DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

28 septembrie 2015

INTRE THRENOS SI PIETA IN PICTURA ITALIANA IN SECOLUL AL XIV-LEA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Acum inainte de marea srbatoare a crestinatatii m-am descis sa scriu un articol cu un subiect mai putin discutat
______Exista fara indoiala o bogata literatura de specialate in care cercetatori prodigiosi au incercat sa stabileasca o relatie intre cele doua imagini: Threnos si Pieta, abordand implicit si problema originilor.

THRÉNOS s. n. cântec de jale la funeralii, în special din epoca homerică. (< fr. threnos)

PIETÁ s.f. Pictură sau sculptură care o reprezintă pe Madona ținându-și fiul mort pe genunchi sau în brațe. [Pr.: pi-e-] – Din fr., it. pietà.

Diversele ipoteze sustinute la inceputul sec.al XX-lea – unele infirmate de cercetari ulterioare - nu au reusit sa inlature o anumita incertitudine ce persista inca in privinta raportului dintre Threnos si Pieta.Studii mai recente au demonstrat ca intre cele doua scheme iconografice se intercaleaza imagini simbolice ale lui Isus Hristos sau a Maicii Domnului cu Pruncul.Astfel, pe de o parte incercarea de reconstituire a unei filiatii de tipul celei indicate de Weitzmann, G.Millet si Panofsky e posibila doar in cazuri izolate in care aluzia la o descendenta directa sau mediata e evidenta.Pe de alta parte, aparitia in Bizant, la sfarsitul secolului al XII-lea, aproape simultan, a Threnosului (in manuscrisul ilustrat care se afla la Bibl.Vaticana 1156, considerat de catre biserica imaginea canonica a Plangerii, preluata imediat in pictura murala Nerezi, Sf.Panteleimon 1164) a tipului Hristos Om al Durerii, arhetip al lui Imago Pietatis (icoana Kastoria, sfarsitul sec.al XII-lea) si a Maicii Domnului de tip Eleusa (Vladimir, sf.sec.XII, Gal.Tretiakov) este un fenomen care poate clarifica originea Pieta.Destinatia acestor imagini cat si functia lor originara (bizantina), sunt esentiale pentru a surprinde metamorfozele lor in Occident.



Maica Domnului de tip Eleusa,din Vladimir

Curand dupa 1204, biserica San Marco din Venetia si San Pietro din Roma devin depozitare ale unor relicve si icoane bizantine.La Santa Croce din Roma e semnalata prezenta unei icoane in mozaic de provenienta bizantina reprezentandu-l pe Hristos Om al Durerii.

In jurul lui 1237, regele Baldwin al Constatinopolului daruieste o icoana a Sfintei Fete (Mandylion) catedralei din Chartres. Pictura italiana era mostenitoarea unei indelungate traditii de pictura bizantina, aceste contacte fiind reanoite si intensificate la mijlocul sec.al XIII-lea, cand ultimul val de bizantinism se raspandea in nord. Plangerile lui Giotto si Duccio, derivate din Threnosul bizantin, se opune solemnitatii rigide a reprezentarilor gotice similare. Patosului paganei conclamatio care supravietuieste in Threnosul bizantin, i se adauga imprumuturi directe din arta antichitatii.Vitalitatea pagana este filtrata prin drama liturgica in care experienta spirituala transcende realitatea existentei terestre printr-un dialog al sufletelor. Problema preluarii de catre Giotto a unui limbaj gestual din zona ritualului si a dramei liturgice a fost studiata in profunzime de catre M.Barasch.



Biserica Sfantul Pantelimon - Nerezi-Plangerile

Compozitia Coborarii de pe Cruce este una dintre cele mai reprezentative pentru aceasta estetica. Din atitudinile personajelor, demne in durerea care le copleseste, din chipurile lor nobile care lasa sa se banuiasca o emotie ce nu le desfigureaza, se desprinde un sentiment de doliu profund. Intensitatea expresiei vine si de la punerea in pagina concentrata, care face sa culmineze compozitia cu capul lui Iosif din Arimateea si in care personajele sunt atat de strans legate incat nu s-ar putea scoate nici unul fara a rupe echilibrul ansamblului.

Durerea este insa sfasietoare in Threnos, scena bocetului, in care Maria si Ioan jelesc trupul lui Iisus care va fi asezat in Mormantul sapat in stanca. Maica Domnului primeste in poala de unde se nascuse, cadavrul Fiului ei intins pe un lintoliu. Pentru ultima data il saruta pe obraz. Ioan, cu bustul adanc plecat, tine mana Mantuitorului, pe cand Iosif si Nicodim ii cuprind picioarele. In spatele lor, una dintre Mironosite participa la scena. Figurile Mariei si lui Ioan sunt crispate de durere.

In Plangerea maestrului Sf.Francisc aflata la Pinacoteca din Perugia, cele doua personaje sunt izolate de grupul principal intr-un fel asemanator cu cele ale lui Giotto, pozitionate de aceasta data in partea stanga. Limbajul gestual in acest caz nu are o semnificatie speciala. Exista, in schimb, o relatie emotionala intre Fecioara si Fiu, identica cu cea existenta in Plangerile lui Giotto si Duccio.



Plangerea lui Giotto,capodopera,priviti fata Feciorei si ochii Mantuitorului

Interesul acestei imagini consta in reprezentarea lui Hristos mort, trupul Lui rigid si aproape perfect orizontal fiind foarte apropiat de reprezentarile lui Hristos de pe epitafurile bizantine. Semnificatia euharistica la care se face trimitere in ambele cazuri, e analoga. Epitaful de la Samari,din Messenia, poarta deasupra trupului lui Hristos inscriptia “ Somnul cel de viata datator“.
Este stiut faptul ca acest epitaf era purtat in procesiunea care avea loc in Vinerea Mare, in restul anului fiind acoperamant de mormant (adica de altar).

Imaginea care apare pe retablul perugian trimite la jertfa euharistica intr-un mod analog reprezentarile pe epitaf, Hristos mort si in acelasi timp insufletit. Inscriptia de pe epitaful bizantin concentreaza o gandire teologica ce coboara in timp pana in secolul al-VI-lea si este revalorizata in Bizant in timpul asa-numitei renasteri macedonene.



Sfantul Maxim Marturisitorul raspunzand ereziilor monoenergiste si monoteiste, care anulau lucrarea si vointa create, supunindu-le vointei si lucrarii divine, isi concentreaza discursul asupra tainei intruparii, a in– omenirii lui Dumnezeu. Lucrarea si vointa creata, actioneaza impreuna cu lucrarea si vointa divina intr-o sinergie care este insasi iconimia mintuirii, iar divinitatea lui Hristos apare in profunda sa autoumilire. Aceasta gandire antinomica, aprofundata si filtrata in decursul secolelor, devine comuna atat teologiei, literaturii omiletice si imnologice cat si imaginilor in secolul XII in Bizant. Dialectica anamnesis – prolípsis este, in esenta, o manifestare a acestei gandiri antinomice. Acum apar noile scheme iconografice care au, pe de o parte suport biblic, iar pe de alta parte, sunt expresii simbolice ale unor texte mistagogice ( exemplul tipului Hristos Om al Durerilor poate fi elocvent: Isaia 53:2-5 care se conjuga cu texte din Omilia Sfantului Gheorghe al Nicomediei care se citea incepand cu aceasta perioada in Vinerea Mare: “…veniti sa ne inchinam Celui care a fost rastignit pentru noi“, si mai ales cu texte din imnul “Nobilul Iosif” – Condacul I “ in mormant, Viata, pus Ai fost Hristoase …“ ).

anamnesis-ANAMNÉZĂ2 s.f. 1. (La Platon) Amintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat în existența sa antepământeană. 2. Rugăciune care se face în timpul unei mise la catolici. [< fr., gr. anamnesis].


prolípsis (-suri), s. n. – Prejudecată, superstiție. Ngr. πρόληψις (Gáldi 239). Sec. XVIII, înv., este dubletul lui prolepsă, s. f.

antinomíe, antinomii s. f. Contradicție aparent insolubilă între două texte, două legi sau două principii care se exclud reciproc și care pot fi totuși demonstrate fiecare în parte la fel de concludent. ♦ (Teol.) Exprimare dialectică sub forma a două afirmații contradictorii din punct de vedere rațional, dar adevărate și egale ca importanță în materie de credință, care trebuie afirmate simultan ca fiind corecte – de ex. Dumnezeu este incognoscibil (după lucruri); Dumnezeu este unul (după ființă) și întreit (după persoane). – Din fr. antinomie, lat. antinomia. (‹ gr. antinomia).

Aceste texte au o mare incarcatura emotionala, descriind in detaliu contemplarea lui Hristos pe cruce, coborarea de pe cruce, plangerea si punerea in mormant.

Cea mai veche icoana a lui Hristos Om al Durerilor care a ajuns pana la noi provine din Kastoria si prezinta doua imagini fata-verso in care apare Hristos ca Om al Durerilor, in pozitie verticala, reprezentat bust, sustinindu-se prin propria forta in mormant. Pe verso, Fecioara, cu privirea melancolica, isi tine pruncul in brate cu mana dreapta, iar cu cea stanga indica printr-un “ gest care graieste “. Aceasta reprezentare a Hodighitriei este prototipul Maicii Domnului Umilenie care apare pentru prima data intr-o icoana aflata astazi la Galeria Tretiakov. Pe verso, aceeasi icoana avand reprezentate instrumentele patimilor. Aceeasi relatie anamnesis – prolepsis se afla in reprezentarile icoanei de la Vladimir, intre Epitaf si tipul Fecioarei Eleusa, intre Threnos si Hristos Omul Durerilor, intre Maica Domnului a durerilor si Hristos Omul Durerilor alaturate in Bizant de cate ori se ivea ocazia ( in timpul procesiunilor ).



Maica Domnului "Umilenia"

In jurul lui 1300 e atestata in Italia prima icoana reprezentandu-L pe Hristos Om al Durerilor, de tipul icoanei bizantine considerata in epoca o adevarata relicva, ea fiind legata de viziunea Sf.Grigorie cel Mare si investita cu puteri miraculoase. Pastrata la Santa Croce din Roma, ea va fi multiplicata, adaptata, va suferi metamorfoze dintre cele mai interesante in spatele carora se poate citi un background cultural. Acest fenomen propriu devotiunii populare, incurajata de catre ierarhia ecleziastica, e paralel cu o revalorizare a antichitatii printr-un recurs la sculptura antica in mediul toscan, si cu mistica sieneza. Evolutia imaginii devotionale din Italia secolului XIV se poate urmari pe cel putin 3 nivele:1) cel al devotiunii populare, sustinuta de papalitate in masura in care ea se incadra in limitele impuse de biserica, se conjuga intr-un anumit fel cu un al doilea nivel: 2) cel al misticii propovaduite de grupul de lideri religiosi sienezi; 3) cel al rationalismului speculativ toscan.

Inainte de a trece la o scurta analiza a acestor zone spirituale diferite, e necesar pentru demonstratia pe care o voi incerca, un ultim excurs in gandirea bizantina a secolului al-XII-lea, prezentand o descriere de tip ekphrastic al lui Mihail Psellos asupra unei icoane a Rastignirii aflate la Sinai. Acest ekphrasis in esenta lui, cred ca poate fi un comentariu generic la orice imagine care-L reprezinta pe Isus patimind, in Bizant, dar nu numai: “Icoana include un timp dublu, acum si atunci, evenimentul si reprezentarea lui. Pictorul Il reprezinta pe cat e posibil pe Hristos traind ultima clipa a vietii lui pamantesti, Dumnezeu trebuie sa-i ghideze mana astfel ca sa ajunga sa-l reprezinte pe Hristos impotriva regulilor artei, ca unul care a trait impotriva regulilor naturii …Hristos inclina capul intr-o pozitie care poate fi asemanata cu una dorminda, prin rana Lui curge sange si apa, ceea ce explica simultaneitatea vietii si a mortii, dumnezeirea si umanitatea lui Hristos “.

Concluzia care se poate trage este aceea ca Psellos situeaza imaginea pe un alt plan ontologic, in care, fara sa nege traditia icoanelor aheiropiite in care prototipul nu mai este o icoana sau o alta imagine, ci evenimentul in sine – prezentarea lui. O astfel de prezentare apare si in Plangerea lui Giotto.



Detaliu Duccio-Plangerile

Cele doua personaje la care m-am referit deja, devin modele de contemplatie ale credinciosului. Mainile incrucisate sau mana ridicata in dreptul inimii, care simbolizeaza supunerea tacuta in fata tainei divine ( a iconimiei divine ), care s-a intamplat intr-un alt timp si intr-un alt spatiu, se conjuga cu starea de melancolie, singura posibila pentru a pastra echilibrul in contemplarea Patimilor, traind speranta Invierii. Printr-o translatie in timp, modelul de contemplare devine Maica Domnului. Schema anamnesis – prolepsis, adica suferinta indusa de rememorarea patimilor, echilibrata prin anticiparea dobindirii vietii vesnice este reprezentata in Plangerea lui Giotto sub forma unei secvente dramatice. Pe de alta parte relatia cu sculptura din zona toscana implica o tehnica diferita si o alta abordare a imaginii. Figurile reprezentate au viata atunci cand reveleaza emotii, durere, suferinta, dragoste si cand acestea sunt sustinute de gestica. Astfel, un accent emotional suplimentar e introdus si prin exploatarea sculpturii antice:exemplul Sf.Ioan inspirat de o figura din sarcofagul lui Meleagru.

Acest surplus de emotie este in totdeauna temperat, imaginile devotionale reprezentandu-L pe Hristos in diferite ipostaze, avand un echilibru si o demnitate, El fiind mai putin afectat de moartea fizica: cazul Dipticului de la Florenta, Muzeul Horne ( Maica Domnului, a umilintei, cu Pruncul in brate si cu privirea melancolica privind cealalta imagine in care e reprezentat Hristos Omul Durerilor devind, ca in cazul Dipticului de la Meteora – secolul al-XIII-lea – prototip al privitorului ).



Reprezentarea lui Hristos Om al Durerilor incadrat de Fecioara, Maria Magdalena, Sf.Dominic si Sf.Caterina a Alexandriei in stanga ( predela, altar, Museo dell’Opera di’S Croce, Florenta ). Este o schimbare de iconografie, poate prima de acest fel, in care Hristos Om al Durerilor apare cu mainile desfacute, iar in partile laterale deasupra mainilor, in stanga si in dreapta se afla o inscriptie - un comentariu facut de Dante in Vita Nova: Isaia 53:2-5. Aceste imagini si scheme noi sunt in general contaminari ale artistilor toscani cu arta sieneza, patetica si lirica, in care elementul de persuasiune este dialogul direct al imaginii cu privitorul. Predela altarului de la Santa Croce provine din atelierul lui Orcagna si prezinta aceste caracteristici: Hristos cu mainile departate, aratandu-si ranile, ca si inscriptia care se adreseaza imperativ privitorului, e o invitatie activa de a contempla imaginea in mod direct. Sienezii mai putin interesati de dogme, aspectul institutionalizat al credintei, exprima in pictura sentimente spontane si o imediata raportare la experienta religioasa imediata. Aceasta orientare a artistilor sienezi a fost intretinuta in buna masura de lideri religiosi adunati in jurul Cenacole Sf.Ecaterina.


Coborarea de pe cruce -Duccio

Treptat, se dezvolta un dialog mai intim si mai direct cu Hristos care face ca experienta religioasa sa devina personala, dogmele fiind mai putin importante. Imaginea dezvolta in sine un dialog cu privitorul oferindu-i o libertate sporita si posibilitatea unei participari intense. Nevoia de vizualizare si contemplare a patimilor creste, iar legatura dintre text si imagine e mai puternica decat oricand: viziunea Sf.Bridget care-L vede pe Isus “… cu respiratia taiata, cu capul cazut peste umarul Fecioarei si cu privirea indreptata spre cer “. Astfel de reprezentari sunt frecvente mai ales in zona Sienei: Simone Martini, Coborarea de pe Cruce, Plangerile, Pietro Lorenzetti



Pietro Lorenzetti-Coborarea de pe cruce

Expresia patetica a trupului lui Isus care se fragmenteaza in bratele Fecioarei, capul cazand pe spate, introduce un lirism, inca temperat, care va fi preluat insa in imaginile de tip Andachtsbilds din Germania, avand ca o ultima consecinta imaginea “sacra negativa” a lui Holbein.Conceptia unui Christ demn, independent si puternic in arta, a facut loc unui patetism in care Cristos e sustinut de Fecioara, chiar si la Florenta la mijlocul sec.al XIV-lea., in panoul lui Vitale da Bologna (1350).Schema a fost preluata si imbunatatita in cercul lui Altichieri, Maicii Domnului alaturandu-I-se Sf.Ioan, care sustine mana dreapta intr-un fel asemanator reprezentarii din Threnosul de tip bizantin.

Cele mai cunoscute scrieri ale literaturii acestei perioade sunt considerate a fi Meditationes Vitae Christi, care cunosc anumite variante.Structura scrierilor are corespondenta in relatia dintre Fecioara Umilitatii si tipul Pieta.M.Meiss considera ca aceste imagini au originea, in cele mai multe cazuri, in Plangerea si Nasterea lui Simone_Martini.In ambele cazuri Fecioara sta asezata pe pamant fiind modelul umilitatii, virtutea crestin-esentiala (Augustin – Confesiuni).



Simone_Martini

Monologurile din Meditationes oscileaza intre bucuria lui Hristos in bratele Fecioarei, si suferinta Maicii Domnului in fata Fiului ei mort, inceputul si sfarsitul vietii pamantesti.Fecioara Umilitatii si Pieta fac de multe ori pereche cum e cazul in Dipticul aflat la muzeul Horne, atribuit atelierului lui Barna, in care Fecioara cu Pruncul si Hristos Omul Durerilor.Cele doua reprezentari difera de cele care apar in dipticurile bizantine: Pruncul apare cu picioarele incrucisate, aluzie la Patimi, lipindu-se de trupul mamei, Fecioara priveste catre cealalta imagine a lui Hristos cu o expresie melancolica, anticipand patimile.Mainile incrucisate ale lui Hristos, sprijinite pe pseudorama, introduc o cezura intre privitor si panou (precedentul se afla in panoul pictat de un ucenic al lui Bernardo Daddi in 1334: Madona cu Sfinti).Tema ferestrei ca spatiu transcendent a fost introdusa in sec.X in gandirea occidentala de catre Wolbero Abbas (Cantica 2:2) “Hristos ii priveste pe muritori prin fereastra divinitatii Lui, aparand nu intru totul vizibil, dar nici invizibil.Panoul de altar de la Avignon il reprezinta pe Dumnezeu Tatal in spatele unei ferestre deschise, prin fereastra patrunde Sf.Duh iar in incaperea intunecata, asemenea cu mormantul, Hristos Om al Durerilor.Fereastra e simbolica, perceputa ca o alta lume, Duhul Sfant cu aripile desfacute demonstreaza dogma filioque, aceasta fereastra este “credinta noastra”, iar Hristos nu e reprezentat in mormant, ci in picioare, cu mainile incrucisate avand deasupra inscriptia “Muritor insufletit asezat in mormantul sau”.



Meditationes devin cele mai populare scrieri cunoscand in Franta si Italia, in sec.XIV, mai multe versiuni in care Patimile lui Hristos sunt descrise in detaliu, de la Urcarea pe Cruce pana la Punerea in Mormant.Unele monologuri din Meditationes pot fi izolate de contextul narativ, devenind autonome, avand corespondenta in Andachtsbilds.Imaginea in sine dezvolta un dialog intim cu privitorul, oferindu-i acestuia posibilitatea unei participari mai intense.Pe de alta parte, ritualurile publice implicau o suferinta colectiva in care Hristos pe cruce devine model iar Sf.Francisc recunoscut ca intruparea imitatiei perfecte a Mantuitorului.Antrenandu-si imaginatia, in acest fel, unul dintre oamenii oraselor se retrageau pentru o scurta perioada de timp ducand o viata asemanatoare cu cea a monahilor, meditatia si contemplarea in fata unei imagini ajungand sa fie o activitate care-l transpunea pe credincios chiar si numai pentru o clipa in postura de sfant.
Aceasta a implicat un cult pentru imaginile folosite de sfinti: Hristos Om al Durerilor – viziunea Sf.Grigorie cel Mare, Pieta (dupa Meiss, Sudarium) – Sf.Caterina, Pieta – Sf.Bridget, care devin in scurt timp imagini emblema fiind multiplicate si transformate care le fac functionale pentru miniatura, vase liturgice, panouri de altar aparand chiar pe mitre sau in icoane de dimensiuni foarte mici, acestea fiind investite cu valoarea apotropaica sau taumaturgica.



La mijlocul sec.al XIV-lea sunt semnalate cateva comenzi din partea ordinelor calugaresti de mici icoane reprezentand Sudariumul care apare in chip miraculos in timpul jubileului crestin, imediat dupa ciuma neagra, indiciu al faptului ca noul Andachtsbild inlocuieste vechiul Mandylion.

Sudarium este un cuvânt latin, sensul literal "cârpă transpiratie", folosit pentru stergerea fata curata. cârpe mici de diverse tipuri, pentru care sudarium este un termen general, a jucat un rol considerabil în Ancient maniere Roman formale şi foloseşte instanţă ceremoniale, şi multe astfel transferate de utilizare liturgice creştine şi de artă. termeni diferiţi greceşti sunt folosite în bisericile ortodoxe de Est, dar în Biserica Romano-Catolică şi alte biserici de Vest, "sudarium" termenul a fost folosit pentru mai multe obiecte din materiale textile:-nu am gasit o traducere mai buna,dar se intelege

O cronica engleza de secol al XIV-lea contine o rugaciune introdusa de Papa care vorbeste despre icoana Veronicai ca despre un memento pe care Hristos a lasat-o omenirii: “Cine a vazut aceasta imagine Il va ruga intr-o zi sa I se arate, fata catre fata.Tot in aceasta perioada, acelasi fenomen de expansiune se intampla cu imaginea lui Hristos Om al Durerilor, dobandind functii noi: M.Meiss identifica o singura icoana, apartinand lui Fra Filippo Lippi (Muzeul Horne) care poarta inscriptia - Ioan 14:27- considerata a fi obiect liturgic folosit in celebrarea sarutului pacii transmis laicilor de catre clerici. Meiss emite ipoteza prezentei, inca din sec.al XIV-lea, a acestui tip de obiect liturgic.

Deoarece netlogul nu ne permite decat un numar limitat de postari foto aveti mai jos link-ul unde puteti viziona toate cele 50 foto ale temei tratate.In speranta ca am reusit sa va informez asupra unui subiect atat de vast va doresc sa va fie de folos cunostintele cumulate

http://ro.netlog.com/go/manage/photos/view=edit...-

DESPRE VESNICIE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                   CUVÂNT C
ĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                     DESPRE
                                                V E Ş N I C I E
 
Motto: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul
Născut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă
VIAŢĂ VEŞNICǍ (Ioan 3:16). Adu-ţi aminte: veşnicia există,
iar viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie.
                                                                                          Preot Ioan
                                     Iubiţi credincioşi,
         Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar
trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile
lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc in necazuri şi
amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea
sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce
cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin
credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ... nu avem aici cetate
stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,
casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este
vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va
întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până
în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori
în rai, ori în iad.
Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi
cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin
timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti călător
în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi
mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne
pentru totdeauna -în veşnicie“. Unde se va duce sufletul tău după
moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în
cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie?
Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă
trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul
diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui
Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi.
Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare“: „Adu-ţi
aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui“ cum spune Sfântul Antonie
cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi
convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o
viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În
acest moment stau la poarta veşniciei!“. Mulţi s-au ferit de rele şi
păcate gândindu-se cât mai des la VEŞNICIE.
 
                                  Ce înţelegem prin Veşnicie

         În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula în vecii
vecilor care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are
acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani
12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe
pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului
din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel
ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se face în el izvor de apă
curgătoare spre viaţă veşnică (Ioan 4:14). Aşadar veşnicia
(eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit.
Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia
este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se
gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau
mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
           A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul
Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ţi s-a părut
viaţa?“, iar Adam a răspuns: „Aşa cum aş fi intrat pe o uşă şi aş fi
ieşit pe alta!“. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de
ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gândim la
MOARTE şi la VEŞNICIE.
          Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi,
fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute,
pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii,
suntem „pelerini în drumul către cer“.
           Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii“ celei şubrede,
mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în
VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea
gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi
încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a
plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine,
nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea sufletelor lor şi s-au
dus. Unde? ÎN VEŞNICIE! Va veni şi rândul nostru, dar ne-am gândit
noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?
 
         O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi
şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de
muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei
reacţii violente, constatându-se patru faze clare
                   1. Unii au spus: - NU SE POATE!!!
                    2. Alţii au zis: - DE CE TOCMAI EU???
                    3. O parte au strigat: - SĂ MI SE MAI DEA MĂCAR UN
                       AN DE VIAŢĂ!!!
                    4. Şi în foarte rare cazuri au zis: - SUNT GATA!!!

            Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi
suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului,
încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!“? Astăzi, este vremea să
ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire
(în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem
grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de
veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să
nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea
nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.
      Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi:
„Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte
la viitor!“ Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fără minte. Oare
greşea el mai mult decât atâţia care nu trăiesc decât pentru timpul de
faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?
Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători“ (Evrei 11:13),
suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte
mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care
ne apropiem. Ea va hotă UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE
VEŞNICIA. ţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea
tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grijă pentru sufletele
noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de
pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.
     Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a
învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea:
„Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţăa ce mult ar face ei
pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru
mântuirea mea?!“
Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie
fericit, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele poet
Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia
intitulată sugestiv „Memento mori“ („Adu-ţi aminte că vei muri“).
 
              Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă
feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii
susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred
în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog
să mă ajuţi“. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre
cele mai bune din lume. Chiar aşa şi este!“, a adăugat el
nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă
copiii săi. Chiar aşa şi este!“, a răspuns acela. Dacă mama
dumitale ar fi gata să moară ca să-şi scape viaţa şi dacă iubirea
mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar
dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini
şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi
să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru
dumneata, ce zici despre purtarea asta? Aş spune că sunt un mare
ticălos! Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a
existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte
mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata,
ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata
îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să
ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie,
Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea
aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE
PĂCĂTOS!“
     „Cine crede în Fiul are o viaţă veşnică, dar cine nu crede în
Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“
(Ioan 3:36). A crede în Domnul Iisus înseamnă a-L primi pe El ca
Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele
mărturisite în Taina Spovedaniei, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân
al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am
făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai
important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.
 
                                      Deşertăciunea lumii
       Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe
mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu
el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită
ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi
i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a
scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din
întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un
naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri,
care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa
pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici
moartea nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua
pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe
care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.
Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu
putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le
putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar
virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i
va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va
pierde“ (Matei 16:26).
           Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar
împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult
decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea
viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-ţi ducă măcar un ban
de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara
lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai
mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile,
afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni“. La auzul acestor cuvinte
mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au
schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.
 
                      Cântarul lumii este fals şi amăgitor
 
     Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea
a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba
pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele
veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde:
„Nimic, nimic!“.
Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi,
dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi
lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“.
Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească
mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în
fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar
astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi
necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte
vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei
vremelnice şi a slavei omeneşti.
           Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude
câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au
ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,
mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas
altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică. O, Doamne, de ce
oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar
în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:
„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!
Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?
Aşa zice profetul: Şi va merge omul la locaşul său de veci“
(Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să
meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut
că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi,
dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este
viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat
două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este
un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să
meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu
mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală
greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI
VREMELNICIA CU VEŞNICIA? Nu-ţi dai seama omule, cât de mare
este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau
nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale???
Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea
veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea
ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o
aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în
această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să
ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci,
cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV