DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

14 martie 2012

Ce este icoana?

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...



Arheologia şi istoria artelor spun: cuvîntul icoană, de origine greacă (eikôn, care înseamnă portret), era folosit de către Bizanţ, în vremea cînd imaginile creştine erau în formare, pentru a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfînt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfîntă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia a fost elaborată”, astăzi termenul aplicîndu-se mai ales lucrărilor de şevalet.

Tradiţia spune că prima icoană este o imagine imprimată în mod minunat pe un ştergar cu care Iisus S-a şters pe faţă, ştergar care a ajuns la regele Abgar al Odesei, care, fiind lepros, şi auzind de minunile Mîntuitorului, trimisese oameni de la curtea sa pentru a-L chema la el . Actul săvîrşit de Hristos, de a-Şi imprima chipul pe acest ştergar „pare în primul moment legat de dorinţa regelui de a căpăta o reprezentare a lui Hristos, în realitate însă are un sens mult mai cuprinzător. Este implicată aici infinita purtare de grijă faţă de întreg neamul omenesc, care este mîntuit, sfinţindu-se prin Chipul lui Hristos”.

Există şi o altă istorie, a unei bucăţi de pînză, pe care o femeie, Veronica, a dat-o Domnului Hristos, pe drumul Crucii, (cuvîntul Veronica înseamnă „icoană adevărată”), deşi pînă în secolul V nu se face referire la aceasta, existenţa ei fiind uitată.

La începutul creştinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui Hristos şi misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alţii, nebunie”, s-au folosit în special simboluri.

„Pentru a-i obişnui treptat pe oameni cu realitatea de negîndit a Întrupării, Biserica li s-a adresat iniţial printr-un limbaj mai accesibil decît imaginea directă”. „Era, după cum spune Sfîntul Pavel, hrană pentru dinţii de lapte specifici copilăriei. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decît foarte greu în conştiinţa şi în arta oamenilor. Numai împrejurările şi necesităţile diferitelor epoci istorice au evidenţiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au condus la dispariţia simbolurilor primitive şi au epurat arta creştină de toate acele elemente străine care îi mascau conţinutul”.

Multe dintre aceste simboluri, erau preluate din cultura păgînă a acelui timp, şi transformate. De exemplu, (în catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o corabie, care vesteşte belşugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de rai. Altele au fost inventate, începînd cu secolul al II-lea: închinarea magilor - convertirea păgînilor; înmulţirea pîinilor - Cina cea de Taină; viţa de vie - taina vieţii divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un trident. Simbolul cel mai important este peştele: IHTIS - „Iisus Hristos Theou Uios Sotir”, care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul”.

Primele icoane făcute de mînă omenească, după tradiţie, sunt cele ale Sfîntului Apostol Luca, care a pictat, puţin după Cincizecime, chipul Maicii Domnului, (în trei variante: una aparţinînd tipului „Milostiva” (Eléousa), în care Fecioara şi Pruncul se mîngîie reciproc, accentuînd naturaleţea sentimentului uman, a tandreţii şi iubirii materne; alta aparţinînd tipului „Odighitria” (Odègètria), sau „Călăuzitoarea”, în care Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi către privitor - scoate în evidenţă dumnezeirea Pruncului; cea de-a treia o reprezenta pe Maica Domnului fără Prunc, în poziţia asemănătoare celei din Deisis, cu braţele împreunate în rugăciune, adresîndu-se lui Iisus); chipul Mîntuitorului; al celor doi mari Apostoli Petru şi Pavel. Însă aceste icoane nu s-au păstrat pînă în zilele noastre, deşi în Franţa şi în Italia există un număr de icoane care sunt făcute după icoanele originale ale Sfîntului Apostol Luca.
Motivaţia existenţei icoanei

Icoana este o vedere a lui Dumnezeu întrupat, care este necesară şi mîntuitoare oamenilor (a căror alcătuire dihotomică implică şi obligă prezenţa divinităţii în materie): „Apostolii L-au văzut întrupat pe Hristos… şi I-au auzit cuvintele; şi noi dorim să auzim şi să vedem, spre a căpăta fericirea Domnului”; „Ei L-au văzut faţă către faţă - pentru că El era prezent în trup, însă noi, pentru că El nu este prezent fizic, auzim cuvintele Sale prin intermediul cărţilor, venerăm aceste cărţi care ne fac să auzim cuvintele Sale. La fel se întîmplă cu icoana pictată; privind trăsăturile trupului Său, pătrundem cu spiritul, după putinţă, slava dumnezeiască. Suntem duali, constituiţi din suflet şi din trup, iar sufletul nostru nu este unul la vedere, ci este învăluit într-un fel de veşmînt; ne este imposibil să tindem spre spiritual fără corporal. Căci aşa cum auzim cuvintele sensibile cu urechile noastre trupeşti şi aşa cum înţelegem lucrurile spirituale, tot astfel, prin contemplaţia în trup, ajungem la contemplaţia în duh. Hristos Şi-a asumat un trup şi un suflet pentru că omul are un trup şi un suflet; de aceea şi botezul, comuniunea, rugăciunea, psalmodierea sunt duale: sensibile şi spirituale”.

Icoana, ca posibilitate, există datorită Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „realizarea mîntuirii noastre pe pămînt şi slava în spirit şi în adevăr nu exclud materia şi trupul ci, dimpotrivă, le presupun”.

La fel cum vederea în trup a Mîntuitorului a fost necesară pentru oamenii din timpul Întrupării Sale, la fel este necesară şi acum. Pentru dovedirea acestui lucru este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau cum ar arăta în general viaţa unui creştin fără icoane (sau, în definitiv, pentru că la asta ar duce negarea lor, fără orice lucru material care ar aminti ceva despre Dumnezeu). Dacă nu ar exista icoanele, credinţa ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit simţ omenesc ar rămîne înafara lucrării spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea răspunde unei nevoi de concret a omului, care vrea să-L ştie mereu pe Dumnezeu aproape.

De asemenea, ea are şi un rol educativ, şi de propovăduire a cuvîntului lui Dumnezeu, care este de viaţă dătător, şi necesar tuturor pentru mîntuire. Trimiterea la propovăduire a Apostolilor include şi porunca pictării icoanelor.

Importanţa icoanelor reiese şi din pomenirea ei după auzire în textul de la I Ioan 1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o, şi mărturisim…”. În acest text, enumerarea simţurilor nu este întîmplătoare, ci exprimă o anumită intensitate de cunoaştere prin acestea: întîi este auzul, apoi este văzul, şi apoi atingerea. Pentru a exemplifica, ne putem gîndi la Toma, care a auzit că Hristos a înviat, dar nu a crezut, pînă nu L-a văzut în carne şi oase, şi mai mult, pînă nu L-a pipăit, pentru a se convinge.
Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie

Hristos S-a întrupat. „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facere 3, 19) s-a zis trupului. Deci Hristos a venit şi pentru a readuce trupurile oamenilor, nu numai sufletele lor, la strălucirea nestricăciunii.

Posibilitatea reprezentării chipului Mîntuitorului a stîrnit controverse în timpul perioadei iconoclaste, cînd unii nu puteau să admită faptul că Dumnezeirea Mîntuitorului poate fi reprezentată pe lemn şi din materialele picturii. Ei spuneau că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului uman al Mîntuitorului este o blasfemie, deoarece nega Dumnezeierea Domnului Hristos. Interesant este că şi afirmarea, legitimitatea existenţei şi venerării icoanelor se bazează tot pe Întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, numai că înţeleasă cum trebuie.

Pentru iconoclaşti: „o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel pe care-L reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanţială (omoousion). Plecînd de la acest principiu, iconoclaştii ajung în mod inevitabil la concluzia că numai Euharistia este icoana lui Hristos. Pentru a evita idolatria - spuneau ei - Hristos a ales pîinea ca imagine a Întrupării Sale, dat fiind că pîinea nu are nici o asemănare cu omul”, ceea ce este ridicol, pentru că Euharisia este chiar Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, şi dacă imaginea prototipului ar fi identică cu prototipul, atunci ar fi chiar prototipul, după cum aveau să susţină apărătorii icoanelor.

Iconoclaştii mai spuneau despre imaginea făcută de un pictor, că „nu putea să fie imaginea lui Hristos. Arta figurativă în general este o împietate faţă de dogma Întrupării divine. Ce face pictorul neştiutor - se întrebau iconoclaştii - cînd conferă o formă celor ce nu pot fi crezute decît cu inima şi mărturisite prin cuvînt? Numele lui Iisus Hristos este numele Dumnezeu-Omului. Ca atare, dacă Îl reprezentaţi, comiteţi o dublă blasfemie: mai întîi, încercaţi reprezentarea Divinităţii invizibile; apoi, dacă urmăriţi reprezentarea iconică a naturii divine şi a naturii umane ale lui Hristos, tindeţi către confuzia celor două naturi, alunecînd în monofizism. Voi răspundeţi că reprezentaţi doar trupul lui Hristos, carnea Sa văzută şi palpabilă. Dar această carne este omenească şi reprezentaţi, prin urmare, numai umanitatea lui Hristos, adică doar firea Sa omenească. Or, în acest caz, o despărţiţi de Dumnezeirea cu Care S-a unit, căzînd în nestorianism. În adevăr, carnea lui Iisus Hristos este carnea lui Dumnezeu-Cuvîntul: întru totul însuşită şi îndumnezeită de El. Cum dară aceşti necredincioşi îndrăznesc să despartă Dumnezeirea de carnea lui Hristos, reprezentînd-o doar pe aceasta din urmă, ca şi cum ar fi vorba doar de un om oarecare? Biserica crede în Hristos, Care uneşte în El umanitatea şi Dumnezeirea neamestecat şi nedespărţit. Dacă arătaţi doar umanitatea lui Hristos, despărţiţi cele două naturi ale Sale, atribuind umanităţii Sale o existenţă proprie, o viaţă independentă, văzînd în ea o persoană separată şi introducînd astfel o a patra Persoană în Sînul Sfintei Treimi.”

Greşeala făcută de iconoclaşti consta în faptul că nu au făcut distincţie între ipostas şi natură în ceea ce-L priveşte pe Mîntuitorul Hristos, neînţelegînd de fapt unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau dacă, au înţeles asta, n-au putut să o şi aplice în teoria despre icoane, care Îl reprezintă pe Hristos ca Persoană divino-umană, şi nu una dintre cele două naturi ale Sale.

„Icoana Sa este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare reprezentabil cu mijloace omeneşti.”
Mijloacele de expresie ale icoanei

Principalele caracteristici ale icoanei sunt: se ocupă doar cu prezentarea adevărului; nu prezintă raportul real dintre fiinţe şi lucruri, la fel cum face arta profană, (care „urmează legile opticii care-şi aruncă laţul asupra lucrurilor” şi „fundamentează unitatea de acţiune - laţul timpului şi unitatea de perspectivă - laţul spaţiului”, formînd un punct de vedere „plin de iluzie optică, folositor pentru viaţa curentă, dar care nu este viziunea totală”); reduce la minimum detaliile, ele fiind folosite doar în măsura în care ajută la exprimarea esenţialului; nu prezintă nimic din viaţa cotidiană a omului, nu narează asupra istoriei, ci se arată atitudinea pe care el trebuie să o adopte în orice împrejurare a vieţii.
Omul

Trupul omului care tinde spre Dumnezeu, prin rugăciune, deşi nu se schimbă biologic, pentru că harul se uneşte cu mintea, învaţînd-o să controleze întregul trup, („…ochii, pentru ca să privească întru curăţenie; urechile, pentru ca să audă cu pace; limba, pentru ca să nu grăiască decît de bine; mîinile, pentru ca ele să se mişte doar pentru a se înălţa în rugăciune şi a face fapte de milostenie; pîntecele, pentru a păstra în limitele cuviinţei obiceiul mîncării şi al băuturii; picioarele, pentru ca ele să meargă drept spre voinţa lui Dumnezeu”), ajunge să aibă, într-un fel, proprietăţile trupului duhovnicesc pe care va fi să le dobîndească la învierea drepţilor. În icoană, deci, va fi stilizat, alungit, zvelt, în aşa fel încît să dea mărturie despre prezenţa harului, şi despre o subţiere a materialităţii, de îndumnezeire a ei.

Chipurile sfinţilor strălucesc, dar pentru că lumina care transpare din aceste chipuri nu este una provocată de o sursă exterioară, naturală, ea este sugerată în icoană prin linii subţiri de culoare foarte deschisă, „fine şi precise, pătrunzătoare ca nişte raze ale energiei îndumnezeitoare”, aranjate nenatural, constituind ultima şi cea mai deschisă culoare aplicată, care le dau pur şi simplu viaţă. Ochii sunt măriţi, cu privirea fixă, opaci; buzele fine sunt lipsite de senzualitate, „sunt făcute pentru a cînta lauda, pentru a se hrăni cu Euharistie şi pentru a da sărutul păcii”. Urechile „alungite ascultă liniştea. Nasul nu este decît o curbă foarte fină; fruntea foarte largă şi înaltă; uşoara sa deformaţie accentuează predominanţa unei gîndiri contemplative. Culoarea închisă a ochilor înlătură orice notă carnală şi naturalistă.”

„Aceste detalii cu aspect neobişnuit, în special organele senzoriale pe care le vedem în icoane, aceşti ochi fără strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt prezentate în mod naturalist, dar nu pentru că artistul nu ar fi putut să le redea aşa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, forma lor naturală nu ar fi corespuns şi nu ar fi avut nici un sens. Rostul lor în icoană nu este de a ne apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne aminti că suntem în faţa unui trup care resimte ceea ce în mod obişnuit scapă percepţiei: pe lîngă percepţia lumii fizice, cea a lumii spirituale”

Personajele sunt aşezate frontal, iar privirea lor este întotdeauna îndreptată spre privitor. Aparenta imobilitate, care este doar exterioară, întăreşte sentimentul că totul se petrece în interior; nu mai există nimic din cotidianul neastîmpăr, din neliniştile şi grijile obişnuite ale existenţei vremelnice, ci stăpîneşte pacea.

Veşmintele urmăresc forma anatomică, care adeseori, şi în mod admirabil, este deformată. Volumul pe care aceste veşminte ar trebui să le sugereze, este un pretext pentru aplicarea unor lumini, care prin forma lor, clară şi strălucitoare, spun aceeaşi prezenţă a Duhului.

Am putea spune că icoana este oglinda duhovnicească a sfinţilor.
Natura înconjurătoare

Îndumnezeirea omului nu poate lăsa natura înconjurătoare, (care „a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21), şi deci a cărei stare depinde de modul legăturilor omului cu Creatorul), în starea ei de acum. În concepţia Bisericii Ortodoxe, „frumuseţea nu este frumuseţea specifică stadiului actual al creaţiei, ci un atribut al veacului ce va să vină, cînd Dumnezeu va fi totul în toate”, sau „valoarea şi frumuseţea lumii văzute nu constă în splendoarea trecătoare a stării de acum, ci în transfigurarea ei potenţială, realizată cu ajutorul omului”.

Eshatologică prin excelenţă, icoana o va prezenta supusă aceleaşi puteri purificatoare şi unificatoare a harului, în lumina celei de-a opta zi a creaţiei, pentru că „specificul sfinţeniei este acela de a sfinţi ceea ce o înconjoară: îndumnezeirea omului trece asupra ambianţei. Acestea sunt premizele transfigurării cosmice. În şi prin om se realizează şi se manifestă participarea făpturii la viaţa veşnică a făpturii”. „Unirea în Dumnezeu a tuturor făpturilor, începînd cu îngerii şi pînă la creaturile inferioare, iată viitorul univers restaurat care, în icoană, se opune discordiei generale, adică împărăţiei stăpînitorului acestei lumi”.

Este arătată într-o staticitate dinamică, avînd un ritm şi o stare ascensională corespondente cu cele ale omului tinzînd spre Dumnezeu; nu mai există haosul şi divizarea lumii, care porneau din haosul interior al omului.

Aşadar, în reprezentarea unor munţi sau altor forme de relief (stînci, peşteri, crăpături ale pămîntului, marea), se renunţă, la fel ca în cazul prezentării omului duhovnicesc, la naturalismul comun, care, după cum s-a spus, nu este adevărata faţă a naturii. Din munţi este păstrată doar caracteristica principală - aceea de conglomerat de forme ascuţite grupate, mai mari la bază şi mai mici la înălţime, formînd un corp care spre vîrf se subţiază. În rest nu aduc cu nimic a munţii pe care îi ştim din natură. În funcţie de scena în care aceştia apar, de acţiunea care se petrece înăuntru (a scenei în ansamblu - acţiune exterioară, ca fapt istoric; a interiorului personajelor - ca trăire spirituală; şi cea a timpului veşnic, în care nu există decît prezent), munţii pot lua diferite „înfăţişări”. O trăsătură comună este că toţi strălucesc nenatural, spunînd în-dumnezeirea.

Peşterile, cele mai multe simbol, ajută la transmiterea mesajului icoanei. În scena Naşterii, de exemplu, întunecimea ei, care cîteodată merge pînă la negru neamestecat, simbolizînd întunecimea păcatului în care se afla lumea pînă la Întruparea Mîntuitorului, este folosită pentru a scoate în evidenţă albul, care în acest fel devine strălucitor, al scutecelor Pruncului. De asemenea, ele au formele cele mai ciudate, fără însă a putea vreodată să fie confundate cu altceva.

Marea, apa, ca şi celelalte, sunt de asemenea foarte bizare, raportat bineînţeles la felul nostru obişnuit de a le înţelege; la fel şi animalele, în special fiarele sălbatice, a căror raport cu omul revine la cel dinainte de căderea în păcat (a se vedea leii care sunt blînzi ca nişte pisici în preajma sfinţilor).
Clădirile

Dacă despre oameni se poate spune că sunt logic alcătuiţi, adică au toate membrele, care sunt la locul lor, ca şi veşmintele, clădirile îşi pierd cîteodată orice legătură cu mărimea şi forma personajelor. Uneori sunt foarte mici şi înguste, ocupînd un spaţiu infirm din compoziţie, alteori zidurile acestora nu au grosime, geamurile, uşile, ori sunt aşezate în poziţii total inaccesibile, ori sunt prea mici pentru a putea fi utilizate. O altă caracteristică este aceea că personajele nu sunt niciodată înfăţişate în interiorul clădirilor, ci doar în faţa lor, deşi acţiunea istorică are loc în interiorul lor, iar clădirile (în special în icoanele din timpul apogeului artei bizantine, adică secolele XIV, XV şi XVI, pentru că după aceea s-a pierdut înţelesul adevărat al icoanelor), sunt prezentate dintr-o perspectivă care nu corespunde cu realitatea, adică una inversă (cu menţiunea că această tehnică nu este folosită exagerat de mult în cadrul aceleiaşi lucrări, şi nici în aceeaşi măsură în diferitele părţi ale unei clădiri din aceeaşi lucrare, astfel încît ar putea trece uşor ca o greşeală de desen).

Rolul acestei maniere de a reprezenta realitatea, „care ar trebui, de bună seamă, să-l facă să turbeze de mînie pe orice privitor care îşi dă seama de „evidenta absurditate” a unei astfel de reprezentări”, este acela de sublinia totala neaplicabilitate şi neimportanţă a raţiunii stricte în faţa transcendenţei şi meta-logicii credinţei.

Publicat în AXA 1

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV