MUSTRAREA DUHULUI MEU DE CĂTRE DOMNUL

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Făptură, chipul slavei mele,
Răbdat-am moarte pentru tine
Iar tu slujeşti la fapte rele
Făcându-ţi chipul de ruşine!
A tale fapte prea viclene
Îmi fac mai multă pătimire,
Decât acele patru pene
Ce m-au străpuns la răstignire.
Mai lesne, Eu, răbdam cununa
Cu spinii cei usturători,
Decât să văd cum – totdeauna -
Te-asemeni celor “râmători”!
Scuipări şi pălmuiri, tu Mie
Mai rele Îmi pricinuieşti,
Prin cea deşartă vorbărie
Şi glumele cele lumeşti.
În coastă mă loveşti tu zilnic
Cu suliţa păcatelor
Şi Mă supui cu “duh năsâlnic”
La “biciuirea spatelor”.

Îmi dai hlamidă purpurie
Îmbrăcăminte de ocară,
Prin ură şi necurăţie
- Ca jidovii odinioară -
Mai mult mă amărăşte ruga
Ce-o faci în cugetări deşarte,
Decât oţetul care, sluga
Cu fiere Mi l-au dat la moarte!
Cu trestie Mă baţi la faţă
Mai rău decât la Răstignire,
Prin limba ta pizmătăreaţă
Şi prin cuvinte de bârfire.
De mântuirea ta Eu – doară -
Mai mult am însetat atunci,
Decât la arşiţa amară,
La ale Răstignirii munci!
Evreii urâtori de bine,
O dată – doar – M-au răstignit,
Iar tu prin fapte de ruşine,
Mă răstigneşt necontenit!
În temniţa de la Pretoriu
N-aveam atâta strâmtorare,
Ca intru inima ta rece,
Vicleană şi nesimţitoare!
S-a lepădat de Mine Petru,
Dar toată viaţa s-a căit,
Iar tu “Botezul Pocăinţii”
De mii de ori l-ai necinstit.
Tâlharul credincios, pe Cruce
Cu fierbinţeală Mă chema,

Iar tu fiind în ispite
Cârteşti, în loc a mă chema.
Mironosiţele, la Patimi,
Cu bărbăţie M-au urmat,
Iar tu când prigonesc credinţa
Te-ascunzi, fiind împuţinat!
Cea curvă Mă uda cu lacrimi
Ştergându-Mă cu părul ei,
Îar tu mergând la spovedire
O faci numai din obicei!
Zahei, dorind ca să mă vadă,
Urcând în dud Mă aştepta,
Iar tu venind la “Sfânta Cină”
Te trândăveşti a priveghia.
El împătrit apoi întoarce
Celor ce i-a nedreptăţit,
Iar tu măcar canonul zilnic
A-l împlini nu te-ai silit!
Zicând să vie după Mine,
Feciorilor lui Zevedei,
Ei M-au urmat lăsându-şi luntrea
Şi pe părinţii singurei.
Iar tu, fiind chemat de Mine
Prin cinul cel monahicesc,
Îţi faci de lucru cu rudenii
Urmând năravului lumesc.
Gândeşte-te cum altă dată
Mironosiţele femei,
Prin lepădarea cea de sine
Urmau cu râvnă paşii Mei!

Când Veronica, cu năframa,
M-a şters la faţă de sudori,
Întipăritu-M-am pe pânză
Cu chipul Meu pătimitor.
La fel şi tu, ştergându-ţi tina
Cu lacrima din ochii tăi,
Atuncea, Eu voi scrie iară
În tine chipul cel dintâi.
Mă roagă Prea Curata Maică,
Să fiu spre tine răbdător
Iar tu de lucrul mântuirii
Mereu rămâi nepăsător!
Veninl cel dintru păcate
Prin care tu Mă necinsteşti
Măcar acum cu lacrimi calde,
Făptura Mea, să-l îndulceşti.
Iar dacă Sfânta umilinţă
La tine n-are încă spori
Să verşi măcar prin nevoinţă
Duhovniceştile sudori!
Iar dacă zaci în suferinţă
Sau trupul ai neputncios
Măcar oftează, cu credinţă
Ca vameşul cel păcătos!
Precum am ridicat de voie
Povara Crucii, oarecând,
Şi astăzi Eu ridic povara
Păcatelor de pe pamânt.
În urma Mea pe drumul Crucii,
Aleargă vameşi şi curvari

