prostia să scap de copil, că acest avort mă va bântui toată viaţa.

Mătuşa mea a alungat-o spunându-i că nu e treaba ei să se bage în vieţile oamenilor aşa aiurea şi m-a luat de mână ca să mă calmeze. Mi s-a părut straniu şi trebuie să recunosc că m-a speriat un pic. Dar am mers mai departe.

Operaţia în sine a fost scurtă şi dureroasă. Nici nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că aruncam un copil făcut cu omul căruia îi jurasem iubire veşnică sau faptul că toate astea mi se întâmplau în acelaşi moment şi simţeam că sunt cea mai ghinionistă fiinţă din lume.

După avort am avut ceva complicaţii câteva zile, temperatură mare şi delir, dar obişnuită cu avorturile grele mătuşa mea a stat lângă mine şi a ştiut ce să-mi facă. În acele nopţi şi zile de convalescenţă zbuciumată am visat pentru prima dată o fetiţă bucălată şi blondă precum tatăl ei, care alerga spre mine într-un parc, iar eu fugeam de ea. Mă tot striga: mami, mami, iar eu mă ruşinam şi mă făceam că n-o cunosc. Apoi fetiţa se transforma într-un monstru, un avorton de carne sângerândă care urla printr-o gură hidoasă spre mine că voi fi veşnic mama lui şi că o mamă nu are cum să scape de copilul ei.

Mătuşa mea a pus totul pe seama febrei şi infecţiei pe care o făcusem după avort, dar că lucrurile se vor calma şi o să uit totul. N-am uitat, pentru că copilul avortat nu m-a lăsat niciun moment să uit. Într-una din nopţi, când deja mă simţeam mai bine şi puteam să fac diferenţa între vis şi realitate, am simţit cum ceva rece şi umed mă atinge pe umăr. Când am deschis ochii am văzut lângă capul meu acel copil. Avea ochi albaştri deschişi şi mă fixa cu privirea. Mânuţa pe care o ţinea pe umărul meu se lipise şi simţeam prin cămaşă umezeala sângelui de pe mâna aceea de carne moartă. Am ţipat de groază şi m-am ridicat în capul oaselor. Când am aprins lumina pe umărul meu era o urmă de sânge.

Mătuşa mea s-a speriat şi ea de un asemenea vis, deşi îi spuneam clar că a fost cât se poate de real. Am mers împreună la o biserică şi preotul mi-a citit nişte dezlegări şi mi-a dat câteva canoane de făcut ca să-mi ispăşesc păcatul. Deşi mi-a spus clar că după părerea lui un astfel de păcat nu va fi niciodată ispăşit. Le-am ţinut pe toate şi am încercat să mă rog şi să ţin posturi aşa cum mi-a spus părintele. Visele au încetat o vreme. Iar eu mi-am reluat viaţa.

Apoi, când trecuse aproape un an de la asta şi ziceam că lucrurile încep să se îndrepte, copilul avortat a apărut din nou în nopţile mele. Timp de o săptămână am urlat noapte de noapte sub privirle albastre şi reci ale acelui suflet neîmpăcat care ar fi trebuit să fie copilul meu. La final am rămas la fel de istovită ca în primul an, după avort.

De cinci ani de zile lucrurile se petrec întocmai, cu o precizie matematică. Copilul avortat îmi spune de fiecare dată că e aniversarea lui şi că ar trebui să-i fac tort, să-l pregătesc pentru grădiniţă şi tot timpul îmi reproşează că nu-l iubesc, şi că de fiecare dată mă uit cu silă la el. Cum să fac altfel dacă nu pot să simt decât silă şi groază la vederea unei bucăţi de carne care-mi aminteşte în fiecare an în luna iunie de păcatul capital pe care l-am comis cândva? Acela de a-mi omorî propriul copil.

O mărturie reală a unei femei afectată de sindromul post-avort.

Bărbatul – vinovat de avort


Femeia se împlineşte prin naştere de prunci, îşi rodeşte vocaţia de izvorâtoare de viaţă, primeşte bucuria unică şi infinită a izvorului.

De cele mai multe ori, Biserica înfierează acest păcat îngrozitor, această crimă oribilă de a-ţi omorî copilul în pântece. Este de fapt o dublă crimă, care priveşte suprimarea extrem de violentă a vieţii pământeşti din pruncul firav, abia ivit la viaţă, dar şi uciderea premeditată a sufletului lui, care nu are posibilitatea să primească Lumina cea veşnică a Botezului şi să adune lumină prin rugăciune şi virtuţi. Mântuitorul Hristos face o diferenţă clară între persecutorii pământeşti, ucigaşii acestei lumi şi marele persecutor al istoriei, ucigaşul nevăzut de suflete, diavolul:

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă de acela să vă temeţi (Luca 12, 4-5).

Păcatul avortului este aşadar o crimă totală, a trupului şi a sufletului deopotrivă, pentru care, chiar după ce l-ai spovedit şi ai făcut canon, trebuie să plângi până la moarte.

Femeile, pline de suferinţa uciderii, vin astfel la Sfânta Taină a Spovedaniei şi plângând, mărturisesc păcatul lor. Li se dă canon greu, ani de zile de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, metanii, post, rugăciune, milostenie, botezarea copiilor orfani sau săraci.

Ceva însă lipseşte la modul fundamental. Unii preoţi nu iau în considerare faptul că în cele mai multe cazuri un bărbat este autorul moral al crimei. Femeile nu au zămislit singure copilul, el este rodul unei iubiri, legitime sau nu, binecuvântate sau nu. În majoritatea cazurilor, femeile nu ar dori să ucidă rodul iubirii lor. Şi aceasta pentru că femeia se împlineşte prin naştere de prunci, îşi rodeşte vocaţia de izvorâtoare de viaţă, primeşte bucuria unică şi infinită a izvorului. Nu toate femeile simt aceasta în mod explicit, însă cele mai multe femei primesc cu bucurie înfiorată vestea naşterii din ele a vieţii. Aceasta dacă nu sunt singure, speriate de consecinţele sarcinii şi ale vieţii care se va naşte. Ceea ce se întâmplă de obicei, este că bărbatul cu care au conceput copilul le îndeamnă, ori chiar le porunceşte, le forţează să ucidă, prin ameninţări, motivaţii stupide, raţiuni fnanciare, de vârstă, de ocupaţie, de stare civilă etc.

Bărbaţii schiţează dintr-un singur gest paternitatea crimei: scapă de el. În aceste cazuri eufemismele morţii sunt năucitoare. Nu spune nimeni: omoară-l, ci fă o întrerupere, ca şi cum ai putea întrerupe ceva şi să reiei acel ceva după un timp. Alţi bărbaţi la fel de reci în calculul morţii spun: ştii ce ai de făcut. Nu avem bani, slujbă, casă etc. Femeia este lăsată aşadar pradă disperării şi dilemelor fundamentale, care o condamnă la ucidere. Unei femei singure, sau care nu are suportul moral şi intenţional pentru naşterea de prunci, îi este aproape imposibil să nască şi să crească un bebeluş. În majoritatea cazurilor, după ce o femeie a fost părăsită psihologic şi spiritual de coautorul zămislirii, părinţii ei o acuză şi o stigmatizează, ceea ce duce la crimă. Puţine femei aleg viaţa copilului lor şi implicit viaţa veşnică în astfel de cazuri.

Vreau să subliniez: canoanele Bisericii ortodoxe faţă de crima intra-uterină sunt justificate şi necesare. O disciplină acerbă a celui păcătos, un canon greu, de pocăinţă, de plângere, de rugăciune, de post şi de milostenie este imperios necesar. Doar atât, că acest canon ar trebui dat şi celor care au sfătuit, poruncit, forţat femeia însărcinată să ucidă. Şi aceasta printr-o întrebare a bărbaţilor la Spovedanie, dacă au fost autorii morali ai crimelor soţiilor lor.

Avorturile sunt în majoritatea lor acte de crimă cauzate de iresponsabilitatea unui bărbat de a fi născător de viaţă şi de micimea sa sprituală, în care plăcerea este ruptă prin ucidere de demnitatea naşterii şi creşterii de prunci purtători de suflet nemuritor şi de chip al lui Dumnezeu, care ne face împreună creatori cu Dumnezeu.

Sursa: doxologia.ro

AVORTUL

DOAMNE AJUTA!

O femeie îngândurată, cu un copil în braţe, s-a dus la medicul ei şi i-a spus:

“Domnule doctor, am o problemă serioasă şi am nevoie disperată de ajutorul dumneavoastră! Copilul meu nu are nici măcar un an, iar eu sunt din nou însărcinată. Nu vreau să am copii cu o vârstă atât de apropiată.”

Medicul i-a spus : ”În regulă, ce vreţi să fac?”

Ea a răspuns: “Vreau să întrerupeţi sarcina mea şi mă bazez pe ajutorul dumneavoastră pentru aceasta.”

Medicul a stat pe gânduri câteva clipe, şi apoi i-a răspuns femeii:

“Cred că am o soluţie mai bună la problema dumneavoastră. Şi e mai puţin periculoasă pentru sănătatea dumitale. Vedeţi dumneavoastră, pentru a nu fi nevoită să aveţi grijă de doi copii în acelaşi timp, haideţi să îl ucidem pe cel care-l ţineţi în braţe. Aşa vă puteţi şi odihni o vreme înainte ca celălalt să se nască. Dacă tot vom omorî unul din ei, nu contează pe care. Nu există niciun fel de risc pentru corpul dumneavoastră dacă îl alegeţi pe cel din braţe.”

Femeia ... speriată…, a zis : “Nu, doctore, e înspăimântător ce spui ! E o crimă să omori un copil! ”

“Sunt de acord,” zise medicul. “Dar păreaţi să fiţi de acord cu acest lucru, aşa că mă gândeam ca aceasta ar fi cea mai bună soluţie.”

Medicul a zâmbit, ştiind că s-a făcut înţeles.

El a convins-o pe acea mamă că nu există nicio diferenţă între a omorî un copil care deja s-a născut şi unul care este încă în pântece.

Crima este aceeaşi!

Iubirea înseamnă să te sacrifici pentru binele unei alte persoane.

Avortul însă, înseamnă să sacrifici o altă persoană pentru binele tău.

APEL LA CONSTIINTA MAMELOR CARE-SI UCID PRUNCII IN PANTECE !

N-AI VRUT SA FII MAMA CE-AM GRESIT EU MAMA,VIATA SA MI-O IEI? MA ALUNGI DIN TINE,DE CE NU MA VREI? N-AM CUM SA MA APAR,SA STRIG …N-AM PUTERE. TE IUBESC ,MAMICO,CAT NU POTI TU CERE. UNDE MI-E MORMANTUL,IN CARE CIMITIR? N-AI VRUT SA GUST ,MAMA,AL VIETII SFANT POTIR. ITI VOI ZICE” MAMA”CHIAR DE NU-MI ESTI MAMA. STRIGA-MA PE NUME…NU STIU CUM MA CHEAMA! MI-AI PUS CAPAT ,MAMA,ZILELOR DE VIS, TE IUBESC ,MAMICO,CHIAR DE M-AI UCIS. NU-MI CUNOSTI TU CHIPUL CA SA-L PUI IN RAMA, DESI MI-AI LUAT VIATA,TOT MI-ESTI DRAGA, MAMA. GLASUL CONSTIINTEI L-AI LASAT DEOPARTE. TOCMAI TU IUBIRE MA TRIMITI LA MOARTE? TU DIN NECREDINTA TE-AI IUBIT PE SINE, EU CU ATAT MAI TARE TE IUBEAM PE TINE. IAR LA JUDECATA CUM SA TE PREZINTI? NU VA FI SCAPARE,N-AI SA POTI SA MINTI. UCIGASA FAPTA TU N-O POTI ASCUNDE, N-O SA AI CUVINTE PENTRU A RASPUNDE. SUNT ATATEA MAME CE-SI DORESC COPII, DATI-NE O SANSA SA RAMANEM VII. CIN’SA PLANGA,DOAMNE ;NOAPTEA-ATATOR DRAME, CINE SA TREZEASCA ZECI DE MII DE MAME?                         CUVANT DESPRE AVORT-PR.ARHIM.CLEOPA ILIE Adam şi Eva, după ce au fost scoşi din raiul pămîntesc pentru păcatul neascultării de Dumnezeu, s-au însoţit şi născînd Eva Primul copil, anume Cain, a zis lui Adam: Am dobîndit om prin ajutorul lui Dumnezeu (Facere 4,1). Deci, naşterea de prunci, de orice sex, se face prin ajutorul lui Dumnezeu, fie că este bun creştin, fie că este pagîn, şi fiecare nou-născut are în sine, afară de trupul pămîntesc, şi scînteia dumnezeirii, adică sufletul nemuritor. Căci spune Sfînta Scriptură: domnul Dumnezeu a făcut om din ţărîna pămîntului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a facut om suflet viu(Facere 2,7). Suflet viu, adică nemuritor. Astfel, la zămislirea fiecărui prunc în pîntecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la început suflet nemuritor în fiecare om. De aceea şi proorocul David, insuflat de Duhul Sfînt, zice: Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pîntecele maicii mele… Minunate-s lucrurile Tale, Doamne şi sufletul meu le cunoste foarte…(Psalm 138,13-16). Sufeltul pruncului se zămisleşte în pîntecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului şi chiar şi zilele lui îi sunt socotite de Dumnezeu cît să trăiască pe pamînt, încă înaite de a se zămisli. Prin avort se întelege uciderea pruncilor în pîntece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar în clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică şi de Sfinţii Părinţi cu atîta tărie; pentru că se ucide viaţa, se pierde sufletul, atît a celui ucis, cît şi acelui care săvîrşeşte uciderea şi se calcă porunca lui Dumnezeu, Care zice: Creşteţi şi vă înmulţiţi(Facere 1,28). Se calcă şi poruca a V-a din Decalog, care zice: Să nu ucizi (Iesire 20,13). Prin avort se ameninţă viaţa de pe pămînt, se calcă porunca creaţiei dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viaţa celor mai nevinovate fiinţe omeneşti, care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăveşte societatea întreagă şi se aduc peste cei vinovaţi cumplite pedepse dumnezeieşti, atît în viaţa, cît şi după moarte. Apoi, sufletele copiilor avortaţi, nefiind botezaţi, nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci aşteaptă acea ziuă infricoşată a Judecăţii, cînd singuri vor acuza pe părinţii care i-au ucis în faţa Dreptului Judecator Iisus Hristos. Iată pentru ce avortul este crima, adică ucidere de om şi trebuie combătut cu toată tăria de Biserica şi de păstorii ei. Femeile care işi avortează copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigaşe de copii, iar nu mame, şi primesc pedepse grele încă din viaţă aceasta. Iată ce spun şi canoanele Sfinţilor Părinţi în legătură cu păcatul uciderii de prunci: „Despre femeile care păcătuiesc şi-şi omoară fătul în pîntece, forţîndu-se să facă ucideri, să se oprească, după hotărîrea dată mai înainte, ca să se împărtăşească la ieşirea din viaţa. Dar procedînd cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotărîm ca să fie oprite vreme de zece ani după treptele canonisirilor hotărîte” (Ancira, 21). „Femeile care dau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, precum şi cele ce primesc otrăvurile omorîtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigasului” (VI Ecumenic, 91; Sfîntul Vasile cel Mare, 56). „Femeia care bea ierburi ca să-şi piardă rodul trupului şi să nu nască coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani şi mătănii cîte trei sute pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este. Nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocai” (Pravila Bisericească, Govora, 20). „Femeia de va zămisli şi va bea ceva ca să se lepede începerea dintr-însa, să se pocăiască opt ani şi mătănii 367 zilnic; iar de i se va întîmpla ei a muri să nu se îngroape în cimitir”(Ibidem, 115; Indreptarea legii cap.364). „Femeia care a născut pe cale şi nu a purtat grijă de prunc, să fie supusă vinovaţiei ucigaşului”(Sfîntul Vasile, 33). Femeile care mor făcînd avort nu pot fi pomenite la nici o slujbă. Deci, să înţeleagă femeile care îşi ucid copiii, că sunt ucigaşe ale zidirii lui Dumnezeu şi vinovate de gheena focului. Căci dacă numai a urî pe cineva se socoteste ucidere de oameni, după cuvîntul lui Hristos, Care zice: Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este(I Ioan 3,15) – şi orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică – oare ce urgie a lui Dumnezeu va ajunge pe acea mamă care-şi ucide propriul său copil, chiar de ar fi zămislit prin puterea lui Dumnezeu, de numai o clipa ? Deci, să ştie orice femeie care şi-a ucis copiii, ori în ce chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu de nu se va pocăi, părăsind păcatele, spovedindu-se şi făcînd canon (oprire de la Sfînta Impărtăşanie, născînd copii, făcînd milostenie şi alte fapte bune). Să nu spună că era zămislit numai de o zi sau de un ceas, că Dumnezeu nu caută la timp ci la intenţia gîndului. Dacă cineva ar semăna în ţarină sa grîu, porumb sau altceva şi altul, venind, ar distruge semănătura sa, apoi nu l-ar da în judecata şi nu i-ar cere despăgubire ? Dar Dumnezeu va lasă nepedepsiţi pe cei ce distrug sămînţa şi ţarina unde se zămislesc pruncii ? Să-şi aducă aminte femeile ucigaşe de copii, de Cain, care a facut o singură ucidere şi s-a pedepsit încă din viaţă cu şapte feluri de pedepse. Este clar că femeia nu trebuie în nici un caz să se supună bărbatului ei, cind acela o îndeamnă, sau o sileşte la avort, adică la ucidere sau la pază de a nu naşte prunci. Sfîntul Apostol Pavel zice asa: Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, întru Domnul(Coloseni 3, 18). Aici trebuie să înţelegem că nu întru toate se cuvine femeii să se supună bărbatului, ci numai la cele ce se cuvin în Domnul. Poate bărbatul să o îndemne şi la lucruri fărădelege, la furat, la fumat, la beţie, la ură, la ceartă, la desfrînare, la ucidere, la secte, la necredinţă, etc. La aceasta nu se cuvine a se supune bărbatului, măcar şi moarte de ar răbda de la el. Că nu se cade a iubi şi asculta de bărbat mai mult decît legea lui Dumnezeu. Iar dacă femeia este bolnavă şi din aceast motiv vrea să-şi piardă copiii, niciodată o pricină ca aceasta nu o va scăpa pe ea de osînda cea veşnică, de-şi va ucide pruncii ei. Boala, însă, de multe ori, o trimite Dumnezeu ca o pedeapsa pentru păcate (Numerii 11,33; Levitic 26,16; Deuteronom 28, 15; 22, 59; II Regi 7, 14; Iov 33, 19-23; Psalm 105, 17-18; I Corinteni 11, 30 etc.). Iar dacă vreo femeie este bolnavă, nu la ucidere de prunci să-şi găsească scăpare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, să se roage lui Dumnezeu cu umilinţă, cu post şi cu durere în inimă, căci la El este puterea şi îndurarea de vindecare a celor bolnavi. Femeia creştină şi credincioasă, mai înainte de naştere este datoare să se spovedească la duhovnicul ei, să se împărtăşească cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, chiar dacă are vreun canon de făcut şi, astfel, să se pregătească de moarte. Tocmai de aceea Sfînta Biserică dă voie femeilor inaite de naştere să se împărtăşească, chiar de ar fi oprite mulţi ani, căci Biserica lui Hristos are în vedere durerile naşterii şi primejdiile morţii pentru mamele care nasc. O adevărată mamă creştină trebuie să fie gata întotdeauna de o jertfă totală la naştere, adică de moarte. Prin durerile naşterii, femeia cîştigă mîntuirea sufletului ei, după cuvîntul Sfîntului Pavel, care zice: Dar se va mîntui (femeia) prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie(I Timotei 2, 15). Durerile naşterii s-au dat femeii, ca un canon pentru greşeala ei cea dintîi, după cuvîntul Domnului, care zice: Inmulţind, voi înmulţi necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpîni (Facere 3, 16). Aşadar, să înţeleagă femeile cele întelepte şi credincioase şi să primească canonul cel dat lor de Preabunul Dumnezeu cu toată bucuria şi mulţumirea, că este spre iertarea păcatelor şi spre mîntuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile naşterii, pe altarul jertfei, şi va avea dreapta credinţă, aceea se va mîntui, cum spune Sfîntul Pavel, şi cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică, sărăcie, primejdie, copii mulţi, bărbaţi răi etc. Toţi creştinii sunt datori să se jerfească pînă la moarte, acolo unde i-a rînduit Dumnezeu să trăiască. Aşa să ne ajute Dumnezeu ! de Arhimandrit CLEOPA ILIE

