DESPRE IUBIRE, MILĂ ŞI MILOSTENIE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
* Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.
* Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
* Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.
* Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…
* Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?
* Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.
* Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.
* De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

* Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.
* Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.
* Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.
* Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.
* Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.
* Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.
* Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.
* La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.
Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.
* Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.
* Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…
* Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.
* Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.
* Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi.
Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…
* Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

Despre credinta si mantuire..Efrem Atonitul 

IUBIREA MAMEI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL
BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...




Litanie la ceas de noapte,
O lacrima intr-o icoana,
Maicuta Sfanta ‘n genunchiata
Pentru copii ei se roaga !

Si ruga ei, arcus de inimi
Vioara-n psalmi acum se canta,
Iar ingerii in cor de veghe,
Doar in tacere o asculta.

Si piatra-n lacrimi se topeste
Si curge un siroi de ape,
Ce vor sa spele tot ce-n lume
In neguri prins e de pacate.

Iubirea ei nemarginita
E candela ce ‘n privegheri
Uleiul tot mereu il pica,
Pe rani, in inimi si dureri.

Si sfintii toti, de prin icoane,
La rugaciune o ‘nconjor
Si duc la cer, aprins carbune,
Pentru acei ce-n asta lume
Se lasa azi in paza lor.
 
Mireasa inimilor noastre
Cu voalul ei cel luminos,
Ne - acopera si ne aduce
Pe toti in casa lui Cristos.

Camelia Cristea

Informatii despre autor:  Alte articole de acelasi autor

Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.
Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfîntul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: "Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse". Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfîntul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: "Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicînd tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dînd pe fiica mea, nu împăratului celui pămîntesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc".
Iar pentru podoaba cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: "Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare". Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstita şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.
Ajungînd în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducînd într-însa pe "Biserica" lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumînări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfîntului Tarasie, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, care povesteşte că Sfînta Ana ar fi grăit aşa: "Purtaţi, fecioare, făclii şi călătoriţi înaintea mea şi înaintea dumnezeieştii copile". Iar sfinţii ei născători, luînd de mîini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blîndeţe şi cu cinste o duceau între dînşii.
Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinînd făclii în mîini şi înconjurînd-o pe Preasfînta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfîntul Teofilact scrie aşa: "A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă". Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi cîţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maica, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtînd făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.
Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzînd acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atîta slavă şi cu multe lumini; şi nu numai cetăţenii de jos ai Ierusalimului, ci şi cei de sus, adică sfinţii îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Şi văzînd, se mirau cum cîntă Biserica: "Îngerii văzînd intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfînta sfintelor...". Deci împreună cu ceata pămîntească cea văzută a fecioarelor celor curate era şi ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducînd înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurînd-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.
Sfîntul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, aşa grăieşte despre aceasta: "Duceau acum părinţii pe Fecioara către uşile bisericii, înconjurînd-o pe ea îngerii şi cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deşi nu ştiau puterea tainei, însă ca nişte slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Şi mai întîi se mirau văzînd-o pe dînsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curăţeniei celei veşnice, şi avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată". Deci, făcînd voia Domnului, au săvîrşit părinţii slujba cea poruncită.
Astfel, cu cinste şi cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci şi de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mana, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunîndu-se tot Israelul, cu cît mai vîrtos se cuvenea cinste însuşi Chivotului însufleţit, pe binecuvîntata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Cînd se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pămîntesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul prooroc David.
Iar înaintea chivotului însufleţit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pămîntesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicînd: "Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului...". Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărăteşti, după cum mărturiseşte despre acestea Sfînta Biserică în cîntările ei, astfel: "În Sfînta Sfintelor, cea sfîntă şi fără de prihană cu Duhul Sfînt se aduce...".
La ducerea chivotului erau cîntări, căci a poruncit împăratul David Leviţilor să pună cîntăreţi, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute şi în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cîntări ale muzicii pămînteşti, ci cîntări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrînd Fecioara în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cîntau cu glasuri cereşti, despre care pomeneşte acum Biserica în condac: "Împreună aducînd darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc".
Însă şi de cîntări omeneşti era însoţită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă - cum spune în cuvîntul Sfîntului Terasie -, grăieşte către fecioarele care mergeau înainte: "Cîntaţi-i acesteia întru laude, cîntaţi-i întru alăute, glăsuiţi cîntare duhovnicească; măriţi-o pe dînsa în psaltire cu zece strune". Biserica a pomenit despre aceasta, zicînd: "Bucură-se cu duhul Ioachim şi Ana. Şi cetele fecioarelor cîntă Domnului, cu psalmi cîntînd şi cinstind pe maica Lui". De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cîntau oarecare cîntări din psalmii lui David. Cu ele se uneşte şi făcătorul canonului acestuia, zicînd: "Începeţi, fecioare, şi cîntaţi cîntări, ţinînd în mîini făclii". Apoi Sfinţii şi drepţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana, după mărturia Sfîntului Tarasie, aveau în gurile lor această cîntare a lui David, strămoşul lor: Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumuseţea ta.
Atunci, după povestirea Sfîntului Teofilact, au ieşit preoţii care slujeau în biserică întru întîmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu şi cu cîntări au întîmpinat pe Preasfînta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducînd-o Sfînta Ana la uşile bisericii, precum scrie Sfîntul Tarasie, zicea aşa: "Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfinţeniei către mult înduratul Stăpîn! Vino, uşa vieţii, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvîntului, către lăcaşul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria şi veselia lumii". Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca şi către un prooroc, arhiereu şi rudenie a lor: "Primeşte, Zaharia, pe cortul cel curat; primeşte, preotule, sicriul cel fără de prihană; primeşte, proorocule, cădelniţa şi cărbunele cel nematerialnic, primeşte dreptule tămîia cea duhovnicească".
Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povesteşte Sfîntul Ghermano: "Primeşte, o! proorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primeşte-o şi o sădeşte pe ea în muntele cel sfînt, în locaşul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, pînă cînd Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvîrşire cele ce bine a voit pentru dînsa".
Erau acolo, după cum scrie Sfîntul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, şi la fiecare din acele trepte se cînta cîte un psalm de către preoţii şi leviţii care intrau în slujbă. Deci drepţii părinţi au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintîi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutînd-o nimeni, nici sprijinind-o. Şi alergînd la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dînsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înţeleagă cît de mare va fi în dar, cînd va veni în vîrsta cea desăvîrşită.
Atunci se mirau toţi cînd au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca şi cum ar fi fost desăvîrşită cu vîrsta. Mai vîrtos Zaharia se mira de aceasta şi, ca un prooroc, din descoperirea lui Dumnezeu înţelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dînsul Sfîntul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel şi Sfîntul Tarasie grăieşte despre dînsul că, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a strigat: "O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumuseţarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu eşti binecuvîntată între femei; tu eşti preamărită cu curăţenia; tu eşti pecetluită cu fecioria; tu eşti dezlegarea blestemului lui Adam".
Iar către Sfînta Ana, după mărturia Sfîntului Ghermano, Zaharia a zis: "Bine este cuvîntat rodul pîntecelui tău, o, femeie mai cinstită decît oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!" Apoi ţinînd prunca de mînă - zice acelaşi Sfînt Ghermano -, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicînd către dînsa unele ca acestea: "Vino, împlinirea proorociei mele; vino, săvîrşirea făgăduinţelor Domnului; vino, pecetea aşezămîntului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor proorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou şi preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pămîntească, iar puţin mai pe urmă în cea de sus şi neapropiată".
Iar prunca săltînd şi bucurîndu-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deşi era mică cu vîrsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvîrşită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.
Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin şi tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfînta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, şi heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoţilor nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.
Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului pînă la vremea vîrstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfîntului Chiril Alexandrinul şi a lui Grigore de Nissa, între biserică şi altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Şi nicidecum nu era cu putinţă vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.
Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăieşte Sfîntul Teofilact astfel: "Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaş al dumnezeiescului dar, şi că este mai vrednică decît el spre a sta totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu. Şi, aducîndu-şi aminte de cele zise în Lege despre chivot - căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfînta sfintelor -, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfînta Sfintelor. Şi a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alţi bărbaţi, nici chiar de preoţi, decît numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfinţit mai înainte de zămislire prin curăţie; şi din pîntece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omeneşti care zace asupra oamenilor celor ce greşesc, ci celei cereşti, fiind mai presus decît îngerii şi în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvîrşit a lucrat".
Apoi drepţii părinţi au adus - precum zice Sfîntul Ieronim -, cu Preabinecuvîntata lor fiică, şi daruri lui Dumnezeu, jertfe şi arderi de tot. Şi fiind binecuvîntaţi de arhiereu şi de tot soborul preoţesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile şi au făcut ospăţ mare, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvîntata Fecioară, la începutul vieţii sale, a fost dată în casa Domnului, în locaşul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului - cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel -, avea multe locaşuri de locuinţă precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: "Că erau pe lîngă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărţite una de alta, largi şi foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere şi peste acelea al treilea rînd, şi de toate era numărul lor nouăzeci de camere, avînd toată îndemînarea. Iar înălţimea casei era ca şi peretele bisericii, ca nişte stîlpi întărind biserica pe dinafară".
Deci în acele case erau diferite locaşuri: deosebi vieţuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, pînă la o vreme; în altă parte locuiau şi văduvele, cele care se făgăduiau să-şi păzească curăţenia pînă la sfîrşitul vieţii lor, precum era Ana proorociţa, fata lui Fanuil; şi iarăşi deosebi petreceau bărbaţii care se chemau nazorei, vieţuind în chipul monahilor necăsătoriţi. Aceia toţi slujeau Domnului în biserică şi îşi aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.
Deci în locaşul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orînduite pe lîngă dînsa fecioare mai bătrîne cu anii, iscusite în Sfînta Scriptură şi în lucrul mîinilor, pentru ca din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă şi cu Scriptura şi cu lucrul mîinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinţii ei Părinţi Ioachim şi Ana, iar mai vîrtos Sfînta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa şi o învăţa pe dînsa. Astfel, a învăţat degrabă Scriptura Legii vechi desăvîrşit, după mărturia Sfîntului Ambrozie şi a lui Gheorghe istoricul, şi nu numai Scriptura, ci şi lucrul mîinilor l-a deprins bine, precum zice despre dînsa Sfîntul Epifanie: "Fecioara era ascuţită la minte şi iubitoare de învăţătură şi nu numai Sfînta Scriptură învăţa, ci şi toarcerea lînii şi a inului şi la cusături cu mătase se îndeletnicea".
Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare şi lucra mai vîrtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuinţă preoţilor la slujba Bisericii; încît mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămaşa pentru care s-a tras sorţ cînd Domnul era răstignit pe cruce, a fost ţesut de Fecioara Maria, cu mîinile ei.
Sfîntul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca şi celorlalte fecioare, hrana cea obişnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pîine cerească, precum cîntă Biserica. Sfîntul Ghermano spune despre dînsa: "Petrecea Fecioara în Sfînta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri". Şi Sfîntul Andrei Criteanul grăieşte: "În Sfînta Sfintelor petrecînd Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină şi nestricăcioasă.
Şi se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfînta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locaşul cel fecioresc. Pentru că, deşi avea loc deosebit în locaşul fecioarelor, la rugăciune ea intra în Sfînta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungînd în vîrstă mai mare şi deprinzîndu-se cu scriptura şi cu lucrul mîinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decît la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea şi cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfînta Sfintelor, iar la lucrul mîinilor se întorcea în locaşul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfînta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.
Cea mai multă vreme a vieţii sale şi-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decît în casa ce îi era dată pentru lucrul mîinilor. Pentru aceasta, de către toţi învăţătorii, cu un glas se mărturiseşte, că Preacurata Fecioară pînă la doisprezece ani şi-a avut viaţa în Sfînta Sfintelor, de vreme ce numai cîte puţin ieşea de acolo. Iar cum a fost viaţa ei în vîrsta tinereţilor, scrie Ieronim astfel:
"Fericita Fecioară, încă din pruncia sa, cînd era în biserică cu celelalte fecioare de o vîrstă cu sine, îşi petrecea viaţa foarte cu rînduială. Pentru că de dimineaţă pînă la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas pînă la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mîinilor sau cu citirea cărţilor sfinte. De la al nouălea ceas, iarăşi îşi începea rugăciunea, de la care nu înceta, pînă cînd nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mîini se obişnuise a-şi primi hrana. Şi aşa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu".
Astfel a fost viaţa ei în feciorie, cînd locuia împreună cu fecioarele cele de o vîrstă. Din zi în zi crescînd şi întărindu-se cu duhul, creştea într-însa şi viaţa cea cu nevoinţă, cu iubire de osteneală şi rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, pînă cînd a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar cînd i se arăta îngerul aducîndu-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturiseşte Sfîntul Gheorghe Nicomidianul, zicînd: "Din zi în zi, înaintînd cu vîrsta, se înmulţeau şi darurile Duhului Sfînt întru dînsa".
Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care şi Zaharia îl ştia. Căci intrînd el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioara, dîndu-i hrană, şi avînd chipul străin - pentru că era înger cel ce se arăta. Şi înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine:
"Ce este această nouă şi neobişnuită asemănare îngerească ce s-a arătat şi vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducînd hrană care hrăneşte trupul, cel cu firea nematerialnică, dînd fecioarei mîncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoţilor, şi aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască şi încă către o fecioară aşa tînără, nicidecum nu este obişnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoţite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod - precum s-a rugat Ana odinioară -, atunci nu m-aş fi minunat de arătarea îngerească.
Dar fecioara astfel de lucru nu cere şi, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sînt în mai mare mirare, în spaimă şi în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Şi ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Şi de unde se ia? Cine pregăteşte acea hrană? Şi ce mînă face acea pîine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuinţele trupeşti, deşi mulţi oameni au fost hrăniţi printr-înşii, dar hrana aceea o pregătea mînă omenească.
Căci îngerul, slujind lui Daniil, deşi putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), ca nu cumva vedenia cea îngerească şi hrana cea neobişnuită, să înfricoşeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.
Ce este aceasta? Au doar întru dînsa se vor împlini graiurile prooroceşti? Au doar întru dînsa va fi sfîrşitul aşteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mîntuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte proorocită, şi Cuvîntul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?
Cît eşti de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cît eşti de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieşit viţa, care are să odrăslească lumii floarea mîntuirii! Cît de slăvită este pomenirea părinţilor acesteia! Cît sînt de fericit şi eu cel ce mă satur de o vedere ca aceasta şi înfrumuseţez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvîntului!"
Pînă aici este povestirea Sfîntului Gheorghe Nicomidianul.
Încă şi Fericitul Ieronim asemenea grăieşte: "Cum că în toate zilele o cercetau pe dînsa îngerii şi de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aş fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost ştiut şi lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alţi îngeri venea adeseori la dînsa şi cu dragoste vorbeau împreună cu dînsa".
Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfînta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să vieţuiască întru curăţenie îngerească şi în feciorie, după mărturia sfinţilor învăţători, Grigore de Nissa, Ieronim şi a celorlalţi, care zic că această Fecioară singură şi-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobişnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoţirea decît fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vîrtos decît însoţirea şi, făcîndu-se mireasa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea Îi slujea Lui în curăţenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfînt, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dînsa sălăşluirea lui Dumnezeu Cuvîntul.
Să fie dar Preasfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi, slavă şi mulţumire. Iar Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinste şi laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.

 
                 

sursa  http://e-mistic.org/sinaxar.js?id=778

Despre frica de Dumnezeu

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                                     Despre frica de Dumnezeu

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păsim pe drumul drept, care ne călăuzeste
la Împărătia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.
*Să ne ridicăm de la frica slugii si, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă
treaptă a fricii de Dumnezeu.
* Crestinii nostri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea
lui Dumnezeu, îsi păzesc sufletul si îl apără de cel viclean, si astfel se învrednicesc să ia parte la
mostenirea viitoare.
* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, asa este si grija cu care ne trăim viata.

                                                            Despre post

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post si rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungati.
* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.
* Fiecare crestin care vrea să trăiască crestineste trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea si
trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtutii.
* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare si multumire va înlocui postul pe care nu-l
poate face datorită bolii.
* Când postul este întărit si însotit de rugăciune, citirea cărtilor duhovnicesti, trezvie, participare la
slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăsanie, fapte bune si milostenie, atunci se întregeste
frumusetea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simti Sfintele Patimi.
in toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil si va simti mai intens Pătimirea
lui Hristos. Va cunoaste cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos
Dumnezeul nostru a trăit muceniceste viata Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim.
Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?
* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu
suntem atenti la gândurile, la cuvintele si la inima noastră. Postul e de folos când contine si dragoste către
fratele nostru.
* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel
si îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriti. Si mai sus de smerenie ce este?
Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseste din virtuti, gresim. Si virtutile au nevoie de
cârmuire. Binele, dacă nu se naste cu cuviosenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop.
Mijloacele au scop si scopul este smerenia, si din smerenie vine puterea de deosebire.
De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îti va
spune cât să postesti, când să te împărtăsesti, cum să cugeti, cum să-l lovesti pe vrăjmas, ce trebuie să faci
aici, si astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteste-ti sufletul tău. Deci
postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul si după puterile noastre
psihotrupesti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate.
Pentru că lipsa de măsură nimiceste folosul.

                                                                  Despre rugăciune

 Rugăciunea dăruieste oxigen duhovnicesc. Crestinul nu poate să trăiască crestineste, cu nădejdea vietii vesnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu si al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru si nu ne putem gândi la numele lui Hristos si al Maicii Domnului?
Putem, e de-ajuns să vrem. Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă si desartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos si Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice pret să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen. În orice necaz, supărare, ispită si problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă si durere în suflet, si Dumnezeu ne va da de veste, si cererea noastră va fi împlinită... Cu numele lui Hristos, ascetii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciti de eliberarea de patimi, au primit mari harisme.
 Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune. 
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când crestinul nu se roagă si nu împlineste voia lui Dumnezeu, când nu tine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.
* Mintea omului se molipseste lesne si se curăteste lesne. Inima se molipseste greu si se curăteste greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toti ne doare când Dumnezeu, Care voieste mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu clestele duhovnicesc rădăcinile patimilor si să ne dăruiască sănătatea sufletească si eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise si ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfintenia, adică adevărata sănătate.
 * Când vedem în noi revolta egoismului si cugetele necuviincioase, atunci să întrebuintăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi însine. Pentru că tulburarea si cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieste înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie si ne prefacem că nu o vedem; si într-un fel rămânem orbi sufleteste, si inima noastră, ca si când ar fi moartă duhovniceste nu simte.
 * Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem si să ridicăm mâinile, rugândune cu căldură si smerenie la Hristos si la Maica Domnului, si să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. sa nu lăsăm mintea si gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreste, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie si atâtea altele. Si mai târziu ne înseală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte si neîntreruptă.
 * Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată si plină de har, schimbă inima omului si acesta îi iubeste pe semeni cum se cuvine si fără patimă.
 * Fără trezvie si rugăciune, inima nu se curăteste. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simturile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curătită prin nevointă si rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
 * În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaste pe noi însine, pentru a cunoaste măretia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat si dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuti. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl învesmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.
 * Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simtim, gustăm însusirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simtim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim si noi milostivi. Devenim si noi luminati, plini de dragoste, curati, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăti... Când omul se tăvăleste prin păcat, sufletul se sluteste.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevărati tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credintă si lacrimi.
 * Când inima omului se roagă si se uneste cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă si să se pomenească numele lui Hristos. Si la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări multimii din biserică, asa si numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeiesti în ea si, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, asa cum se cuvine fată de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l tinem pe diavol departe. Nici un hot nu poate fura o sobă aprinsă si încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură usor. Asa si diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, înghetat, ne fură lesne curătia si neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure si chiar să se si apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinta si râvna pentru rugăciunea mintii. Rugăciunea mintii si, în general, trezvia aduc rezultate bune si cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea min?ii, are folos foarte mic. Trezvia si rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz si alinare pe calea mântuirii. Despre iertare
 * Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toti suntem păcătosi, vinovati si purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatentia, patimile si slăbiciunile noastre. Toti avem nevoie să luăm iertare de Dumnezeu. Ca să reusim iertarea si împăcarea cu Dumnezeu trebuie să tinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greselile lor, Părintele Ceresc ne va ierta si nouă greselile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toti un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau putine, si nimeni nu face exceptie, în afară de Dumnezeu. Asadar, dacă iertăm, vom fi iertati, dacă lăsăm, ne va lăsa si nouă Părintele Ceresc greselile noastre. Nu e cu putintă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort si greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm si noi iertare fratelui nostru.
 * Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere si să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viata noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima si cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului.
Gânditi-vă cât de mare este izvorul pacatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
 * Când nu avem iubire si iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseste.
 * Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, si vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat si împovărat cu osândă grea si îndepărtat de Dumnezeu, si nu vrea să-i ierte seamănului sau un cuvânt, o greseală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârsit de iubire, milă si iertare. Gânditi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala si nădejdea pocăintei si întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeste cu inima deschisă... Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atat mai mult pocăinta, întoarcerea si lacrimile vor deschide usor poarta Împărătiei Cerurilor.
 * Dacă noi iertăm greselile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri“. Asa cum eu iert greselile celorlalti, Doamne, iartă si tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima si cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, inmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
 * Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte si nouă Dumnezeu. Aceasta este conditia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
 * Părintii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, asa cum învată Evanghelia, si izbutind aceasta, au ajuns la sfintenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertati de Dumnezeu.
 * Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârsi odată viata sa si va ajunge în vesnicie. Si întrucât asa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiti, curătiti, spovediti, iubitori si celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispozitia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, ca vom muri si vom fi judecati după Evanghelie. Să luăm Evanghelia si să ne străduim să o punem în practică.
 * Omul care are dorinta de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseste cu lupa pe care o are moleculele dorintei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare si îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. sfanta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere si vă povătuiesc mereu să o cercetati ca să aveti lumina lui in viata noastra...
 * Cum va sterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem sa stergem nici măcar o pagină din greselile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva tinerii de minte a răului, împotriva dusmăniei si a răzbunării. Ce au câstigat toti cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalti? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos si fără îndreptare?... De vreme ce ne aflăm încă în această viată, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut si firul vietii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
 * Hristosul nostru este o rugă desăvârsită, mângâiere înaltă, largă si întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim si să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
 * Hristos a venit să ne înveŃe cu întreaga Lui viaŃă si exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim si noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste si milostivire către aproapele nostru De aceea noi toŃi ar trebui, cu duhul recunostinŃei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim sa cugetam la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoastem păcatele si să- sa-i multumim pentru indurarile Sale. Multumirea noastră împlineste o datorie de recunostintă către Dumnezeu si il provoaca si il îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea si mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
 * Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grije să ne ocrotească... Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai intai aproapelui nostru si atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândete, nejudecare, milostivire, ajutor si le vom primi cu siguran?ă de la Dumnezeu. Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim si să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însusirile lui Hristos.

                                                               Despre necazuri 

 * Când aveti un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheati si rugati-vă să se facă voia lui Dumnezeu si nu a voastră... Domnul care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului si mijlocul prin care să o depăsească.
 * În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile si nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează... Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.
 * Dacă suntem nepăsători si trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai amenintătoare, si păcatul devine mai primejdios.
 * Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere si lacrimi vor fi ascultate.
 * E cu neputintă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăintei si al rugăciunii; e imposibil.
* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să întelegem păcătosenia noastră, să avem cunoastere de sine, să cerem iertare si să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol si ne ducem în iad.
 * Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji si o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însotită de faptele iubirii si milosteniei, Dumnezeu o va asculta si va răspunde.
 * Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos si primejdioase.

                                                                 Despre ascultare

 * Ascultarea dăruieste lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveste viata omului, sufletul si trupul, si treptat aduce moartea. Asa face grija vieii, îl macină pe om ca microbul si îi ucide sufletul.
 * Ascultarea se raportează la Hristos si nu la omul de care ascultă cineva. Si când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă inaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru către Hristos v-a deveni statornic si fără povârnisuri.
 * Care om de pe pământ nu a făcut greseli si nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile si cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde tr trebuie să ajungem. Cu cele două virtuti, ascultarea din iubire pentru Hristos si rugăciunea, vom reusi să dobândim iubirea lui Hristos. Si când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate si simtim că suntem foarte fericiti în viată. Ascultarea îl smereste pe om si smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie si egoism, acolo îsi face aparitia diavolul, ispitele si patimile.
Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci cand ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

                                                                       Despre judecare

 * Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, si Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul si ia judecata lui Dumnezeu si judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism si mândrie, care sunt mari boli duhovnicesti. Toate patimile, păcatele si căderile îsi au punctul de plecare în egoism.
 * Să nu judecăm si să nu osândim, căci acesta este păcat înfricosător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovărati, avem atâtea greseli personale, si nu trebuie ca din cea mai mica pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, si în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greselilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele  Iosif spunea:
Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îsi cârmuieste cum se cuvine limba sa, inseamna ca se cârmuieste pe sine după voia lui Dumnezeu“.
Mântuirea noastră este foarte importantă si este o lucrare plină de primejdii Cel mai periculos păcat pentru pierzarea sufletului este păcatul de a nu ierta pe cel ce ne greşeşte cu ceva, căci Domnul Hristos zice:
  „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Şi iarăşi zice:
  „Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru, cel din ceruri, nu va ierta greşelile voastre.” De aceea, diavolul, care ştie că mai are puţină vreme şi va fi şi el judecat şi aruncat în focul cel nestins, se sileşte să ne facă să ţinem supărare pe câte cineva, să nu-l iertăm din inimă – cum zice Domnul – şi astfel să ne apuce moartea ca să nu primim nici noi iertare de la Dumnezeu şi să fim osândiţi cu demonii. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om! Cât aleargă, cât vicleneşte, cât şopteşte şi câte iscodeşte pentru a câştiga un suflet de om! O, de-am învăţa măcar şi de la satana acest lucru, să avem stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mântuirii noastre sufleteşti! Noi, creştinii, trebuie să răbdăm, dar să răbdăm cu înţelepciune şi unde trebuie. Să avem o îndelungă răbdare când cineva ne bârfeşte, ne defaimă sau orice rău ne-ar zice sau ne-ar face. Să-i sfătuim cu bunătate, că dragostea este plină de bunătate.

Efrem Atonitul

Taina Sfintei Spovedanii-pilda

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!
"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

.                                                            Sfânta Cruce

Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel e, a poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Craca Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.
"Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne. " (Sfântul Atanasie cel Mare)

...DESPRE TATUAJE

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE TATUAJE "Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos..

            CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI 

      

  Motto: „Iar dacă robul va zice: îmi iubesc stăpânul, să-i gău­rească urechea stăpânul şi-l va robi pe veci“ (Ieşirea 21: 5-6). „În trupul vostru să nu faceţi tăieturi pentru sufletele morţilor, nici să scrieţi pe voi cu împunsături de ac (tatuaje)“ (Levitic 19: 28).

Preot Ioan

           

                       Iubiţi credincioşi,

Tatuajul, străvechi mod de exprimare simbolică, este întâlnit în cea mai mare parte a lumii, excepţie făcând China. Fie că este o emblemă valorică, fie o marcă de infamie, el este un semn de apartenenţă la un anumit grup.

De multe ori în autobuz, în tramvai sau pe stradă aţi văzut pe braţul unui bărbat „desenată“ o femeie sub care stă scris un nume sub o inimă săgetată, sau orice altceva. Dar tatuaje nu-şi fac numai bărbaţii, ci şi femeile. Acum a devenit o modă  şi cei mai mulţi tineri sunt victime sigure ale modei. Dar, dacă mulţi se tatuează, trebuie să-i imiţi şi să-ţi faci şi tu neapărat cel puţin unul dacă nu mai multe ???

Primii purtători de tatuaje din România au fost puşcăriaşii.Procedeul folosit de ei diferea complet de orice metodă profesională cunoscută: cu ajutorul unui ac obişnuit se introducea pastă de pix sub

piele, după un contur desenat anterior. Acest mod de lucru, cu rezultate atât de urâte şi neigienice, a avut o influenţă nefastă asupra percepţiei românilor despre arta tatuajului.

Istoria tatuajului

Tatuarea nu este nicidecum o practică modernă. „Cel mai de temut“ - aceasta este traducerea aproximativă a cuvântului polinezian care definea tatuajul. Unii specialişti susţin că există anumite indicii care arată că tatuajul a apărut încă din preistorie. Omul din Neanderthal vopsea cu roşu sau cu ocru osemintele morţilor şi le inciza într-un desen regulat. Se presupune că şi viii foloseau aceeaşi metodă. S-au descoperit mumii egiptene şi libiene tatuate, mumii care aveau o vechime de câteva sute de ani înainte de Hristos. Potrivit cercetătorului Steve Gilbert: „Cel mai vechi tatuaj cunoscut, este un desen care îl reprezintă pe zeul Bes. În mitologia egipteană, Bes era zeul voluptăţii şi al petrecerilor“. Acest tatuaj aparţine unei femei care a trăit în timpul celei de-a 11-a dinastii a Egiptului antic (cca.2000 de ani î.d.Hr.).

Tehnica ornamentărilor corporale a fost semnalată de istorici în mai multe culturi ale lumii de la triburile maori, la eschimoşi, la vechii egipteni şi până la indieni.

Multe triburi de amerindieni obişnuiau să-şi tatueze corpul şi faţa. Tehnicile de tatuare erau diferite de la o zonă la alta. Amerindienii introduceau diverse culori în tăieturile pe care şi le făcuseră anterior. Aceeaşi metodă o foloseau şi triburile din Tunisia, Aiwu din Japonia, Ibo din Nigeria şi Chantal din Mexic.Eschimoşii făceau înţepături cu acul prin care era tras un fir de aţă îmbibat în pigment. În diverse zone ale Polineziei, Malaeziei şi Microneziei, pigmentul era introdus în piele lovind uşor un instrument care semăna cu un cârlig. În Europa, tatuajele a apărut în a doua jumătate a secolului XVIII, odată cu expediţiile căpitanului Cook. Dacă în antichitate sclavii erau însemnaţi pe frunte, mai târziu în perioada comerţului cu sclavi semnul apartenenţei era gravat cu fierul roşu pe piept. Fugarii erau marcaţi cu o floare de crin. Semnul a fost menţinut şi mai târziu, în Franţa. Cine nu îşi aminteşte de celebrul personaj al lui Dumas, Milady de Winter, cea care avea pe umărul drept semnul„V“. Floarea de crin sau „V“-ul erau semnele de recunoaştere pentru hoţi, iar condamnaţii la galere aveau pe braţ tatuate literele „GAL“. Abolirea definitivă a înfierării nu s-a produs decât odată cu apariţia cazierului judiciar. Şi grecii îşi însemnau prizonierii cu o cucuvea. Câteva sute de ani mai târziu, naziştii aplică metoda tatuajului ca semn de recunoaştere a unei categorii de populaţie supuse unei pedepse de cele mai multe ori, nemeritate. Prizonierii din lagărele de concentrare naziste aveau marcat pe antebraţul stâng un număr matricol corespunzător celui din registrul de evidenţă al lagărului, precedat de litera „D“, dacă era vorba de un evreu. Pentru realizarea marcării se folosea un fel de tampon având numere şi litere formate din ace mici, care era înmuiat în cerneală.

Moarte şi renaştere

Despre tradiţia de sute de ani a tatuajelor s-ar putea scrie tomuri întregi. Ei vor să se simtă unici într-o lume standardizată şi pentru aceasta trebuie să-şi schimbe înfăţişarea. Cu mii de ani în urmă tatuajul indica o anumită poziţie socială sau juca un rol protector. În „Levitic (19:28) sau a treia carte a lui Moise“ se spune: „Pentru morţi să nu vă faceţi tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături (tatuaje) să nu faceţi pe voi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“. Ca şi machiajul, tatuajul este făcut pentru a atrage atenţia, a seduce sau a agresa privitorul, a-l preveni sau a-l ţine la distanţă. Spre deosebire însă de machiaj, care este numai o „podoabă“ efemeră, tatuajul este definitiv, încrustat în piele, şi presupune un aranjament definitiv şi total.

Celor doi regi ai Marii Britanii, Eduard al VII-lea şi George al V-lea li se datorează recunoaşterea şi aprecierea tatuajului ornamental japonez. Aceasta a devenit foarte la modă în vremea celor doi regi. Din acest motiv maeştrii japonezi au deschis saloane în porturi şi în marile oraşe: Londra, Hamburg; apoi la New York, San Francisco etc. Adevărate opere de artă, aceste tatuaje ornamentale japoneze fascinează prin ciudăţenia şi frumuseţea lor. 

Primul tatuaj electric s-a realizat în 1894 în SUA care a devenit în scurt timp centrul de influenţă al tatuajelor. Cei care le realizează încep să se perfecţioneze din ce în ce mai mult. În prezent, în occident, 

 există reviste dedicate în întregime acestui subiect şi chiar congrese ale fanilor tatuajului. Pentru formarea unui specialist sunt necesari 2-3 ani de şcoală de profil.

Interesant este că tot prin tatuare se poate face conturul buzelor, al sprâncenelor, sau al pleoapelor inferioare. Pot fi imitate şi diferite bijuterii. Virgil ne-a destăinuit care este procedeul exact de tatuare. Clientul trebuie să semneze un formular de accept, după care, pentru indecişi, urmează partea cea mai dificilă: alegerea desenului. Într-adevăr este foarte greu să te decizi pentru că ai în faţă sute, poate mii de desene în diverse reviste şi cataloage. Etapa următoare este „ştampilarea“, adică aplicarea pe piele a matriţei cu desenul cerut. Văzând aparatul cu ace m-am înfiorat. Pentru început se tatuează conturul  desenului, apoi sunt introduse culorile de la cele mai închise la cele mai deschise. Virgil mi-a explicat că vopselele folosite nu conţin chimicale toxice, pentru a nu dăuna organismului. Tot el a  afirmat cu foarte multă convingere că procedeul nu este deloc dureros. Senzaţia este doar de pişcătură datorită frecvenţei mari a acelor aparatului, care funcţionează ca o maşină de cusut fără aţă.

Pielea va rămâne roşie (în locul respectiv) câteva zile după care va dispare. Pentru ca tatuajul să nu se deformeze în timp, este important ca persoana respectivă să nu se îngraşe sau să slăbească cu mai mult de 10 kg. Cercetările din ultimii ani au dus la descoperirea unei bogate patologii a tatuajelor. Datorită lor apar diverse leziuni maligne şi benigne: veruci, granuloame, melanoame, maligne, etc. Acestea se datorează pigmentaţiilor de tatuaj care conţin oxid de fier.

De multe ori se întâmplă ca un „posesor“ de tatuaj să renunţe la el din diferite motive. Acest lucru este posibil prin tratamentul cu laser. Dar trebuie spus faptul că în locul respectiv va rămâne un semn destul de vizibil, ca după o arsură: „Tratamentul cu laser permite îndepărtarea tatuajului fără sechele majore, dar necesită şedinţe de tratament şi poate determina unele modificări pigmentare“, susţine Dr. Carmen Radu. Tehnica cu CO2 a îmbunătăţit tratamentul „clasic“ ca nefiind însoţit de modificări de ţesut sau cicatrice. Tatuajele negre beneficiază de ZAG laser, spre deosebire de cele în culori galben, albastru şi verde. Oricum, cine doreşte să scape de un tatuaj, trebuie să

ştie că nu este deloc simplu. Azi cu el şi mâine fără el, este posibil să fim martori la generalizarea acestui mod primitiv de manifestare a personalităţii.

Cu

 

toţii ştim azi că, Dumnezeu l-a creat pe om„după chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1: 26). În ziua a şasea a creaţiei „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune“(Facerea 1:31). După cum bine se vede, inclusiv pe om l-a făcut Dumnezeu foarte bine, şi deci nu are nicio nevoie de tatuaje, de acele „însemne ale Satanei“,pe care unii oameni şi le fac, de parcă ar vrea să-i spună Creatorului „Tu nu m-ai făcut bine Doamne, iată ce-mi mai lipseşte - aceste tatuaje!“ (pe umăr, pe omoplat, pe pectorali, pe tot spatele, câte un belciug sau chiar mai mulţi în fiecare ureche, în arcadă, în cot, o bilă prin limbă, iar părul din cap vopsit în verde, roşu, ori galben ca curcubetele).

Cei mai mulţi dintre cei „tatuaţi“ şi „inelaţi“ se justifică foarte scurt: „Aşa este moda!“. Dar, Dumnezeu nu ne-a lăsat ca „dreptar“ pentru viaţă cele zece mode, ci, cele zece porunci dumnezeieşti(Ieşirea 20:1), cele nouă fericiri (Matei 5), precum şicele nouă porunci bisericeşti.

Lucru sigur este că, şi tatuajele, şi crucea ne arată clar, de partea cui ne este sufletul, adică, dacă ne însemnăm cu dracii reprezentaţi prin tatuaje (capete de balauri, capete de morţi, sârmă ghimpată, lanţuri etc.), admitem stăpânirea Satanei asupra noastră, iar dacă la gât purtăm crucea, ne declarăm în mod evident sub stăpânirea şi ocrotirea lui Dumnezeu. Există un verset în Biblie care ne spune despre cruce că este simbolul puterii dumnezeieşti: „Căci propovăduirea crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). La a doua venire a lui Iisus Hristos, mai întâi va apărea pe cer crucea: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (adică Sfânta Cruce) şi vor plânge toate neamurile (mai ales cei care au hulit-o tatuându-se) şi vor vedea pe Fiul Omului (Iisus Hristos) venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă“ (Matei 24:36).

În toamna anului 312 s-a produs schimbarea religiei Împăratului Sfânt Constantin cel Mare, care iniţial a fost păgân (cultul sincretist al soarelui - Solinvinctus, introdus în imperiu de împăratul Adrian). Şi iată cum s-a produs această mare, surprinzătoare şi incontestabilă convertire: după cum ne mărturisesc istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu în ajunul luptei cu Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul Vulturului),împăratul Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, O CRUCE LUMINOASĂ deasupra soarelui cu inscripţia „IN HOC SIGNO VINCES!“ (adică ÎNTRU ACEST SEMN VEI ÎNVINGE!), iar în timpul nopţii, i s-a arătat în somn Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, ca să le servească drept semn protector în lupte, acest semn fiind monogramul lui Hristos. Şi într-adevăr, împăratul a câştigat bătălia.Să se tatueze sunt atraşi oamenii care caută bizarul. Se pune însă întrebarea:„CE SUNT TATUAJELE??? FRUMUSEŢE SAU DESFIGURARE???“. DESIGUR DESFIGURARE! Unii îi numesc pe cei tatuaţi: „oameni cu pasiune pentru cerneală“.Dar se poate oare folosi pielea noastră pe post de pânză? Imaginaţia umană înfloreşte pe piele? Un om tatuat este stigmatizat şi chiar motivează unii că văd în tatuaje o declaraţie de individualitate. Deşi pare greu de crezut, aceste tatuaje pot crea dependenţă. Şi ca dovadă unii îşi adaugă mereu noi tatuaje ajungând până la 80% din suprafaţa corpului lor. Şi apoi spun aşa: „Trupul meu, treaba mea!“ Însă, nu-i chiar aşa, deoarece, chiar dacă ar fi o artă, ea nu trebuie făcută pe corpul nostru. Ne spune Moise: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune“ (Facerea 1:31). Şi dacă toate, inclusiv omul şi corpul lui, erau foarte bune, de ce mai trebuie să mai adăugăm noi încă ceva: tatuaje, cercei prin nas, buric şi urechi, vopsea de păr, silicon în loc de sprâncene etc. Oare nepriceput era Creatorul sau este plină de mândrie creatura??? Iată cea mai mare dovadă că cele de mai sus sunt păcate:

„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar, pe Dumnezeu În trupul vostru şi în sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:20).

În acelaşi fel, şi noi creştinii ortodocşi, să punem la gâtul nostru şi la cel al copiilor noştri un lănţişor cu cruciuliţă, dacă vrem să avem protecţia Dumnezeu - Duhului Sfânt, fiindcă este bine ştiut că crucea şi arde pe draci. Să nu Îngăduim aplicarea tatuajelor pe pielea noastră şi nici pe cea a copiilor noştri, fiindcă deşi pe ambalajul unora scrie

 „Temporary“ - adică se şterg după 5-6 zile, totuşi acest fapt este o lucrare pregătitoare din punct de vedere psihologic, pentru aplicarea mai târziu a tatuajelor definitive. Aceste tatuaje drăceşti, nu numai că sunt neplăcute lui Dumnezeu, dar mai şi costă între 40 RON şi câteva sute. Pe lângă faptul că la înfricoşata Judecată vom da aspră socoteală şi despre aceste tatuaje, mai există şi un alt mare pericol: tatuajele definitive se fac cu nişte ace care, nefiind sterilizate, prin înţepături în piele prezintă pericolul îmbolnăvirii de SIDA.

Şi apoi, dacă o tânără are un prieten care are tatuat pe piept un drac, când se iau în braţe din iubire, cine se află între cei doi? DIAVOLUL!!! Oare nu-i este greu când acelaşi timp cu prietenul să-l îmbrăţişeze şi pe Satana, deşi este numai tatuat??? Oare le va ajuta lor în viaţă Satana??? Nu le va ajuta el, ci Dumnezeu pe care-l strigăm noi ori de câte ori avem necazuri, nevoi, strâmtorări...

Într-o zi, am văzut un tânăr în jur de 20 de ani, care avea câte un cercel în fiecare ureche. Mi-au venit în cap cuvintele Sfântului Cosma al Etoliei care spunea:

„ATUNCI CÂND BĂRBAŢII VOR ARĂTA CA FEMEILE ŞI FEMEILE CA BĂRBAŢII, SFÂRŞITUL ESTE APROAPE!“, şi atunci l-am întrebat: „Te rog frumos să-mi spui şi mie, ce semnifică cerceii pe care-i porţi în urechi?“ La care el mi-a spus că aşa este modern. Eu am insistat: „O fi modern, dar aşa cum crucea pe care eu o port la gât semnifică credinţa mea în puterea Sfintei Cruci, tot aşa şi cerceii din urechile tale trebuie să semnifice ceva“. La insistenţele mele mi-a mărturisit că acei cercei înseamnă 

EXTRAVAGANŢĂ şi NONCONFORMISM.
 Este cât se poate de clar că extravaganţă, înseamnă mândrie,iar nonconformism înseamnă satanism. O doctoriţă îmi spunea că cercelul din urechea dreaptă la un bărbat este semn de recunoaştere pentru homosexuali, iar cel care are cercel în urechea stângă, este predispus la homosexualitate.

La prima vedere aceste tatuaje, ca şi cerceii din urechile bărbaţilor, par a fi un lucru de şagă, dar eu nu cred. De ce să copiem

tot ce este rău în occident, de ce să se feminizează bărbaţii şi se defeminizează femeile??? Dacă am vedea la televizor că unii îşi taie urechile ni le-am tăia şi noi? Dacă unii şi-ar tăia nasul ni l-am tăia şi noi? Unde ar mai fi eul, bărbăţia, feminitatea, prestanţa, verticalitatea noastră? Corect ar fi dacă am face ceea ce au făcut şi strămoşii noştri de aproape 2000 de ani încoace, adică: să ne însemnăm cu semnul crucii ori de câte ori avem un moment mai greu în viaţă, să ne rugăm dimineaţa, să ne rugăm seara, să spunem un „Tatăl nostru“ înainte de a mânca, să postim cel puţin miercurea şi vinerea, să nu lipsim Duminica din Biserică, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin în cele patru posturi mari (Sfintele Paşti, Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, Sfanta Maria şi Crăciun) şi SĂ  NU  FIM ATÂT  DE  NEPĂSĂTORI  CU  MÂNTUIREA  NOASTRĂ,  CĂCI  NU  CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE  DUMNE­ZEU  SUFLETELE  DUPĂ  CE  MURIM! Gândeşte-te bine înainte de a începe să te tatuezi. Ca orice modă, îşi vor pierde „farmecul“ odată cu trecerea timpului. Există oare vreun articol de vestimentaţie, o cămaşă, o rochie, o pereche de pantofi, etc. care să-ţi placă atât de mult, încât să-ţi iei angajamentul că o să  o porţi toată viaţa ??? Stilurile, croielile şi culorile la modă acum se schimbă. Însă, spre deosebire de un articol de vestimentaţie, tatuajele sunt greu de îndepărtat. În plus, ceea ce crezi că este trăsnet astăzi, sau altfel spus: „tatuaj de tatuaj“, cu siguranţă nu-ţi va mai place la 25-30 de ani, ba, mai mult te vor chinui regretele că le-ai făcut.TATUAJELE AU IZ DE PĂGÂNISM, ŞI DE ÎNCHINARE FALSĂ!!! „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul. Şi ce învoire este între Hristos şi diavolul, sau ce parte are un credincios cu un necredincios ? De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi“ (2 Corinteni 6:15-17).

În încheiere aş vrea să vă amintesc că:  IGNO­RANŢA,
UITA­REA şi NEŞTIINŢA sunt trei mari „uriaşi“, care ne duc înIAD, şi nu mică le va fi pedeapsa celor care se tatuează, celor care execută tatuajele, cât şi celor care comercializează aceste tatuaje, pe tot cuprinsul ţării (şi chiar şi pe litoralul Mării Negre), tatuaje (câteva) pe care le vi le prezentăm în imaginea de mai jos, pentru a lua aminte şi a ne cutremura de faptele şi de urmările faptelor noastre.

Pactul cu diavolul

Ritualurile sataniste presupun la iniţiere depunerea unui jurământ de slujire a lui Satan, de denigrare şi luptă împotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui

Satan se realizează, printre altele, prin consum excesiv de 

alcool, droguri, prin jertfirea unor animale, practicarea sexului în grup şi invocarea diavolilor. Criteriul absolut care domină concepţia adepţilor este domnia răului asupra binelui. De aici predispoziţia lor accentuată spre fapte antisociale, agresivitate, anarhie, mergând până la sinucidere sau crimă, sacrificiul uman fiind forma supremă de cinstire şi slujire a lui Satan. După depunerea jurământului, un alt moment important îl reprezintă iniţierea, în cadrul căreia un adept mai vechi îl tatuează pe novice pe braţe cu anumite însemne specifice, ritualul încheindu-se prin sacrificiul grotesc al unui animal, îndeosebi câine sau pisică. Făcând o incizie în pieptul animalului, tinerii iniţiaţi îi smulg inima şi o storc deasupra unei icoane a Sfintei Treimi, recitând aşa-zisele rugăciuni din Biblia satanică. De asemenea tânărul care a depus jurământul trebuie să se lepede de Hristos de trei ori, după care urinează pe cruce. Mai concret, trebuie spus că orice persoană care îşi propune să adere la această organizaţie ocultă trebuie să încheie realmente un adevărat pact cu diavolul (Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004).

Fac ce vrea cu trupul meu!

Pe la sfârşitul lunii iunie 2005, la TVR 2, moderatoarea Marina Almăşan a provocat o dezbatere pe tema tatuajului, o manifestare devenită tot mai frecventă la tinerii noştri„moderni“. Pe scenă erau mulţi tineri interesaţi de această dezbatere, iar în sală participau şi alţi spectatori de diferite vârste şi condiţii sociale. Mai era acolo, pe scenă, un bărbat între două vârste, tatuat „cât cuprinde“, lăudându-se că el este a treia generaţie „din tată-n fiu“, care e tatuat „de-a binelea“...  Dacă majoritatea tinerilor subscriau la aceste tatuaje, la care se adăuga şi aplicarea de cercei şi „belciuge“ pe toate părţile corpului... au existat în public şi alte voci care au detestat, argumentat, asemenea practici deplasate, excentrice. Astfel, o doamnă profesoară mai în vârstă şi-a exprimat pe faţă dezaprobarea pentru aceste tatuaje, care nu pot fi acceptate decât de tineri iresponsabili, fără o judecată sănătoasă... Dintr-o dată, o tânără frumuşică, cochetă a sărit ca arsă. - Doamnă, nu vă supăraţi, chiar ne jigniţi, căci, iată eu, sunt studentă la drept, şi totuşi sunt de acord cu aceste tatuaje... în definitiv, în virtutea„drepturilor omului“, eu pot să fac ce vreau cu trupul meu!La care profesoara a replicat prompt. - Stimată domnişoară, presupun că imediat după absolvirea facultăţii, ca juristă, aţi vrea să vă angajaţi la o firmă serioasă, de prestigiu... Credeţi oare, că dacă aţi avea asemenea tatuaje pe faţă, exprimând deja ţinuta unei persoane neserioase, veţi putea fi angajată? Eu cred că nu, oricât de bine aţi fi pregătită din punct de vedere profesional!... Domnişoara a rămas cu răspunsul „în gât“, mută, perplexă, aplecându-şi capul şi înroşindu-i-se obrazul... În ce ne priveşte, fiind creştini, nu avem cum să subscriem la o asemenea cosmetică agresivă, tatuajul şi aplicarea de bijuterii, zorzoane, metalica la femei şi la bărbaţi, agăţate pe tot trupul, utilizată din ce în ce mai mult de către tineri, în numele modernităţii... Dar să vedem ce-i cu frumuseţea asta „suplimentară“ pe care vor să şi-o adauge aceşti tineri... Desigur, frumuseţea ţine de estetică, de gustul omului pentru frumos... Dar se uită faptul că la om nu este suficientă numai frumuseţea fizică, exterioară, ci ea este cu necesitate legată strâns de etică, de frumuseţea caracterului acestuia. Astfel dacă o anumită persoană  nu a fost dotată genetic cu un aspect fizic deosebit, dar a fost dăruită cu alte virtuţi, cu inteligenţă, cu voinţă, cu bărbăţie etc. prin muncă, prin strădanie ea poate compensa adesea lipsa frumuseţii fizice... Ştie El, Creatorul, de ce ne-a făcut pe noi oameni diferiţi, dar cu diverşi talanţi compensatori: pentru a avea nevoie unii de alţii, pentru întrajutorare, pentru frumuseţea comuniunii, pentru farmecul părtăşiei noastre... Să nu fim înţeleşi greşit. E nevoie de o anumită igienă, de o anumită înfrumuseţare, o oarecare cosmetizare... „Când posteşti, spală-ţi faţa şi ungeţi capul...“(Matei 6:17 - pentru discreţie faţă de oameni). Dar această înfrumuseţare de strictă necesitate  (la care am adăuga un ras, un tuns, un pieptănat, un tăiat de unghii etc.) şi până la o cosmetizare excesivă, care cere cheltuieli mari de bani, uneori exagerate, pentru fel de fel de produse cosmetice, unele mai sofisticate ca altele, mergând până la tatuajele agresive mai sus menţionate, este o mare diferenţă (Extras din revista Credinţa Ortodoxă, anul 9, Nr. 9, septembrie 2005, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului ).

OMUL ŞOPÂRLĂ