Şi mulţi ca Simon Chirineanul,
Ridică Crucea spre Calvar.
Mărturisindu-Mă pe Mine
Mulţimea cea de Mucenci,
Îmi scaldă urmele cu sânge
Pe drumul Crucii – până aici -
Cu sărutarea cea vicleană
A Iudei mă batjocoreşti,
Când Trupul Meu îl iei spre hrană
Iar ura nu o părăseşti!
În urma Mea, pe drumul Crucii
Aleargă mii de călători
Şi mulţi, ca Simon Chirineanul,
Ridică Crucea râvnitori.
Iar cuvioşii din pustie
Şi toţi creştinii râvnitori,
Îmi scaldă urmele cu lacrimi
Şi cu mulţime de sudori.
Pe calea strâmtă şi spinoasă
Înflăcăraţi de sfântul dor,
Aleargă mulţi tâlhari şi vameşi
Iar tu rămâi nepăsător.
Aleargă cei aprinşi la suflet
Cu dorul sfintei mântuiri
Şi cu suspinuri bat la uşa
Cereştilor milostiviri.
Făptură, vino cu credinţă
Că Eu te-aştept la Cruce iar
Să-ţi dau a Mea făgăduinţă
Ca celui credincios tâlhar.

Rugăciunea cea adevărată

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră, ca să primească.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul nostru de luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de rugăciune.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului.
O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pământul.
 Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate.
Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele Satanei, precum Însuşi Mântuitorul a zis că: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi, fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc pe care ni l-au făcut Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale, Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc, care îţi duce la cer toate rugăminţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
De acest „telefon“ avem cea mai mare lipsă şi în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de-ale mâncării. Prin telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă sufletească cu Ispititorul şi atacurile lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii, şi Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon cerem şi luăm dar, putere, „muniţie“. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor, când simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură „telefonică“ este taina biruinţei noastre. Când am pierdut această legătură, când ni s-a stricat acest „telefon“, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de luptă cu Ispititorul! O, ce putere mare este rugăciunea, peste tot în viaţa noastră de creştin!
Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru într-o limbă minunată, pe care lumea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul Sfânt, să ne înveţe a ne ruga cu putere!
Biblia ne spune că, odinioară, când Israielitenii erau în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vârful unui munte cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata Israielitenilor biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 9–14).
Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus“, până când petreci o viaţă de rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile în jos“ – îndată ce slăbeşti cu rugăciunea – te biruie patimile şi păcatele.
Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi Îşi lua putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările, Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasurile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul Se ruga. Când era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga; când era obosit, Se ruga; când avea de luat o hotărâre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de zarva pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească, rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în Muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni neputincioşi, şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.
Fratele meu, te rogi tu?

Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câmpul nostru de luptă. Prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii.
Câţi însă folosesc darul rugăciunii?

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: BOBOTEAZA

IN IORDAN BOTEZANDU-TE TU DOAMNE...O MARE SARBATOARE AM SĂRBATORIT ASTĂZI ,LA NOI LA BISERICĂ A FOST MINUNAT ...LUME MULTĂ ȘI UN SOARE DUMN...URMEAZA LINCUL...

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: BOBOTEAZA: 

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Cuvânt către creştinii ortodocşi – Marturisirea un...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                    Marturisirea unui satanist POCĂIT 

                      (http://www.secretelefemeilor.ro/confesiunile-unui-satanist-pocait.html)

Viaţa bate filmul. Iar viaţa unora este dincolo de ceea ce ne putem imagina noi…

                                                      Racolarea

 Vă mărturisesc că m-am născut într-o familie înstărită. Am dus-o bine şi de când 
mă ştiu părinţii mei mi-au oferit tot ce îmi puteam dori. În urma cu 3 ani în cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit
Cel puţin aşa părea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenţă. Umbla cu o motocicletă Honda. Niciodată nu-l văzusem mergând cu viteză mică. Era mereu îmbrăcat în haine de piele şi avea o alură de dur. Dacă undeva era vreo încăierare se amesteca şi el, de partea celui mai slab, fireşte. Nu mai ştiu de unde, dar într-o zi, cineva i-a găsit o poreclp: «Baronul». Şi i se potrivea de minune. Într-o zi l-am întâlnit la o petrecere dată de

un amic comun. Am stat de vorbă cu el în noaptea aceea şi m-a impresionat. Îmi vorbea  delucruri de care nu auzisem niciodată. Îmi spunea că strămoşii noştri, dacii, erau un popor excepţional, că există «Binele şi Răul» dar că sunt relative, în funcţie de tabăra pe care ţi-o alegi, că Satan nu este personificarea răului şi că asta încearcă preoţii Bisericii să facă din el. Că în realitate Satan este unul dintre stăpânii Universului care-l ajută pe om să se cunoască pe sine însuşi şi să devină conştient de forţele care sunt puse în el încă din momentul Creaţiei. Că preoţii încearcă să ne stăpânească, să ne arunce în ignoranţă ca să nu fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate. L-am întrebat de unde ştie atâtea şi mi-a promis că mă va lua cu el într-o zi să-mi arate...
                                «Ordinul Fiii lui Satan» 
Aşa m-am trezit într-o sâmbătă cu «Baronul» la mine la uşă. Am plecat cu maşina lui până într-unul din cartierele rezidenţiale ale Bucureştiului, unde am intrat în curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevărată desfăşurare de forţe: oameni de securitate cu câini antrenaţi, maşini de teren. 

O atmosferă de disciplină cum nu văzusem decât în filme. După ce a coborât din maşină, Baronul şi-a pus un fel de pelerină neagră, tivită cu o margine roşie, iar pe pelerină era făcută o cruce întoarsă cu braţele în jos. Dar el mi-a explicat ca, în realitate, crucea întoarsă este cea a creştinilor şi că, semnul lui Satan reprezintă în realitate o sabie, în poziţia ei normală, simbolizând lupta neobosită a lui pentru a-şi proteja supuşii. 

În partea din faţă a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat că semnul acela arată gradul lui, că toţi cei de acolo se supuneau celor mai mari în grad şi că nimeni nu făcea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizată mi-a inspirat încredere. În interior era o muzică potrivită momentului, care parcă te  înălţa, te făcea să te simţi mai mare şi mai puternic, în stare să faci lucruri extraordinare. La un moment dat a intrat un individ cu părul grizonat, tuns scurt, cu o ţinută impunătoare. Purta o pelerină de culoare vişinie şi avea aceeaşi cruce pe spate – simbolul sabiei.
Era unul din maeştrii ordinului în care tocmai intrasem. A început să vorbească. Pe măsură ce vorbea, simţeam în mine un simţământ ciudat. 
Ne-a spus că strămoşii noştri, dacii, se închinau adevăratului stăpân al acestui pământ, că în urmă cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat până la ora actuală şi care reprezenta anul celor mai importante reforme politice şi religioase (???). Ne-a spus că de la noi, de pe teritoriul României Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antică. Şi că din cauza asta azi, stăpânii marilor imperii economice nu vor ca noi să fim conştienţi de valoarea noastră ca naţiune. Mă simţeam altul. Parcă dintr-o dată mi se luase o perdea de ceaţă de pe ochi. Undeva, în mine, clocoteam. Simţeam un val de ură urcând din mine. Aveam nevoie de un ţel în viaţă şi îl găsisem: să le arăt românilor cine eram noi, în realitate. Apoi a 

      vorbit despre Biblie. A arătat latura violentă a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greşelile făcute. Pe de altă parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaşte că omul este supus greşelilor şi că merită o şansă în plus. Ba, mai mult, Satan oferă supuşilor săi o serie de alte vieţi, menite al ajuta să-şi îndrepte greşelile, pe când Dumnezeul Bisericii creştin-ortodoxe, dă o singură viaţa iar la sfârşit pedepseşte. Încet, încet, simţeam că are dreptate. Şi îmi doream să aflu cât mai multe despre Satan, cel care se luptă pentru drepturile noastre,  ale oamenilor. Am plecat de la întâlnire foarte entuziasmat. Acasă mi-am făcut în camera mea                                        un altar la care mă închinam în fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea??? Pentru că însăşi Biblia spune că din Întuneric s-a făcut Lumina. Însemna că Întunericul cuprindea Lumina în el (???). De fiecare dată când pronunţan numele, Satan, simţeam cum mă cuprind fiori reci.  
                                                             Sacrificiul
 Paştele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizaţie a lui Satan. Am petrecut-o toţi într-o zonă de munte, unde se spunea că se coborau sacerdoţii dacilor ca să primească porunci de la stăpânul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor rămaşi credincioşi lui Satan, în cumplitul an 1, când forţele adverse, 

conduse de Iisus, au încercat să preia conducerea Pământului. Pentru că a îndrăznit să se răscoale împotriva stăpânului de drept, Iisus a fost răstignit, iar Apostolii lui împrăştiaţi. Însuşi marele stăpân fusese prezent la crucificare, în norii care au întunecat cerul în acele momente. Şi tot el lovise templul iudeilor. Aşa ni se spunea. Şi ni se mai spunea că cei care îl vor urma pe Satan vor fi mereu protejaţi de necazuri, de boli şi de sărăcie. De ce să nu recunosc, toate astea se întâmplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu mă aşteptam. Şi nici cu banii nu stăteam prost. Doar că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva... Eram într-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebră. Trebuia să trezim spiritele unor morţi în numele lui Satan şi să le trimitem să pedepsească nişte indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumânările, ne-am spus incantaţiile şi am aşteptat. Nu ştiam exact ce se va întâmpla, dar aveam încredere în cel care ne conducea. În clipa în care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simţit o răsuflare rece şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit eram pe patul unui spital şi o grămadă de medici în jurul meu – câţiva dintre ei erau adepţii ordinului satanist. Mă priveau toţi cu compătimire şi cu invidie în acelaşi timp. Atunci am aflat că Satan mă alesese pe mine să fiu una  din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stăpânului. De data aceasta, eu fusesem ales să fiu cel ce da. Nu înţelegeam mare lucru. Apoi am vrut să mă ridic şi... am înţeles: eram paralizat de la mijloc în jos. Şi nimeni nu-şi explica ce s-a întâmplat. Cei care fuseseră cu mine în cimitir spuneau că am căzut efectiv la un moment dat, fără nici-o explicaţie. Din punct de vedere clinic eram perfect sănătos.
                                   Crucea «Răstignitului»
 Au urmat 9 luni de coşmar în care simţeam cum lumea mea se prăbuşea. Foştii mei colegi mă vizitau din ce în ce mai rar. Mă încurajau spunând că nu trebuie să disper, pentru că eu eram printre cei aleşi şi că trebuie să-i mulţumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu mă întrebam: «De ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia să Îmi ia mie dreptul la o viaţă normală?» Într-o zi, când eram singur trebuia să ajung la baie. Nu era nimeni să mă ajute. Am apucat cârjele şi am dat să mă ridic. După ce am făcut doi paşi am căzut la pământ. Plângeam de disperare. Ce fusesem şi ce ajunsesem... Şi atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din faţa blocului. Şi atunci am văzut... pe perete se vedea o cruce «întoarsă». Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defăimam şi spuneam că e a «Răstignitului» ce şi-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, în clipele în care «Stăpânul» mă uitase. Am simţit cum din mine iese o flacără. Apoi am leşinat. Când m-am trezit eram în pat şi ai mei erau pe lângă mine. Mama plângea. Nu ştiam de ce. Şi mi-a spus că în timpul leşinului, inconştient fiind, îmi mişcasem degetele de la picioare. Am încercat şi atunci şi aşa era. Mai mult, simţeam furnicături pe amândouă picioarele. Restul e simplu. În câteva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au întors spatele. Şi dacă nu o făceau ei, aş fi făcut-o eu. Iar acum, de câte ori trec pe lângă o Biserică Ortodoxă, intru şi aprind o lumânare. Şi mă rog pentru toţi cei rătăciţi, aşa cum am fost eu. Mă rog ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la ei, aşa cum nu şi-a întors-o de la mine. AMIN.

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM:

    DESPRE ATEISM

Moto: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu“ (Psalm 13:2).

                                                                                            Preot Ioan

                                                                                                                                            

                              Iubiţi credincioşi,

Ateu este cel ce nu crede în Dumnezeul cel adevărat, Creator  şi Mântuitor şi în invăţătura Lui, revelată. Se face referire la ateism în „Noul Testament“, o singură dată, acolo unde Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2:12). Erau aşadar, efesenii ca toate neamurile păgâne care credeau în zei, fiinţe fictive şi se închinau la idoli, la chipurile lor cioplite, adică: „celor ce din fire nu sunt dumnezei“ (Galateni 4:8), necunoscând pe adevăratul Dumnezeu. Ei se numeau păgâni şi atei în raport cu poporul Israel cel vechi şi cu Noul Israel - Biserica sau poporul creştin. În ciuda mulţimii de zeităţi şi de idoli pe care-i adorau, efesenii sunt numiţi „atei“ sau „fără Dumnezeu“,pentru că necunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, erau în căutarea lui, cum se constată din inscripţia de pe un altar din Atena: „Dumnezeului necunoscut“ (Faptele Apostolilor 17:23).  De aceea spun comentatorii că ei nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, Care să le arate sensul vieţii şi Calea. Ei nu cunoşteau un Mântuitor, Care să-i răscumpere, un Dumnezeu Care să-i înfieze (Galateni 4:6-8) şi să-i ridice la slava din care au căzut. Prin urmare, înţelesul de ateu sau fără Dumnezeu, nu se referă numai la cei ce nu cred şi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu:„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!“ (Psalm 13:1), ci se referă şi la idolatri.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încat Harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt“.

Sfântul Vasile cel Mare spune că: „lumea aceasta este o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu“.

Psalmistul David  zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalm 18:1).

Părintele Dumitru Staniloae spune că: „Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului Dumnezeiesc“.

Credinţa lui Dumnezeu în om

O temă arhidiscutată este credinţa omului în Dumnezeu. Dar mai există o temă, aceea a Credinţei lui Dumnezeu în om, care rezultă din următoarea istorioară. Autorul îşi închipuie Sfatul Sfintei Treimi la Facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Duhul Sfânt a spus: Da, dar omul acesta va cădea. Dumnezeu Tatăl a zis: Şi tu, Fiule, va trebui să mori pentru el(luând trup din Fecioara Maria). Să-l facem sau să nu-l facem? Să-l facem! a zis Fiul. Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om.

Credinţa omului în Dumnezeu

Omul vrea să ştie pentru ce există, pentru ce trebuie să traiască. În casa lui Zaheu vameşul, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă scopul vieţii noastre atunci când spune: „Am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Domnului, El îi spune: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit (Matei 9:22).

În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lumii nevăzute, nu toată lumea crede. Unii cred că există, alţii nu. Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Sunt consideraţi credincioşi cei care au o credinţă pozitivă. Un părinte spunea că dacă ne-ar îngădui Dumnezeu, am vedea sufletele oamenilor. Unele luminate şi înflăcărate de focul credinţei, altele ca nişte candele pe jumătate aprinse având flacăra slabă şi tremurătoare, iar o altă parte negre şi întunecate de necredinţă. Iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici despre necredincioşi: „În zadar fugi de Dumnezeu, nu te poţi ascunde. El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Însa nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, El te va aştepta pe toate drumurile şi la toate răscrucile lumii. Pe orice drum vei apuca, vei întâlni pe Dumnezeu. La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă însă nu-ţi deschide Dumnezeu, uşa nu se va deschide“. Iar Fericitul Augustin mărturiseşte: „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru tine“.Aceste cuvinte ale Fericitului Augustin au ajuns să fie mereu citate de teologi pentru că sunt pline de adevăr: sufletul omului fiind duh, creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu. Atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi în patimi felurite şi este ca şi cum cu nişte roşcove se hrăneşte (pilda Fiului risipitor).

Tainele lui Dumnezeu nu le poate cuprinde mintea omenească. Este unul din motivele pentru care putem spune: credinciosul nu are întrebari, iarnecredinciosul nu are răspunsuri.

Necredinţa omului în Dumnezeu

Necredinţa îi vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega de lucrurile cele deşarte şi trecătoare ale veacului de acum. Necredinţa îi vine omului din inima necuvioasă: „Luaţi seama fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12); din inima împietrită:„La urmă când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat (Iisus Hristos) şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16:14); din cauza abaterii de la adevărul revelat: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine (Iisus Hristos), fiindcă spun adevărul nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-46); din orbirea trimisă de la Dumnezeu: „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi să-i vindec“ (Ioan 12:40); din orbirea trimisă asupra omului de la diavolul: „Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4); din cauza diavolului care fură cuvântul: „... apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască“ (Luca 8:12); precum şi din căutarea slavei omeneşti.

Necredinţa este un act liber al omului prin care el nu voieşte să creadă în Dumnezeu: „Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în  Iisus Hristos“ (Ioan12:37). Tot aşa şi astăzi există oamneni care, deşi a făcut Dumnezeu multe minuni cu ei, nu vor să creadă în existenţa şi purtarea de grijă a Celui Prea Înalt.

INTRATI AICI PENTRU A CITI MAI DEPARTE...
DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM:

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE Firul de busuioc

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE

                                   Preot Ioan

                             Iubiţi credincioşi,

De sărbătoarea Bobotezei se leagă şi tradiţia răspândită în rândul
fetelor de măritat de a lua o crenguţă din mănunchiul de busuioc al
preotului, cu care acesta stropeşte prin casă, crenguţă pe caremai apoi sa o puna sub perna pentru a le ajuta sa-l viseze pe viitorul sot 
Aici este vorba despre un amestec de vrăjitorie şi evlavie şi de
aceea am obişnuit să atrag atenţia credincioşilor şi să le spun foarte
clar ca nu trebuie să ne punej nădejdea într-un fir de busuioc, mai
mult decat in Dumnezeu. Hristos-Dumnezeul nostru este ajutorul nostru şi nu un fir de busuioc! Am povăţuit, de asemenea pe tineri şi le-am spus că o  căsătorie se realizează prin multă rugăciune. Tinerii se caută unii pe alţii, dar se găsesc numai prin multă rugăciune iar relaţia lor de prietenie se întemeiază numai pe rugăciune. De asemenea trăinicia viitoarei lor  căsătorii depinde de credinţa lor în Dumnezeu şi de puterea rugăciunii lor.
 Aşadar, în ajunul Bobotezei, seara, la culcare, tinerii nu trebuie să-îi  pună busuioc sub pernă în spereanţa găsirii unei perechi, ci trebuie să se roage mult pentru aceasta, să facă un acatist, să se înarmeze cu Sfânta Cruce şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
Apa care curge de la robinet nu este sfinţită Există în popor credinţa unei false învăţături că în ziua de Bobotează
şi 9 zile după Bobotează, toate apele din râuri, din fântâni sau din
 alte locuri sunt sfinţite şi de aceea nu trebuie să folosim această apă pentru a spăla.
Harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat şi nu peste toate
locurile unde există apă. Aşa cum la Sfânta Liturghie Harul lui
Dumnezeu nu se pogoară peste toată pâinea care este în Biserică,  pentru  a o preface în Trupul Domnului şi aşa cum Harul nu se pogoară peste tot vinul care este adus la Biserică pentru a-l preface în Sângele Domnului, ci doar asupra darurilor consacrate, pregătite special pentru aceasta, acelaşi lucru se întâmplă şi-n cazul Aghiasmei Mari. Harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul slujbei de sfinţire a apei doar peste apa pregătită din timp pentru acest lucru şi nu peste toată apa care există în Biserică, pe lângă Biserică, şi cu atât mai mult în fântâni, în râuri, în lacuri, ori în alte locuri. Toate oraşele au şi canale colectoare de ape reziduale, pline de toate mizeriile... Cum am putea spune că în ziua de Bobotează 
apa din canalul colector este vreme de 9 zile Aghiasma Mare???
Este adevărat că în cadrul slujbei de sfinţire a Aghiazmei Mari
 apare formula astăzi firea apelor se schimbă“, dar aici este vorba
  de cu totul   altceva. Este vorba despre o revenire a Duhului Sfânt în sânul Creaţiei, sau faptul că noi simţim din nou prezenţa Duhului Sfânt în Creaţie.
Duhul Sfânt S-a ascuns în momentul în care omul a păcătuit şi
 lucrul  acesta s-a răsfrânt asupra întregii Creaţii. Or, odată cu Boboteaza, începe o nouă etapă în istoria sfântă a omenirii şi în relaţia lui Dumnezeu cu făptura. Sfânta Scriptură se referă la această prezenţă a Duhului Sfânt în sânul Creaţiei: Duhul Sfânt se purta deasupra apelor“. La  Bobotează se întâmplă din nou acelaşi lucru; o revenire a Duhului Sfânt în sânul   Creaţiei. Prezenţa Duhului Sfânt la Bobotează are şi altă semnificaţie, pe care o
 desprindem din Troparul care se cântă în această zi la slujbă,
tropar care spune: În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea
Treimii S-a arătat... Şi Duhul în chip de porumbel a întărit adevărul
cuvântului... Cu alte cuvinte, la Bobotează Duhul Sfânt a întărit
 ceea ce  a spus Tatăl despre Fiul, adevărul că Acesta este Fiul Meu   Cel iubit,   întru care am binevoit“.
          Conştiinţa oamenilor de a nu spăla în această perioadă are un
  anumit suport real. În vechime, sfinţirea apelor se făcea la râuri ori la fântâni sau lacuri şi acea apă se sfinţea într-adevăr, pentru că asupra ei se pogora Duhul Sfânt. Evlavia şi credinţa oamenilor au dus la practica de a nu spăla până la sfârşitul praznicului, adică 9 zile după Bobotează, considerându-se că apa era sfinţită în toată această perioadă. Apa din acele râuri ori lacuri era într-adevăr sfinţită pentru că Duhul Sfânt se pogora asupra ei şi o sfinţea.                           Astăzi noi folosim în ziua de Bobotează  
vase mari în care se face Aghiasma Mare, şi din care credincioşii iau şi duc în casele lor. Apa din fântâni, râuri, lacuri ori cea care curge la robinet, nu este sfinţită, nu este aghiasmă, ci este apă obişnuită, întrucât peste ea nu s-a pogorât Duhul Sfânt, aşa cum s-a întâmplat cu vasele special pregătite în ziua de Bobotează. Aşa că se poate spăla cu apa obişnuită începând cu ziua de 8 ianuarie, când a trecut ziua praznicului Bobotezei, cât şi sărbătoarea Soborului Sfântului Ioan.

Din ziua bobotezei  păna in 14 ianuarie , se bea dimineata pe nemancate in fiecare dimineata , apa sfintita , se spune o rugaciune ...pentru sanatate..

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Un om, odată, se plimba trist prin cameră, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzită. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.
- De ce, Doamne m-ai dat pe lume?
- Ca să mă cuprindă boala, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?
Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme
Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar o lumină orbitoare îl salvează.
- Cine eşti şi ce vrei de la mine?
- Vino cu Mine şi vei vedea!
Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.
Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească
- Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.
- Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva, şi totuşi te plângi că îţi este greu.
Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă.
- Ce urmează?
- Vezi acea persoană?
Uitându-se în faţă, omul vede o bătrânică care îngheţa de frig.Oamenii care treceau pe lângă ea nici nu o băgau în seamă, nici măcar nu o priveau
- Acea bătrânică a fost alungată din casă în care locuia acum câţiva ani. De atunci strada este casa ei.Trăieşte din mila altora. Tu ai avut mereu un acoperiş deasupra capului şi o masă îmbelşugată, dar, totuşi eşti nemulţumit.
Oftând omul închide ochii. Când îi deschide vede în faţa lui o fetiţă pe un pat de spital, foarte palidă.Mama ei plângea la căpătâiul ei, rugându-se cu lacrimi în ochi să se întâmple o minune.
- Doamne, ce a păţit fetiţa?
- Are nevoie urgentă de sânge, altfel va muri!
- Şi nu este nimeni care să îi doneze sânge?
- Rudele ei nu sunt compatibile.
- Dar mai sunt atâţia oameni…
- Omule, tu ai donat vreodată sânge?
- Nu. Răspunse, ruşinat, omul.
- Mereu ai fost sănătos, dar uite că ceva îţi lipsea mereu.
- Ştiu, Doamne. Spuse în şoaptă, omul
Ridicând ochii din pământ, omul se vede înconjurat de natură.O mireasmă de neînchipuit era în jurul lui, păsările ciripeau compunând cântece duioase, florile îmbogăţeau câmpul, îmbrăcându-l în mii şi mii de culori, arborii înalţi ofereau umbră animalelor şi oamenilor obosiţi.
- Ai zis că nu ţi-am oferit nimic.Uită-te în jur şi spune-mi ce vezi?
- Doamne, văd ceva incredibil ce nu poate fi descris.
- Tu poţi vedea toate aceste daruri pe care Eu vi le-am dat vouă, poţi simţi mireasma lor.Închide ochii!
Ascultându-L, omul închide ochii.
- Acum ce vezi?
- Un întuneric nefiresc, Doamne.
- Aşa trăiesc oamenii care nu văd iar tu, care vezi, te tânguieşti.
Începând să plângă, omul zice prin suspine:
- Doamne iartă-mă! Am fost orb o viaţă întreagă şi mi-au trebuit câteva minute să îmi recapăt vederea. Zilnic aveam parte de darurile tale minunate dar nu le vedeam, însă acum văd.
- Îţi mulţumesc, Doamne că nu m-ai abandonat pe mine, ticălosul.
Simţind mângâierea cea duioasă, aude din nou vocea suavă
-Omule trezeşte-te, e dimineaţă!
Deschizând ochii, omul îşi vede camera şi, plin de iubire începe să-I cânte Domnului. Din acea zi omul, plin de iubire nu s-a mai plâns niciodată de soarta lui ci şi-a petrecut întreaga viaţă ajutând pe cei nevoiaşi. Tu ce om eşti? eşti omul de la începutul poveştii sau cel de la sfârşit?

SURSA
http://mihaelagligan.wordpress.com/

RETETĂ DUHOVNICEASCĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
                           

             
- pentru un sihastru -
Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiesti
Jertfeste-l numai pentru suflet
Si lasă grijile lumesti.

Un singur an, sau jumătate,
O lună poate ți-a rămas,
Sau numai ziua cea de astăzi,
Ba poate chiar numai un ceas.

Pe cât de tainic se arată
Hotarul vieții pe pământ
Pe-atât mai scurt să-ți pară drumul
Ce duce până la mormânt.

Să nu mai cauți la plăcerea
Prietenilor trecători
Căci ei nu pot să te ajute
Atuncea când va fi să mori.

Prieten bun câstigă-ți plânsul
Si "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul vesnic
Iar ruga te înață sus.

De-asemenea să ai prieteni
Poruncile dumnezeiesti
Pe care, fără de prihană,
Cu dragoste să le păzesti.

Prietenia cea cu lumea
Te lasă singur la mormânt
Si numai "faptele credinții"
Tovarăsi - mai departe - sunt.

Doresc

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Doresc doar piscul sa-l ating,
Sa iau si sa pastrez un timp,
O raza de lumina clara,
Din asta lume milenara.

Si-n palma-mi strans sa tin,
Un pic din harul cel divin,
Sa dau si celor ce trudesc,
Si niciodata, nu mai izbandesc.

Sa-ncec paharul plin al tristetii,
In dulcea apa-a vietii,
Sa bea cu sete cine-o vrea,
Din apa pana la fund, de s-ar putea.

S-ating o pasare in zbor,
Sa iau din drumul calator,
Si drumuri eu sa le imbin,
Sa sterg doar chinul cel strain.

Si inimi rupte laolalta,
Sa le adun intr-o bucata,
Sa nu mai planga dor de dor,
Si gandul, sa nu mai umble calator.

Stefania Rotariu

RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Marele Mitropolit Sârb

Nicolae Velimirovici,

un martir al comunismului ateist

SE POGOARĂ CERUL PE PĂMĂNT

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

SE POGOARĂ CERUL PE PĂMĂNT

Se pogoară cerul pe pămănt,
Floarea raiului şi steaua cerească,
Vine Domnul în iesle să se nască
Din păcat pe noi, să ne izbăvesca.

Maica Sfăntă’n braţe’şi ţine pruncul
Şi’n veşmănt de aur inima curată,
Nu e fănul rece, în ieslea săracă
Dragostea de mama pruncul îl imbracă.


Căntece de slavă, aur si tămaie,
Sunt daruri primite de pruncul Iisus,
Bucuria-i firul de nădejde
Ce în suflet Domnul, astăzi ni l-a pus.


foto: sursa internet
Camelia Cristea

HRANA PENTRU SUFLET: La intrarea în Biserică

HRANA PENTRU SUFLET: La intrarea în Biserică BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Rugaciuni La intrarea în Biserică

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

La intrarea în Biserică trebuie să rostim: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!“. După ce am intrat în Biserică, trebuie să ne oprim sub policandrul din naos ca să facem trei metanii. După cele trei închinări, ne îndreptăm spre tetrapodul din partea dreaptă, pe care se află icoana hramului bisericii, a sfântului zilei, ori a Învierii. Minunat ar fi ca după ce am făcut două metanii, să rostim troparul sfântului sau al praznicului. Sărutăm icoana şi mai facem o metanie. Ajuns la icoana împărătească a Mântuitorului, pe catapeteasmă, rostim următoarea rugăciune: "Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Care ai venit să mântuieşti lumea. Amin!“  Sarutăm icoanele din dreapta şi ne retragem sub policandrul din naos, fără a trece prin faţa Uşilor Împărăteşti. De aici mergem în stânga, la icoana Maicii Domnului, şi spunem următoarea rugăciune: "Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea ta, ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: Fecioară bucură-te!“. Sărutăm icoanele din partea stângă şi revenim sub policandru, unde facem alte trei metanii. Dacă în Biserică sunt prezente în pronaos iconostase, mergem să ne inchinăm la icoanele de acolo. După ce ne-am închinat în faţa acestor icoane, ne îndreptăm spre sfintele moaşte (dacă biserica păstrează sfinte moaşte). La ieşirea din biserică, facem trei metanii spre sfântul altar şi rostim: "Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toată viaţa mea şi pe Tine Te rog: apară-mă, mântuieşte-mă şi fă-mă părtaş îndurării Tale, dă-mi îndreptare vieţii şi purtare înţeleaptă, dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cinstit şi paşnic şi mă fereşte de toată răutatea şi bântuirea potrivnicului. Iar în ziua temutei Tale judecăţi să-mi fii blând mie, robului Tău, şi să mă numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca împreună cu acestea să Te slăvesc în veci. Amin“.

Așchii din Crucea Patimilor -Lavinia Stefan Filip

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Vezi, Doamne, cât m-am depărtat de tine-n aste vremuri?
De-aceea, nu-ți cer să m-alini, ciți cer să mă cutremuri!
În tihnă să îmi torni infern, în blid să-mi picuri fiere,
Și bârna să mi-o rupi în ochi, căci văd făr’ de vedere…

Dă-mi vinele la un fierar, să-mi toarne foc în ele,
Văpaie dă-mi, nu doar scântei, să nu mă mai înșele!
Dă-mi mâinile arvună-n Iad smolitelor parâme,
Căci nelucrând lucrarea Ta, s-au pus să o dărâme.

Vezi umerii cum mi-au căzut, ca niște zări surpate?
Cum talpa-mi prinse rădăcini în malul de păcate?
Am dat Iordanul pe nămol și-agheazma pe leșie –
De Iuda te-a vândut o dat’, eu te-am vândut de-o mie.

Atâtea pietre zac prin târg, căci ne lovim cu pietre –
Și-atâtea răni avem pe noi, că știm să dăm cu sete.
Ne prea-zgârcim doar la obraji, economie facem
Și, nu Te supăra pe noi, dar nu vrem să-i întoarcem!

De-atâta ros din creștinism cu fadă pocăință,
Nici scoarțele n-au mai rămas intacte din credință.
Și-atâtea oale-avem pe foc, iubirea căldicind-o,
Că fir de carne nu mai e… doar os – perfid albind-o.

Transfugi ai propriilor vieți, ne-ascundem în secunde,
Sfârșiți de drumurile lungi, ce nu ne-au dus niciunde.
Ne-am rătăcit de veșnicii, momiți de vreo morgană,
Sorbind beții de vorbe mari pe post de sfântă hrană.

Și tot mai des știm despre cer doar meteo-prognoze,
Ori horoscopic tălmăcim astrale diagnoze –
Uitând că nouă ceruri sunt, că-n ele ni-i seninul
Și c-abia-n ultimul stă Cel ce ne-a făcut destinul.

Atâtea candele am ars, storcându-le lumina
Sculptând în ele duhul frânt, amestecat cu vina.
Opaiț slab prin peșteri lungi le e, adesea, raza,
Căci nefiind din scut ceresc, firavă le e paza.

Prin spinii lumii de-am umblat, n-am priceput jertfirea,
Nici pietrei nu i-am înțeles în inimă-mpietrirea.
Poveri luptam din răsputeri, făr’ de-a-Ți afla puterea,
Și praznic Paștelui cinsteam, făr’ de-a-Ți trăi ‘Învierea.

Adie-mi duh în adevăr – senin, nebun, văratic
Și îndoielii dă-i amurg – întins pe zări, tomnatic.
Mă-nvață calea mai curând, c-o tot confund cu drumul,
Iar vieții - focul viu i-l dă, căci am aflat doar scrumul.

Să nu mă iei în sânul Tău, cu binecuvântare,
Ci cât mai jos să mă azvârli, ca să mă scol mai tare!
Iar de m-oi alipi de glod, în glod să-mi fie veacul,
Căci știu că-n drumul către Rai, în iad lumesc mi-e leacul…