Naşterea de prunci este un dar de la Dumnezeu

 Intrebari duhovnicesti

Eugenia GOLUB

• G-bookmarks
• Live
• Technorati

Preacucernice părinte Ioan Necula, ce ar trebui să însemne pentru tinerii soţi venirea pe lume a unui copil în sânul familiei lor?

Evident, împlinirea şi deplinătatea iubirii care îi leagă. Când un copil se naşte, nu se schimbă doar modul de viaţă al soţilor, ci şi însăşi raţiunea de a trăi, pentru că iubirea cunoaşte şi alte sensuri, se ridică la un alt grad de desăvârşire. Iar acest lucru nu se întâmplă doar când apare primul copil, ci la fiecare astfel de binecuvântare a lui Dumnezeu, căci fiecare copil înseamnă un sens nou şi unic al iubirii într-o familie. Prin naşterea de prunci, o familie îşi însuşeşte propria-i menire, aceea de a împărtăşi prin procreere tocmai liantul ei: iubirea. Fiecare copil este expresia iubirii dintre părinţii săi, de aceea putem spune că atunci când venirea pe lume a unui prunc este evitată, sau, chiar mai rău, împiedicată în mod voit, iubirea se perverteşte, se încuie în graniţele egoismului.

AICI ESTE NEPOTELUL MEU INAINTE DE BOTEZ...CU FETITA NASEI...

Cum îi putem îmbărbăta pe soţii care nu pot avea copii, deşi îşi doresc acest lucru?

Din nefericire, sunt numeroase astfel de situaţii, motivele diferind de la caz la caz. Deşi o astfel de neîmplinire aduce multă suferinţă, totuşi mi-a fost dat să văd şi numeroase licăriri de speranţă în ochii celor ce trăiesc asemenea tristeţi, anume speranţa că Dumnezeu se va milostivi spre rugămintea lor. Sunt convins că dacă vor stărui cu post şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu, cererea lor nu va rămâne neîmplinită. S-au mai văzut şi se cunosc multe astfel de minuni. Aş dori, însă, să aduc în discuţie şi faptul că sunt foarte mulţi copii care nu au parte de căldura şi dragostea unei familii, copii care au fost părăsiţi de mame încă de la naştere şi care acum trăiesc cu nădejdea că cineva, cândva, îşi va îndrepta atenţia spre ei şi le va oferi ceea ce orfelinatul nu le poate oferi deplin: dragostea părintească. Înfierea unuia sau mai multor copii duce iubirea la o altă dimensiune, aceea a dragostei necondiţionate.

La ce ar trebui să se gândească soţia şi soţul atunci când iau în considerare întreruperea unei sarcini?

Atunci când nu este vorba de motive medicale grave, o astfel de hotărâre nu ar face altceva decât să mutileze teribil sensul iubirii dintre cei doi soţi şi chiar să altereze profund şi iremediabil convieţuirea lor în bună înţelegere. Acest lucru se datorează faptului că vor apărea inevitabilele remuşcări, totul fiind o chestiune de timp. Invocarea sărăciei, a instabilităţii sociale, a faptului că primează realizarea pe plan profesional nu face altceva decât să scoată la iveală egoismul şi cinismul din noi, dovedindu-ne incapacitatea de a oferi ceea ce noi pretindem altora: iubire. Cei care iau o astfel de hotărâre ar trebui să se gândească la acele femei care din luna a 2-a sau a 3-a de sarcină îndură tratamente costisitoare şi dureroase, pentru care spitalul devine o a doua casă, fără ca măcar să aibă garanţia faptului că îşi vor duce sarcina până în punctul în care vor putea să se bucure de gânguritul şi zâmbetul pruncilor lor. Naşterea de prunci este un dar al lui Dumnezeu, să nu îl batjocorim!

SCRISOARE CATRE MAM A..DE LA UN COPIL NENASCUT

Sărut mâna, Măicuța mea
Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ți șoptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist și de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezând că-ți sunt o povară…Dar tu nu știi cât e de greu să nu-ți aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îți văd chipul tău, măicuță dragă.
Cît aș vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, liniște, pace și bogată dragoste!
Ce puternici am putea fi împreună și cum am învinge toate necazurile și mai ales ce frumoasă ar fi viața alături de tine!
Aș vrea și eu să mă pot bucura de frumusețea cerului senin, să alerg cu voioșie prin câmpul înflorit, să-ți împletesc mândră cununiță și să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certărețe…
Ți-aș încânta sufletul cu multe ghidușii, iar drăgălășeniile mele ți-ar descreți fruntea în clipele de cumpănă. Te-aș ocroti și m-aș face scut împotriva necazurilor.
Nu gândi că sunt mic și neputincios, pentru că primindu-mă pe mine în viața ta, măicuță bună, pe Pruncul Hristos îl primești.
Tresar de bucurie gândind cum ți-ai rezema capul obosit pe umărul meu și câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrâneților tale.
Măicuță, trebuie să-ți mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâșia și mă va transforma în bucățele mici, fără de viață, care vor ajunge la gunoi…
Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara și cum tremur de frică?
Măicuță dragă, aș vrea să mă pot uita în ochii tăi și să te rog să ai milă de mine, să-ți zâmbesc drăgălaș – cum numai eu știu – și să te strâng în brațe și să-ți dau forță și curaj, încredere și convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăți, pentru că Îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu.
Tu știi cât e de greu să suporți o nedreptate: o observație, o mustrare venită din partea cuiva care-ți rănește doar orgoliul.
Imaginează-ți ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptății tale, când tu mă dai nu numai morții pământești, care e atât de grea, dar mă lipsești și de lumina lui Hristos.

Mă rog Maicii Domnului să te lumineze și să-ți dea putere, înțelepciune și un pic de dragoste și milă și pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin!