Ce spunea Sfantul Ioan Maximovici, despre sosirea falsului Mesia

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi. Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

Despre Antihrist

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist.Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.
Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.
Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov[1] a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.
Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.
Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine”. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi – şi cu voinţa, şi cu conştiinţa – vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice”, doi „măslini arzători”, „doi drepţi”. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.
Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge”. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Sfârşitul umanităţii

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice.

În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde”. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într- o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.
Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi a l chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.
Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va des coperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, suflet ul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.

"E bine aşa"?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Beţivul si nevasta lui.

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!?
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!?
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

Aforisme duhovnicesti

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

"Iubirea este lumina care izvorand din misterul Sfintei Treimi se revarsa in cascade asupra lumii,cuprinzand aceasta lume in circuitul slavei divine,pentru a se intoarce inapoi la obarsie.
Aceste raze ale iubirii divine,ravarsandu-se peste lume,o inunda in bunatate,in frumusete si intelepciune"(Pr.prof.dr.Ilie Moldovan).

"In aceasta lume, fiecare isi are ascultarea: unul este imparat, altul patriarh, altul bucatar sau fierar sau invatator, dar Domnul pe toti ii iubeste, si mai mare rasplata va fi aceluia care mai mult iubeste pe Dumnezeu.

Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toata inima, din toata mintea, din tot sufletul. Dar fara rugaciune cum poti iubi ? De aceea mintea si inima omului trebuie sa fie totdeauna slobode pentru rugaciune. " (Sf.Siluan Athonitul).

"Omul care ajunge la desavarsire se ridica la demnitatea ingerilor"(Sf.Vasile cel Mare).

"Lasa-te prigonit dar nu prigonii;lasa-te rastignit dar nu rastignii(Sf.Isaac Sirul)."Rabda necazurile pentru ca in ele cresc si se educa virtutiile,asa cum cresc rozele intre maracini"(Sf.Nil SINAITUL

"Nu este nimic mai dulce decat tristea dupa Dumnezeu"(Sf.Ioan Gura de Aur).

Fii intelept si inchide gurile celor ce te graiesc de rau cu tacerea"(Sf.Antonie cel Mare).

"De te vei ruga pentru vrajmasi va veni la tine pacea"(Sf.Siluan Athonitul).

"Sa-ti fie dragostea pentru oameni din pricina lui Hristos iar pentru Hristos din pricina lui Insusi"(Toma de Kemp).

"Roaga-te lui Dumnezeu ca si cum L-ai vedea pentru ca El in mod precis te vede"(Avva Nosteron).
"Iarta-i aproapelui tau o suta de dinari pentru ca Dumnezeu sa-ti ierte o mie de talanti"(Sf.Tihon din Zadonsk).

"Fie-ti teama de Dumnezeu nu ca un chinuitor,ci teme-te de El din dragoste"(Sf.Atanasie cel Mare).

"Nu fii iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu;nu fii cu placere de sine si vei fi iubitor de frati"(Sf.Maxim Marturisitorul).

Nu te teme de moarte,pentru ca Dumnezeu a pregatit totul ca sa fii mai Presus de ea(Sf.Isaac Sirul)

.A te ruga pentru aproapele e tot una cu a-ti varsa sangele(Sf.Siluan Athonitul).

"Adu-ti aminte de Imparatia Cerurilor pentru ca amintirea ei sa te atraga putin cate putin spre cautarea ei"(Avva Isaia).

"Nu-l osandi pe aproapele tau;tu ii cunosti pacatul,dar pocainta nu o cunosti"(Avva Dorotei).

"Iubirea de Dumnezeu e extatica,facandu-ne sa iesim din noi insine"(Sf.Dionisie Areopagitul).

"Nu exista cunoastere mistica fara iubire"(Ioan al Cruci)."Chipul slavei sunt desi port urmele pacatului"(Sf.Grigorie de Nyssa).

"Inceputul si sfarsitul mantuirii este dragostea"(Sf.Antonie cel Mare).

"Crucea este poarta tainelor"(Sf.Isaac Sirul)."Urmeaza-ti constiinta fara abatere,staruind sa nu-ti ingadui sa faci ceva potrivnic,nici chiar de-ar fi sa mori"(Sf.Teofan Zavoratul).

"Razboiul sufletului cu vrajmasii tine pana la mormant".(Sf.Siluan Athonitul).

"Activitatea prin care ajutam la formarea semenilor si a noastra se cristalizeaza in virtuti care culmineaza in iubire"(Pr.Dumitru Staniloae).

"Nelinistit este sufletul meu pana nu se va odihni intru Tine,Doamne"(Fer.Augustin).

"Este mai bine sa-ti marturisesti pacatele decat sa-ti impietrest inima"(Sf.Clement Romanul).

" Trebuie mai intai sa te cureti pe tine insuti , si abia apoi sa inveti pe altii curatia; trebuie mai intai sa te faci pe tine insuti intelept, si abia apoi sa inveti pe altii intelepciunea; trebuie mai intai tu insuti sa devii lumina, si abia apoi sa-i luminezi pe altii; trebuie mai intai sa te apropii tu insuti de Dumnezeu, si abia apoi sa-i conduci pe altii la El; trebuie mai intai sa devii tu insuti sfant , si abia apoi sa-i sfintesti pe altii".( Cuviosul Iustin Popovici

Sufletul trebuie sa-L iubeasca nesaturat pe Dumnezeu si asa mintea nu va mai fi robita de nimic,ci va ramane cu toata puterea in Dumnezeu.(Sf.Siulan Athonitul).

Care este numele corect al Mântuitorului – Iisus sau Isus

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Am o mare rugăminte, numele Domnului se scrie Iisus, deoarece Isus din greaca veche înseamnă “măgar”. Iertare pentru remarcă dar consider necesar a o invoca aici pentru că nu pot să citesc astfel numele Mântuitorului. Multumesc pentru înţelegere. Doamne ajută!

Cand am auzit această interpretare am mers să fac investigaţiile necesare şi în primul rând am verificat Noul Testament în limba greacă. Desi nu am scris nimic dupa ce m-am edificat,am sa o fac acum caci discutia se tot repeta.
“Iăsous” este transliteraţia exactă a felului cum se scrie numele lui Isus în Noul Testament din limba greacă. Cu părere de rău, nu dispun de caracterele (fonturile) necesare ca să redau exact cum se scrie în limba greacă. Deci, nu este nici Iisus şi nici Isus, dacă ne referim la felul exact cum este scris numele Mântuitorului în limba greacă.

“Onos” este transliteraţia exactă a cuvântului din Noul Testament în limba greacă care în limba română este tradus “măgar”. Deci, nici pe departe nu sună asemănător şi nu poate fi confundat. Pentru siguranţă am mai verificat odată care este traducerea cuvântului “măgăruş” în limba greacă şi este ” ‘onarion”. Nici pe departe nu seamănă la pronunţare cu cuvântul “Iisus” sau “Isus”.
In greaca se folosesc cuvintele: "onos", "polos", sau "upozughion", iar in ebraica : חמור
Şi dacă am pomenit despre acest animal, este important să menţionăm că pe un măgăruş a încălecat Domnul Isus când a întrat în Ierusalim aşa cum scrie Evanghelistul Ioan:

Isus a găsit un măgăruş, şi a încălecat pe el, după cum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” (Evanghelia după Ioan12:14-15)

Faptul că Domnul Isus a întrat astfel în Ierusalim a avut o semnificaţie dublă. Prima este că a mai arătat încă odată oamenlor smerenia în care a venit pentru ai mântui de la pierzarea veşnică. A doua semnificaţie a fost pentru a le da prilejul oamenilor să recunoscă în El pe Mesia cel profeţit de prorocul Zaharia care a scris:

Saltă de veselie, fiica Soinului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. (Zaharia 9:9)
Si atunci de unde totusi aceasta scriere diferita a numelui mantuitorului intre ortodocsi si catolici sau alte culte occidentale,mai putin anglicanele,unde Jesus este clar.?In paranteza fie spus nu imi este clar de ce singular este -ortodox-si pluralul este-ortodocsi.

''Fereste-te de basmele lumesti si bãbesti. '' (1 Timotei 4:7 )

Aici intra si ce tot scriu de ani de zile ca la biserica mergem cu pomelnic nu cu acatist,acatistul fiind un cantec de multumire,cel mai ades catre Maica Domnului.

De ce protestantii, greco-catolicii si alte denominatiuni scriu ISUS cu un " I ", iar ortodocsii cu doi " I " (IISUS) ?De ce in Biblie traducerea Cornilescu este scris cu un '' i'' si in versiunea Biserici Ortodoxe cu doi de ''i''?

Problema scrierii numelui lui ISUS este o problema minora in judecarea spiritualitatii cuiva. Este pur si simplu o problema de redactare. Ortodocsii invoca doua motive pentru care folosesc numele IISUS (cu doi "i" ) .

1. In limba greaca, limba in care s-a scris in original Noul Testament, apare (ca pronuntie fonetica) numele "Iesu Hristu", cu un "u" lung (in Hristu). Numele "Iesu" provine de la ebraicul (ebraica a fost limba originala a Vechiului Testament) "Jehosua", care inseamna "Jahwe (Dumnezeu) este Mântuitor" (Matei 1.21) . In ambele cazuri numele incepe cu "Je", care in pronuntia curenta devenea un "i" lung. Motivul pentru care noi ortodocsii consideram necesar ca in româneste sa se scrie IISUS in loc de ISUS ar fi pentru pronuntarea numelui cit mai aproape de forma originala.

2. In vremea lui Iisus, numele acesta era foarte obisnuit in Palestina (cum ar fi la noi "Ion" ) . Teologii ortodocsi au considerat necesar sa foloseasca numele "IISUS" pentru Mântuitorul, pentru a se face distinctie intre IISUS HRISTOS si ceilalti oameni care aveau numele "ISUS". Deci, pentru a sublinia unicitatea lui Hristos.

Motivele acestea reprezinta alegerea pe care am facut-o noi ortodocsii. Desigur, acestea sunt doar o problema de redactare textuala, fara importanta asupra relatiei oamenilor cu Dumnezeu. Cei care au ales numele "ISUS" nu pot fi considerati incorecti, deoarece vocalele lungi in limba romana nu se transcriu neaparat prin dublarea vocalei respective (de ex: in cuvântul "mic", vocala "i" este scurta; in cuvântul "inima", vocala initiala "i" este lunga.(este vorba de -i- de la inceputul cuvantului) . Se foloseste adaugarea unui "i" atunci când s-ar face confuzie intre cuvinte. De ex: "copii" este cuvântul la plural nearticulat; "copiii" este acelasi cuvânt, dar articulat). Referitor la cuvântul "ISUS", sau "IISUS" nu este nici o greseala ce nume se scrie. Este o problema de optiune personala .

Aceasta problema nu trebuie sa reprezinte un motiv de disputa intre culte. Ce s-ar putea zice despre numele "Jesus" (pronuntie: "Gizaz" ) la englezi, sau despre "Elninho" (pronuntie "Elninio" ) la portughezi ? Sunt ei mai putin credinciosi, sau mai putin corecti din cauza ca pronunta numele in acest fel ? E o problema de limba si de optiune libera.

Asadar :

''Fereste-te de basmele lumesti si bãbesti. '' (1 Timotei 4:7 )
''Fereste-te de întrebãrile nebune si nefolositoare, cãci stii cã dau nastere la certuri.'' (2 Timotei, 2:23 )

''Fereste-te de vorbãriile goale si lumesti; cãci cei ce le tin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu.''( 2 Timotei 2:16)

UTILE ,PENTRU SANATATEA TA: Șapte reguli filocalice pentru restabilirea sănătă...

UTILE ,PENTRU SANATATEA TA: Șapte reguli filocalice pentru restabilirea sănătă...: 1. Starea de bine mintal grabeste refacerea fizica Este regula numarul unu, si toate celelalte sunt detalii ale ei. Starea de bine me...

MA ROG PENTRU SUFLETELE OAMENILOR

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Preotul Andrei Cotruţă. Foto: Dinu Rusu

Timpurile foarte grele pentru credinţă, anii ateismului scrântit, nu au împiedicat familia Cotruţă de la Scumpia, Făleşti, să ţină cuvântul Domnului la loc de cinste. Chiar dacă erau numiţi „credincioşi”, doar pentru a-i înjosi şi a-i considera întunecaţi, ei nu se sminteau la vorbele răutăcioase ale oamenilor, ci aveau frică de Cel de Sus.

Peste ani, unul dintre copiii familiei Cotruţă, Andrei, împlineşte visul tatălui şi se face preot. Îl găsesc slujind la Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria de la Hagimus, Căuşeni, fiind unul dintre cei mai respectaţi şi căutaţi duhovnici ai Basarabiei.

Mă huiduiau „Credinciosul”

S-a născut şi a crescut pe vremea când cei care credeau în puterea lui Dumnezeu erau desconsideraţi şi trecuţi în lista rătăciţilor. Poreclit în semn de batjocură „credinciosul”, nu prea înţelegea ce se întâmplă cu adevăratelea.

„Mereu mă întrebam de ce sunt batjocorit? Nu fur, nu fumez, nu umblu hoinar. Credeam că dispreţul acesta e doar din partea unor membri necunoscători ai societăţii, dar la şcoală eram necăjit chiar şi de profesori”, spune părintele Andrei.

Atunci când a păşit pentru prima dată pragul şcolii au şi început pedepsele sau, mai bine zis, răfuielile.
E trecut din clasa unde erau copii din mahala şi pe care-i cunoştea în una în care să se simtă străin şi singur. Dar şi în aceasta i se alege un loc „potrivit” – ultima bancă.

Deşi conştientiza că va avea probleme, mergea la biserică, urmând îndemnul părintesc. Sigur, şicanele apăreau, fel de fel de vorbe urâte şi note mai mici.

„Eu am iubit foarte mult şcoala. Gândeam că doar cartea mă va ajuta să trăiesc mai bine. În şcoală am avut multe probleme cu profesorii, mă străduiam să învăţ, pentru a nu fi discreditat. Îmi ziceam că nu pot fi desconsiderat dacă am să fiu un elev bun. Mi se spunea: „da eşti elev bun, dar taică-tău te întunecă şi nu ştii ce e cu tine”, povesteşte duhovnicul.

„Eram bucuros când am citit pentru prima dată în strană. Era o linişte deosebită. Această atmosferă mi-a dat curaj să mai vin să citesc, să fiu alături de corişti. Bucuria, însă, a căzut în scârbă. Au fost turnători care au spus că am citit la biserică. Luni m-au scos la careu şi m-au pus să merg de-a lungul tuturor şi ei mă huiduiau: „Credinciosul!”, îşi aminteşte părintele Andrei.

Uneori, îi trecea prin gând să părăsească şcoală, dar taică-său îi vorbea: „Lasă că o să vină timpul când Dumnezeu o să le orânduiască pe toate la locul lor, se vor deschide bisericile şi profesorii o să vină să plângă, mulţi o se regrete, o să-şi ceară iertate. Cine n-o să audă chemarea lui Dumnezeu o să ardă în foc!”.

Bogăţiile sufletului sunt cele mai de preţ

A absolvit şcoala şi s-a ales cu o caracteristică bună, doar că se încheia cu menţionarea „ideologic nu este dezvoltat”.
Însă, atunci când susţine examene de admitere la Colegiul de Telecomunicaţii din Chişinău, pesemne, membrilor comisiei le scapă calificativul.

După absolvirea acestei instituţii îşi satisface serviciul militar, apoi este angajat conform specializării la Bălţi, unde îşi demonstrează aptitudinile de bun specialist, apoi de conducător.

Apoi i s-a ivit ocazia să plece în Germania. „Văzând luxul de acolo, a apărut dorinţa de a mă îmbogăţi. Totodată, mă interesam de la cei de-acasă ce se face cu biserica din sat şi încercam să ajut cu ceea ce puteam. Am înţeles că totuşi biserica rămăsese în sufletul meu şi, la un moment dat, am simţit un gol în suflet. Am început să mă gândesc la viitorul meu, la viitorul sufletului meu.
A apărut o dorinţă mare să mă mărturisesc şi tot drumul, când am revenit din Germania, m-am rugat lui Dumnezeu să mă păzească, îngânam cântări bisericeşti şi spuneam şi ectenia „Iarăşi şi iarăşi Domnului să ne rugăm”.

Golul din suflet l-a provocat să se uite cu dispreţ la ceea ce adunase până atunci. Într-o seară, revenind de la Biserica de la Nicoreni, pe care, de altfel, o frecventa foarte des, i s-a aprins un foc în suflet – dorinţa de a sluji lui Dumnezeu.

Era într-o dilemă, nu ştia ce să facă. Îl aşteptau şefii cărora le-a promis că revine la vechiul loc de muncă, subalternii, proiectele începute.

Soţiei Valentina i-a spus franc: „Eu vreau să plec la seminar”. Ideea nu a fost salutată de la bun început, iar viitorul slujitor al Domnului se tot ruga: „Doamne, ajută-mă, luminează-mă. Poate nu e de la Tine, e o aprinde de moment?!”

„Era un timp urât afară, ploua năprasnic şi atunci m-am gândit să ies să o întâlnesc pe soţie de la serviciu, de fapt, pentru prima dată făceam acest lucru. Înainte de a mă porni, mi-am oprit privirea la Icoana Maicii Domnului şi am simţit o trăire deosebită, parcă m-a chemat. M-am apropiat şi plângeam în hohot.
„Maica Domnului, eu sunt poate rătăcit, multe nu le ştiu, mult m-am rupt de biserică, dar nu ştiu e de la sine sau e o chemare de la Dumnezeu, ajută-mă să-mi găsesc pacea… Şi parcă m-am liniştit. A venit pace în suflet, parcă am auzit un glas: „Fii liniştit, totul se rezolvă, totul s-a hotărât!”.
Mi-a dat o mare speranţă. În faţa instituţiei o aştept pe soţie. Când s-a apropiat, am observat că avea faţa senină, ca şi cum nu se întâmplase nimic şi asta m-a bucurat foarte mult.
Ea mi-a spus: „Ţi-e greu, ai nevoie de ajutorul meu, trebuie să pleci!”. Am îmbrăţişat-o şi am început să plâng de bucurie”, îşi aminteşte cu profunde emoţii părintele Andrei.

A mers la preotul de la Petreşti, Ungheni, aşa precum o făcea în copilărie, însoţit de taică-său.
Totul drum s-a rugat Domnului să-l ajute să poată sta de vorbă cu părintele. I-a cerut sfatul şi i-a spus că se simte sărac, chiar dacă a adunat o mulţime de averi, a accentuat că sufletul are nevoie de alte bogăţii decât cele materiale.
Părintele l-a încurajat şi l-a binecuvântat să facă studii la Seminarul Teologic de la Chiţcani.

Ajuns aici, avea o sete nemaipomenită de a învăţa. Citea o mulţime de cărţi, era în căutare, în dorinţa de cunoaştere. A fost un elev sârguincios şi s-a bucurat de încrederea acordată de profesorii şi feţele bisericeşti de la Seminarul de la Chiţcani. În timpul studiilor a fost diaconit şi preoţit.
Şi-a dorit aprofundarea cunoştinţelor şi a urmat Academia Teologică de la Kiev. În acelaşi timp era inspector la Seminar şi preda două materii – Catehismul şi Teologia morală.

Acum 12 ani, este susţinut şi binecuvântat de regretatul Episcop Dorimedont, în ridicarea unei mănăstiri de maici în apropiere de satul Hagimus, Căuşeni.

Astfel, părintele devine duhovnicul acestui sfânt locaş.

Datorită acestui deosebit preot pe lângă mănăstire este deschisă o şcoală de regenţie.

Ne rugăm pentru vindecarea oamenilor

- Ce vă doriţi cel mai mult, părinte, atunci când vedeţi că un creştin vine la mănăstirea a cărui duhovnic sunteţi?

- Vreau ca omul să se ducă încurajat. Important este să vadă de ce ajuns la respectiva stare, care e motivul – copiii nu-l ascultă, sunt necazuri în familie. De unde a pornit boala? Mereu spun, dacă boala o tratezi, lucrurile se schimbă. Nu poate fi aşa ca noi să vrem să ne schimbăm, iar D-zeu să nu vină în întâmpinarea noastră. Omul când îşi pune o hotărâre, vede o schimbare şi atunci ne rugăm şi noi cei de la Mănăstire.

- De ce lăcrimaţi, uneori şi plângeţi, în timpul Sfintei Liturghii, dar şi când ţineţi predica pe amvon?

- Eu cred că un preot trebuie să plângă totdeauna, pentru că povara pe care o are este una foarte grea. El răspunde de sufletele oamenilor, răspunde de cuvântul care îl aduce, răspunde de viaţa lui şi a enoriaşilor. Când săvârşesc Sfânta Liturghie stau într-un foc mare. Dumnezeu l-a pus pe un putregai în această slujire, să mijlocească pentru oamenii care sunt în biserică. Vin lacrimi şi pentru mine, dar şi pentru lumea care se află în faţă.

- Sigur, trăiţi momente de împlinire, de bucurie…

- Se mai întâmplă să plâng şi de bucurie pentru că văd că Dumnezeu îi adună pe creştini, îi scoate din lumea grijilor, dar şi a împlinirilor. Trebuie să fii conştient că ei aşteaptă de la tine ceva, fiind slujitor al lui Dumnezeu.

Despre părintele Andrei Cotruţă se vorbeşte foarte frumos, cu cele mai dulci şi dragi cuvinte. Însă, duhovnicul spune că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu ca lauda să nu ne ducă la cădere.
„Cu darul, cu ajutorul lui Dumnezeu le poţi face pe toate. Harul lui Dumnezeu magnetizează, dar dacă tu te crezi atotputernic – greşeşti foarte mult. E nevoie de smerenie – ea stă la baza mântuirii noastre. Atunci când cineva te laudă, trebuie să lupţi, să fii smerit şi să atribui meritul Celui de Sus.
Dacă vrei să omori pe un creştin nu prea bine pregătit, atunci să-l lauzi”, susţine părintele Andrei.

Preotul spune că regretă că de multe ori ceea ce este normal e tratat drept fanatism. Chiar şi de a posti regulat, de a frecventa biserica.
„S-a ajuns la o aşa rătăcire, la o banalitate că lucrurile normale sunt considerate fanatism. Este o durere – lucrurile anormale ajung a fi declarate normale. Firescul este criticat, considerat demodat.
Normalitatea de a te ruga, de a merge la biserică, de a citi cărţi sfinte este considerată o prostie acum. Dar nu e aşa, asta e o viaţa creştinească firească”.

Părintele Andrei Cotruţă se roagă către Dumnezeu să poată ajuta oamenii. Recunoaşte că le vorbeşte creştinilor, uneori, poate prea dur, dar vrea să ajungă la normalitate.
„Trebuie să ştii cum să ajungi la sufletul creştinului. Nu interzicerea, dar arătarea greşelilor apropie pe cineva de biserică. Nu resping omul, caut modalităţi pentru a discuta.
De la creştini se cere ceva – să se lase toate lucrurile rele”, zice duhovnicul.

Credinţa fără faptă este moartă

- Ce întrebări vă pun creştinii? Care-s problemele care-i macină cel mai mult?

- Cel mai mult destrămarea familiei. Mulţi nu vin să zică „părinte, unde, cu ce am greşit în viaţa asta?”, dar o încep cu „m-o lepădat soţul sau soţia, copii nu mă ascultă”.
Necazul şi durerea îl aduce. „Uite mi-o făcut, mi-o legat, uite vecinul e aşa… Toţi sunt răi”.
Vrăjile, de care are frică multă lume, sunt superstiţii. Omul le crede şi vede vina în alţii, ci nu în sine.
Atâta timp cât în noi lucrează harul lui Dumnezeu, mergem la biserică, ne mărturisim, ne împărtăşim, nicio vrajă nu se lipeşte.
Să nu ne temem noi de vrăji! Să ne ferim de păcat şi să avem frică de Dumnezeu. Unde se aşează musca? La murdărie. Porcul se duce la mizerie, albina – la floare. Îngerii vin unde e curăţenie. Totul depinde de starea noastră.
Noi suntem cei care deschidem uşa la vrăji. Începem a învinui pe oricine.
Diavolul nu lucrează singur, deşi ar putea. El lucrează prin Ioana care nu merge la biserică, nu se mărturiseşte, nu se împărtăşeşte, şi-i dă în cap să se ducă să facă rău Mariei şi cealaltă la fel e nesocotită ca şi creştină. Se încep a învinui şi urî şi nu observă că sunt ostatecele satanei.
Dacă Ioana purta duhul lui Dumnezeu, nu avea să se pună în slujirea diavolului, iar Maria – e la fel, or, diavolul nu lucrează acolo unde e sfinţenie.
E la modă acum să se vorbească despre legarea cununiei, dar e un motiv. Tu să-ţi dezlegi păcatele, poate ai zămislit copilul în necununie, în desfrânare. Păcatul porneşte de acolo, de la tine şi de asta ea nu se poate mărita.
Da, sunt vrăjile, dar ele depind de credinţa noastră. Dacă am fi credincioşi, nu am accepta să lucrăm în slujba demonilor.

- De multe ori auzim replica „pe când era ortodoxă avea un comportament tare rău, acum de când e la sectanţi e un om deosebit…”

- Ortodoxia trebuie trăită, nu doar să ne limităm la a fi botezaţi şi cununaţi. Nu se vine cu credinţă la Sfintele Taine, mulţi o fac din fală, dar aste e o făţărnicie. În ortodoxie trebuie de urmat pe Iisus şi e important de ţinut Legea lui Dumnezeu. Credinţa fără faptă este moartă şi fapta fără credinţă la fel. Una fără alta nu poate exista. Dacă tu faci în fală şi nu pentru Hristos, atunci acesta e fariseism.
E un teatru de prost gust, parcă ar fi nişte sperietori pentru păsări.

- Ce sfat important le daţi tuturor creştinilor?

- Să aibă prezenţa lui Dumnezeu permanent în suflet. Să fie mărturisiţi, să fie împăcaţi în faţa lui Dumnezeu şi să nu se teamă de moarte. Moartea nu este o tragedie – e o bucurie, o descătuşare, noi ne ducem pe mâna lui Hristos. Să facă bine şi să vină cât mai des la sfânta biserică.

Dinu Rusu
Pentru Elldor.Info

Manastirea Aninoasa

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Manastirea Aninoasa - o mica cetate fortificata


http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-muntenie...
La aproximativ 18 km sud-vest de Campulung, pe o colina, la 460 de metri altitudine se afla manastirea Aninoasa, la marginea localitatii cu acelasi nume. Monument istoric si de arhitectura, manastirea este un ansamblu arhitectonic de traditie brancoveneasca, cu o incinta dreptunghiulara prevazuta cu un turn-clopotnita, chilii si paraclis. Tanara sora Ileana este ghidul manastirii Aninoasa si cunoaste foarte bine istoria acestor locuri:

“Numele manastirii Aninoasa vine de la padurile de anini sau arini, copaci inalti si drepti, specifici zonelor umede care, in trecut, imprejmuiau pe arii mult mai largi manastirea noastra. Astazi doar ici si colo pe valea raului Bratia, peste care ati trecut, se mai gasesc astfel de copaci. Manastirea dateaza din secolul al XVII-lea, din 1677, si este ctitoria unui boier din zona, Tudoran Vladescu. Boieri pamanteni, Vladestii au dat si numele unui sat din apropiere, Vladesti. Initial se dorea ca biserica mare sa fie biserica de curte pentru neamul boieresc. Însa, chiar in anul in care s-a pus temelia acesteia, sotia boierului, Alexandra Vladescu, a decedat. Puteti observa in pronaos doua pietre tombale, doua morminte. Unul dintre ele adaposteste osemintele Alexandrei, sotia ctitorului iar celalalt osemintele Saftei Vladescu, cumnata Alexandrei. Probabil este sotia fratelui lui Tudoran pentru ca el nu a avut surori. La moartea sotiei aga Tudoran al nostru, clucerul Vladescu, s-a calugarit, devenind monahul Teodosie. Probabil stiti ca, la calugarie, se schimba numele de botez. Iar functionalitatea presupusei biserici de cult s-a schimbat si ea in aceea de manastire de calugari. Deci asta a fost la origine. Initial a fost construita doar biserica, fara pridvor si exonartex, doar pronaosul, naosul si altarul si avea o singura turla. Pridvorul si zidurile imprejmuitoare si cladirile anexe cuprinse intre acestea s-au construit mai tarziu, intre 1722 si 1730, cu subventia Mitropolitului Ungro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil, care fusese calugarit aici la Aninoasa si care apoi a devenit Episcop de Buzau si ulterior Mitropolit al Ungro-Vlahiei. In paraclisul Mitropoliei bucurestene se pastreaza un portret al lui Chir Daniil, la fel inPalatul Patriarhal, unul dintre tablourile de acolo il reprezinta pe Daniil Aninosanul.”

Biserica mare a fost pictata la origine de catre Parvu Mutu campulungeanul, fondator de scoala de pictura laica si religioasa, foarte renumit prin portretistica sa. Sora Ileana ne ofera detalii:

“Deasupra usii de la intrarea in biserica mare se poate vedea tabloul votiv reprezentand ctitorii impreuna cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Parvu Mutu. Interesant este de ce a pictat Parvu Mutu manastirea noastra. Pentru ca era finul de botez al unchiului ctitorului. Deci Tudoran Vladescu il avea ca unchi pe Parvu Vladescu, acesta fiind nasul lui Parvu Mutu, de unde i se trage si numele. Biserica de la Aninoasa a fost pictata pe cand Parvu Mutu era foarte tanar, a fost prima lui pictura dupa ce s-a intors de la studii, studii platite, subventionate, de catre ctitorul nostru Tudoran Vladescu. Abia dupa ce a pictat manastirea Aninoasa a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor.”

Manastirea este fortificata, zidurile au o grosime maxima de 1,84 metri, este unica in zona. Sora Ileana a studiat multe documente si ne mai prezinta cateva file din istoria asezamantului monahal de la Aninoasa:

“ Desigur manastirea noastra este ca un pui pe langa cetatile fortificate sau bisericile de alta confesiune din Transilvania care ajung pana la grosimi de patru metri aproape constant. De ce a fost fortificata? Pentru ca era foarte des atacata. Pe vremuri era o manastire foarte bogata. In general manastirile medievale erau foarte bogate. Niste file de iconomat pe care le-am gasit in copie m-au uimit. Aveau mii de cai, sute de vaci, robi tigani folositi in administrarea averilor, aveau metocuri si mosii in vreo sapte judete. Ce s-a intamplat? In 1863-1864, prin vestita secularizare a lui Cuza, manastirea noastra a fost desfiintata, a ramas doar biserica mare, biserica de mir a satului iar cladirile anexa au devenit post de jandarmi si ulterior depozite ale CAP-ului. Abia in 1993 s-a redeschis ca manastire, de aceasta data ca manastire de maici, nu de calugari si in paralel, pana in 2001, a functionat aici si biserica satului pentru ca nu era alt lacas in zona. Abia in 2001 am pus mana de la mana, am dat si noi ce-am putut, au dat si satenii, am mai cautat sponsori si am construit o biserica pe care puteti s-o vedeti in dreapta cand iesiti pe poarta, este biserica satului tarnosita, sfintita la 1 octombrie 2001 cu hramul ”Acoperamantul Maicii Domnului”. Din acel moment suntem exclusiv manastire de maici. In prezent suntem 10 vietuitoare, impreuna cu parintele slujitor si duhovnic, Parintele Clement Paunescu, fost iconom al manastirii Slanic.

Ne reintoarcem la arhitectura manastirii. Pe holul de la paraclis in partea stanga sunt niste creneluri de aparare prin care erau observati dusmanii si se lansau contraatacuri deoarece erau des atacati fiind atat de bogati. Imi vine in minte o intamplare din primul razboi mondial: Nemtii au venit aici si au vrut sa ia un clopot de vreo 400 de kilograme, clopot care ne-a ramas chiar de la vladica Daniel, de pe la 1720-1730. Au incercat sa-l scoata si n-au putut efectiv sa-l scoata pe acele ferestre ale clopotnitei. Probabil mai intai a fost pus clopotul si abia apoi s-a zidit in completare clopotnita. Noi a trebuit sa-l spargem acum cand am vrut sa-l returnam. Desigur nemtii nu voiau sa oficieze cu el vreun ceremonial ortodox religios ci voiau sa-l topeasca si sa-si confectioneze armament. Hramul bisericii mari este “Sfantul Ierarh Nicolae”.

In partea stanga, in apropierea portii de la intrarea in manastire, se afla si un paraclis cu hramul ”Sfintii Mari Mucenici Gheorghe si Dimitrie”. Ne oprim cateva minute si in paraclis:

“Catapeteasma este din zid, la fel este si in biserica mare. In ortodoxia romaneasca sunt insa mai des intalnite catapetesmele din lemn. Noi am gasit aici paraclisul foarte devastat. Se urca in rampa. Datele scriptice pe care le-am gasit eu sunt foarte putine, practic: hramul, anul de constructie 1773 - deci a fost construit cu aproape 100 de ani mai tarziu decat biserica mare - iar restul sunt observatii cu ochiul liber. Se vede ca stilul picturii este postbrancovenesc si o presupunere personala este ca, pe aici, vor fi trecut jandarmii pentru ca locul a fost foarte devastat si pe pereti apar o multime de scrijelituri cu numele si gradul unor jandarmi, de exemplu: ”jandarm caporal Dinu Marin, liberat 1912”, deci sunt multe astfel de scrijelituri care, cred eu, se pastreaza din respectiva perioada. Mai avem niste gropnite, niste tunele, dar sunt impracticabile, erau tainite in perioada respectiva, satenii spun ca ar duce undeva spre Campulung poate chiar pana in oras, spunea cineva, dar nu stim sigur. Cert este ca acum, cand s-a facut nivelarea curtii, foarte aproape de nivelul de calcare, s-au descoperit niste bolti de caramida pe care le-am putut vedea. Undeva intr-o monografie mai veche din 1933 al carei autor a fost un preot din Campulung, Ioan Rautescu, scria ca sunt trei tunele. Eu nu stiam cum de sunt trei pentru ca este o singura gura de intrare, o singura tainita pe unde se patrunde in tunel. Dar cand s-a facut nivelarea curtii am vazut ca, intr-adevar, se ramifica undeva si pleaca in trei directii. Deci sunt trei tunele.”

In urma devastarilor au ramas putine suprafete cu pictura in interiorul paraclisului. Te intristeaza sa vezi doar resturi de pictura si ziduri golase. Atata cata este pictura a fost restaurata dar maicilor le este cam greu sa le explice oamenilor simpli care vin la manastire de ce nu se poate reface pictura in intregime. Sora Ileana ii intelege pe oameni dar incearca sa le explice si argumentele restauratorilor:

“Problema este urmatoarea: Tehnicile de restaurare moderne impun sa nu se adauge nimic la pictura daca pictura se restaureaza. Aici in paraclis chiar s-a restaurat, se vad aceste foite japoneze lipite pe catapeteasma, s-au facut aceste injectari si pictura s-a curatat si a fost stopata degradarea. Vedeti, acolo avem o scena in care insa Mantuitorul nu are cap. Ei, nu e voie sa-i adauge cap. Se considera, conform tehnicilor moderne de restaurare, ca daca i-ar adauga un cap s-ar stirbi ceva din valoarea istorica. Personal eu nu sunt intrutotul de acord pentru ca vine, de pilda, o maicuta din sat sprijinita in baston si zice:”Maica eu ma inchin acolo la Domnul nostru dar n-are nici cap, Maica Domnului n-are o mana, eu ce sa sarut, mama?” Aceste scene pictate sunt in cult. In momentul in care le scoti si le pui in muzeu le lasi fara cap, le lasi fara maini, n-am nimic impotriva dar atata timp cat sunt in cult si omul vine si se inchina la ele... Poate ar fi bine sa le completezi... Si vin oameni simpli care nu stiu ca asta e tehnica de restaurare de nu stiu unde din lume... mai ales ca sunt tehnici foarte performante, sunt tehnici care au ajuns la o atare performanta incat, de la distanta, vezi pictura compacta iar cand te apropii ceea ce s-a adaugat se vede fie in dungulite (trateggio se numeste), fie in punctulete (ritocco). Deci sunt tehnici de performanta. Specialistul care vrea sa vada se apropie si vede ceea ce s-a adaugat. Si mai e ceva: la restaurare e obligatoriu ca aceasta sa fie reversibila, deci in momentul in care, maine de pilda, gasesti o fotografie a paraclisului care nu se cunoaste, trebuie sa poti sa dai jos ceea ce s-a adaugat si sa pui in conformitate cu respectiva descoperire. Dar costurile sunt colosale, fondurile nu depind de noi si nici aprobari nu se dau deci, deocamdata, asa stau lucrurile."

(Exonartex - In bisericile ortodoxe, pridvor deschis sau inchis)

Dorina Zdroba - realizator Radio Romania Actualitati

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi URMEAZA LINCUL...

Povestea celor trei porti

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă, vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou, ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept, din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac in această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea, după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului – dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii au trecut. Într-o zi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea, de ceea ce îmi scapă; ceea ce depinde de mine, de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Foloseşte-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi, pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii – dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
Prin urmare. se ridică contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta a fost a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă pe tine însuţi, în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
Caută să pătrundă în interiorul său, să-şi repare imperfecţiunile şi defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut aceste cuvinte, atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitările.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus, pe acest drum?
- Am învăţat că a urî sau a detesta o parte din mine, înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare, cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa – pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar, spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată, pe acest drum?
- Am învăţat că, fiind în acord şi armonie cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuând drumul, Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Şi totuşi, era aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată; când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.
“Daca vrei sa trezesti intreaga omenire, atunci trezeste-te tu pe de-a-ntregul; daca vrei sa elimini suferinta din lume, atunci elimina tot ce este intunecat si negativ in tine.
Cu adevarat, cel mai mare dar pe care il ai de oferit este propria ta transformare!”

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA: SAU BISERICA DINTRE VII , DE PE STRADA BORZESTI, MAI NOU PETRU SI PAVEL... Vizită canonică în parohia Timişoara-Viile Fabric, prot...urmeaza lincul..

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Ajuta-ne Maica Sfanta

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Ajuta-ne Maica Sfanta: Cristina ONOIU : Sfânta Născătoare a lui Dumnezeu, Maică Preacurată, scapă-ne de rău, Roagă-Te, Măicuţă, pentru al Tău popor, Cu rugile...URMEAZA LINCUL...
 

Minunea cea mai mare

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


(Din cartea "Suflet de crin- Povestiri")

de Monahia Parascheva Avădanei [Monahia_Parascheva_Avădanei ]


Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor plesneau unii după alţii în cununiţe de flori roz-albe.

Vrăbiile şi mierlele îşi slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere în piept miresmele lui april.

Primăvara cea zglobie bătea şi la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristeţe.

Într-un salon mai mic, o fetiţă stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul unei perfuzii. O linişte tristă şi duioasă se aşternuse în jurul ei. Fetiţa n-avea mai mult de 10 ani şi era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor şi al medicamentelor viaţa i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Aşa aflase mama mai demult..., numai că aceşti ani trecuseră, iar de acum fetiţa trăia printr-o minune.

"Dar cât va mai ţine minunea aceasta?" se întreba, adesea, înfricoşată, biata mamă.

Fetiţa stătea rezemată de o pernă mare, ţinând în mâini o cărticică de rugăciuni. Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfăţişare urmele bolii: mâinile şi picioruşele erau nişte oase subţiri îmbrăcate în piele transparentă, căpuşorul părea prea mare faţă de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi şi-ndureraţi. Sub genele negre licăreau două oceane adânci de suferinţă. Oceane care însă niciodată nu şi-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau la fel de senini.

Sofia-Alexandra înţelegea tot ce se întâmpla cu ea. Urmărea zi de zi analizele şi pe nesimţite chipul ei devenea tot mai matur. Buclele negre şi scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu un băieţel îngândurat decât cu o fetiţă. Când zâmbea însă, avea un aer poznaş şi un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îţi aminteai că totuşi în faţa ta era un copil de 10 ani.

Sofia-Alexandra era vegheată zi şi noapte de către mama ei, o femeie slăbuţă şi uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului şi Sfântul Ioan Rusul. Fetiţa şi mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde şi mângâiere.

Când nu se ruga, femeia cea slăbuţă deretica prin cameră. De fapt, îşi căuta de lucru, ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte nopţi nedormite, câte lacrimi şi griji i-au întunecat sufletul, numai ea, sărmana, şi Dumnezeu ştiau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât pentru fetiţă: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aştepta vizita doctorilor, urmărea rezultatele analizelor... Femeia obosise, era istovită de atâta aşteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă Dumnezeu nu mai avea timp şi pentru Sofia-Alexandra...

Fetiţa însă aştepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinţei şi a nădejdii erau întregi. Avea o credinţă curată şi simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se forţa să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare bucurie şi durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum îşi îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume şi durerea i se împuţina. Uneori mergea purtată în braţele mamei ei la o biserică şi atunci se lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaşte şi rămânea aşa multă vreme, până când obosea. Deşi avea doar 10 anişori, Sofia Alexandra primise de la Dumnezeu darul acesta de a simţi că numai alături de El îşi afla odihna. De aceea fetiţa nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci îşi uita suferinţa şi parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea şi de 10 ori, cu credinţă, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă, Dumnezeu va face şi cu ea o minune...

Se apropiau Sfintele Paşti, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba Învierii. Îşi amintea din anii trecuţi de mulţimea aceea nesfârşită de lumânări aprinse, de emoţia de a cânta cu toată biserica "Hristos a înviat!", de glasul bucuros al clopotelor care sunau necontenit...

În noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni şi fericiţi, iar chipurile lor străluceau de o lumina senină, nepământească.

Fetiţa şi-a amintit toate acestea şi străbătută de un gând, a strigat cu glas răsfăţat:

-Mamă, mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine...

Uneori, când se simţea mai rău, dormea în braţele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în somn.

De data aceasta însă, Sofia avea alte gânduri...

Fetiţa şi-a îmbrăţişat mama şi jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas rugător:

- Mamă, nu-i aşa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm şi noi cu oamenii "Hristos a înviat!", nu-i aşa, mămico?

Femeia a ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenţie... Erau altele şi mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu meargă la şcoală...

Într-un târziu, totuşi, i-a spus:

- Dacă ne dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul doctor...

N-a fost lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.

În noaptea de Înviere, în mijlocul mulţimii de oameni din biserică a intrat şi o femeie slăbuţă, purtând în braţe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetiţa cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu cealaltă ţinea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil împăienjeniţi de lacrimi.

Dar în aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului lumii. De pe pereţi, sfinţii zâmbeau în straie de aur, iar îngerii îşi scuturau aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.

Biserica întreagă răsuna de cântarea Paştilor:

"Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând...”

Porţile cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor şi arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni şi Sfinţi, printre candele şi icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se putea...

Mama fetiţei însă nu-şi putea învinge suferinţa. Îi era nespus de greu. Cât şi-ar fi dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar Dumnezeu nu-i împlinea această dorinţă, nu-i asculta o astfel de rugăciune.

Femeia a cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului şi cu zdrobire de inimă s-a rugat:

“Maica Domnului, te rog ascultă-mă... Tu, care ştii ce-i suferinţa, Tu, care ai suferit atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură ştii ce e în sufletul meu... Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură înţelegi durerea mea... Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o minune!”

Lacrimi amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:

“Doamne, facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra şi cu mine!”

În noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtăşit.

A doua zi s-a întors la spital. Aici era multă linişte şi o lumină blajină de primavară scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi, iar medici, vreo câţiva.

După ce i s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu gingăşie. De multă vreme fetiţa nu mai avusese obrajii aşa de frumoşi! Erau catifelaţi şi roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape şi i-a zis:

- Mamă, trebuie să-ţi spun ceva. Te rog să stai lângă mine şi să nu plângi!

Era ceva schimbat în înfăţişarea ei. Avea un zâmbet frumos şi plin de taină. Fetiţa a luat mâna mamei în mânuţele sale, a mângâiat-o şi i-a zis:

- Mami, eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă ia la El. Să nu plângi atunci, mami..., pentru mine este mai bine aşa...

Femeia a ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenţie. Câte nu pot trece prin mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiţei avea să şi le amintească şi să le înţeleagă abia mai târziu.

A doua zi Sofia-Alexandra s-a simţit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetiţa, pe cel al Sfântului Ioan Rusul.

Era o zi luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriţi şi se auzea zumzet de albine.

Dar Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Sufleţelul ei păşea încet-încet spre un alt tărâm. Fetiţa a înţeles ce se întâmpla cu ea şi o teamă uşoară a înfiorat-o.

- Mamă, mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în braţe!

La început mama nu a priceput ce se întâmplă şi a mai zăbovit. Însă fetiţa a strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, şi-a încleştat mânuţele cuprinzându-şi mama şi, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A murit în braţele mamei...

Zilele ce au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate suferi...

Mai târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bileţel cu litere stângace, migălite de mânuţa ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste cuvinte:“Mamă, te plâng nopţi de nopţi. Îţi va fi dor de mine, ştiu. Dar pentru mine e mai bine aşa, e mai bine să mă duc la Dumnezeu
Sofia-Alexandra s-a sfârşit răpusă de boală. Era un copil nevinovat şi bun şi totuşi Dumnezeu nu a vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea şi în cele din urmă, a şi murit.

Dumnezeu, care ştim că este bun şi milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune. Şi oare n-ar fi putut?!

Ar fi putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Însă cu Sofia-Alexandra El a lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare minune.Şi minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să poarte întreaga durere a bolii cu credinţa neclintită. I s-a dat putere Sofiei-Alexandra să învingă suferinţa şi moartea ca şi El, pătimind Răstignire şi trecând prin moarte şi îngropare.

Ştiu că sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de crin. Dacă Dumnezeu va avea milă şi vom ajunge şi noi acolo, ne vom întâlni negreşit cu Sofia-Alexandra...

RUGACIUNE INAINTE DE MOARTE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Când amărât de boală voi simţi apropierea sfârşitului meu pământesc: Doamne, miluieşte-mă.


Când sărmana inima mea prin ultimile ei bătăi se va tângui în chinurile morţii: Doamne, miluieşte-mă.
Când ochii mei pentru ultima oară se vor umezi de lacrimi la gândul, că în toată viaţa mea te-am mâniat, Doamne, prin păcatele şi fărădelegile mele: Doamne, miluieşte-mă.
Când bătăile dese ale inimii vor grăbi ieşirea sufletului meu: Doamne, miluieşte-mă.
Când gălbeneala feţei mele şi răceala trupului meu vor săgeta cu frică pe cei din preajmă: Doamne, miluieşte-mă.
Când mi se va întuneca privirea, se va tăia glasul şi va împietri limba mea: Doamne, miluieşte-mă.
Când năluci şii vedenii înfricoşătoare mă vor face să deznădăjduiesc în milostivirea Ta: Doamne, miluieşte-mă.
Când sufletul meu, împovărat de amintirile păcatelor săvârşite şi de frica judecaţii Tale nu va mai fi în stare să lupte cu duşmanii mântuirii mele, care se vor sili să mă tragă de partea întunericului şi a chinurilor: Doamne, miluieşte-mă.
Când sudoarea morţii va acoperi trupul meu, iar sufletul în chinuri sfâşietoare se va depărta de el: Doamne, miluieşte-mă.
Când întunericul morţii va acoperi de la privirea mea tulbură toate lucrurile acestei lumi: Doamne, miluieşte-mă.
Când în trupul meu vor înceta toate simţurile, vor încremeni venele şi se vor împietri muşchii mei: Doamne, miluieşte-mă.
Când la auzul meu nu vor mai ajunge vorbele oamenilor şi sunetele de pe pământ: Doamne, miluieşte-mă.
Când voi asculta judecata Ta dreaptă, care va hotărî soarta mea veşnică: Doamne, miluieşte-mă.
Când trupul meu, părăsit de suflet, se va face pradă viermilor şi stricăciunii şi în sfârşit toată alcătuinţa mea se va preface în scrum: Doamne, miluieşte-mă.
Când glasul trâmbiţei îi va trezi pe toţi la cea de-a doua venire şi se va deschide cartea faptelor mele, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul robul Tău (prenumele). În mâinile Tale Doamne îmi dau duhul meu. Amin.

UN NECREDINCIOS..

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un necredincios, care ajunsese medic, întreabă odată în batjocoră pe un preot:

- Sfinţia ta, porţi numele de păstor de suflete, dar ai văzut vreodată un suflet?

- Cu ochii aceştia trupeşti, nu, răspunse preotul.

- Dar de auzit, l-ai auzit?

- Nu.

- Dar poate l-ai gustat?

- Nu, nu l-am gustat.

- Atunci poate ai mirosit vreun suflet?

- Nu, nu l-am mirosit.

- Dar poate ai simţit un suflet?

- Da, de simţit l-am simţit şi încă foarte bine.

- Va să zică, zise doctorul cu un aer triumfător, din cele cinci simţuri ale omului, patru vorbesc împotriva sufletului. Pe care să le credem? Pe cele patru sau pe cel singur?!

- Dumneata eşti medic, răspunse preotul. Ai văzut vreodată durerea?

- Nu, zise medicul, n-am văzut.

- Dar de auzit, ai auzit-o?

- Nu.

- Dar, poate ai gustat-o?

- Nu, nici n-am gustat-o.

- Atunci poate ai mirosit vreo durere?

- Nu.

- Dar poate ai simţit durerea?

- Da, am simţit-o şi încă foarte tare.

- Va să zică, spune preotul cu un aer îngăduitor, din cele cinci simţuri, patru vorbesc contra durerii. Ce ai zice dacă cineva s-ar întemeia pe acest raţionament şi ar afirma că nu este durere?!

- Da, zise medicul, m-ai pus pe gânduri. O să încerc, părinte, să-mi schimb stilul raţionalist în abordarea problemelor, căci înţeleg că nu totul poate fi gustat, pipăit, mirosit...

SFATUL DIN IAD

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.

“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?

Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:

- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?

La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:

- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.

Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:

- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.

Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:

- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.

Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:

- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.

Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:

- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!

Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.

- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: “Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”

Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…

Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.

Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tinereţea?