Bucuria de a privi o icoană

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

De ce sa cumpar o icoana? Importanta Icoanei

              Aceasta intrebare cred ca si-o pun multi oameni. Icoana este cadoul ideal as putea spune. De ce? Cat folos poate culege un om din urma unei icoane...! Icoana este o fereastra spre Dumnezeire. Te pune mai repede in legatura cu divinitatea. Cand vezi o icoana in casa, gandul iti fuge din nou la Dumnezeu sau la Maicuta Domnului sau la Sfantul din acea icoana. Prin sfinti se proslaveste tot Dumnezeu. Deci prin ei, ne ducem cu gandul tot la Dumnezeu. Toata viata noastra, trebuie sa fim intr-o stransa legatura cu Dumnezeu. Noi trebuie sa fim prietenii Lui ca sa putem mosteni Imparatia cerurilor fagaduita noua. Ori, un prieten adevarat nu se vede din an in pasti.     
         Un prieten adevarat isi mentine dragostea prin dialog, prin vizite. Nu se mai satura unul de altul. Ce e drept, omul c ontemporan il alunga pe Dumnezeu din viata lui. Il cam incomodeaza defapt legile divine, buna oranduire lasata de Dumnezeu. Omul nostru iubeste pacatul, patima, iar Dumnezeu condamna pacatul si ne indeamna sa ii urmam. Putem fi prieteni cu Dumnezeu dialogand mai des cu El prin rugaciune. Ori icoana, acest lucru il face: ne pune mai repede in legatura dialogica cu Dumnezeu.
 Iata cat bine culege cel care primeste o icoana, iar cel care o daruieste se impartaseste si el de rodul rugaciunilor celui care se roaga la icoana. Ai facut un mare bine daruind o icoana. Circula o mare superstitie pagubitoare de suflet, anume cum ca nu trebuie sa iti cumperi tu singur tie icoana, ci neaparat sa ti-o cumpere altcineva.
E bine sa faci cadou o icoana, cum am zis, dar nu e adevarat ca nu poti sa iti cumperi singur icoana care iti place. Daca sufletul tau vibreaza la vederea unei anumite icoane, si ti-o cere, de ce sa nu i-o daruiesti?
Daca ai evlavie la un sfant, de ce sa nu te sarguiesti sa faci rost de icoana acelui sfant pe care il iubesti?
Foarte placut inaintea lui Dumnezeu este si daruirea de icoane pentru sufletele raposatilor nostri, la parastase sau inmormantari. Un exemplu graitor: Icoana de pe pieptul mortului se daruieste la sfarsitul inmormantarii. Ca sa intaresc cuvantul, va relatez pe scurt o minune:
 Un musulman a cerut de la o taraba ceva care sa ii pazeasca casa de hoti. I s-a oferit o icoana a Sfantului Nicolae.
A luat icoana a pus-o pe perete la intrarea in casa si i-a zis: - Sfinte Nicolae eu plec, tu apara-mi casa. Omul nostru a plecat departe si a lasat usa deschisa. Vecinul lui, tot musulman a ramas uimit si a ras de el. Si a luat o parte din mobila. Cand s-a intors omul nostru, a vazut ca ii lipsea, a zis: - Sfinte Nicolae, cred ca ai fost obosit ca am lipsit mult de mi-au furat. Dar asta e! Ai grija in continuare te rog! A plecat. Vecinul a revenit si i-a furat toata mobila (nu ca era hot, ci ca sa rada de vecin). Apoi a zis: - Ia sa il iau si pe Nicolae asta! Si cand a atins icoana, a ramas imobilizat cu mainile pe icoana de nu se mai putea misca. A ramas asa pana ce a venit omul nostru acasa. Si a cerut iertare vecinul. A fost iertat si de omul nostru si de Sf Nicolae. De atunci, multi musulmani tin in casele lor icoana Sf.Nicolae. Mai este o minune petrecuta si in Rusia tot cam la fel. S-a facut si un film pe baza acesteia. Cu o fata care a luat icoana Sfantului Nicolae la dans si a ramas stana de piatra... Aceste lucruri nu le-am scris cu gandul sa veniti sa comandati la noi icoane, ci deoarece, lucrand in domeniu de ceva timp am observat unele tendinte si am cautat sa creionez pe scurt cateva lucruri valoroase despre importanta unei icoane in casa crestinului.
sursa http://icoane-comenzi.blogspot.com/

Sunt icoanele idoli?

DOAMNE AJUTA!


Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 123-a. Juristului George M., despre porunca a doua

Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de năimiţii care s-au lepădat de neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iudă. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de abia de un veac de om!
Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi 1-a aruncat în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea, îndeobşte, ei nu au nici un calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletiştii şi broşuriştii lor. Dacă îi doare de lupta cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvnă împotriva idolilor, de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este, din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de război, ca să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le atacă de parcă sunt turbaţi – fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană.
Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti.
Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.


Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov
Capitolul 2

14.Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?

17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.

18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.

20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?

24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.

26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

Adormirea Maicii Domnului în iconografie (explicarea icoanei)

Adormirea Maicii Domnului se praznuieste pe 15 august dupa un post de doua saptamani. Sarbatoarea aceasta este una dintre cele mai indragite praznice ale popoarelor ortodoxe de pretutindeni. In iconografia traditionala scena Adormirii este descrisa astfel: Cate o cladire in dreapta si in stanga icoanei. In mijlocul planului frontal se afla Maica Domnului intinsa pe un pat, adormita cu mainile incrucisate pe piept. La capul Maicii Domnului se afla Sfantul Apostol Petru, aplecat, tinand in maini o cadelnita si tamaind. In partea opusa sta Sfantul Apostol Pavel, tot aplecat, privind la Maica Domnului, cu mana dreapta intinsa catre ea intr-un gest care exprima adanca evlavie. Jalea se citeste pe fata amandurora. Langa fiecare dintre cei doi mai sunt alti cinci apostoli, cu expresii pline de tristete. In spatele patului, la mijloc, se afla Hristos intr-o mandorla a slavei. Este incadrat de ingeri, si, putin mai departe, de sfintii ierarhi in vesminte liturgice. In capatul din stanga se afla femei plangand. Hristos tine cu amandoua mainile sufletul mamei Sale sub forma unui prunc infasat. El si Maica Domnului – atat trupul cat si sufletul ei – sunt reprezentati cu aureole; la fel si ingerii. Apostolii si ierarhii sunt reprezentati fara aureole, pentru a se scoate in evidenta chipurile Mantuitorului si Maicii Domnului. Din acelasi motiv, ingerii- fetele, aureolele si vesmintele – sunt pictati in culori pale. Ierarhii, care se recunosc datorita crucilor mari de pe vesmintele lor, tin deschise Sfintele Evanghelii. Numele lor nu sunt incrise. Dupa Dionisie din Furna, ei sunt Sfintii Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Kontoglu il adauga si pe Sfantul Iacov. Cu privire la reprezentarea sufletului Maicii Domnului ca prunc infasat, trebuie spus ca este zugravir astfel pentru a simboliza faptul ca, atunci cand a murit, duhul ei s-a nascut la o noua viata, la viata cereasca. In unele icoane vechi Sfintii Apostoli apar purtand patul pe care se afla intins trupul Maicii Domnului, evident intr-o procesiune de ingropare. Ii intalnim astfel, de exemplu, in fresca de secol XIV de la Decani, Serbia. Uneori apare in planul apropiat un om care are amandoua mainile taiate de un inger cu sabia. Dupa Leonid Uspensky, acest om, Athon, a fost un evreu fanatic care a indraznit sa se atinga de patul Maicii Domnului. El adaugat ca acest detaliu este “apocrif”. Kontoglu ofera o explicalie oarecum diferita. El spune ca omul era un evreu evlavios pe nume Jehonias, care a fost pedepsit de inger pentu ca a vrut se rastoarne trupul sfant. Acest element nu numai ca este ca este lipsit de importanta, dar si distrage. Abate atentia de la Maica Domnului, de la Hristos si de la ceilalti sfinti. Nu se intalneste in icoanele perioadei bizantine si nici Kontoglou nu a folosit acest element. Inscriptia icoanei este: “Adormirea Maicii Domnului”. Icoana Adormirii nu se bazeaza pe relatari scripturistice, pentru ca acestea nu exista, ci pe Sfanta Traditie. Este in acord cu imnografia Bisericii, in special cu svetilna care se canta in ziua de 15 august si in cele paisprezece zile care o preced. Acest imn spune: “Apostoli de la margini, adunandu-va aici, in satul Ghetsimani, ingropati trupul meu; si Tu, Fiule si Dumnezeul meu, primeste duhul meu.” Desi nu se spune nimic despre adormirea prea Sfintei Fecioare in Noul Testament, termenul utilizat in icoana pentru a-i denumi adormirea, koimesis este folosit in Evanghelia dupa Ioan cand se vorbeste despre moartea lui Lazar. Aici citim ca dupa moartea lui Lazar, Iisus le-a spus ucenicilor” ,,Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, daca a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau ca vorbeste despre somn de odiha. Atunci Iisus le-a spus lor pe fata: Lazar a murit,, (In. 11, 11-14). Forma verbala a lui koimesis se foloseste in Faptele Apostolilor, cand se vorbeste despre moartea lui Stefan, primul mucenic. In capitolul al saptelea din Faptele Apostolilor ni se spune ca, pe cand multimea arunca in el cu pietre, el L-a chemat pe Dumnezeu si a spus “Doamne, Iisuse, primeste duhul meu! Si, ingenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a adormit (ekoimethe) (Fapte 7, 59-60). Cu privire la folosirea termenului koimesis in Noul Testament pentru a denumi “odihna” si ”moartea, koimesis este corect preluat in inscriptia grecesca a icoanei Adormirii Maicii Domnului. Ghetsimani, locul unde cantarea spune ca s-au adunat Sfintii Apostoli pentru inmormantarea trupului sfant al Maicii Domnului, este mentionat in Evanghelia dupa Matei ( 26, 36) si in cea dupa Marcu (14, 32) – mai exista o aluzie la el in Evanghelia dupa Ioan (18, l-2). Ioan se refera la gradina Ghetsimani si spune ca Iisus mergea adesea acolo cu ucenicii Sai.” Adunarea apostolilor in jurul Maicii Domnului la Adormirea ei se leaga de un moment precedent, de adunarea lor, impreuna cu ea, dupa Inaltarea lui Hristos. In primul capitol din Faptele Apostolilor citim urmatoarele: “Atunci ei (apostolii) s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim …. Si cand au intrat, s-au suit in incaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan si Iacov si Andrei, Filip si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov. Toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus si cu fratii Lui.” (Fapte 1, 12-14). Acest pasaj arata ca intre Sfintii Apostoli si Maica Domnului a existat o legatura stransa: se intalneau cu ea din timp in timp, se rugau impreuna si ii purtau o adanca evlavie. Aceasta legatura stransa a inceput la Rastignirea Domnului, cand Prea Sfanta Fecioara si ucenicul Ioan stateau langa Cruce, iar Iisus i S-a adresat mai intai ei, apoi ucenicului Sau. Hristos a zis mamei Sale: „Femeie, iata fiul tau!’ Apoi a zis ucenicului: “Iata mama ta !” Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In. 19, 27-28). In reprezentarea murala, mozaicul sau pictura care infatiseaza Adormirea este executata pe peretele de apus al naosului, deasupra trecerii spre pronaos. Ea aminteste privitorilor, in timp ce pleaca din biserica, de adormirea Maicii Domnului, de propria moarte si de viata ce va sa vina. Icoana se intalneste astfel in bisericile principale ale manastirilor si schiturilor din Muntele Athos si in numeroase biserici de pretutindeni, bizantine si postbizantine. Constantine Cavarnos (Sursa: crestin ortodox)

Icoanele în Biserica Ortodoxă

Părintele John Whiteford

Ce este o icoană?
O icoană este o imagine (de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe Hristos, sfinti, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii. Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti: "Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvatati care o privesc, căci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53). Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastră, într-un segment major al populatiei... copiii. Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, "prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin păstrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fără sa verse lacrimi". Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat". Se închina ortodocsii la icoane? Crestinii se roagă în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane. Fac icoanele minuni? Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)? Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul ca Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism. Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc. Care este diferenta dintre închinare si venerare? Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna. Crestinii ortodocsi venerează icoanele, ceea ce înseamnă ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezintă. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezintă aceeasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venerează tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag. Acesta a fost felul de gândire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros: "Acesta fiind cazul, urmând calea împărăteasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - căci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfânt, care se afla în ea - decidem în mod corect si după o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si împodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie având acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe străzi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sărutând imaginea si sa ne mărturisim veneratia (proskenesin), nu adevărate închinare (latreian) care, după credinta noastră este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie si lumânări, după obiceiurile înaintasilor nostri. Căci cinstea data imaginii se adresează prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învatatura Sfintilor nostri Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capăt la celalalt al pământului." Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi săruta salul de rugăciune înainte sa si-l pună si săruta Tora înainte sa o citească în sinagoga. Cu siguranta Iisus a făcut la fel, înainte sa citească Scriptura în sinagoga. Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, si al cărui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfântului Martir "ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel răstignit si sa înceapă sa se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - desi fără păcat - sau sa ne închinam altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, văzând împotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars după obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decât pietrele pretioase si mai scumpe decât aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngădui sa ne adunam după cum putem, cu bucurie, si sa sărbătorim martirajul lui aducându-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3). Nu interzice Porunca a Doua icoanele? Se pune întrebarea ce înseamnă "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu călcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvântul "eidoloi", adică "idoli". Cuvântul evreiesc pesel nu este niciodată folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini păgâne, si nu la imagini în general. Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura: "Sa nu-ti faci chip cioplit (adică idol), nici o înfatisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai pe jos decât pământul. Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a). Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu călcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încălcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lăsând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul călca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calcă porunca. Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos? Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si facă o înfatisare falsa a lui Dumnezeu, pentru ca nu L-au văzut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce am privit" (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan Damaschinul: "În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemăsurat nu a fost niciodată înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost văzut în trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am văzut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiască în materie, care mi-a pregătit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a dăruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu." Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane? Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine păstrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi). Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la răscoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului. Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor. El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasaseră pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca până si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase (Antichitati VIII,7,5). Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit". Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adaugă, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele". Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele găsite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alături de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica păgână introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini. Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le găsim în Scriptura? De fapt le găsim în Scriptura - si încă în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi: * Pe chivot - Ex. 25:18 * Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1 * Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31 * Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23 * Pe pereti - 1 Imparati 6:29 * Pe usi - 1 Imparati 6:32 * Pe alte lucrături din Templu - 1 Imparati 7:29,36 Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii. Chiar daca admitem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze? Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste "Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este "asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legământului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tău de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!" Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legătura nu este întâmplătoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru păcatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera? Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformaseră într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor? Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate: 1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane? 2. Ne este permis sa le veneram? Din Vechiul Testament este clar ca răspunsul la amândouă este DA. Protestantii se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun oricăror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti găsi un alt grup protestant care sa se opună în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerării imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricăror imagini. Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care "îndrăznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu mărturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevărata Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura văzută sau nevăzută, si nu caută, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii. Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerării icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerării icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerării altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fără nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110). Protestantii mai citează anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respingă idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar părea sa fie acesta (unele scrieri continând adăugiri făcute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricăror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerării. Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei iconoclaste. În canonul 36, se declara, "Se stabileste ca în biserici sa nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar părea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el sa prevină, fapt recunoscut chiar si de protestanti: "…(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19) Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai ales, de ce. Diferitele interpretări variază de la o interdictie a imaginilor în biserica, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni (posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât si după acest sinod, fără nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodată proclamat la nivel ecumenic.