DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

30 aprilie 2015

Lancea cu care a fost omorât Hristos

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE..

Sulita cu care a fost omorât Hristos.

Longinus era un ofiter de vita veche, familia lui avand sange regal, mai precis facand parte din clanul despre care se spune ca se trage din unul dintre cei doi fondatori ai Romei, respectiv Remus. S-a nascut in secolul I in Capadocia (regiune cu o bogata istorie aflata astazi in Turcia) si a primit sarcina nefasta de a comanda plutonul de executie in timpul rastignirii lui Hristos. „Sutasul si cei care il pazeau pe Iisus impreuna cu el cand au vazut cutremurul de pamant si cele intamplate s-a inspaimantat foarte tare si au zis: cu adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 54) , sta scris in Noul Testament, care nu pomeneste numele ostasului roman. Potrivit traditiei, ofiterul se chema Longinus si, in calendarul catolic si ortodox, este ridicat la demnitatea de sfant: sfantul Longinus.


Ce l-a condus pe acest pagan la convertire? Fara indoiala ca a fost impresionat de blandetea si calmul lui Hristos, de vorbele pe care le-a rostit inainte de a muri, de modul in care a suportat suferintele si agonia. Dar a fost ceva mai mult: Iisus i-a dat harul convertirii pentru o fapta buna: dat fiindca, vazandu-l sfarsit de puteri, pe drumul Golgotei, i s-a facut mila si i-a luat crucea de pe umeri, obligandu-l pe Simon din Cirene sa i-o duca, sau pentru ca le-a permis femeilor sfinte sa se apropie de locul supliciului, lucru neingaduit la o executie capitala, sau poate pentru ca, in momentul in care l-a auzit spunand: „Mi-e sete”, i s-a facut mila si a dat dispozitie unui soldat sa ia din plosca sa apa amestecata cu otet – bautura soldatului roman – si sa-i umezeasca buzele arse.Aici ar fi o discutie de purtat.Ne-am obisnuit sa credem ca soldatul i-a dat in batjocora otet,insa istoria consemneaza ca in tarile cu clima foarte calda,romanii amestecau apa cu otet de vin,fiind un amestec racoritor si energizant.In saptamana dinaintea Rastignirii preotii ne invata sa nu mancam otet,bazat pe falsa traditie si intelegere a apei amestecate cu otet.Si uite asa un bine a fost transformat in rau.


Pe de alta parte, Loginus curta o tanara evreica de familie foarte buna, pe nume Rasela, care era una din femeile care lepadasera bogatia si il urmasera pe Hristos. Se spune ca, prin intermediul ei, Longinus stia cine era Iisus si chiar ar fi fost pe jumatate convertit la noua religie. In consecinta, ajungand sa fie martor la chinurile Mantuitorului, le scurteaza, dupa obiceiul timpului: strapungandu-l cu sulita coasta dreapta, „de a curs sange si apa”. Dar nu-i zdrobeste fluierele picioarelor, respectandu-se profetia „si oasele Lui nu pot fi zdrobite”. Cronicarii orientali au inregistrat ca aceasta fapta s-a petrecut in ziua de vineri, la ora 21 si 20 de minute (ora Ierusalimului).
Deci istoria isi spune iar cuvantul si ne invata ca IIsus a fost scutit de suferinta ,dovada stand marturie obiceiurile vremii.pe cale de consecinta,impungerea cu sulita nu a fost un act singular,ci asa erau scutiti oamenii acelor vremuri de suferinta.longines nu a facut o rana suplimentara lui Iisus,chinuindu-L ci L-a ajutat prin curmarea suferintei.


Scrierile apocrife, multe descoperite la Marea Moarta, vorbesc de Lancea Destinului, despre care se spune ca ar fi sulita romana ce a apartinut centurionului Cornelius Longinus. Aceasta sulita are o poveste impresionanta, potrivit cronicarilor. Fusese confectionata de un neintrecut fierar orb de la Damasc, din fier ceresc (de provenienta meteorica) si din cutitasul profetului Ilie. Manerul fusese intarit cu inele elegante de bronz si sculptat din lemn de cedru libanez, incrustat cu elixire magice care o faceau „invingatoare, vesnica, usoara, iar focul de ea nu se prindea”. Longinus a cumparat lancea cu 30 de talanti, o suma uriasa la acea vreme, echivalentul a cateva sute de mii de euro.


Fierarul l-a consolat: „sa nu-ti para rau ca ai platit o mica avere; sulita este mai importanta decat tot ce am facut eu pana acum si va fi mai faimoasa decat cetatea Damascului cu cele sapte porti ale ei”. Legendele spun ca Lancea Destinului conferea posesorului talente militare si victorie asupra dusmanului oricat de ingrozitoare ar fi fost batalia. A ramas in posesia familiei lui Longinus pentru o suta de ani. Apoi, a ajuns o vreme in mana imparatului Traian, care nu credea in virtutile sale miraculoase, dar a avut surprinzatoare victorii militare, chiar si impotriva Daciei, in pofida renumelui sau de invincibilitate de pana atunci.


Mai tarziu, lancea sutasului a intrat in posesia Sfantului Mauritius Africanul, primul cavaler crestin. Apare apoi in Bizant, unde a ramas mai multe sute de ani, devenind una din armele imparatului Constantin cel Mare. A fost furata de venetieni, potrivit unor marturii. Ultima stire certa arata ca Lancea Destinului a facut parte din tezaurele nepretuite ale Cavalerilor Templieri.

Se spune ca ar fi fost recuperata de arheologul german Otto Rahn, in anul 1938, din imprejurimile castelului Monsegur – din tinutul catarilor (in Franta) – si ca ar fi ajuns in posesia lui Adolf Hitler, pana la 28 decembrie 1942, cand a fost sustrasa din buncarul fuhrerului de catre un comando american. Exista zvonuri ca, in prezent, Lancea Destinului s-ar afla la Fort Knox (SUA), ceea ce ar face ca Washington-ul sa fie de neinvins. O copie a acesteia se afla intr-o catedrala din Germania.


Potrivit traditiei, ofiterul Longinus si-a pierdut vederea dupa moartea lui Iisus pe cruce si s-a vindecat de orbire prin atingerea de sangele Mantuitorului de pe sulita sa. Se spune ca a renuntat la cariera militara si a murit ca martir. S-a pretins ca trupul sfantului Longinus ar fi fost descoperit la Mantua in anul 1304, impreuna cu un burete imbibat cu sangele lui Hristos (pe care il pastrase dupa ce asistase la curatirea trupului Sau coborat de pe cruce). Relicvele au fost impartite, ajungand in diverse locuri: Praga, Karlstein, Vatican. Dar, in acelasi timp, sardinienii sustin ca ar fi in posesia moastelor, pe care le-ar fi gasit pe insula lor, unde sfantul a fost supus la chinuri in timpul imparatului Nero. Pe de alta parte, grecii sustin ca Longinus a fost martirizat in Gabala, Capadocia. Se spune insa ca i s-ar fi gasit capul la Ierusalim si ar fi fost dus in Capadocia. Sfantul Longinus este sarbatorit la 15 martie de catre Biserica Catolica. O impresionanta statuie a sa se gaseste in Bazilica Sfantul Petru de la Vatican.


Si totusi hai sa consultam si alte surse,acestea ce dau America ca detinatoarea a relicvei mie nu imi prea dau crezare.Ca a fost adapostita in depozitele catare din sudul Frantei imi este cea mai credibila idee.

In primavara anului 1981, la Viena, in palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor austrieci, a fost organizata o expozitie, iar printre exponate era si o lance veche, in care se afla incastrat un cui prins cu sarma de argint, iar o ruptura a armei era acoperita cu o manseta din tabla de aur. In catalogul de la Hofburg, ciudatul exponat era numit „Lancea Sfanta”, deoarece, conform legendei, era arma cu care soldatul roman l-a impuns pe Iisus in coasta, iar cuiul este un cui din crucea pe care a fost rastignit Isus. Povestea acestei relicve este interesanta mai ales pentru ca ilustreaza cum o „legenda fabuloasa” se transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, intr-una istorica, mai mult sau mai putin credibila.
In Evanghelia lui Ioan se regaseste descrierea cu lancea care se relateaza astfel: „Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa.” Mai tarziu, legenda i-a atribuit centurionului roman un nume: Longinus, si o biografie ale carei date esentiale sunt botezul si o moarte de martir. Potrivit unei traditii ale carei origini sunt astazi greu de stabilit, lancea aflata in tezaurul de la Hofburg este tocmai aceasta arma, „sulita” din Evanghelie apartinand lui Longinus. Foarte multa vreme lancea, in care se afla incastrat si „un cui din crucea lui Isus”, a facut parte (ca si coroana si sceptrul) din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau ca posesorul lancii castiga orice batalie.


Originea lancii se pierde in negurile vremurilor. O cronica medievala pretinde ca s-ar fi aflat in posesia imparatului Constantin, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte instrumente care au servit la patimile lui Cristos; de fapt cronica nu mentioneaza lancea lui Longinus, ci crucea si cuiele, de unde concluzia ca arma n-ar fi altceva decat purtatoarea relicvei propriu-zise, adica a cuiului.
O alta cronica arata ca lancea s-ar fi aflat in posesia generalului roman Mauritius (sfantul Mauriciu de mai tarziu). Acesta tocmai trecuse la crestinism impreuna cu cei 6600 de soldati ai legiunii Tebaina de sub comanda lui, cand a primit ordinul sa plece in Galia pentru a urmari si persecuta pe toti cei care, in acea provincie romana, se inchinau lui Iisus. Mauritius si oamenii sai refuzara sa execute ordinul, drept care intreaga legiune a fost executata pe malul fluviului Rhone, in apropierea locului unde se afla astazi celebra statiune climaterica elvetiana Sain-Maurice – Sankt Moritz.


Vreme de sase sau sapte veacuri, lancea lui Longinus dispare aproape complet din documente. Abia in secolul al X-lea reintra in istorie si se va afla o perioada de timp in miezul unor evenimente importante din Occidentul medieval, adica nimereste chiar in politica internationala. Pe atunci, lancea se afla in posesia unui nobil longobard pe nume Samson, care complota impotriva regelui Berengar si intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au „confirmat” puterea armei, au starnit senzatie, precum si unele invidii, drept care regele Henric I al Saxoniei (poreclit Pasararul, circa 876-936) trimise un emisar la Rudolf prin care il anunta ca intentioneaza sa cumpere „darul ceresc datator de vesnica biruinta” – cum consemneaza cronica; apoi emisarul lui Henric adauga ca in cazul ca Rudolf nu accepta targul, Burgundia va fi „pustiita prin foc si sabie”, cu toate ca regele sau socoteste pe detinatorul lancii de nainvins. Ceea ce ne duce la concluzia ca monarhul saxon nu era chiar pe deplin convins de infailibilitatea armei.


Amenitarea isi facu efectul si, in 935, lancea intra in posesia lui Henric. Pretul: regiunea de sud-vest a regatului sau precum si orasul Basel. Dar nu i-a mai fost dat sa incerce eficacitatea armei-minune, caci in anul urmator muri, lasand-o mostenire, impreuna cu regatul sau, fiului sau care va intra in istorie sub numele de Otto I cel Mare (936-973). Cronicile ne asigura ca, datorita lancii, Otto a reusit sa-i invinga pe loreni in 939 si pe maghiari in 955, in lupta de pe malul raului Lech, de pilda, inconjurat fiind de dusmani si sfatuit de seniorii sai sa accepte conditiile de capitulare, Otto apuca lancea intr-o mana si scutul in cealalta si se avanta in lupta obtinand victoria… Mai tarziu, cucerind Italia de nord si partial Italia centrala in 961-962, Otto puse bazele Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, iar lancea dobandi si o importanta politica pe langa cea religioasa ( un document din 1329 arata ca era „chezasia adevaratei regalitati”). La moartea unui monarh, ea trecea, impreuna cu coroana si sceptrul, in posesia mostenitorului tronului. Lancea era simbolul puterii.


In anul 1002, procesiunea funerara carea aducea ramasitele pamantesti ale imparatului Otto III (care murise in Italia) la Aachen (Aix-la-Chapelle) a fost atacata prin surprindere de Henric, ducele Bavariei, care smulse lancea din mainile unui episcop „asigurandu-si prin aceasta dreptul de succesiune”, arata istoricul Albert Buhler. Si intr-adevar Henric se incorona rege, apoi imparat.
Se pare ca in vremea lui Otto III lancea s-a rupt in doua, cu care prilej a fost acoperita cu mansete din tabla de aur – pe partea superioara fiind gravata inscriptia latineasca: „Lancea et clavus Domini”, adica Lancea si cuiul Domnului.
Cam in vremea domniei imparatilor ottoni, s-a raspandit credinta ca lancea este arma lui Mauritius, si nu intamplator: era perioada in care monarhii crestini luptau impotriva popoarelor „pagane” din rasaritul Europei. Intr-adevar, Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al manastirii din Magdeburg, iar Henric II ca protector al imperiului.


In 1424, lancea impreuna cu celelalte insemne regale, a fost transportata la Nurnberg; pe drum, pentru a apara tezaurul de eventuale atacuri ale unor talhari sau soldati inamici, imparatul Sigismund eticheta transportul ca fiind…peste sarat, nici macar garda insotitoare nu stia ce contineau lazile. Lancea ramase cateva veacuri la Nurnberg, recastigandu-si treptat faima de religva sfanta, mai ales ca doi papi certificara autenticitatea ei; aceste certificate pontificale devenisera necesare, deoarece din Orient mai aparusera cateva lanci care ar fi apartinut mercenarului roman de pe Golgota.


In 1800, in Europa tulburata de razboaiele napoleoniene, pazitorii tezaurului socotira ca trebuie pusa la adapost si-l transportara la Viena, unde a ramas pana in 1938, dupa Anschluss, cand Hitler porunci sa fie adusa inapoi la Nurnberg; expus acolo in Biserica Maestrilor Cantareti, trebuia neaparat de altfel in conceptia nazistilor, pentru ca sa vesteasca sosirea unei noi ere pentru „Marele Reich” german. Imediat dupa razboi, in 1946, autoritatile de ocupatie americane au inapoiat tezaurul Austriei.
„Nici un istoric nu si-ar baga mana in foc pentru autenticitatea lancii” remarca P.H. Koesters, ba dimpotriva: un istoric de prestigiu ca Percy Ernst Schramm, cunoscut pentru studiile sale de medievistica, a declarat, dupa o examinare amanuntita a lancii, ca acest tip de arma era caracteristic pentru secolul al VIII-lea. Partizanii originii sacre a relicvei de la palatul Hofburg au gasit insa raspunsul si la aceasta parere exprimata de un specialist: lancea si cuiul pot fi mult mai vechi, pretind ei, topite si turnate din nou in secolul al VIII-lea sau chiar mai tarziu, in vremea lui Carol cel Mare.

In plus fata de cele scrise mai sus,am gasi referiri despre acest subiect chiar pe teritoriul Romaniei:

"Biserica Sfantul Nicolae din Densus se afla in judetul Hunedoara, la o distanta de aproape 10 kilometri fata da orasul Hateg, fiind cea mai veche biserica romaneasca in care si astazi au loc slujbe religioase. Datorita particularitatilor acesteia, biserica este cunoscuta drept cel mai ciudat edificiu din Tara Hategului.

George Calinescu spunea despre aceasta ca este "o biserica bizara, facuta din marmuri si coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un mic stalp din cei patru care sustin ingusta turla e o stela romana purtand numele lui Longinus.


E o marmura cu o inscriptie eleganta, luminoasa, frumoasa precum o statuie. Ascunsa in umbra, abia luminata de cateva suvite de soare venind pe niste ferestruici, aceasta face impresia unei opere divine furata de genii nocturne".

Precum reiese si din citatul de mai sus, aceasta este o "biserica bizara" construita in mare parte din blocuri masive de piatra si marmura, dar sunt folosite si coloane si statui culese de la fosta colonie romana Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla la 10 kilometri sud fata de Densus.


Aflata in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane, biserica din Densus a fost obiectul multor controverse intre oamenii de stiinta. Unii au considerat ca biserica ar fi fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci, iar altii cred ca edificiul este un fost templu roman al zeului Marte." (textul a aparut in CrestinOrtodox despre Biserica din Densus. )

Cneius (sau Gnaeus) Pompeius Longinus a comandat garnizoanele romane rămase în Dacia dupa primul razboi daco-roman din anii 101-102. În anul 105 a fost capturat de Decebal care ar fi cerut în schimbul eliberarii sale despăgubiri de război şi retragerea trupelor romane de pe teritoriul Daciei. Legendele spun ca generalul era prieten cu Împaratul Traian iar pentru că acesta nu a cedat în fata solicitărilor regelui dac, astfel si-a luat singur viaţa.

Intreg albumul foto:
 

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV