DESPRE VRǍJITORIE, GHICIT ŞI SPIRITISM

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

     CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                  DESPRE

         VRǍJITORIE, GHICIT ŞI SPIRITISM

                                                                                       Preot Ioan

Motto: „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor“ (Levitic 20:27). „Pe fermecători să nu-i lăsaţi să trăiască“ (Ieşirea 22:10).

                             

Iubiţi credincioşi,

Originea practicilor oculte se pierde în negura istoriei şi începe după căderea în păcatul strămoşesc. După cădere, în viaţa oamenilor începe să apară şi să se practice vrăjitoria, magia, ghicitul, superstiţiile, ca o trăsătură a popoarelor păgâne. Şamanii preistorici practicau magia pentru a-şi asigura o vânătoare bogată şi pentru a trata diverse boli din cadrul tribului. Aceste mincinoase încercări de a influenţa derularea evenimentelor prin mijloace magice au continuat de-a lungul secolelor sub o formă sau alta pe tot cuprinsul planetei. Într-adevăr, magia este la fel de pregnantă azi ca şi în epoca de piatră.

► Poporul ales (evreii) avea legi precise de evitare şi chiar condamnare a practicilor magice.

► Popoarele pĂgÂne, politeiste (care credeau în mai mulţi zei), foloseau practicile magice în toate formele ca o trăsătură a cultului lor.

► Primitivii aveau dezvoltate practicile magice care erau îndeplinite de vrăjitori, magi, vraci, şamani etc. Ei practicau magia şi divinaţia (ghicitul), cercetând viitorul fie prin obiecte, fie prin „prooroci“ sau „harismatici“, ce-l povesteau, în stare de transă, de posedare, de beţie, prin drogare etc. Superstiţiile se legau de diverse obiecte magice: totemuri, fetişuri, tabu-uri etc.

► Chinezii ghiceau în carapacele de broască ţestoasă, carne de cerb şi beţe de orez.

► Romanii  aveau chiar o ierarhie de ghicitori (haruspicii), care cercetau soarta, viitorul, în măruntaiele de păsări, de animale.

► Grecii aveau renumitele oracole - Oracolul de la Delfi Phytia).

► Asiro-babilonienii  au avut cel mai dezvoltat sistem de astrologie. De la ei vin: horoscopul, zodiile, interpretarea soartei, viitorului, prin cercetarea stelelor şi a interferenţelor astrale.

Chiar în rândul evreilor a pătruns, în perioade de decădere morală sau de domnie a unor regi necredincioşi, practicile magice ca: ghicitul, chemarea morţilor (1Regi 28:3-9), vrăjitoria (4 Regi 21:5-6) sau sub alte forme (Exod 22:18;  Levitic 19:26; 20:2; Deuteronom 18:10-14).

Vrăjitoria

Vrăjitoria este o practică curentă atât în lumea antică, cât şi în zilele noastre prin care se urmăreşte determinarea puterilor spirituale, pentru a fi folosite în favoarea cuiva sau ÎN DEFAVOAREA  ALTCUIVA. Denumită şi magie, ea este respinsă cu oroare atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În faţa celor neştiutori se insistă mult pe faptul că vrăjitoria nu ar face rău şi pe o aşa-zisă diferenţă între magia albă şi magia neagră. Se spune că magia albă este benefică, iar magia neagră este malefică, însă adevărul este că magia nu are culori. Nu există magie albă sau neagră   -   EXISTĂ  MAGIE !!!

Magia este carapacea tuturor vrăjitoriilor şi este inspirată dintr-o sursă întunecată diavolească.

                             Vrăjitoarele

Suntem bombardaţi prin ziare, broşuri, cărţi, emisiuni TV, ba chiar a apărut „Revista Vrăjitoarelor“, cu subiecte despre magie, spiritism, ocultism etc. Vedem prezicători care au cabinete special amenajate în faţa cărora stau şiruri de oameni dornici să afle viitorul, cauza unor nenorociri sau boli de care suferă. Există chiar tineri care merg la astfel de vrăjitori să le spună partenerul de viaţă sau să-i ajute să se căsătorească.

Vrăjitoarele din ziua de azi nu mai zboară pe mătură, ci vorbesc la celular şi îşi fac reclamă în ziar. Cele mai multe ghicitoare, bazându-se probabil pe cel de-al şaselea simţ pe care susţin că l-ar poseda, au înţeles că e nevoie să se adapteze vremurilor. Şi ce le poate aduce mai mult succes „în afaceri“, dacă nu publicitatea? Aşa că au învăţat imediat care sunt secretele unei reclame ce merge direct la inima cel mai adesea rănită, şi deci vulnerabilă a clientului.

În timp ce agenţii publicitari ai ziarelor locale aleargă zeloşi, încercând să convingă cât mai mulţi patroni să-şi facă publicitate, o nouă categorie de clienţi a apărut, ca din senin: cea a vrăjitoarelor. În paginile ziarelor din judeţul Sibiu, dar şi la posturile de televiziune, tot mai multe ghicitoare îşi fac reclamă. Lângă angajări ori vânzări, coloane întregi de anunţuri însoţite de fotografii ale vrăjitoarelor, ne promit să ne scape de toate necazurile care se abat asupra noastră. „Crezi că ai cununiile legate? Te ajută Mihaela. Tot ea îţi poate salva soţul din ghearele beţiei. Îţi merg prost afacerile? Apelezi la Maria, care zice că, în plus, te şi vindecă.“ Adaptate la economia de piaţă, vrăjitoarele au învăţat regulile jocului. Odată tonul dat, îl urmează toate, pe acelaşi refren. Iată, în mare, care este, în opinia lor, cheia succesului în afacerea ghicitului şi dezlegatului.

În primul rând, o vrăjitoare care îşi doreşte succesul trebuie să aibă  sau să îşi fabrice un arbore genealogic cât mai concludent. Astfel, este de mare ajutor să spui că eşti fiica sau sora unei alte vrăjitoare, chiar dacă nici numele acesteia nu sună mai cunoscut ca al tău. Oricum, expresia „fiica celebrei vrăjitoare...“ nu trebuie să lipsească din anunţ. Pe de altă parte, fiecare ghicitoare, prezicătoare, vrăjitoare e musai să îşi pună, în faţa numelui, caracterizarea „adevărata vrăjitoare...“. Este ceva de ultimă modă, nu se mai poate altfel. Fiecare dintre ele este „adevărata“ vrăjitoare Mariana sau Monica sau Sabina. Dacă nu eşti „adevărată“, nu contezi pentru piaţă. Foarte importante sunt accesoriile aduse de peste mări şi ţări - „fusul de aur din Mexic“, globul de cristal din Spania“  ori „cursurile de specializare“ cu „diplomele“ aferente. Fiecare vrăjitoare a fost premiată la cel puţin un congres internaţional şi are în dotare cel puţin un obiect magic care vine de departe. Cele mai puţin inspirate, sunt „venite din Bucureşti“ şi nu stau în provincie decât câteva zile, deci, grabă mare! Mai apoi, ca prin minune, toate vrăjitoarele sunt bune, alungă relele şi bolile. Ele nu ar recunoaşte nici în ruptul capului că, pentru o anumită sumă, ar abate  sau ar pretinde că abate  răul pe capul duşmanului. Moda triumfului eroului negativ, ce face furori în filme, nu a prins încă la vrăjitoarele care ne surâd exagerat de amabil în fotografie sau la telefonul mobil. Şirul anunţurilor de la rubrica „Vrăjitoare“ se dublează datorită celor date de aşa-zisele persoane care mulţumesc. Ca din întâmplare, fiecare anunţ de mulţumire stă exact sub cel al vrăjitoarei căreia i se ridică osanale laude. Poze neclare ni-l înfăţişază pe Nelu, care a scăpat de „darul beţiei“ şi a dat fuga la ziar să afle tot târgul, ori pe Marilena, care era să moară fată mare, dacă nu îi dezlega o brunetă cununiile. Iar Ion anunţă tot judeţul că a scăpat de blesteme în „doar 9 zile şi 6 săptămâni“. Este uşor de intuit, şi după conţinutul stupid, şi după formularea şchioapă, că aceste anunţuri sunt plătite tot de coanele magiciene, al căror limbaj este imposibil de confundat.

La început, ziarele şi posturile de televiziune locale, refuzau să preia astfel de anunţuri. Singura şansă a unei vrăjitoare de a se face cunoscută era să dea peste ea norocul ca un reporter să o întrebe cum se va termina, de exemplu, conflictul din Afghanistan, sau ce numere o să iasă la 6 din 49. Cu timpul însă, cererea de mică publicitate „abracadabrantă“ a crescut aşa de mult, încât, după apariţii sporadice la rubrica „Diverse“ sau chiar la „Servicii“, aceste anunţuri au fost grupate în rubrici speciale, intitulate chiar „Vrăjitoare“. Majoritatea redacţiilor au stabilit chiar şi tarife speciale pentru aceste servicii, care nu puteau fi încadrate laolaltă cu montarea de centrale termice sau transportul de marfă. Tarifele pentru vrăjitoare sunt, de regulă, mai mari decât la vânzări, cumpărări ori angajări, ceea ce nu le descurajează pe micile întreprinzătoare. Numai în Sibiu, există câteva care îşi fac reclamă zilnic. Fiecare anunţ are cam cincizeci de cuvinte. La trei anunţuri pe zi, cu poză, banii investiţi într-o lună ajung cam la patru, cinci milioane de lei. Mult, chiar şi pentru unii patroni de firme de provincie, care de multe ori abia îşi permit să aloce o cotă lunară de o sută de dolari publicităţii locale. Dar, câtă vreme vrăjitoarele au avut şi stand la Târgul Internaţional Bucureşti TIB, e vorba de afaceri pe picior mare.

în lume prin vrăjitorii

Manifestări drăceşti în lume prin vrăjitorii

Despre feluritele semne şi false minuni pe care le poate întreprinde puterea satanei, găsim diferite exemple şi în Sfânta Scriptură. Iată un caz: când Dumnezeu a vrut să scoată pe poporul lui Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi Aaron. Ducându-se aceşti prooroci la Faraon, pentru a-i întoarce inima neînduplecată, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui şi înaintea slujitorilor lui şi toiagul s-a prefăcut în şarpe. Dar Faraon a chemat nişte vrăjitori şi au făcut şi ei la fel, au prefăcut toiegele lor în şerpi. Atenţie, însă, în cazul lui Moise şi Aaron a fost vorba de o adevărată minune căci toiagul s-a prefăcut în şarpe prin puterea şi la porunca lui Dumnezeu, pe când în cazul vrăjitorilor Faraonului a fost o minune mincinoasă, căci toiegele lor s-au prefăcut în şerpi cu puterea diavolului. Ca dovadă iată ce scrie în Biblie: „Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor“ (Ieşirea 7:12).

Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfântului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul din cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Deciu. Slujea zeităţile Olimpului, era mare fermecător, pierzător de suflete şi ajunsese prieten credincios al stăpânitorului iadului (Lucifer), cu care singur, faţă-n faţă a vorbit şi de cinste mare de la el s-a învrednicit. Despre acest lucru Sfântul Ciprian a mărturisit zicând:

„SĂ  MĂ  CREDEŢI PE MINE CA PE ACELA CE SINGUR PE DIAVOLUL L-AM VĂZUT, PENTRU CĂ PRIN JERTFĂ
L-AM RUGAT PE EL ŞI L-AM SĂRUTAT ŞI AM GRĂIT CU DÂNSUL ŞI CU ACEI CARE SUNT LA DÂNSUL MAI MARI ŞI M-AU IUBIT ŞI MI-AU LĂUDAT ÎNŢELEGEREA. UN PÂLC DE DRACI MI-A DAT SPRE SLUJBA MEA. CHIPUL LUI ERA CA O PLOAIE ŞI CAPUL LUI ERA ÎNCUNUNAT. IAR CÂND SE ÎNTORCEA ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO, SE CUTREMURA TOT LOCUL ACELA ŞI MULŢI STĂTEAU LÂNGĂ SCAUNUL LUI CU FELURITE RÂNDUIELI“

Meşteşugurile diavoleşti ale Sfântului Ciprian, erau într-adevăr mai presus de orice închipuire. Aflăm, astfel, din „Vieţile Sfinţilor“ că: „Sfântul şi Marele Mucenic Ciprian, în timpul slujirii idoleşti, se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vânturile, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor. Ba chiar, postea câte 40 de zile şi după apusul soarelui mânca, dar nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, pe mulţi
i-a învăţat la relele vrăji ale sale: pe unii i-a făcut a zbura prin văzduh, pe alţii a înnota în luntre printre nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape, şi mulţi la dânsul alergau întru nevoile lor, fiindcă  îi ajuta cu drăceasca putere de care era plin“.

De ce merg oameii la vrăjitoare?

De ce merg oamenii la vrăjitoare

Ştim cu toţii că viaţa noastră-i o „vale a plângerii“, ne naştem în lacrimi şi murim tot în lacrimi. Nu scăpăm bine de un necaz că altele două ne şi iau în primire, lucru pe care-l cunoaştem chiar din Biblie: „În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Prin mulţimea necazurilor a păşit şi Iisus Hristos. Tot prin ele au păşit Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici... Pe aici se cade să trecem şi noi, cei care urmăm lui Hristos, căci nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi paharul mântuirii până nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii. Important nu este dacă suferi mult, puţin sau deloc, ci dacă foloseşti suferinţa ca mijloc de îmbunătăţire. Să nu adaugi la suferinţa pe care o ai o altă suferinţă: aceea a nedrep­tăţitului. Să nu uităm că Însuşi Mântuitorul S-a supus fără să cârtească unor chinuri nedrepte. Un adevărat creştin-ortodox mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, ştiute şi neştiute, iar în minte şi în inimă are cuvintele sfinte ale Mântuitorului: „Fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5).

Când un om colindă pe la vrăjitoare, descântătoare, spiritism... în fapt Îl ocoleşte pe Dumnezeu, ocoleşte ADEVĂRUL şi aleargă către minciună. Chiar Dumnezeu prin gura Sfântului Apostol Iacov ne-a dat următorul îndemn: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica pe el, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5:14-15).

Ne spune Sfânta Tradiţie că

Domnul Iisus Hristos S-a arătat într-o vedenie Sfântului Apostol Petru zicându-i: „Scoală-te Petre mergi la Apus, că acolo este nevoie să se arate lumina Mea şi Eu voi fi cu tine“. În acea vreme un vrăjitor pe nume Simon, era dus la Roma pentru a da socoteală de faptele lui. Acesta, ajuns acolo, a început iarăşi cu vrăjitoriile sale. Sfântul Apostol Petru văzând aceasta s-a aprins de râvnă pentru Dumnezeu şi a mers la casa vrăjitorului. La poartă Simon avea un paznic care nu i-a dat voie să intre. Sfântul Petru l-a întrebat: „De ce nu-mi dai voie să intru la acest vrăjitor care vă amăgeşte?“. „Nu-i vrăjitor, i-a răspuns paznicul, ci un zeu foarte puternic. Vezi acest câine - a mai zis el, arătând un câine fioros care stătea la poartă - omoară pe toţi cei care-l vorbesc de rău pe Simon“. Sfântul Petru s-a întors către câine şi i-a zis: „Simon este de la diavolul. Mergi şi spune-i că Petru Apostolul lui Hristos, vrea să intre la el!“ Câinele a mers şi i-a spus vrăjitorului cu glas omenesc tot ce-i zisese Sfântul Petru. Simon l-a invitat pe Sfântul Petru să intre înăuntru, dar acesta i-a zis: „Să ieşim afară şi de ai atâta putere, arată-ţi-o în faţa poporului!“ Şi a început Simon să facă multe năluciri, uimind şi mai tare pe cei din jur. Şi încercând să-l înfrunte pe Sfântul Petru, bizuindu-se pe puterea diavolească s-a urcat pe o clădire înaltă şi cu faţa acoperită cu frunze a vorbit poporului: „Romanilor, pentru că vreţi să-l urmaţi pe Petru, iată, eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea, şi voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia pe mâinile lor şi să mă înalţe la Tatăl din ceruri. De acolo voi trimite mari pedepse peste voi, pentru că n-aţi dat crezare cuvintelor mele“. Bătu din palme şi începu să fie înălţat de diavoli în văzduh. Poporul cuprins de uimire striga că de la Dumnezeu este zborul acesta. Atunci Sfântul Petru a început a se ruga lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, dă pe faţă înşelăciunea acestui vrăjitor, ca să nu se smintească poporul care crede în Tine!“ Pe urmă a strigat cu putere: „Vouă diavolilor vă poruncesc în numele Dumnezeului meu să nu-l purtaţi mai mult şi să-l lăsaţi acolo unde este acum!“ Vrăjitorul a căzut spărgându-şi trupul, şi tot poporul a strigat: „Cu adevărat mare este Dumnezeul propovăduit de Petru şi afară de El nu  este altul!“. Apoi Sfântul Petru a început să mărturisească despre credinţa în Iisus Hristos Cel răstignit.

              

    „Păcălicii“ sunt peste tot

Aproape fiecare localitate a Gorjului are o vrăjitoare sau un vrăjitor. Vrăjitoria este o meserie înfloritoare şi o afacere din care se scot, de la creduli şi disperaţi, milioane de lei. Surprinzător este că majoritatea clienţilor nu sunt oameni simpli, ci politicieni, procurori, ofiţeri, foarte mulţi medici, funcţionari din instituţiile de stat sau patroni care au făcut din consultarea vrăjitorilor un obicei mai frecvent decât deplasarea la Biserică (la un preot). Uneori, „intelectualii“ şi „elita“ Gorjului au parte de vizite acasă ale vrăjitorilor, chemaţi prin telefon. Dar asta nu se întâmplă doar în Gorj. Şi celelalte judeţe ale Olteniei se constituie ca fiefuri ale congregaţiilor de vrăjitoare.

 (Ziarul „Ediţie Specială de Oltenia“, 22.04.2003).

Ce se cade a face creştinii ca să se păzească de vrăjitori

Foarte mulţi oameni ai zilelor noastre stăruie în a crede că au „făcături“. În Biblie găsim cuvântul lui Dumnezeu spus prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Fiţi înţelepţi faţă de bine şi nevinovaţi faţă de rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana“ (Romani 16:19-20).

Pentru a fi păziţi de vrăji şi de lucrarea dracilor, să aveţi toţi, tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, atârnată la gâtul vostru cinstita CRUCE, căci şi creştinii din vechime aveau toţi, cruce la gâtul lor. Episcopul Tavromeniei, Pan­gratie, le dădea o cruciuliţă de lemn la gât tuturor celor pe care îi boteza, fiindcă foarte mult se tem diavolii de chipul cinstitei cruci şi fug de omul care o poartă la gât. Acest lucru înşişi dracii au mărturisit întrebaţi fiind cândva de Sfântul Ioan Vostrinul: „De care lucruri ale creştinilor vă temeţi voi dracii mai mult?“. Iar ei au răspuns că se tem de trei lucruri: Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi Crucea sfinţită pe care o poartă creştinii la gât. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învaţă că mare pază este atunci când creştinii fac cruce când încep lucrul, când mănâncă, când beau apă. Iar pentru cei ce se cunună să nu se teamă de „farmece“ (de făcături) ci să se spovedească înainte de nuntă dimpreună cu naşii lor, să se cunune făcându-se liturghia şi aşa să se împărtăşească cu Dumnezeu Tatăl.

„Atunci când vreun creştin voieşte a zidi casă, să cheme preotul să facă sfinţirea apei şi să citească rugăciunea cea din Molitfelnic, iar dacă, pentru împuţinarea credinţei, unora dintre creştini le arată dracii oarecare năluciri: la unii la morminte, la alţii în case sau în alte locuri, acolo se cuvine a chema preot să facă sfinţirea apei şi să stropească locul, şi, prin dumnezeiesc har, se risipeşte lucrarea dracilor“ (Sfântul Nicodim Aghioritul - „Hristoitia“).

                                     

Ghicitul

Ghicitul sau manţia este o practică foarte veche care deşi este osândită de Biblie şi de Sfânta Biserică, are o largă răspândire actuală şi numeroase aspecte:

                  ●  Chiro-manţia - ghicitul în palmă;

                  ●  Necro-manţia - vorbitul cu morţii;

                  ●  Ghicitul în cafea, cărţi de joc, oglindă, globuri de sticlă;

                  ●  Ghicitul în stele - zodiac sau horoscop;

                  ●  Oniro-manţia – ghicitul (tâlcuirea) viselor.

„GHICIREA“ în Evanghelie este păcat, zic cultele religioase: „Pe Domnul Dumnezeu să nu-L ispitiţi“ (Matei 4:7). Răspunsul nostru: La Taina Sfântului Maslu preoţii îndeamnă pe unul dintre credincioşii participanţi să deschidă Evanghelia cu mâna lor şi preotul se uită cu atenţie la pagina la care s-a deschis. Cultele religioase zic că aceasta este tot un fel de ghicire şi ca atare este osândită de Dumnezeu.Răspunsul la această problemă ni-L dă Domnul Însuşi: „Şi a venit în Nazaret... a intrat în Sinagogă şi S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea profetului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine (Luca 4:18). Nu este păcat a deschide cartea la întâmplare şi a citi ce este scris acolo. Ci un păcat ar fi când cineva, pentru bani ar deschide această carte ca să tălmăcească cele de acolo, aşa cum fac ghicitoarele. Şi dacă se ghiceşte, atunci ne aflăm în domeniul lui Simon Vrăjitorul, nu mai suntem în Evanghelie.

Zbor cu zeamă de mătrăgună

O vrăjitoare din judeţul Harghita, satul Tibot, pe nume Marenka
s-a lăsat de magie după ce a ajuns in iad (Ziarul Dracul nr.8 din 26 februarie – 4 martie, 2003, pag. 4).

Dupa lungi stăruinţe am reuşit să
stăm de vorbă şi cu fosta vrăjitoare care a renunţat definitiv la practicile magice, în urma unei întâmplări de natură să îngrozească pe cei mai slabi de îngeri. „Venise un baci la mine să-i găsesc oile furate de la stână, şi îl bănuia pe un fost cioban, care lucrase cu el, că ar fi hoţul. Am luat zeamă de mătrăgună, ca să intru în transă, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, şi în loc să mă desprind de trup şi să fiu imediat lângă persoana bănuită, să văd ce face, aşa cum se întâmpla de obicei, m-am trezit în mijlocul unui iad de întuneric. Mă simţeam groaznic, auzeam de undeva, de jos, ţipete, dar de văzut nu vedeam pe nimeni. Apoi au izbucnit jos, sub mine, flăcări, atât de mari că le simţeam dogoarea. M-am trezit înconjurată de nişte arătări groaznice cu ochi roşii, scăpărători. Îmi înlănţuiseră trupul şi voiau să mă doboare, în groapa cu foc de dedesubt. Şi parcă ştiam că, dacă am să mă las pradă lor, aş fi murit“.

      

                             Lupta cu demonii

„M-am chinuit să scap din strânsoare, dar mă ţineau de mâini şi de picioare, le simţeam atingerea scârboasă, ca de meduze, şi răsuflarea ce duhnea rău, ca de fiară sălbatică. Aş fi vrut să mă închin, dar nu mi-am putut elibera mâinile din strânsoarea lor şi atunci mi-am făcut cruce cu limba în gură, rugându-mă şi jurându-mi, că dacă scap de acolo, mă las de blestemăţii. Imediat, m-am trezit în casă, pe covor, iar sora mea şi baciul mă zgâlţiau într-una, fiindcă, ziceau ei, în timpul cât eu trăisem acele lucruri groaznice, îmi pierdusem de tot suflarea şi credeau că am murit. De atunci, chiar din seara aceea, mi-am ars toate lucrurile şi hainele de vrăjitoare şi am renunţat pentru totdeauna la blestemăţiile astea. Acum ţin toate posturile, mă rog mult, mă spovedesc, mă împărtăşesc, şi merg în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare la Biserică pentru că îmi dau seama că, fără ajutorul lui Dumnezeu, aş fi fost înlănţuită pentru totdeauna de demoni în fundul iadului, ca pedeapsă pentru fărădelegile mele“, a încheiat fosta vrăjitoare.

                             Descântecele

Descântecul este o practică ocultă, osândită de Biblie şi de Sfânta Biserică: „Să nu găzduieşti pe cel ce are meşteşugul de descântător... că urâciune este înaintea lui Dumnezeu“ (Deuteronom 18:11). „Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor“ (Maleahi 3:5). Descântecele sunt foarte vechi. Ele reprezintă o formă de superstiţie în legătură cu magia albă deoarece, după credinţa păgânilor şi a unor creştini nepricepuţi, ele se fac spre bine, adică pentru a vindeca boli şi a alunga spiritele rele. Materia principală a descântecelor este apa neîncepută, adusă de la trei, şapte, nouă izvoare care se amestecă cu un fir de busuioc ori cu un fir de mătură, cu fusul, cu cuţitul ş.a.

Pentru obţinerea leacului se pun uneori în apa ce se descântă cărbuni aprinşi ori miere, sare, usturoi, făină sau alte diferite buruieni: păpălău, lesnicior, laptele câinelui, ismă creaţă, iarba ciutei, săpunul calului, pătlagină... Dintre metale, descântătoarele întrebuinţează cositorul, pe care-l descântă. De asemenea, se mai foloseşte şi mercurul, supranumit în popor „argint viu“, foarte activ şi foarte otrăvitor, pe care-l dau pe cale orală.

                                Spiritismul

Diavolul atacă şi tăgăduieşte sfânta credinţă ortodoxă şi prin spiritism. Iată cum: spiritiştii fac adunările lor în anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La începutul şedinţelor de spiritism aprind lumânări, ca şi când ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar îşi fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă.

Sub masca sfinţeniei cheamă spiritele morţilor şi aşa înşală chiar şi pe unii din cei credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi n-ar spune rugăciuni. De aceea, trebuie să fie atenţi creştinii să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu prin slujbele Sfintei Biserici Ortodoxe.

La o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat un spirit ce trebuie să creadă  despre existenţa diavolilor. Răspunsul a fost prompt: „Nu există!“. Răspunsul a fost dat în mai multe locuri.

O altă întrebare adresată unui spirit, a fost dacă mai există o altă lume şi răspunsul a venit pe loc: „Nu mai există altă lume!“ Participanţii la şedinţă au întrebat atunci: „Dacă nu mai există o altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii???“. S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a mai auzit nimic.

Iată existenţa diavolului, iată „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44) care a înşelat pe mulţi creştini, şi-i mai înşală şi astăzi şi care chiar la înfricoşata judecată va avea îndrăzneala să zică: „Ce vrei Dumnezeule cu mine, nu vezi că mai mulţi s-au închinat mie, decât Ţie???”

Nu este de mirare că un cugetător îndepărtat de concepţia creştină ca Fehner, care a luat parte la şedinţele spiritiste şi a observat fenomenele de acolo, recunoaşte că este absolut imposibil de a compara doctrina religioasă spiritistă cu creştinismul, după cum nu se poate compara o cameră întunecoasă de şedinţe spiritiste cu o Biserică creştină, plină de lumină. Tot el ne spune că nici într-un caz nu pot fi comparate minunile creştine cu fenomenele problematice spiritiste.

Practicarea spiritismului este însoţită de urmări dăunătoare în latura vieţii morale, intelectuale şi chiar practice. Spiritismul abate atenţia oamenilor de la lucrurile şi fenomenele vieţii reale către domeniul problemelor şi năzuinţelor de dincolo de hotarele realităţii, în lumea fantasmelor, a obscurităţii şi misterelor. Apoi ocupaţia cu spiritismul deranjează sistemul nervos, le slăbeşte sănătatea, iar câteodată îi duce la nebunie şi chiar la sinucidere pe cei care iau parte la şedinţe. Aşa, de exemplu, în anul 1880 o tânără inteligentă din Petrograd, spiritistă convinsă, şi-a tăiat singură limba din porunca spiritelor şi a murit în cele mai groaznice chinuri, dar cu conştiinţa împăcată că a îndeplinit voia spiritelor.

Spiritismul sau necromanţia - zice Arhimandritul Nicodim Sachelarie - este o formă evoluată a vrăjitoriei. Oamenii care practică şi se ocupă cu spiritismul au satisfacţia că au ajuns departe, sunt cineva, ei se bucură că spiritele sunt la dispoziţia lor şi îi slujesc atunci când au nevoie, dar realitatea este alta: diavolul a pus stăpânire pe viaţa lor. Şi la noi la români, spiritismul are membri.

Din pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr înţelegem că: prăpastia aceea mare şi de netrecut este o piedică de a trece unii la alţii, respectiv de a veni spre a se arăta celor de pe pământ. Cel ce nu se leapădă de această îndeletnicire, nu poate fi primit la sfintele taine, şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria. Spiritismul este o doctrină demonică. Câteva elemente definitorii ale doctrinei spiritismului (după Allan Kardec) sunt:

  1. Dumezeu este mărginit şi a primit existenţa din haos;

  2. Mai sunt dumnezei subordonaţi Dumnezeului suprem;

  3. Dumnezeu este un arhitect, nu creatorul lumii;

  4. Există mai multe Sfinte Treimi;

  5. Hristos nu a adus mântuirea;

  6. Biserica nu poate să mântuiască pe nimeni prin Sfintele Taine, mântuirea vine prin reîncarnări şi evoluţie;

  7. Iisus Hristos este spirit superior şi este Dumnezeul solar al nostru. La treapta aceasta a ajuns El prin evoluţie;

  8. Duhul de om creat de Dumnezeu a trecut prin pietre, plante şi animale până a devenit trup uman;

  9. Spiritele pot comunica cu cei de pe pământ. Unele sunt bune (îngeri), altele sunt rele (draci);

10. După o anumită vreme spiritul se reîncarnează spre a se purifica.

În revista „Horoscop“ nr. 5 din iunie 2003, la pagina 41 scrie aşa: „FACEREA VRĂJILOR ÎŢI POATE ADUCE MULTĂ DISTRACŢIE!“. Şi pentru a înţelege cât de mult rău poate aduce acest îndemn, aparent nevinovat, dar de fapt diabolic, iată în continuare  mărturia tânărului Collin Ivy din Statele Unite care crescut fiind într-o familie dezmembrată, şi-a îndreptat paşii pe calea ocultismului.

„Aveam o lume a mea în care trăiam cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Într-o zi un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că este o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chips-uri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era un ritual pentru iniţiere. Atunci a avut loc iniţierea mea în practica WICCA. Wicca este o formă stră­veche de practicare de către femei a magiei druidice. Am pro­gre­sat repede ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit. Practi­carea vrăjitoriei m-a amăgit făcându-mă să mă cred atotpu­ternic şi că tot ce aparţine lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închină ca unui stă­pân. Simţământul atotputer­niciei (mân­dria luciferică) te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit. ÎNSĂ M-AM ÎNŞELAT! Într-o noapte o nevoie acută de a merge la toaletă m-a sculat din somn. Mi-am dat seama că nu mă pot duce fiindcă aveam trupul paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva eşti expulzat din grup. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală.

Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a spus că deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea, şi că am înaintat atât de mult în rău încât nu mai am nici o scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, mi-a dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacĂ exiŞti, ajutĂ-mĂ!“. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Apoi am auzit glasul lui Dumnezeu.

Spiritismul este în fond un amestec ciudat de hinduism, politeism, panteism, animism şi creaţionism. Spiritismul este total osândit de către Sfânta Scriptură: „Să nu găzduieşti pe cei ce cheamă duhurile morţilor, căci aceasta-i urâciune“ (Deuteronom 18:11). Dacă vă trimite cineva la cei ce cheamă morţii să-i spuneţi: „Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să întrebe oare pe cei morţi pentru soarta celor vii?“ (Isaia 8:19).

Ce părere are Biserica despre aceste practici?

 a) Bazându-se  pe poruncile lui Dumnezeu, Sfânta Biserică ce este „stâlp şi temelie a adevărului“ (1 Timotei 3:15) a condamnat de la început practicile vrăjitoriei, magiei, astrologiei, ghicitului, necromanţiei şi superstiţiile.

b) Sfinţii Părinţi ca Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa,  Ioan Hrisostom, Ciprian de  Cartagina şi mulţi alţii au demascat practicile magice ca demonice şi au pedepsit pe cei ce cădeau în astfel de păcate - mireni sau clerici - şi au excomunicat pe cei ce nu renunţau la ele.

c) Astfel, o serie de hotărâri (canoane) pedepsesc aspru practicile magice de orice fel:

► Privitor la superstiţii, Canonul 65 al Sinodului VI Ecumenic (691-692) condamnă credincioşii superstiţioşi care sar prin foc etc. cu depunerea, caterisirea - pentru clerici, sau cu afurisirea - pentru mireni.

► Privitor la vrăjitorie: Canonul 36 al Sinodului din Laodiceea (343) condamnă clericii care vrăjesc într-un mod oarecare, cu depunerea din treaptă şi chiar cu alungarea din Biserică excomunicarea.

Canonul 24 al Sinodului din Ancira (314) condamnă pe fermecători şi prezicători precum şi pe cei ce cred în ei la 5 ani de pocăinţă, în caz de renunţare şi părere de rău.

Canonul 3 al Sfântului Grigorie de Nyssa (+395) condamnă pe cei ce se duc la vrăjitori la pedeapsa celor ce au călcat credinţa (apostazie), adică la excomunicare în caz de nepocăinţă.

Privitor la jocurile de noroc, Canonul 50 al Sinodului VI Ecumenic spune: „Nici un mirean sau cleric să nu se joace cu zaruri sau cărţi de noroc (RULETĂ, BINGO, LOZ...) ... oricine va mai face asta de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească“.

d) Unii Sfinţi Părinţi au cunoscut direct magia: de exemplu Sfântul Ciprian a fost vrăjitor. După ce L-a cunoscut pe Dumnezeu, el a luptat împotriva practicilor magice, pe care le considera lucrări ale diavolului.

                                         Iubiţi credincioşi,

O întrebare ar trebui să ne stăruie în gând: „Unde este adevărul, la vrăjitoare sau la preoţi?“ Categoric la preoţi! Şi iată ce cuvânt ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre cei ce aleargă să se tămăduiască prin vrăji şi descântece: „Greutăţile ce vin asupra noastră în această viaţă: bolile, sărăcia, necazurile, ne sunt o adevărată uşurare şi ne slăbesc (uşurează) muncile iadului. Mai bine este să murim creştineşte, decât să mergem la vrăjmaşul lui Hristos. Ce câştigăm tămăduindu-ne (câteodată) trupul, alergând la vrăjmaşii vrăjitori, iar sufletul   pierzându-l??? Ce ne foloseşte puţină mângâiere pământească, iar dincolo să petrecem cu diavolii în focul veşnic??? Adu-ţi  aminte că nu-ţi vor lua durerile vrăjitorii şi descântătorii, ci numai te vor încărca cu păcate mai mari. Odată ce ai lăsat pe Dumnezeu şi alergi la diavol, cum te vei mai putea ruga? Ce vei răspunde lui Dumnezeu? Pentru ce-ţi pierzi sufletul pentru puţine necazuri şi boli, părăseşti pe Dumnezeu şi alergi la vrăjitori? Cum vei mai sta în Biserică? Cum te mai poţi împărtăşi cu Sfintele Taine? O, omule, de vei răbda bolile şi necazurile cu mulţumire, te vei mântui şi te vei număra cu mucenicii în ziua Judecăţii!“

Ham primul vrăjitor   

În urma potopului, numai Noe a supravieţuit cu cei trei fii ai săi şi soţiile lor. Unul dintre aceştia, pe nume Ham, a descoperit din nefericire arta magiei, şi a lăsat învăţătura magiei ca moştenire unuia dintre fii săi, care se numea Miţraim, din care descind neamul egiptenilor, al babilonienilor şi al persanilor. Popoarele ce existau pe atunci l-au numit Zoroastru, cinstindu-l ca pe cel dintâi fondator al vrăjitoriei, sub numele căruia există şi multe cărţi despre aceste subiect. Deci, concentrându-şi el mult şi de multe ori atenţia asupra stelelor şi dorind să fie cinstit ca un zeu printre ele, a început cum s-ar zice să scoată nişte scântei din stele şi să le arate pe acestea oamenilor, pentru ca cei neciopliţi şi neştiutori să fie uimiţi ca de o minune; şi dorind să sporească în această cinstire a sa, el repeta mereu această scamatorie, până ce a luat foc şi a fost mistuit de însuşi demonul pe care îl silea cu atâta agresivitate.

                                         Spiritismul

Spiritismul este fuga de lumină în întuneric, este căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte este cel invocat!) dacă nu crede ce spune Însuşi Dumnezeu? Cu ce pot fantomele rudeniilor noastre şi mediumurile şi toţi  vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Mariei şi al Martei, ci însuşi pe Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12:10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut? Au văzut morţi ridicându-se la Învierea lui Hristos. De ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel Înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul.

Creştinii trebuie să-şi amintească totdeauna de făgăduinţele pe care I le-au făcut lui Hristos la botez

Gândiţi-vă, fraţi creştini, că, atunci când aţi primit Sfântul Botez, v-a întrebat mai întâi preotul şi, mai mult, prin preot, v-a întrebat Hristos dacă vă lepădaţi de satana şi de toate lucrurile lui, şi de slujirea, şi de trufia lui. Şi, precum oamenii când doresc să cumpere vreun rob, îl întreabă mai întâi dacă vrea să-i slujească şi apoi îl cumpără, tot astfel şi Hristos v-a întrebat pe voi, creştinii, înainte să fiţi botezaţi, dacă îl respingeţi pe acel crud şi neomenos tiran, satana, şi toate lucrurile lui, şi slujirea lui. „Te lepezi de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui ?“ Şi fiecare dintre voi a răspuns prin mijlocirea naşului său, şi a spus că se leapădă şi că urăşte şi respinge nu numai pe satana, ci şi toate lucrurile şi slujirea, şi trufia lui. „Mă lepăd“.

Aşadar, acest cuvânt şi răspunsul pe care l-aţi dat când aţi fost botezaţi purtau acel „mă lepăd de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de orice slujire a lui, şi de orice trufie a lui“, acest cuvânt, spun, reprezintă o făgăduinţă şi un acord pe care le-aţi dat, fraţilor, ca să respingeţi pe satana şi lucrurile, şi slujirea, şi trufia lui, ca să iubiţi pe Hristos şi să-L slujiţi pe El, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „glasul acesta este un legământ faţă de Stăpân; şi aşa cum noi, cumpărând robi, pe aceştia, care sunt vânduţi, mai întâi îi întrebăm dacă vor să ne slujească, tot astfel face şi Hristos; deoarece urmează ca tu să fii primit spre slujire, mai întâi te întreabă dacă vrei să-l părăseşti pe acel tiran, neîndurător şi necuviincios; şi acceptă legămintele din partea ta; căci domnia Lui este nesiluitoare“ (Despre statui, 21).

Aşadar, deoarece un asemenea acord şi o astfel de promisiune I-aţi dat lui Hristos, că-l respingeţi pe satana şi slujirea lui, cum oare încălcaţi făgăduinţa aceasta şi acordul vostru ? Cum de îl părăsiţi acum pe Hristos, Căruia aţi decis să-I slujiţi şi cu tot sufletul vostru să-L adoraţi, şi mergeţi la vrăjitori şi vrăjitoare ? Sau, ca să spun şi astfel, mergeţi la diavol şi-l adoraţi prin diferite prevestiri şi farmece ? Nu aţi înţeles, nefericiţilor, că această făgăduinţă pe care aţi dat-o vi se va cere în chip de datorie în ziua Judecăţii? Nu aţi înţeles că acest acord trebuie să-l păziţi ca pe lumina ochilor, ca să-l daţi ca pe o moştenire neatinsă înfricoşatului Judecător? Nu aţi cercetat că acest cuvânt prin care atunci l-aţi dat ca răspuns, adică „mă lepăd de tine, satana, şi de toată slujirea ta, şi de toată trufia ta“, trebuie să-l învăţati şi să-l aveţi totdeauna pe buze ca să nu-l uitaţi? De aceea astfel vă porunceşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aceasta deci să spunem: mă lepăd de tine, satana, că acolo urmează, în ziua aceea, să ni se cerce acest cuvânt; şi să-l păzim, ca atunci această moştenire s-o înapoiem întreagă“ (Despre statui, 21).

Sperie-mă!...

De obicei, în cazurile în care s-au făcut vrăji, se speculează de către cei în măsură să rezolve corect aceste probleme şi se atinge cu succes o dublă coardă sensibilă a maselor de oameni, după observaţia psihologică a Părintelui Nicolae Steinhardt: nevoia de senzaţional „Sperie-mă!“ şi rigurozitatea numerică tip reţetă ca un răspuns la problemele fiecăruia.

Nevoia de senzaţional „Sperie-mă!“ îl determină pe „taumaturg“ care insinuează că ar avea darul profeţiei să dea următoarele răspunsuri ce pregătesc într-un fel „anestezia“ credulilor: „Ai cununiile legate“, „Cineva ţi-a făcut farmece“, „Ai argintul viu“, „Aici e un blestem de până la al nouălea neam“ etc.

Vrăjitoria - Cu duhurile la vorbitor

Hotărât lucru, nimic nu i-a înspăimântat şi atras în acelaşi timp pe oameni precum practicile oculte în care vrăjitoria ocupă un loc de frunte. De fapt, blamată, temută şi periculoasa artă a magiei, este nimic altceva decât prima formă de ştiinţă prin care omenirea a încercat să îşi explice misterele care o înconjoară. Nescutită de şarlatani, excese şi propriile tabu-uri, vrăjitoria rămâne şi astăzi un prag pe care orice curios îl trece pe propria responsabilitate!

 Vrăjitoria este un păcat înaintea lui Dumnezeu

Vreau să vă prezint în acest articol despre felul cum se leagă vrăjitoriile practicate în ţara noastră şi ceea ce spune Biblia. Este destul să deschizi orice ziar care prezintă publicitate ca să vezi despre diferite doamne care prezintă viitorul. Mai interesant este faptul că aproape fiecare dintre ele în poză este cu Biblia în mâna. Chiar înainte de a cunoaşte Biblia nu intră în capul meu cum poţi fi un vrăjitor dar în acelaşi timp să foloseşti un lucru sfânt.

Deocheatul şi descântecul

O uşoară durere de cap duce brusc la concluzia: „cred că m-a deocheat careva“ şi imediat după aceasta la gândul că: „trebuie să mă descânte cineva“. Iar descântecul de multe ori conţine rugăciunea „Tatăl nostru“ zisă ca formulă magică, apoi semnul crucii şi de multe ori unele bolboroseli care nu se aud, iar câteodată şi frecarea mâinii drepte în zona venelor. Descântecul se vrea a fi un fel de vrăjitorie, o formulă magică care dezleagă deochiul, un mod rapid de a alunga „chipurile“ duhul rău care-ţi dă dureri de cap. Cu descântecele şi deochiul se ocupă ţigăncile vrăjitoare, cu scopul vădit de a mai face câte un ban. Pentru a convinge mai uşor pe cei slabi în credinţă, şi pentru a le arăta că descântecele nu sunt păcat, ţigăncile folosesc în ritualul lor o cruce, icoane şi fel de fel de obiecte bisericeşti, amestecând răul cu binele, asociind vrăjitoria unui scop nobil. Sfântul Apostol Pavel întâlnind un vrăjitor pe nume Elimas, în Salamina, care încerca să stea în calea propovăduirii Evangheliei lui Dumnezeu, a privit ţintă la el şi a zis: „O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână“. Atunci proconsulul, văzând ce s-a făcut, a crezut, mirându-se foarte de învăţătura Domnului.

Păcatul apelării la vrăjitorii, farmece, descântece şi alte lucruri diavoleşti, oculte în scopul dobândirii de ajutor

Trebuie să fim conştienţi că există cele două realităţi: Dumnezeu şi satana. Bunul Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă satana nu doreşte mântuirea noastră şi vrea să ne ducem cu el în iadul cel veşnic. De aceea întinde fel de fel de curse omenirii pentru a prinde pe cât mai mulţi. Întinde multe momeli printre care momeala aceasta a ocultismului, vrăjitoriei, despre care se crede că ar fi binefacătoare. Satana, fiind spirit, ia diferite înfăţişări, cunoaşte tot trecutul vieţii noastre, lucrează prin oameni, prin animale şi prin obiecte, are puterea de a distruge şi aceasta o face servindu-se de oamenii înrăiţi, cu mintea pervertită şi întunecată de patimi. Oamenii vrăjitori, spun Sfinţii Părinţi, vor fi cel mai aspru pedepsiţi de Dumnezeu, deoarece ei, conştienţi fiind, se leapădă de Dumnezeu încă din această viaţă, de bună voie chiar. Dumnezeul lor devine satana; lui i se închină toată viaţa, lui îi slujesc, lui îi aduc jertfe.

Spunea cândva un mare părinte, următoarea întâmplare: pe când era preot într-o comună din Moldova a venit să se spovedească la el o vrăjitoare cam de 60 de ani. După ce si-a spus toate păcatele din copilărie, toate relele ce făcuse oamenilor prin vrăjitoriile ei, acel părinte i-a dat canonul necesar pentru ispăşirea acestor păcate. Unul din canoane i-a fost acela de a nu se împărtăşi 7 ani de zile. Auzind acea femeie că preotul nu-i dă împărtăşania, deoarece nu avea cum să o poată împărtăşi din cauza păcatelor ei, a intrat diavolul deznădejdii în ea spunându-i că nu va mai trăi atâţia ani şi va muri neîmpărtăşită. Şi biata femeie primind gândul acesta al deznădejdii de la satana, după ce a ieşit de la spovedanie, parcă a intrat un duh în ea; a început să alerge atât de tare pe drum încât s-a izbit cu capul de o stâncă şi a murit pe loc. La înmormântare, bineînţeles că a fost chemat preotul ce o spovedise. El o cunoştea foarte bine pentru că tocmai o spovedise şi şi-a dat seama că diavolul deznădejdii i-a făcut un asemenea rău. Toată viaţa săraca femeie slujise satanei şi iată că nu a lăsat-o până când nu a luat-o la el. La înmormântare preotul a pus epitrahilul pe trupul ei în sicriu, în momentul citirii dezlegării. Pe când citea acea dezlegare, preotul a observat cum epitrahilul se lăsa în sicriu. La sfârşitul rugăciunii, incredibil, trupul acelei femei vrăjitoare dispăruse. Toată lumea rămăsese încremenită. În urma acestei întâmplări, preotul acela care avea o viaţă de sfinţenie s-a rugat lui Dumnezeu câteva zile cu post să-i descopere această minune. Dumnezeu i-a descoperit că satana şi-a luat acea ucenică a lui cu trupul ei pământesc. Aşa cum fiecare om în momentul încetării din viaţa trece prin nişte judecăţi ale lui Dumnezeu, aşa a arătat că vrăjitorii sunt cei mai aspru pedepsiţi. Ei de bună voie s-au lepădat de Dumnezeu şi s-au închinat diavolului; de aceea atunci când mor îi ia cu trup cu tot, deci nu mai trec prin acele judecăţi. Este o mare greşeală când cineva apelează la vrăjitori pentru a li se îndeplini o dorinţă în casă. Se poate îndeplini pe moment acea dorinţă cu puterea satanei, însă nu are viaţă lungă, nu poate avea un efect îndelungat. Sunt cunoscute atâtea cazuri când unii părinţi şi-au căsătorit copiii cu ajutorul farmecelor. Totul a fost foarte bine pe moment, însă nu a durat mult timp şi a venit inevitabila despărţire. Trebuie să fim conştienţi că diavolul nu ne face nici un bine pentru viaţa noastră. Tot binele săvârşit prin vrăji nu numai că nu are viaţă lungă, ci şi distruge totul. Trebuie să ne ferim a merge la vrăjitori ca şi cum am pune mâna pe foc.

Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucureşti, 2006; Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 1994; http://Biserica.org/publicaţii/1995/noVII/07-index.html; Veronica Dijmărescu-Niculescu http://noinu.rdscj.ro/lanoi.htm); Preot Sorescu Gabriel, Apologetica iubirii; Protosinghel Nicodim Măndiţă,  „Capcanele Iadului“, „Oglinda duhovnicească“; Marler John & Andrew Wermuth, „Tinerii vremurilor de pe urmă“, Editura Sophia, Bucureşti 2002. www.sfaturiortodoxe.ro; Sfântul Clement Romanul, Memorii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007;)

O, Preasfântă şi Preacurată Maica lui Dumnezeu, ceea ce eşti zori şi leagăn al mântuirii noastre, icoana smereniei şi ascultării, apărătoarea şi milocitoarea noastră la scaunul lui Dumnezeu, neîncetat roagă-te pentru noi, împreună cu SfinţiiApostoli!

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE LUMÂNARE, CANDELĂ ŞI MÂNTUIRE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI                                         DESPRE

         LUMÂNARE, CANDELĂ ŞI MÂNTUIRE

Motto: „Şfeşnicul íl va aprinde Aaron şi fii lui, de seara până dimineaţa, ínaintea Domnului. Aceasta este lege veşnică pentru fiii lui Israel din neam ín neam (Ieşirea 27:21).

                                                                         Preot Ioan

Ce este lumânarea?

Lumânarea este un obiect de cult, făcută dintr-un fitil
(fir de bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se toarnă ceară topită; prin răcire aceasta se solidifică şi susţine fitilul care, arzând, topeşte încet ceara din jurul lui şi dă o lumină mică, strălucitoare. Aceste lumânări se aprind în Biserică, pentru vii şi pentru morţi. Pentru anumite ceremonii religioase şi Sfinte Taine (Botez, Cununie) se folosesc lumânări mari din stearină şi ceară; înainte de apariţia electricităţii, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind puse în sfeşnice sau candelabre.

Ce semnificaţie are lumânarea?

Lumânarea este un simbol şi o jertfă. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa oricărui creştin ortodox.  Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos. Lumânarea este o jertfă pentru o cumpăram cu bani.  

Aşadar să nu uitaţi: lumânarea este doar UN SIMBOL şi o JERTFǍ şi nimic mai mult. Spun asta pentru că ín zona Olteniei oamenii spun că acela care a apucat lumânare aprinsă când a murit merge ín lumina lui Dumnezeu, adică s-a mântuit. NU ESTE ADEVARAT !!! Pentru a ne mântui sufletele trebuie să fim spovediţi şi ímpărtăşiti cel puţin ín cele patru posturi mari ale anului: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun. Degeaba a apucat cineva lumânare aprinsă dacă nu s-a ímpăcat cu Dumnezeu prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Chiar dacă apucă 5000 de lumânari aprinse, tot la osânda veşnică merge… Lumânarea n-a botezat pe nimeni, lumânarea n-a cununat pe nimeni, lumânarea nu iartă păcatele nimănui şi nu dă viaţă veşnică. Aceste Sfinte Taine le săvârşeşte Iisus Hristos prin preot ín Duhul Sfânt.

Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos. Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos. La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi pe toată viaţa. Lumânarea care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, sau după ce a murit, arată ce-i dorim noi ce ne rugăm pentru el: ca sufletul lui să fie aşezat in lumina lui Hristos şi nu ín negura iadului. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Împărtăşania, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumânarea şi lumina în general

În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme.
Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam“ (Levitic 30:8). Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul său: «Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit“» (Levitic 24:1-2).

În vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea Sfintelor Moaşte, ş.a.m.d.

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană“ (Berdiaev). Lumina lumânărilor ca şi mireasma tămâiei este  expresia  credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul folcloric „Moartea lui Fulger“. Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo:

                    „Cu făclioara pe unde treci                  

                     În noaptea negrului pustiu                  

                     Credinţa-n zilele de-apoi

                     Dai zare negrelor poteci                       

                     Pe-un drum de veci...                            

                     E singura tărie-n noi...“

Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină“ (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi al necredinţei: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi“ (Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit“ (Isaia 60:1). Mântuitorul Însuşi se numeşte pe Sine lumină: „Eu, Lumină  am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12:46).

Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ ce poartă o lumină mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat şi Dumnezeu adevărat). Sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Cele cu şapte lumânări închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.

Sfântul Simeon al Tesalonicului arată semnificaţia luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie „tăria cerului şi planetele“. Sfeşnicele cu o lumânare se aprind la Proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe şi la Sfânta Liturghie. În dreptul icoanelor împărăteşti, pe soleie, stau sfeşnicele mari împărăteşti în care ard una sau mai multe lumânări, în timpul Liturghiei.

Ce simbolizeaza lumânarea aprinsă?

Lumânarea aprinsă exprimă credinţa neabătută în Hristos a creştinului care se împărtăşeşte. Cât este de adevărată flacăra care arde real! Înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte şi acum s-a înfiinţat. Flacăra lumânării reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăşi şi iarăşi, prin Sfânta Împărtăşanie. Trebuie să înţelegem că este nevoie să ţinem şi lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că Îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până în clipa de faţă şi acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă.  Dacă ne împărtăşim mergem cu lumânarea aprinsă, pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Aşa se întâmplă şi cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul dragostei lui.

 Rostul lumânării este să ardă... omul trebuie să se roage...

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să  lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă. O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti , dar eşti mort“ (Apocalipsa 3:1). El nu se roagă pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.

Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă, ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine. Sfinţii Părinţi se rugau  pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şI şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune. Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm să murim ca o lumânare! Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!“

Candela

Numele de candelă vine din limba greacă - Kandila sau din slavonă - Kanudilo, care înseamnă lampă veghetoare.  În afară de lumânări în Sfintele Biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi lumânările. Candelele sunt aprinse în altar şi în interiorul Bisericii. Deasupra Sfântului Chivot de pe 

Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit, în cinstea ei, o lumină din candela ce este suspendată, de obicei, de Crucea ce străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candela este un obiect de cult folosit în Sfânta Biserică pentru a lumina în faţa unei icoane, unde este suspendată sau aşezată pe un suport fixat  pe rama icoanei; suportul are forma unui pahar din metal, marmură sau ceramică, ce poate fi încrustat şi în care se pune un pahar de sticlă care conţine untdelemn. La suprafaţa untdelemnului se pune o feştilă care se aprinde şi care arde până se consumă tot uleiul din pahar. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire a sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în Biserică cât şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la capătâiul morţilor.

                          Iubiţi credincioşi,

Acum ştim ce este lumânarea şi ce este candela: sunt un simbol şi o jertfă. Simbol pentru că simbolizează lumina pe care o dorim atât în viaţă şi mai ales după moarte şi jertfă pentru că dăm bani pe ele. Atunci când aprindem lumânarea sau candela pentru a ne ruga, în zilele obişnuite sau în sărbătorile religioase, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Copil fiind, bunicuţa mea mă îndemna mereu să ţin candela aprinsă cât mai mult posibil pentru că oamenii şi casa în care arde o candelă sunt păziţi de un înger al lui Dumnezeu.

Însă, din lipsă de cunoştinţe religioase unii oameni exagerează în ceea ce priveşte împortanţa lumânării sau a candelei. La un cabinet medical s-a prezentat o pacientă care s-a îmbolnăvit de inimă (hipertensiune, adică i-a crescut tensiunea foarte mult) numai de frică să nu moară cumva fără lumânare. Grija dumneaei nu era să nu moară nespovedită şi neîmpărtăşită ci ca nu cumva să moară fără lumânare aprinsă. În unele zone ale ţării noastre, mulţi cred în mod greşit că un om care nu s-a rugat, n-a postit, n-a mers Duminica la Biserică, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, va fi mântuit dacă va muri cu lumânarea aprinsă. Lumânarea nu mântuieşte pe nimeni. Mântuitorul lumii este Iisus Hristos. Prin urmare, când cineva este pe moarte trebuie să alergăm pentru a aduce mai întâi preotul şi apoi să aprindem lumânarea. Sfinţii mucenici, Sfinţii martiri când au pătimit murind pentru credinţa în Hristos nu aveau lumânare aprinsă şi s-au mântuit. De aceea ori de câte ori ne rugăm să aprindem o lumânare sau o candelă şi să zicem pe lângă celelalte rugăciuni şi pe aceasta: Sfintilor, rugati-va lui Dumnezeu si pentru noi, pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin !

          Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Preot Miron Mihăilescu, Iubind ca Dumnezeu, Editura Cristiana, 2004; Mănăstirea Diaconeşti, Povestiri, Editura Sophia, 2004; Preot profesor Dr. Ene Branişte, Profesor Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001.

În cadrul cultului lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice. La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeavă, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi din evrei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele în cultul creştin.  

„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ (Matei 25:1). „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele“ (Psalm 118:105).

Când se arde candela, în faţa Sfintelor icoane, îngerul candelei, înger păzitor care stă mereu în casă cât
arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul pleacă din această lume materială. Stă deci atâtea zile cât ai ars candela în casa ta, pe care o păzeşte şi o ocroteşte de orice rău, iar când sufletul tău va pleca dincolo, tot atâtea zile te plimbi prin Rai şi ai să te îndulceşti de acele bunătăţi, chiar dacă tu nu ai reuşit să te mântuieşti cât ai trăit pe pământ, şi numai după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la icoanele din casa ta pe pământ, numai atunci te duci la locul rânduit de Dumnezeu după faptele tale din viaţă.

Când ai aprins şi ai ars mereu candela la icoane, 24 de ore în şir, îngerul candelei îţi aduce şi sădeşte în grădina ta care o face în Rai, ca răsplată pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi cu credinţă, îţi aduce o floare din care s-a făcut uleiul sau un pom dacă era ulei de măslin. Iată cum ţi-ai pregătit grădina ta în ceruri încă fiind tu în viaţă şi pe pământ.

Dacă ai aprins candela şi ai plecat de acasă şi între timp candela s-a stins, primul lucru pe care îl faci, spălându-te mai întâi pe mâini, este s-o aprinzi. Îngerul nu mai pleacă, iar dacă te iei cu alte treburi şi neglijezi aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai după ce tu o aprinzi din nou.

Dacă tu ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă, chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări, adică se întâmplă, cu voia lui Dumnezeu, să mori pe drumuri sau în altă parte decât în casa ta şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare, cu lumina candelei te însoţeşte îngerul pe drumul de dincolo, se socoteşte deci că ai lumânare aprinsă şi nu mori în întuneric. Când aprinzi candela sau adaugi ulei, adu-ţi aminte de turcul acela care aprinde în fiecare zi candela la icoana Sfântului Nicolae (icoana o luase dintr-o Biserică creştină pe care o jufuiseră semenii săi după căderea Constantinopolului) şi de minunea ce i s-a făcut cu prinderea hoţului ce îi prădase casa în lipsa sa. Este bine să dai de pomană, pentru mântuirea sufletului tău candele. Dumnezeu şi Maicuţa Domnului să vă aibă sub Sfântul Acoperământ. (Din sfaturile părintelui Nicolas, Mănăstirea Marea Meteora, Grecia).

         De ce aprindem candela înaintea icoanelor

În primul rând – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela ne aminteşte de  lumina cu care Hristos  luminează sufletele noastre.

În al doilea rând – pentru a ne reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12:36; Luca 16: 8).

În al treilea rând – pentru a ne mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).

În al patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire cerească  poate dărui.

În al cincilea rând – pentru ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei bineplăcuţii ai Săi. 
În al şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.

În al şaptelea rând – pentru a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar  împodobi cu toate virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. 

În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3). Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică  înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).

           Candela Bisericii arde pentru toţi!

            

                            

Fie ca Lumina lui Hristos să  strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina unei singure candele!!