: Ce este moartea?

Moartea este consecinţa păcatului, pe­deapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri“ (Facerea 2, 17).

Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul şi asemănarea“ Sa, dar creat „după chipul Său“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potenţă), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea“, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs şi prin lucrarea voinţei proprii, stimulată, ajutată şi dusă la desăvârşire prin harul dumnezeiesc. Unica poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului…“ (Facerea 2, 17), căci mâncând va muri.
Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârşită între trup şi suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicţie între ele. Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeieşti, deşi fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascul­tări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul însă i-a rămas nemuritor ca şi mai înainte.
Noi nu putem pricepe cu mintea noastră mărginită cum se realizează această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei şi nici separarea sufletului de corp în clipa morţii. Moartea este un fenomen ine­vitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa omului. Nimeni nu scapă de ea, este moştenirea noastră, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om şi a tuturor des­cendenţilor săi.
Şi totuşi, acest „blestem” dumnezeiesc al morţii a fost înlăturat prin venirea Răscum­părătorului. Cei care au călcat porunca lui Dumnezeu prin strămoşii lor, şi sunt deci apăsaţi de „blestemul” ancestral, pot totuşi să scape de el, dacă vor asculta, la rândul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei şi confinţite prin Tainele Bisericii.
         Trupul, fiind pământ, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de ceea ce a făcut în timpul vieţii pe pământ cu templul trupului ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. Fiecare om are un rost al său, un termen de executare a ceea ce i s-a dat spre realizare, iar pierderea timpului în plăcerile lumeşti, şi deci nerealizarea în termen a ceea ce îi era hărăzit, va atrage, bineînţeles, după sine, şi pe drept, pedeapsa meritată.
Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc şi-L iubesc ea este o binefacere, este sfârşitul durerilor şi suferinţelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînţelegerilor cu cei necredincioşi, al neputinţei noastre de a ne desăvârşi, este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi ordinea veşnică. Ce frumoasă este deci moartea şi binecuvântată!
     Demonul, cel ce gelozeşte puterea Crea­torului şi care, vrând să se facă asemenea Lui, a fost izgonit din ceruri, a corupt pe primul om, şi de atunci şi până azi continuă ispitirea oamenilor, el, care vrea să-L concureze pe Dumnezeu.
       Omul din ziua de azi, cu inima lui coruptă, este tentat să întrebe de ce Dumnezeu, dacă a creat pe om nemuritor, hărăzit fericirii eterne, i-a pus totuşi în faţă pomul cunoaş­terii binelui şi răului, din care i-a interzis să mănânce. De ce i-a pus, deci, ispita în faţă, El, Atotştiutorul, cunoscând că omul va cădea, ispitit de cel rău? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului în cale tocmai pentru ea el să-şi dea permanent seama că este o fiinţă creată, supusă Creatorului său, şi nu egală cu El, Căruia Îi datorează fericirea nemuritoare, dar şi ascultare şi supunere.
       Dumnezeu a prevăzut desigur ispitirea omului şi a vrut ca această fericire şi nemu­rire să fie meritate de om, atât pentru el, cât şi pentru descendenţii lui, iar nu primite gratuit. De aceea, prin poporul ales, poporul lui Israel, El a transmis lui Moise legile Sale, pentru recâştigarea nemuririi prin Mesia Ce avea să vină şi prin Evanghelia Lui.
       Prin trimiterea lui Iisus – Însuşi Cuvântul Lui întrupat – El explică omenirii rostul şi sensul vieţii pământeşti, anume recâştigarea fericirii pierdute. ­Iisus este deci întruparea Legii divine.
       Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui şi n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creato­rul său, dragostea şi ascultarea faţă de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului şi-a trădat natura lui iniţială, răul a pus stăpânire pe el, şi moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuşi nemuritor, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veşnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuşi să-l scape pe om de acest rău veşnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar şi ca o salvare din ghearele Satanei.
          Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, aşa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuşi nemurirea sufletului.
Principiul păcatului se găseşte chiar în zămislirea din poftă trupească, când Dumnezeu creează sufletul la iniţiativa părinţilor care zămislesc trupul, ambele realizări devenind una (o fire omenească), dar moştenitoare a păcatului slrămoşesc. Numai prin întruparea şi moartea lui Hristos acest păcat a fost nimicit, potenţial în întreaga fire umană, iar real sau efectiv în toţi cei ce-l primesc pe Hristos prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Dar şi în acest creştin se menţine lupta dintre legea trupului şi legea duhului, ca şi în primul om din paradis, căci creştinul trebuie să lupte spre a activa în virtuţi potenţele de la Botez. Lupta este până la sfârşitul vieţii, şi deci şi ameninţarea răului, respectiv moartea sufletească. De aceea Apostolul Pavel spune: „…Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“ (Romani 7, 24). Moartea trupească însă curmă această luptă.
Nici un om nu scapă de ispită, de boală, de foame, de trudă, de suferinţă, de durere. Viaţa însăşi, de care ne cramponăm atât, este o ispită continuă. Cine ne scapă de toate acestea, dacă nu moartea? Şi totuşi numai prin aceste ispite ne putem mântui, putem recuceri nemurirea.
Prin încrederea, recunoaşterea şi ascul­tarea faţă de Iisus câştigăm veşnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!“. Ascultarea, smerenia, faptele bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepţi simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea păcăto­sului este cumplită.      
     Cel ce a călcat legea se îngrozeşte de pedeapsă, remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie!
Părintele arhimandrit Paulin Lecca, din volumul “Ce este moartea?”

„Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Interviu cu Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos şi Sfântul Vlassios realizat de Pavel Chirilă, profesor și medic la Spitalul „Sfânta Irina” din București.



IPS Hierotheos Vlachos, rostind cuvântul de învăţătură la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, Iaşi, 2011


Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.

Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții.

„Clonarea spirituală”

De asemenea întrebarea îmi amintește de Slujba de Înviere, sărbătorită cu mare fast de către ortodocși. Creștinii țin lumânări aprinse în mână și cântă triumfători următoarele versuri de laudă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Această imagine deosebită este reprezentativă, ilustrând atitudinea noastră față de viață și moarte. Este adevărat că suntem muritori și înclinați spre păcat însă dispunem de un „medicament al nemuririi“ iar acela este Cel ce a înviat din morţi, Domnul Nostru Iisus Hristos. În termeni moderni se poate spune că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin unirea firii umane ce cea divină în persoana Logosului a avut loc o „clonare spirituală“, iar firea noastră muritoare a fost unită cu viaţa în Dumnezeu. De aceea pentru a face referire la moarte, se întrebuințează termenul de „adormire“ (a dormi) iar locul unde sunt înmormântați cei adormiți se numește „cimitir“ („dormitor“ în greacă) și nu mormânt.

Astfel, atunci când văd oameni ținând o lumânare aprinsă și cântând „Hristos a înviat“ în noaptea de Înviere, înţeleg mai bine de ce ar trebui să privim moartea mai degrabă ca pe un proces de trecere „din ţinutul Egiptului“ în „tărâmul făgăduinței“, ca pe o speranţă a învierii în Hristos. Ar fi foarte bine dacă am putea întâmpina moartea în această postură, ţinând lumânarea de Înviere aprinsă şi cântând „Hristos a Înviat“. La urma urmei, suntem în această viaţă doar nişte „străini”, nişte „pelerini“; noi aparţinem de fapt altui tărâm. Sf. Nicolae Cabasila (sec al XIV-lea) compara foarte frumos timpul petrecut pe pământ cu cel petrecut de făt în pântecele mamei, spunând că momentul morții nu este altceva decât părăsirea pântecelui. De aceea în Biserica Ortodoxă sfinții sunt sărbătoriți fie în ziua adormirii fie în ziua martirizării și nu în cea a nașterii fizice.

Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: conform psalmistului există o frică divină, adică frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. În ce categorie se încadrează frica de moarte?

Există într-adevăr frica de Dumnezeu adică o energie necreată a harului Dumnezeiesc și începutul mântuirii, adică omul se teme, Îl respectă pe Dumnezeu și începe să Îi asculte poruncile Sale, și există frica de diavol, ce provoacă neliniște și teamă. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte. Cei secularizați și ateii se tem de „inexistenţă“, adică ei cred că această lume este singura existentă, iar după moarte nu mai există nimic altceva. Această viziune nu este valabilă pentru lumea ortodoxă. Pentru creştini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor şi a rudelor şi intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea este nevoie de credință și de pregătire spirituală.

Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții duhovnicești, îndumnezeire şi s-au unit cu Hristos au depășit teama de moarte așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și în general viața tuturor sfinților. În Sinaxar întâlnim adesea fraze precum aceasta: „În această sfântă zi (cutare şi cutare) „în pace s-au săvârșit“ sau „s-a săvârșit de sabie“ etc. Trebuie să subliniem faptul că în greacă verbul „teleioutai” înseamnă „a perfecţiona“, a duce la perfecţiune şi este diferit de „teleionei” care înseamnă „a înceta din existenţă“. Se poate spune de asemenea că viaţa simţurilor („bios”) este luată de către moarte, în vreme ce viaţa („zoin”) nu este încheiată ci perfecţionată.

Ceea ce este important de ştiut este că prin viaţa spirituală putem învinge teama de moarte şi începem să o privim ca pe o cale către întâlnirea cu Hristos, cu Maica Sa şi cu ceilalţi sfinţi.

„Părintele Paisie își vedea adesea îngerul păzitor alături de el, luându-l în brațe”

Conform Sfintei Tradiţii, la moartea unei persoane sunt prezenţi atât îngeri, sfinţi cât şi demoni. Ce ne puteţi spune despre asta?

Știm din învățătura lui Hristos și din întreaga tradiție a Bisericii că există atât îngeri cât și demoni și că aceștia nu sunt întrupări ale binelui sau răului, ci ființe create de către Dumnezeu. Diavolii sunt îngerii care au pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Mulți sfinți au fost vrednici de a vedea îngeri sau demoni în timpul vieții pământești.

Conform învățăturilor Părinților noștri, îngerii și sfinții, adesea chiar și Hristos și Maica Domnului se arătau celor care erau pe patul morții pentru a-i întări și pentru a-i ajuta să depășească teama cauzată de moarte. De asemenea apar și demoni, mai ales atunci când pot să influențeze anumiți oameni prin slăbiciunile lor și cerând astfel drept asupra sufletelor lor. Acest lucru ne este amintit în rugăciunea către Maica Domnului din slujba de Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le“.

Din învăţăturile Bisericii ştim foarte bine că fiecare dintre noi are „un înger păzitor“, care îl apără şi de aceea există o rugăciune specială pentru îngerul păzitor in slujba de Pavecerniță. Părintele Paisie, un călugăr din Sfântul Munte, îmi povestea că își vedea adesea îngerul păzitor alături de el luându-l în brațe. Spunea că trebuie să luptăm pentru mântuire, ca îngerul nostru, ce a trecut prin multe chinuri să ne apere și să ne ajute pe parcursul vieții, să nu meargă în fața Domnului cu mâinile goale.

Îmi aduc aminte cu emoție că tatăl meu atunci când intra în biserică mergea la ușa din partea dreaptă a Sfântului Altar și săruta icoana Sf. Arhanghel Mihail rugându-l să aibă grijă de sufletul său atunci când va veni vremea, să îl păzească de spiritele rele și să-l ducă la Dumnezeu. Poate că această rugăciune, pe lângă toate celelalte, l-a ajutat să aibă un somn de veci liniștit și un chip senin și fericit în mormânt.

Sfânta Scriptură spune că mila este mai mare ca judecata. Oare aceasta înseamnă că milostenia răscumpără mulțimea păcatelor?

Pentru a răspunde trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă mila. În realitate, mila este sentimentul harului divin, al iubirii lui Dumnezeu. Când în rugăciunile noastre spunem „Doamne, miluieşte“, cerem îndurare de la Dumnezeu, cerem harul divin. Acela care are parte de harul divină este generos cu semenii săi prin fapte de milostenie, prin rugăciuni, prin vorbe de duh şi prin contribuţii materiale ajungând la starea de fericire „fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui“ (Matei 5,7). La aceasta se referă Biblia când spune că dobândirea harului Domnului si faptele de milostenie sunt mai mari decât judecata.

Acela care a fost transformat spiritual şi care s-a unit cu Dumnezeu nu se teme de judecată, căci el se regăsește în cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).

Conform învăţăturilor Părinţilor bisericeşti, există trei tipuri de judecată. Prima are loc în timpul vieţii, când ne confruntăm cu decizia de a face sau nu voia lui Dumnezeu și când trebuie să alegem dacă urmăm sau nu un gând rău. Al doilea tip de judecată are loc atunci când sufletul părăsește corpul și potrivit Sf. Ap. Pavel „precum le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecați“ (Evrei 9,27). Cel de-al treilea şi ultimul tip de judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos. Primul tip de judecată este important.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că un om care se unește cu Hristos în viața aceasta și vede Lumina Necreată, a fost deja judecat și nu trebuie să mai aștepte ce-a de-a doua venire a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele lui Hristos pe care le-am menționat mai sus.

Aș vrea acum să repet cuvintele rostite de Sfântul Vasile cel Mare si de alți Părinţi ai bisericii care spuneau că există trei categorii de oameni ce au fost salvați: sclavii care urmează poruncile Domnului pentru a nu ajunge în Iad, salariații ce se străduiesc să câștige Raiul drept răsplată și fiii care ascultă voia Domnului din iubire pentru El. Astfel pe parcursul întregii vieți trebuie să avansăm treptat de la nivelul de sclav, la cel de salariat, și apoi să dobândim mentalitatea fiului. Adică să trecem de la teamă și de la dorința de recompensă la iubire. Să-L iubim

pe Hristos pentru că El ne este mamă, tată, prieten, frate, soț și soție. Astfel putem transcede judecata.

„Boala cancerului este una divină”

Spuneți-ne ceva despre moartea subită.

Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe. Pentru creștinii credincioși însă, moartea subită nu este privită cu ochi buni pentru că aceştia nu mai au ocazia să își pregătească întâlnirea cu Hristos. Când ne întâlnim cu un om important ne pregătim corespunzător. La fel ar trebui să respectăm și întâlnirea noastră cu Hristos.

Pregătirea prin repetiție este esențială. De aceea regretatul părinte Paisie obișnuia să spună că boala cancerului este una divină căci a umplut Raiul de sfinți, adică o boală lungă pregătește oamenii prin rugăciune și pocăință. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că durerea vindecă plăcerea.

În orice caz, nimic nu este mai sigur decât moartea. O întâlnim peste tot în jurul nostru, totul moare, toate ființele, prietenii, rudele. Ceea ce nu cunoaștem însă este ceasul morții, când va veni moartea. Ar putea veni în somn, când ne plimbăm, când călătorim, când lucrăm, când ne destindem, etc. De aceea trebuie să ne rugăm Domnului zilnic, așa cum o face Biserica: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem“şi „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Din învăţăturile Părinţilor bisericeşti aflăm că unul din cele mai mari daruri pe care un om îl poate avea este „gândul la moarte“. Când acesta este păstrat cu voia lui Dumnezeu nu îl duce pe om la disperare, la deznădejde, sau la teamă psihologică ci dimpotrivă, îl inspiră, îl îndeamnă spre rugăciune, îi oferă creativitate chiar şi în treburile pământeşti, întrucât el încearcă să îşi îndeplinească îndatoririle şi să se pregătească îndeajuns. Când trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, atunci până şi moartea subită ne găseşte pregătiţi.

Care este expresia corectă: „ceasul morţii“ sau „clipa morţii“?

Depinde cum interpretăm cele două cuvinte „ceas“ şi „clipa“. În vorbirea curentă de obicei folosim „ceas“ cu sensul de moment. Dar înţeleg că întrebarea dvs. este dacă moartea este un proces sau mai degrabă un moment.

Ce pot spune este că există într-adevăr un proces al morţii, adică, bolile îndelungate slăbesc organismul omului şi îl duc în cele din urmă la moarte, însă separarea sufletului de trup are loc prin voia Domnului la un anumit moment.

Acest moment este unul important, pentru că atunci se schimbă modul de existența și nu putem ști cum va fi mai departe. Cunoaștem stadiul în care sufletul este atașat de trup și al cărui mod de comunicare cu mediul este pe calea simțurilor. Nu avem o experiență anterioară a ceea ce se va întâmpla și cum va fi. Acum vedem lumea creată de Dumnezeu, oameni, prieteni, frumusețea pământului și nu îngeri și demoni. Atunci însă, sufletul nu va mai vedea cu ajutorul simțurilor trupești ci va vedea ce acum nu poate. De aceea sfinții vor să fie conștienți și să se roage pe durata procesului morții, pentru a părăsi această lume în rugăciune și să aibă puterea și harul Domnului mereu cu ei.

Astăzi însă acest privilegiu de a ne putea ruga pe durata acestor ceasuri, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos şi de a ne umple de slava Domnului atunci când sufletul părăsește trupul este înlăturat de așa numitul echipament de reanimare de la terapie intensivă. Din punct de vedere creștinesc pentru ceasul și momentul morții este nevoie de o pregătire prealabilă, adică de mărturisirea păcatelor, de Sfânta Împărtășanie, de Sfântul Maslu, de rugăciunile noastre și ale rudelor. Cu toate acestea, în unitățile de terapie intensivă, o astfel de slujire eclezial-pastorală este imposibilă. Astfel, din cauza medicamentelor și a tehnicilor moderne existente, în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți oameni se sting fără a ști ce se întâmplă în acel ceas sau în acea clipă. Aceasta este o problemă importantă. Metodele medicale moderne pun în discuție următoarea dilemă: „Se prelungeşte viaţa sau se împiedică procesul morţii?“. Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?

În orice caz, este o mare binecuvântare pentru cineva să poată muri înconjurat de rudele ce se roagă pentru el și mai ales să poată muri în comuniune cu Biserica, primind Sfânta Împărtășanie, rugându-se, primind binecuvântarea părintelui duhovnicesc și bucurându-se de slava Domnului și rugăciunile sfinților. Dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie o moarte ca cea reprezentată în icoana Adormirii Maicii Domnului, cu ea în mijloc, înconjurată de dragostea lui Hristos, de Apostoli și de Ierarhi.

„Gândul că putem trăi veşnic pe pământ e o boală spirituală”

Unii oameni au parte de o moarte pe neașteptate. Este adevărat că Dumnezeu ia pe cineva atunci când are șanse mari de mântuire?

Noi, creștinii, credem că ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu și că El ne îndrumă viața, El ne dă viață și o ia atunci când consideră a fi momentul potrivit. De asemenea știm că Dumnezeu iubește creația Sa, îl iubește pe om și vrea ca acesta să se mântuiască. De aceea, nu există îndoială că Dumnezeu permite ca moartea fiecărui om să se petreacă la momentul cel mai potrivit.

Desigur, iubirea lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. Omul are capacitatea de a alege și de a face fapte bune sau rele, de a se împărtăși din iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge.

Pentru că spuneați că unii oameni mor pe neașteptate, aș dori să vă reamintesc de faptul că ar trebui să conștientizăm tot timpul că vom muri, nu trebuie să avem impresia că vom trăi veșnic pe pământ, pentru că aceasta este o boală spirituală. Între viață și moarte există o alternanță, asemănătoare cu cea dintre noapte și zi. Biologia moleculară modernă subliniază faptul că moartea este fără îndoială legată de viață, întrucât printre genele umane există și gene ale îmbătrânirii, localizate în mitocondrii. Deci, încă de la naștere, moartea este prezentă în ADN și o vedem prezentă în corpul nostru prin moartea celulelor și în general prin îmbătrânire, prin apariția ridurilor, a bolilor, prin tot ceea ce din punct de vedere teologic numim mortalitatea și coruptibilitatea omului. Nu trebuie să ne comportăm precum struții, să băgăm capul în nisip și să ne prefacem că nu vedem aceste semne.

În acest proces ar trebui să știm că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, moartea este consecința păcatului săvârșit de Adam și Eva, El ne iubește și are grijă de noi. Este părintele nostru iubitor. Nu este corect ca pe de o parte să spunem „Rugăciunea Domnească“, bine cunoscutul „Tatăl Nostru“ şi să-L numim „Tată“ iar pe de altă parte să trăim ca nişte orfani.

Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă pocăinţei. Mulțumim Doamne că ne-ai oferit pocăinţă. Poate aceasta în ceasul morții să fie atât de mare încât un om să se poată salva deși sufletul său este împovărat de păcate mari?

Tradiția Ortodoxă spune că păcatul nu este moral, ci mai degrabă ceva ontologic, și anume abaterea de la viață conform naturii către cea contra ei. Astfel, căința este reîntoarcerea omului de la calea greșită la însăși natura vieții. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu întreaga creație. Prin pocăință el dobândește din nou această comuniune. Astfel, aceasta este asociată cu un proces ce eliberează omul de tot ceea ce îl înrobește. Părinții bisericii au descris acest progres în trei cuvinte: purificare, iluminare, îndumnezeire, adică o adevărată terapie. Aceasta are loc pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mântuirea este legată de terapia sufletului. Medicul ne studiază corpul, pune un diagnostic şi ne recomandă o metodă de vindecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala sufletului.

Mărturisirea păcatelor în ceasul morţii îi deschide omului calea spre mântuire. Dacă nu a apucat să-și curețe sufletul, Biserica prin rugăciunile sale îl ajută să se mântuiască, ținând cont de faptul că perfecțiunea este infinită, este o stare dinamică și nu statică.

Pe parcursul vieții trebuie să avem „duhul pocăinței“. Ar trebui să avem în vedere cum am fost creați de către Dumnezeu și cum am ajuns din cauza păcatelor. Citind cu atenție cartea Facerii, ascultând învățăturile Bisericii și ale Părinților bisericești și văzând cum trăiau Adam și Eva și ce au devenit după ce au păcătuit, atunci pocăința se va naște în sufletul nostru.

Deci, cineva care a avut „duh“ de pocăință pe parcursul vieții îl simte și în ceasul morții și chiar într-o mare măsură. Pe de altă parte dacă pe durata vieții nu s-a căit, e greu de crezut că o va face în ultimul moment.

Duhovnicul meu, Mitropolitul Kallinikos de Edessa, a trăit cu aducerea aminte de moarte. Atunci când medicii i-au spus că are o tumoare pe creier, s-a mărturisit imediat, și-a scris testamentul și s-a rugat cu credință de Dumnezeu, spunând: „Poate că Dumnezeu mi-a spus gata. Nu mai am nevoie de tine“. A continuat să se roage spunând „facă-se voia Ta“. Și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, având parte de un sfârșit liniștit, asemeni întregii sale vieți.

Prin urmare, chiar dacă oricine are în suflet o scânteie de iubire pentru Dumnezeu se poate căi în ceasul morții, ar fi mai bine să ne căim pentru păcatele noastre atunci când suntem încă sănătoși, când ne putem curăța sufletul, adică să trecem de le iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu și de oameni, să transformăm iubirea egoistă într-o iubire altruistă.

Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul

După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?

Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor. Toate rugăciunile către sfinți se bazează pe acest adevăr. Bineînțeles, această legătură dintre suflet și persoanele vii este una spirituală, nu materială.

În Apocalipsa Sf. Ioan care descrie Sfânta Liturghie cerească, putem vedea relația dintre oameni și sfinți și rugăciunile lor pentru noi. De aceea, Părinții bisericești vorbesc în Sfânta Liturghie despre această Sfântă Liturghie necreată ce se săvârșește în Ceruri, în Templul necreat. Prin intermediul Sfintei Liturghii pătrundem în atmosfera Liturghiei cerești și ne pregătim pentru ea.

Fiecare simte iubirea și protecția sfinților, precum și a rudelor ce au părăsit această lume și își dorește să îi întâlnească. Un fiu duhovnicesc de-al meu era foarte fericit în ceasul morții pentru că, așa cum spunea el, avea să vadă această Împărăție Cerească.

Așadar, sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul și nu intră într-o stare de inexistență. Dacă cineva a trăit în pocăință de-a lungul vieții, sufletul său după ce părăsește trupul, va intra în această Sfântă Liturghie cerească şi se va ruga ca un preot duhovnicesc pentru întreaga lume şi va aştepta învierea trupului. Apoi sufletul va intra în trup și ambele vor participa la sărbătoarea Învierii Cerești.

Ce sfat ar trebui să dăm apropiaților în ce privește atitudinea pe care trebuie să o avem în ziua sau în momentul morții atunci când cineva este pe moarte,?

Procesul morții este unul extrem de important pentru fiecare om, pentru că are în față fie drumul spre mântuire fie drumul spre pierzanie. Din păcate în aceste condiții, majoritatea oamenilor au grijă numai de sănătatea fizică a rudelor și a prietenilor fără să țină cont și de drumul spre eternitate. De aceea ar trebui să avem grijă ca persoana aflată pe patul morții să se mărturisească, să primească Sfânta Euharistie, harul Domnului prin Sfântul Maslu și să ne asigurăm că face tot ceea ce este creștinește. În special, ar trebui să fim alături de cel drag în ultimele momente ale vieții sale prin rugăciune. Nu trebui sa ne gândim doar la faptul că ne pierdem ruda, sau prietenul, ci că acesta trece de la un tip de existență (cu trup și simțuri) la un altul, fără trup. Așadar în acel moment avem nevoie de multă rugăciune.

Îmi amintesc că în ultimele clipe de viață ale duhovnicului meu, stăteam lângă patul său și nu mai puteam face nimic pentru el decât să mă rog Domnului ca sufletul său să fie primit de către îngeri. O mătuşă de-a mea a crezut că eram trist atunci când mă rugam. Însă eu doar mă rugam, pentru că acel moment este important, este sfânt.

În general, trebuie să experimentăm zi de zi întrucât, așa cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur, viața este un „han“. Am intrat în acest han, trăim în el, dar trebuie să avem grijă să plecăm cu bună speranță, fără să lăsăm nimic în urmă dacă nu vrem să pierdem ce am avut aici. Mai mult decât atât, toți creștinii ar trebui să înțeleagă că moartea a fost înfrântă prin Cruce și prin Învierea lui Iisus Hristos și că comuniunea cu Hristos este o continuă transcendență a morții și a fricii de moarte, că părăsirea trupului de către suflet este drumul spre Împărăția Cerurilor și spre întâlnirea cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții, iar că sufletul se va întoarce la trupul ce va învia și va trăi veșnic, ducând traiul pe care l-a dus și pe pământ.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de la momentul morții și în special după Judecata de Apoi există două posibilități: cei care sunt în comuniune cu Hristos vor trăi în „fericirea veşnică“ iar ceilalţi în „chinuri eterne“. Deci toată lumea se va bucura de o „viață veșnică“. Diferența este cine se va bucura de „fericire“ şi cine va trăi în „chinuri“.

De aceea, sfatul nostru pentru rudele și prietenii celor aflaţi pe patul morţii este să creadă în Hristos şi să aibă încredere că nu suntem doar cetăţeni ai acestei lumi ci suntem mai degrabă nişte călători ghidaţi spre adevărata lor ţară adică Împărăţia Cerurilor. Cetăţenia noastră este în cer. Ar trebui să ne umplem de dorinţa arzătoare pentru ţinutul ceresc.

(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com)

Sursa: doxologia.ro

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi URMEAZA LINCUL...

2 iunie - MOŞII DE VARĂ sau MOSII DE CIRESE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Dupa Inaltarea Domnului, credinciosii ortodocsi ii pomenesc pe cei raposati, pe mosii si stramosii neamului, la Mosii de vara.
Prin rugaciune la biserica , se cere odihna in Imparatia cerurilor pentru cei adormiti dupa atatea suferinte, nelinisti si neimpliniri.
Mosii de vara urmeaza intotdeauna dupa Inaltarea Domnului, pentru ca Pogorarea Sfantului Duh sa se faca si asupra celor adormiti.
Drept recunostinta si dragoste pentru cei ce nu mai sunt cu noi, este bine sa daruiesti din ceea ce ai. Da de pomana copiilor, saracilor si rudelor cani si strachini cu cirese sau alte fructe, colaci, coliva si haine.
Tot ceea ce pregatesti trebuie sa fie proaspat iar hainele curate si pe cat posibil calcate.

În Ajunul (sâmbăta) Rusaliilor se ţin Moşii de Vară pentru care se organizează târguri unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilejul de a se întâlni. Se crede că sufletele morţilor (moşilor), după ce părăsesc mormintele în Joia Mare (cea de dinaintea Paştilor) , se preumblă printre cei vii, iar în Ajunul Rusaliilor revin în lumea lor. Pentru spiritele acestora oamenii săvârşesc rituri de îmbunare, împodobesc gospodăriile şi mormintele cu ramuri de tei sau nuc (acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh) şi fac pomeni fastuoase, practici care s-au păstrat până astăzi. Caracterul precreştin al acestei sărbători se regăseşte în mitologia românească în cultul Rusaliilor, despre care se spune că semnifică sufletele fetelor moarte de tinere, iar după alţii, fiicele lui Rusalim împărat.

REŢETA DE COLIVĂ
Ingrediente:
1 kg grau/arpacas,
500 g zahar,
500 g miez nuca macinat,
1 lingurita coaja de lamaie rasa,
1 lingurita coaja de portocale rasa,
1 linguirta zahar vanilat,
1 varf cutit scortisoara macinata,
sare dupa gust,
zahar pudra , cacao, nuca
Mod de preparare:
Graul se spala in 9 ape reci , eu spun la fiecare apa tatal nostru...
Se fierbe in 2 l apa, la foc mic.
Se clatina vasul sa nu se lipeasca graul.
Se raceste foarte incet 3-4 ore, cu un capac pus
Abia dupa racire se adauga zaharul, coaja de lamaie si de portocala, nuca. cacao
Se framanta cu mana. Cand se face moale ca o pasta se pune pe platou, si se pudreaza.
Se da intai cu pesmet fin, ca sa nu se puna zaharul pudra direct pe umed, sa faca crusta.
In zaharul pudra se amesteca si putina scortisoara sau nuca macinata fin.
Se face o cruce din bomboane sau se decupeaza o cruce din carton si se foloseste ca poncif, se presara cacao si iese o cruce pe coliva.
PREGĂTIREA ŞI MERSUL LA BISERICĂ
Se întocmeşte lista cu numele de botez al celor răposaţi din familie, listă care poartă denumirea de POMELNIC.
Se ia o sticlă cu vin roşu bun. un prosop pentru preot , prescura si colacul lui Dumnezeu...
Eu am facut pachete, in care am pus un colacel, un pahar cu coliva, cirese, visine, capsuni, caise, un mar, o bucata de branza topita..
Într-un coş se pune un prosop  curat peste care se aşază platoul cu colivă, o lingură, câteva pahare de unică folosinţă, câteva farfurii şi linguriţe de unică folosinţă, sticla cu vin căreia i s-a scos dopul şi a fost pus în aşa fel încât să poată fi desfăcut uşor, lumânări, chibrit.

În aceleaşi pungi se pot pune în vase de împărţit diferite gustări proaspete (brânză, caşcaval, şuncă presată, pâine), fructe, prăjituri.
Se pleacă la Biserică într-o ţinută decentă cu toate cele de mai sus la noi.
După găsirea unui loc la o masă se scoate platoul cu colivă şi sticla cu vin şi se depun pe masă având grijă să aşezăm coliva cu crucea îndreptată spre altar şi să destupăm sticla cu vin.
Se pune o candelă pe colivă şi se aprinde când începe slujba.
Pachetele le lăsăm sub masă în punga sau cos...Ducem pomelnicul la preot  şi o sumă de bani, după cum se obişnuieşte.
Mergem şi ne închinăm rostind câteva rugăciuni la icoane şi raclele cu moaşte (dacă sunt).
Ne întoarcem în dreptul colivei aduse de noi şi rămânem acolo până la terminarea slujbei.
Înainte ca preotul să termine de citit pomelnicele punem o lumânare înfiptă în colivă şi o aprindem.
Când preotul termină pomenirea tuturor răposaţilor ridicăm platoul cu colivă şi sicla cu vin pentru veşnica pomenire.
Aşteptăm cu răbdare ca preotul să vină să sfinţească pachetele de împărţit şi coliva.
Este bine ca lucrurile de împărţit să fie date unor persoane care au cunoscut răposaţii, iar pachetele să fie însoţite fiecare de câte o lumânare aprinsă. Putem împărţi colivă şi vin şi la alte persoane decât cele care au cunoscut pe răposaţi, dar avem grijă să oprim şi pentru acasă din acestea pentru că au fost sfinţite.
Mergem acasă şi servim masa, apoi un pic de colivă şi vin cu gândul la răposaţii din familia noastră.
Iată şi câteva rugăciuni pe care trebuie să le rostim:

RUGACIUNE CÂND INTRI ÎN BISERICĂ

Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; inchina-mă-voi în biserica Ta cea Sfântă, Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

RUGĂCIUNEA LA ICOANA MÂNTUITORULUI

Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumită strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, care ai venit să mântuieşti lumea. Amin.

RUGĂCIUNEA LA ICOANA MAICII DOMNULUI

Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea ta, ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: Fecioară bucură-te!
Amin.
Pomelnicul va fi însoţit de următoarea rugăciune:

RUGĂCIUNEA PENTRU CEI ADORMIŢI

Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie au adormit, părinţi şi fraţi ai noştri, şi pe toţi cei care întru dreapta credinţă s-au săvârşit, şi iartă-le lor toate greşalele pe care cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul le-au săvârşit şi-i aşază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea şi unde cercetarea feţei Tale veseleşte pe toţi sfinţii Tăi cei din veac. Dăruieşte-le lor şi nouă împărăţia Ta şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor negrăite şi veşnice şi desfătarea vieţii Tale celei nesfârşite şi fericite.
Că Tu eşti învierea şi odihna adormiţilor robilor Tăi (numele de botez al morţilor), Hristoase, Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Astazi la noi la biserica au fost 4 preoti, lume multa ..atasez cateva poze facute cu telefonul...

DUMNEZEU SA LE PRIMEASCA POMENIREA TUTUROR CE AU FOST POMENITI...

Despre moarte si pomenirea mortilor

DOAMNE AJUTA!  DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Despre moarte, misterul mortii, despre comuniunea cu cei raposati, precum si invatatura ortodoxa despre slujba inmormantarii si a parastasului, cinstirea si pomenirea mortilor

Introducere

Oricat am medita asupra mortii, oricat am citi sau am discuta pe aceasta tema, este putin probabil sa depasim simplul stadiu al unor idei sau reprezentari mentale care produc oarece fiori sau emotii. Cu totul alta perceptie a acestui fenomen avem atunci cand cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avanta cu pasi repezi spre vesnicie. Din perspectiva crestina, moartea nu este un sfarsit, ci doar o trecere spre un nou inceput, autentic si vesnic. De aceea, nu moartea in sine conteaza pentru un crestin, ci starea interioara a omului pus in fata acestei dramatice treceri, stare care se propaga si se amplifica in vesnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifica si analizeaza in fragmentul care urmeaza mai multe paradigme de atitudine crestina in fata mortii. Desi tragica si nenaturala, moartea poate fi privita si ca dar facut de Dumnezeu unei umanitati alterate prin pacat. Acest dar semnifica, potrivit traditiei crestine, sansa unui nou inceput si a unei vieti vesnice in imparatia prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.

„Vremea mortii este in fiecare clipa"
Este bine sa retinem trei lucruri in legatura cu locul mortii in viata noastra si atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de ea. Mai intai, moartea este mai aproape decat ne imaginam noi. Apoi, ea este profund nenaturala, potrivnica planului dumnezeiesc, dar, in acelasi timp, si un dar al lui Dumnezeu. Si, in sfarsit, este o despartire care nu este despartire. Moartea nu este doar un eveniment indepartat, plasat undeva la capatul vietii, ca o concluzie a vietii pamantesti, ci o realitate foarte prezenta si permanenta in jurul nostru si in noi. Mor in fiecare zi! spune Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea mortii e in fiecare clipa", intareste T. S. Eliot. Tot ceea ce traieste este o forma de moarte: tot timpul murim. Dar, in aceasta experienta cotidiana a mortii, fiecare moarte este urmata de o noua nastere: orice moarte este, in acelasi timp, o forma de viata. Viata si moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se intrepatrund. Orice existenta umana este o imbinare de moarte si de inviere, „ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim" (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pamant este un Paste permanent, o continua traversare a mortii spre o noua viata. Intre nasterea dintai si ultima moarte, firul intregii noastre existente este alcatuit dintr-o serie de „mici" morti si nasteri. De fiecare data cand adormim, la caderea noptii, pregustam din moarte si de fiecare data cand ne trezim, in dimineata urmatoare, suntem de parca am fi inviat din morti. O binecuvantare evreiasca spune: „Binecuvantat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Imparatul lumii pe care o rezidesti in fiecare dimineata". Acelasi lucru se intampla si cu noi: in fiecare dimineata, la trezire, suntem ca ziditi din nou. Poate si moartea ultima va fi o „re-zidire", o adormire urmata de o trezire. Adormim fara teama in fiecare noapte pentru ca stim ca ne vom trezi iarasi a doua zi dimineata. De ce n-am avea aceeasi incredere in ultima adormire? De ce n-am putea crede ca ne trezim, fapturi noi, in vesnicie?
Putin diferit, acest model viata-moarte apare si in procesul cresterii noastre. In fiecare etapa trebuie sa moara ceva in noi ca sa putem trece la etapa urmatoare. Trecerea de la varsta sugarului la prima copilarie, de la copilarie la adolescenta, de la adolescenta la varsta adulta implica, de fiecare data, o moarte launtrica ce da nastere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilarie la adolescenta, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar daca, intr-un fel sau altul, refuzam aceasta nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevarate. Cum scrie George Mac Donald in romanul sau Lilith: „Veti muri atat cat ati refuzat sa traiti." Numai moartea vechiului face posibila aparitia noului in noi; fara moarte n-ar exista o viata noua.

                                Un dar pentru un nou inceput

Daca a deveni adult este o forma de moarte, tot feluri de a muri sunt si plecarile dintr-un loc sau despartirile de o persoana iubita. Sunt despartiri, separari necesare neintreruptei noastre cresteri spre maturitate. Niciodata n-am putea realiza tot ce avem in noi, adevaratul nostru potential, daca n-am avea, intr-o buna zi curajul sa parasim peisajul familiar, sa ne despartim de actualii prieteni, sa ne faurim legaturi noi. Cramponandu-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualitatii incepe cu o plecare si, dandu-i drumul celui care pleaca, dai dovada de iubire".

Daca moartea este ceva ce ne asteapta pe toti, nu este pentru aceasta mai putin profund anormala. E monstruoasa si tragica. In fata mortii aproapelui sau a propriei noastre morti, oricat de realisti am fi, sentimentele de dezolare, oroare si chiar indignare sunt justificate: „Nu intrati tacuti in aceasta noapte, urlati, tunati si fulgerati impotriva agoniei lumii", spune poetul Dylan Thomas. Iisus insusi a plans la mormantul prietenului Sau Lazar (In 26, 38), iar in gradina Ghetsimani a fost cuprins de frica in fata imanentei propriei Sale morti (Mat 26, 38). Sfantul Apostol Pavel considera moartea „vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit" (I Cor. 15, 26) si o leaga strans de pacat: „boldul mortii este pacatul" (I Cor. 15, 56). Murim pentru ca traim cu totii intr-o lume cazuta, pervertita, dezbinata, nebuna, zdrobita. Dar, desi tragica, moartea este si o binecuvantare. Cu toate ca n-a facut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai putin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii si compatimirii Sale. Pentru noi oamenii, viata vesnica in aceasta lume cazuta, captivi pentru totdeauna cercului vicios al uratului si pacatului, ar fi fost un destin teribil si insuportabil. Din aceasta cauza, Dumnezeu ne-a oferit o scapare desfacand unirea dintre suflet si trup pentru a le recrea, a le reuni la invierea cea de obste si a le readuce astfel la plenitudinea vietii.

„O despartire care nu este despartire"

Si, in sfarsit, moartea este o despartire care nu este despartire. Traditia ortodoxa acorda cea mai mare importanta acestui punct. Si viii si mortii formeaza o singura familie. Prapastia mortii nu este de netrecut pentru ca ne putem intalni cu totii in jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusa Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (...) este locul de intalnire a celor morti cu cei vii si cu cei ce inca nu s-au nascut, care, iubindu-se unii pe altii, se unesc in jurul Sfintei Mese din altar ca sa-si marturiseasca iubirea de Dumnezeu". Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), intr-o scrisoare catre un credincios indoliat: „Noi suntem vii in Iisus Hristos, ne miscam in El si existam in El. Si viii si mortii suntem cu totii in El. Sau si mai bine spus, in El traim cu totii, nu mai exista moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al mortilor, ci Dumnezeul celor vii. Exista un singur Dumnezeu si sunteti uniti in Cel Unul. Numai ca, o vreme, nu va veti mai putea vedea, pentru ca intalnirea viitoare sa va aduca si mai multa bucurie. Atunci nimeni nu va va mai lua bucuria. Dar chiar si acum traiti impreuna. Atata doar ca ea a trecut in alta camera si a inchis usa in urma ei... Iubirea duhovniceasca nu este impiedicata de separarea vizibila."

Despre taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: " Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete ?". Si Dumnezeu i-a raspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste." Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.

Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. " Adevarat zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mantuitorul Iisus Hristos talharului celui bun. In acest fel fiecare suflet despartit de trupul lui ori va fi in rai ori in iad. Cand? Astazi , a zis Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre Vamile Vazduhului si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte? Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, fiindca dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi, un continuu si vesnic prezent. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.

Noi cunoastem si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici – stalpul, temelia si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa cea adevarata si dreapta si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant. In acest fel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urca spre Domnul nostru Iisus Hristos, intr-o mare bucurie fiind insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, pacate si patimi, este condus de diavoli in iad, unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul). Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreaba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa.

Cand a venit ceasul mortii mele, duhurile cele rele m-au inconjurat din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadea curaj si indrazneala. Abia atunci demonii s-au indepartat putin de patul meu. Unul din ingeri a intrebat cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti ce va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat si au inceput a descoperi si arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit, a venit moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu este formata si alcatuita decat din oase omenesti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica.

Sfintii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, fiindca el nu are mare povara de pacate.". Moartea se apropie de mine, a luat o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Am pierdut astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma mi-a taiat capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea a pregatit o bautura intr-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu a putut sa o suporte, s-a infiorat intr-atat si s-a aruncat afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor. Cand m-am intors, am vazut trupul meu ca zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii au inceput a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata s-a aratat Sfantul nostru Parinte Vasile, care a zis catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu m-a ascultat si mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si acum dau aceasta punga pentru acest suflet, care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au ramas inmarmurite; au inceput a scoate gemete tanguitoare si s-au indepartat. Apoi iarasi s-a aratat Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. A deschis vasele, unul dupa altul, si a varsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul a zise catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul s-a facut nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit."

Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in balanta, in cumpana si: Daca partea dreapta este mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul ingerilor; daca cele doua parti ale cumpenei sunt deopotriva, atunci desigur ca numai mila lui Dumnezeu capata biruinta; cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva); cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate. Acestea sunt conditiile, criteriile si imprejurarile ce insotesc moartea omului.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Luc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde si atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie." Ca urmare, o continua (po)cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica. Nu doar cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, insa si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.

Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.". "Moartea pacatosului este cumplita ." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatosul. Pacatosul este acela ce incalca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face sa se nasca in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, fiindca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit, cand era pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul ducandu-l in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade atunci cand paraseste aceasta lume.

Despre pomenirea raposatilor sau repausatilor nostri si cum se fac pomenirile pentru cei morti?

In alta ordine de idei, vom spune ca pomenirile sau praznicele mortilor, sunt jertfe ce se fac in numele celor morti. Ele se mai numesc si parastase. Numele de parastas vine din limba greaca si inseamna a mijloci, a sta in locul cuiva, de la faptul ca noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem in speranta ca Dumnezeu, pentru jertfa noastra plina de iubire si pentru rugaciunea facuta de cel care primeste darul, va ierta pacatele pe care cel mort le-a facut in decursul vietii sale. Iar cand cineva primeste ceva dat si slujit la Biserica sau acasa, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu sa-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste inseamna slavit sa fie Domnul)

Care sunt termenele sau perioadele ori soroacele de pomenire a mortilor?

Biserica a randuit ca noi, cei vii, sa-i pomenim pe cei morti in anumite zile, socotite din clipa mortii, zile a caror insemnatate este urmatoarea:
- la trei zile (ziua ingroparii), jertfa este adusa in numele lui Dumnezeu Unul in Fiinta dar Intrei in Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.
- La noua zile, la fel in numele Sfintei Treimi, adica de trei ori cate trei, ca cel mort sa fie ajutat de cele noua cete de ingeri si in amintirea ceasului 9 cand Domnul a murit pe cruce.
- La patruzeci de zile sau sase saptamani (la soroc, soroc inseamna patruzeci), in amintirea Inaltarii la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
- La trei luni, sase luni si un an, apoi din an in an pana la sapte ani.
Celor morti le foloseste foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.

                                   Ce sunt sarindarele?

Sarindar inseamna pomenirea unui adormit in Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de doua feluri: de obste, cand se pomenesc 40 de liturghii una dupa alta (ca la Manastiri); particulare, cand se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Paresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cat cuprinde Postul Pastelui. Pentru ca in fiecare sambata se fac pomeniri pentru cei adormiti in Domnul, paresimi este numele dat pomenirilor mortilor facute in aceasta perioada. Pentru cei ce vor sa tina paresimile, pomenirile se fac in fiecare sambata

    Ce este necesar si ce anume trebuie la o slujba de pomenire a  mortilor?
La o pomenire avem nevoie de coliva care inchipuie pe cel adormit, lumanarea care inchipuie credinta celui mort (de aceea se aprind lumanari in clipa mortii unui credincios), vin rosu, care inchipuie viata, colacul mare, rotund, simbolizeaza credinta noastra in viata de veci, deoarece cercul nu are inceput nici sfarsit, iar prescura in trei colturi arata credinta noastra in Sfanta Treime, prescura in patru colturi inchipuie credinta noastra in Biserica cea Una dar care este Universala, extinsa in cele patru puncte cardinale.

          Ce anume ajuta cel mai mult la pomenirea mortilor?

Foarte folositor este ca cel adormit sa fie pomenit la Proscomidie in Sfanta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserica prescura, o sticluta de vin, ulei, pomelnicul si lumanarea aprinsa. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea paresimilor se numeste ultima pomenire a Paresimilor, care are lor in sambata din saptamana luminata.

               Unde anume se face pomenirea mortilor?

Pomenirea se face: 1. in Biserica, 2. la mormant (la cap) si 3. acasa (la mancare si daruri). Este absolut necesara pomenirea la parastas si sfanta liturghie, deoarece aceste slujbe ajuta real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormantului se face o pomenire scurta urmata de „Vesnica pomenire” si stropirea mormantului cu vin. Acasa se face un parastas si se citesc darurile de mancare si de haine.

In alta ordine de idei, Biserica Ortodoxa a randuit ca in toate cele sase sambete din Postul Mare sa fie pomeniti de familii toti cei care au trecut la cele vesnice. Se fac parastase, care sunt insotite de coliva indulcita cu miere, coliva reprezentand nadejdea in invierea celui raposat, iar mierea, credinta noastra in viata tihnita si placuta a mortului. De asemenea, se dau de pomana colaci, vin si lumanari, care inchipuiesc Trupul, Sangele si Lumina lui Iisus Hristos.

           Sfantul Mucenic Teodor Tiron, nimicitorul idolilor

In toata perioada Postului Mare, sambata se fac pomeniri pentru cei morti. Acestea au inceput o data cu sambata lui Teodor, care se mai numeste si sambata colivelor. Pentru a intelege insa de ce Sfantul Teodor este pomenit in prima sambata din Postul Mare, trebuie sa precizam faptul ca imparatul Iulian Apostatul a poruncit, la un moment dat, ca toate produsele care se vindeau in piata cetatii imperiale sa fie stropite cu sangele animalelor sacrificate idolilor, pentru a intina astfel prima saptamana din Postul Mare al crestinilor. Mucenicul Teodor i s-a aratat in vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian si sfatuindu-l sa fiarba graunte de grau si sa le imparta tuturor locuitorilor Constantinopolului pentru ca acestia sa nu mearga sa cumpere de la piata. Fiind astfel izbaviti de intinaciunea idolatriei, gratie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credinciosilor sa serbeze in fiecare an, la incheierea primei saptamani a Postului Mare, un praznic care sa comemoreze acest eveniment.

                        Rugaciuni pentru iertarea pacatelor

Slujba prin care sunt pomeniti toti cei care au trecut la cele vesnice este cunoscuta sub denumirea de „parastas”. Parastasele sunt acele slujbe speciale in cadrul carora trupul mortului, nefiind de fata, este simbolizat prin coliva. Verbul grecesc „paristemi” inseamna a se alinia alaturi de cineva, a sta in rand cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care ne alaturam prin rugaciune celui mort si ne infatisam lui Dumnezeu cu tot cu rugaciuni, prin intermediul carora El sa ierte pacatele celui adormit. Acestea se pot face ori de cate ori dorim sa ne rugam pentru mortii nostri, impreuna cu Biserica si cu preotii parohiei de care apartinem.

   Coliva inchipuieste nadejdea noastra in invierea celui raposat

Toti cei care au plecat din aceasta lume nu-si mai pot schimba starea de dincolo. O singura scapare mai este. Aceasta ne este aratata in „Marturisirea Credintei Ortodoxe”, in care se spune: „Credinta ne invata ca un mare numar de pacatosi care s-au cait in clipa de pe urma sunt scapati din Iad, prin rugaciunile si milosteniile celor vii”. Prin rugaciunile celor vii intelegem: rugaciunile preotului la Sfanta Liturghie, rugaciunile noastre pentru raposati, parastasele pentru pomenirea celor decedati si pomelnicele mortilor pe care le dam preotului la Sfanta Liturghie. Acestea trebuie sa fie insotite de o prescura, din care se scoate Trupul Domnului la Sfanta Jertfa, de o lumanare, ca sa aiba mortul parte de lumina si de vin, din care se pregateste Sangele Domnului. In plus, parastasele se insotesc de coliva indulcita cu miere sau zahar, caci coliva inchipuieste nadejdea noastra in invierea celui raposat, iar mierea sau zaharul, credinta noastra in viata tihnita si placuta a mortului. De asemenea, se dau de pomana colaci, vin si lumanari, care inchipuiesc Trupul, Sangele si Lumina lui Iisus Hristos. Alaturi de acestea mai avem nevoie de tamaie si de untdelemn - toate fiind jertfe placute Domnului.

Prin milosteniile care se fac in cadrul parastaselor intelegem: mancarea care se da pentru sufletul mortului, vasele, hainele si orice alte lucruri date de pomana, toate sunt doar pentru sufletul celui raposat.

     Cateva referinte despre slujba propriu zisa a inmormantarii

Asa dupa cum am mai spus si in primele pagini ale acestui material, Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat ori sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata, pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor. Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii. Pentru a evita atat confuziile, cat si superstitiile, obiceiurile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta noastra, crestina ortodoxa, am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului, a defunctului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele concrete, in care Biserica si slujitorii ei sunt implicati.

      Recomandari, indrumari si povatuiri practice cu privire la      desfasurarea ceremonialului inmormantarii

Moartea unuia dintre crestini, este, bineinteles, prilej de indurerare si de intristare. Atunci cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze in aceste momente. Astfel si preotul isi ia masurile potrivite, specifice, adecvate si cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si de inmormantare. De la biserica se vor solicita steagul negru de doliu, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul ziua, data si ora inmormantarii, precum si orele potrivite pentru slujbele de priveghere, de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului, prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este asezat in sicriu, cu privirea spre rasarit (deoarece de acolo va veni Iisus Hristos la invierea tuturor). Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca ocrotitor spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Iisus Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste. Trupul este acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Iisus Hristos. La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin, pana la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta: "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!" Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune, cu care crestinul va intampina pe Iisus Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Iisus Hristos, Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12). Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

De retinut:

Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.
• In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele. Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.
• Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
• De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"
• Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.
• Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente.
• Daca defunctul, decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

                   Despre priveghere si stalpi (cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita, in termen bisericesc, panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vremea potrivita. Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire, inviere si viata vesnica, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul nostru Iisus Hristos Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot in acest fel si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul. In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.

De retinut:

Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul ori defunctul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) ori sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
• Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, sa se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
• In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac alte sau diferite gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu deranja si perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
• Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la prepararea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, deoarece sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul slujitor.
• Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si din Psaltirea lui David.
• Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, nu se joaca carti, sah ori alte jocuri ci se pastreaza o atitudine serioasa, sobra si solemna.
• Unii credinciosi, in situatia cand defunctul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit ori nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara pocainta, marturisire ori spovedanie si fara grijanie (adica fara ultima impartasanie, inainte de a-si da sufletul) este considerata, socotita, pe drept cuvant, nu doar ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de precizari si mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor, pentru lipsa de grija fata de suflet.
• Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs in mod brusc, naprasnic si accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea cu o anumita regularitate, editiile mai noi ale catehismului ortodox permite, fara a fi obligatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de precizarea sau observatia: "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare".

                Despre randuiala si ritualul inmormantarii

In ziua, data si la ora, stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa. Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir. Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi asezata la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva, colacii si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu jerbele si coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti. Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului. Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul rosteste in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

De retinut:

Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru savarsirea, in continuare, a slujbei inmormantarii este paganesc si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.
• Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestui material). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romantate si pietiste, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Asemenea practici demonstreaza si dovedesc lipsa de seriozitate a celor ce le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
• In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de reculegere, sobrietate si liniste, de meditatie, reflectie si de rugaciune.
• Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu deranja si perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.
• Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu impartirea si oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata si neintemeiata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina – Iisus Hristos" care calauzeste sufletul defunctului, decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse".
• La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in interiorul bisericii si nu trebuie deranjata ori perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
• Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este paganeasca si trebuie abandonata sau parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.
• Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..."
• Asadar, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
• Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand pe tot parcursul slujbei.
• Coroanele, jerbele si pomul raman la usa bisericii.
• Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
• La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
• La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa sfanta cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
• Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme aseaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea lui spre scaunul ori tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
• Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
• Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
• Exista si o alta intelegere gresita sau eronata in legatura cu traseul de parcurs de la casa defunctului pana la biserica si de acolo la cimitir.
• Toti stiu ca cel decedat se duce "pe drumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul slujitor.
• Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni - nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca este inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.

                          Funeraliile de la cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

De retinut:

Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea – cu toate ca nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
• Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
• Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se adune si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
• Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
• Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
• S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (sau o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa ori spirituala.
• Familia si asa greu incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul defunctului si decedatului are atata nevoie, fiindca se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.
• Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor, fundatiilor sau organizatiilor de persoane cu dizabilitati, intr-un cuvant, strainilor care realmente au mare nevoie de ajutor si se bucura in mod sincer de o haina ori de o farfurie de mancare gatita.
• Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul slujitor, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

             Despre pomenirea de dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inmormantare. Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu buna cuviinta si cu aleasa rugaciune in gand, pentru cel raposat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta sau botez. In loc de "noroc!" sau alta urare de acest fel, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (ori s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca". Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu doar ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna crestere, educatie sau bun simt, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica. Daca cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, cat si cel care i-a dat bautura peste masura. Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati ori parasiti in casele sau leaganele de copii. Cand raposatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preotul paroh sau slujitor care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, fiindca a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea si fericita ocazie de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de situatii.

De retinut:

Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familie,i care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar foarte mare.
• Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea unita si conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).
• Prin urmare, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.
Despre slujbele de pomenire de dupa inmormantare
Asa, dupa cum am mai spus si mai la inceputul acestui material documentar, Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa inmormantarea si ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:
La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului nostru Iisus Hristos a treia zi.
• La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al noualea, cand Domnul nostru Iisus Hristos, inainte de a muri pe cruce, a promis talharului raiul, pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
• La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc la 40 de zile dupa Invierea sa din morti, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".
• La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
• La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime, care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata vesnica, de dincolo.
• In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.
De retinut:
Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul paroh sau slujitor. Acest lucru este necesar deoarece trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.
• De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si, indeosebi, sambata.

Despre slujba de pomenire a parastasului la patruzeci de zile (Ridicarea panaghiei)

La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor defunctului.
Referitor la darurile ce se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preotul slujitor printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obiceiul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat apreciaza sau crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influenta asupra starii sufletesti a celui raposat.

Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta noastra biserica.

In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, potrivit invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecat!>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata ce priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Obsteasca, Universala, Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor, de grija si respectul pe care cei vii il arata fata de cei morti.

Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale, deosebite sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie ori sociale ne obliga sa nu putem savarsi pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata lui particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu aportul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie in favoarea lui. Caci acesta este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila crestina. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data exacta. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta, ignoranta sau necredinta. Insa pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului."

Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea zilelor celor 40".

                                        De retinut:

Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, fiindca duminica, amintindu-ne de ziua Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, este zi de bucurie, iar nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului nostru. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se oficieze parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor Tiron.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.
• In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se oficiaza Sfanta Liturghie obisnuita sau deplina.
• Este de dorit ca pomenirile sa se faca, legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.
• La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului nostru Iisus Hristos asupra sorocului de care este vorba.
• In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei adormiti dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul slujitor, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului.
• Obiceiul, practicat in unele zone din tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de slujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
• Pentru toate aceste pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.
• Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sfintele Pasti si Pogorarea Sfantului Duh.
• Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca slujba sa se faca in comun iar nu separat, caci cu cat rugaciunea are un caracter colectiv, cu atat este mai puternica.
• La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii Domnului Iisus Hristos, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, fiindca prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.
In loc de concluzii finale si incheiere, alte randuieli, indrumari si povatuiri practice
• Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare atunci cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul slujitor o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.
• Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, deoarece in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la chioscurile si pangarele parohiale, fiindca sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.
• Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconii si preotii de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita, speciala.
• Pentru toti raposatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sfintele Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala deosebita, speciala.
• Celor ce urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarseste nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Sfanta noastra Biserica. (Vezi Hotararea Sfantului Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari).
• Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.
• Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi Hotararea Sfantului Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).
• Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este unul profan si se practica la dezvelirea unor monumente, busturi, sculpturi ori placi comemorative. Cu alte cuvinte, prezenta panzei nu este absolut necesara.
• Mormintele trebuie ingrijite de rudele defunctului si ale decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case, cavouri ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce dorm sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton, marmura si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii, buruieni si de indiferenta sau pasivitatea noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu intentie si vinovatie.
• Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela iar mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de o persoana desemnata in acest scop). Parerea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant ori sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este gresita, incorecta si trebuie abandonata.
• La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul slujitor, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos".
• Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa dupa cum am mai spus.
• Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, indepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folosul sufletesc indrumarile, recomandarile si povatuirile ei.
Cateva hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la slujba inmormantarii, a pomenirii mortilor si a parastasului

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea
1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul in care cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenta religioasa;
2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat;
3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte".
Hotararea nr. 506 din anul 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)
"Slujba inmormantarii sinucigasilor sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa un ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".
Hotararea nr. 9117 din anul 1953, referitoare la folosirea cantarii instrumentale la inmormantari (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)
"Folosirea cantarii din instrumente muzicale la inmormantari se lasa la aprecierea chiriarhilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu conditia sa nu prejudicieze solemnitatea si atmosfera de evlavie a slujbei"…

Sursa bibliografica de referinta: Preot Eugen Dragoi Inmormantarea si pomenirile pentru morti, editia a patra, Editura Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 2002

Bibliografie selectiva:
Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum sa cinstim mortii, Barlad, 1938.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1990.
Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, 1992.
Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti, 1993.
Pr. Dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinta crestina, Malovat, 1996.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Galati, 1996; vol. II, Galati, 2001.

Material documentar intocmit de catre Drd. Stelian Gombos

intra si aici
http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/traditii-obiceiuri-moarte-96915.html

http://www.parohiamacin4.org/ghid_inmormantare_parastas.htm