DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

21 iunie 2013

Completare la cateheza despre „Cleveteală si judecată

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Aici este prima parte a articolului
Cateheza despre
„Cleveteală  si judecată
http://sfantulnectarie-babylenuta.blogspot.ro/search/label/SFATURI%20DE%20LA%20PARINTELE%20IOAN

Completare la cateheza despre
„Cleveteală  si judecată

Moto: Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori (1 Timotei5:19).
Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei (Matei 26:31).

Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli (la patimi), nici preacurvarii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpitorii nu vor moşteni (nici unul) Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6-9-10).
Părintele Paisie Aghioritul spune: Dacă am fi cu adevărat conştienţi de vremurile atât de grele pe care le trăim şi de vremurile grele care ne aşteaptă, am sta mai tot timpul numai în rugăciune.
Libertate prost înţeleasă adică libertinaj, sau altfel spus o libertate fără Dumnezeu, când păcătoşii îşi cer dreptul la păcate.

De ce cleveteala este un păcat

 Cleveteala este o forma de a muşca pe furiş din viaţa celuilalt pentru nu ştim să ne trăim viaţa noastră. Este o încercare neputincioasă de a nu umple golul din coşul pieptului (lipsa de sens), evadând în exterior - comentând păcatele altora.
 Cleveteala este şi un semn de orbire sufletească: cine devine conştient cu adevărat de nedesăvârşirea personală nu va mai avea ochi, urechi şi buze purtătoare de cleveteală. De ce cleveteala este un păcat? Pentru că ne desparte de aproapele nostru şi, indirect, de Dumnezeu. Clevetind, îl dispreţuim pe cel ce a greşit, îl excludem dintre cei împreună cu care ne sfinţim şi ne considerăm în raport cu el - locaş al curăţiei. Ori, dacă noi trăim cu cu conştiinţa că suntem mădulare ale lui Hristos, împreună cu ceilalţi semeni ai noştri, vom simţi păcatul aproapelui ca pe o cădere, dacă nu ca pe o sfâşiere. Iar dacă nu izbutim să-i acoperim păcatul prin răbdare şi iubire, în nici un caz nu-l ponegrim în faţa celorlalţi. În defintiv, trebuie să mărturisim păcatele noastre; nu avem nici-o obligaţie să le mărturisim pe ale altora.
Din ură şi din ţinere de minte a răului se naşte cleveteala. De aceea spun Sfinţii Părinţi că patima clevetelii este fiica urii, e o boală subţire dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită care suge şi seacă sângele iubirii.
Am auzit pe unii clevetindu-i pe alţii şi i-am certat fiindcă sufletul clevetitor are TREI GHIMPI: Se vatamă pe sine, pe ascultător şi pe cel clevetit. Cleveteala înseamnă de fapt ură pentru aproapele iar Hristos spuneCel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni (Ioan 3:15)Ura faţă de aproapele este moartea sufletului propriu. Neosândirea aproapelui ţine un zid de respect intre noi şi cel de lângă noi.
Prin clevetire îl tăvălim pe aproapele în noroi ca pe un obiect. Unii clevetitori spun că fac aceasta din dragoste şi grijă pentru cel clevetit iar acestora trebuie să le spunem aşa: Încetaţi cu această dragoste mincinoasă căci bine s-a zis: Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit (Psalmul 100:6). Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-ţi mai bate joc de el.

Discipolul lui Socrate
Un discipol a venit foarte agitat la Socrate şi a început să vorbească în felul următor: - Maestre, vreau să-ţi spun că un prieten
de-al tău a vorbit despre tine cu răutate...
 Socrate l-a întrerupt, zicându-i: - Stai! Ai trecut deja prin cele trei cercuri ceea ce vrei să-mi spui?
 - Cele trei cercuri?... - Da, a răspuns Socrate! Primul este
 ADEVĂRUL. Ai cercetat cu grijă dacă ceea ce intenţionezi să-mi spui este adevărat din toate punctele de vedere? - Nu... L-am auzit spunându-le unora din apropiere... - Dar măcar prin al doilea cerc  BUNĂTATEA  l-ai trecut? Ceea ce vrei să-mi spui este un lucru bun? - Nu! De fapt e chiar opusul... - Ah! l-a întrerupt Socrate... Atunci să trecem la cel de-al treilea cerc: este NECESAR să-mi povesteşti toate acestea? - Ca să fiu sincer, nu. Nu este necesar... - Atunci – a zâmbit înţeleptul – dacă nu e adevărat, nici bun, nici necesar... să-l lăsăm uitării!

Cleveteala este un păcat al limbii
Cleveteala este un păcat al limbii care constă în a vorbi de rău, a ponegri, a defăima unele persoane, care, de obicei, nu participă la discuţie. Cleveteala răneşte adânc oamenii, care sunt sfătuiţi să nu ia în seamă toate vorbele, fiindcă şi ei au căzut în acest păcat. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt sporirea în virtuţile blândeţii, prieteniei, iubirii, munca, activitatea fizică, citirea Sfintei Scripturi, mersul regulat la Biserică.
Părintele Arsenie Boca zice aşa: Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a clevetitorului. În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti. În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească.

CÂND AI CHEF DE CLEVETEALĂ, CITEŞTE PSALMUL 108.
 „Domnul îţi păzeşte sufletul până când îţi păzeşti limba. Nu înmulţi cuvintele, căci multă vorbire ve îndepărta de la tine Duhul lui Dumnezeu“.
 Nu-ţi pleca urechea să auzi vorbirea de rău despre aproapele, fii prietenul oamenilor şi vei dobândi viaţa veşnică.
 „Să fugim de vorbirea de rău, de acest păcat atât de mare şi, din nenorocire, atât de comun pentru noi. Să nu ne oprim, asemenea muştelor supărătoare, pe rănile altora; să imităm mai bine albina înţeleaptă care se aşează întotdeauna pe flori“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).  

Daniil Monahul - clevetit, pe nedrept, de desfrânare
Ne spunea nouă un oarecare părinte, despre Daniil Egipteanul, zicând: Ava Daniil s-a suit odată la târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Iar un tânăr ruga pe stareţ, zicând: Pentru Dumnezeu părinte, să mergi la casa mea şi să faci femeii mele o rugăciune, că este stearpă. Deci, stareţul, silit fiind de acel tânăr, a mers la casa lui şi, făcând rugăciune femeii lui, cu voia lui Dumnezeu, a zămislit femeia în pântece. Iar unii oameni, netemându-se de Dumnezeu, au început a cleveti pe stareţ, zicând că, tânărul sterp fiind, femeia lui a fost îngreunată de ava Daniil. Deci, a venit aceasta la auzul stareţului, iar stareţul a zis bărbatului: După ce va naşte femeia ta, să-mi spui mie. Şi, după ce a născut, a spus tânărul stareţului în Schit, zicândPentru rugăciunile tale, părinte, cu voia lui Dumnezeu, ni s-a născut nouă pruncul.
Atunci, ava Daniil, venind, a zis tânăruluiCând vei boteza pruncul şi vei face masa şi cumetria botezului, să mă chemi şi pe mine şi rudeniile şi prietenii tăi. Iar el a făcut aşa. Şi, când se ospătau, luând stareţul pe prunc în mâinile sale, înaintea tuturor, a poruncit să vorbească pruncul şi l-a întrebat pe elCine este tatăl tău? Şi a zis prunculAcesta este, întinzând mâna sa şi arătând cu degetul spre acel tânăr. Şi era pruncul numai de patruzeci de zile. Şi toţi cei ce au văzut, au proslăvit pe Dumnezeu. Drept aceea, nimeni să nu osândească, din auzire numai, ca să nu cădem în păcatul osândirii. Dumnezeului nostru, slavă!

Urmările clevetirii
Despărţirea de prieteni: Omul cu gând rău aţâţă ceartă şi defăimătorul desparte pe prieteni (Pildele lui Solomon 16:28).
Neunirea între fraţi: „Martorul mincinos care spune minciuni şi cel care seamănă vrajbă între fraţi“(Pildele lui Solomon 6:19).
Uciderea: „Clevetitori sunt destui în tine, ca să verse sânge; în munţii tăi se mănâncă jerfe idoleşti şi în mijlocul tău se fac urâciuni“ (Iezechiel 22:9).
Limba clevetitoare este bici: „Vei fi la adăpost de biciul bârfelii şi nu te vei teme de prăpăd când va veni“ (Iov 5:21).
Clevetitorul dă pe faţă secretele: „Cine trădează taina umblă ca un defăimător şi nu te întovărăşi cu cel ce are mereu buzele deschise“ (Pilde 20:19).
Oamenii de nimic clevetesc: „Aceştia cu toţii sunt răzvrătiţi, îndârjiţi şi semănători de clevetiri; sunt aramă şi fier, toţi sunt nişte stricaţi“ (Ieremia 6:28).
Clevetirea este o însuşire a diavolului: „Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea“ (Apocalipsa 12:10).

Tatăl, fiul şi măgarul
Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat  în primire zicându-le: „Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!“ Atunci, tatăl s-a suit pe magăr şi a plecat mai departe. Curând s-au întalnit cu alţi călători care i-au luat iar cu gura zicându-le: „Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!“. Tatăl  a coborât şi s-a suit pe măgar copilul său. S-au întâlnit cu alţi călători. Văzându-i, aceştia au spus: „Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul sau călare pe măgar“. Ce-i de făcut, mai, cu oamenii aceştia? “  a zis tatăl. S-au suit amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia au făcut câziva paşi şi alţi oameni pe care i-au întâlnit le-au zis: „Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar“. „Ascultă, măi fiule, a zis tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una“. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.
Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este pusă în slujba diavolului; gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăită, sectantă şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat.   


Clevetirea vine:
Din inimă rea: „Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura“ (Matei 12:34).
Din ură: „Împreună împotriva mea şopteau toţi vrăjmaşii mei; împotriva mea gândeau de mine rele“ (Psalm 40:7).
Din mândrie: „Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene“ (1 Timotei 6:4).
Din nelucrare: „Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin“ (1 Timotei 5:13).


Sfântul Macarie Egipteanul
Sfântul Macarie Egipteanul a fost căsătorit.După moartea soţiei sale a împărţit averile părinţilor la săraci şi a plecat în pustiu. A fost învinuit pe nedrept că ar fi necinstit o fecioară. Fata rămânând însărcinată, l-a învinuit pe Sfântul Macarie pentru ce i se întâmplase. Sfântul Macarie nici nu a afirmat, nici nu a infirmat,ci a tăcut lăsându-i pe cei din sat să-l bârfească. Fata nu a spus cine este adevăratul tată a-l viitorului copil şi astfel neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul tată. Auzind Sfântul Macarie că lumea doreşte să-l laude pentru răbdare, umilinţă şi să-şi ceară toţi iertare, a fugit în pustiu.

Duhurile rele sunt bârfitoare
Diavolul l-a vorbit de rău pe Iov. Prima oara diavolul l-a acuzat de credinţa interesată şi  a spus că Iov Îl va blestema pe Dumnezeu în faţă dacă se va atinge de bogăţiile sale: Şi Domnul a zis către Satan: Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău? Dar Satana a răspuns Domnului şi a zis: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă! (Iov 1:8-11).  La a doua venire Satan îl defăimează, îl bârfeşte din nou pe Iov, spunând că omul dă tot ce are pentru viaţa lui şi că e convins că dacă Dumnezeu Se va atinge de carnea şi oasele lui, acesta Îl va blestema în faţă: Dar Satan a răspuns Domnului: Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui. Dar ia întindeţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu te va blestema în faţă! (Iov 2:4-6).  Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Tit să fie un exemplu de cumpătare, de fapte bune, de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă pentru ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău despre slujitorii Domnului (Tit 2:6-8).

            Omule, pe drumul vieţii, în afară de-a ta vatră,
            Nu răspunde acelui semen care iese de te latră.
            Căci şi omul care latră azi pe unul, pe-altul mâine,
                   Când nu-l bagi în seamă tace, precum tace orice câine!
                   E un şarlatan parfumul, oricât el ar umple înaltul.
                   De-l ai tu, nu-i simţi mirosul, ci i-l simţi de-l are altul!
                   Tot aşa sunt şi-ale noastre omeneşti cusururi, iată,
                   Le găseşti mereu la altul, dar la tine niciodată!
                                                    (Vasile Militaru).
  
Cuvânt din Filocalia 9 despre clevetire
( Sfântul Ioan Scărarul )
♦ Precum există tinere care fac cele rele fără ruşine şi există altele, care săvârşesc lucruri mai urâte decât cele dintâi , dar pe ascuns şi mai cu ruşine, aşa se poate întâmpla şi cu patimile de necinste. Astfel de tinere sunt: făţărnicia, viclenia, întristarea, ţinerea de minte a răului, clevetirea. Acestea una spun la arătare şi alta gândesc.
♦ Am auzit pe unii clevetind şi i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragostea şi din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele lui, alungă-l (Psalmul 100:5). Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-ţi mai bate joc de om. Căci acesta este felul iubirii primit de la Dumnezeu.
♦ Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei trezi, ca să nu mai judeci pe cel ce greşeşteIuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor. Şi într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei.
♦ De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe dracul care l-a ispitit. Căci nimenea nu voieşte să păcătuiască faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi păcătuim fără să fim siliţi.
♦ Am văzut pe unul păcătuind pe faţă şi pocăindu-se în ascuns. Şi pe cel ce l-am osândit ca curvar l-am aflat socotit la Dumnezeu neprihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa.
♦ Să nu te sfieşti niciodată de cel ce cleveteşte pe aproapele faţă de tine. Mai degrabă zi către el: Încetează, frate! Eu în fiecare zi fac lucruri mai rele ca el. Şi cum pot să-l osândesc pe el? Prin aceasta  vei câştiga două lucruri: cu un singur leac te vei vindeca şi pe tine, şi pe aproapele.
♦ Una singură este calea cea mai scurtă dintre căile ce duc la iertarea greşalelor: să nu judeci, dacă e adevărat cuvântul: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Matei 7:1)Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce voieşte să se pocăiască.
♦ Chiar de vei vedea pe cineva greşind în ceasul morţii, nici atunci să nu-l osândeşti. Căci necunoscută este oamenilor judecata lui Dumnezeu. Unii au făcut greşeli mari la arătare, dar au făcut lucruri şi mai mari în ascuns. S-au înşelat deci iubitorii de osândiri, prinzând fum în loc de soare.
♦ Ascultaţi la mine, ascultaţi toţi controlorii cei răi ai altora. Dacă e adevărat, precum şi este, că: Cu ce judecată veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi (Matei 7:2).
♦ Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu şi-au adus aminte niciodată în chip nemincionos şi deplin de greşelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunţit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta de grijă de nimic din cele ale vieţii. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcăr pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimi pornite din ochii săi.
♦ Mi-am cercetat plânsul şi n-am aflat în el nici urmă de clevetire sau osândire.
♦ Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie,dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentru ca prin judecată să pătăm faptul că n-am păcătuit. Cunoaşte că semnul clevetitorilor sau al pizmaşilor este acesta: bârfesc şi ponegresc cu plăcere şi cu uşurinţă învăţăturile sau faptele, sau împlinirile aproapelui, scufundându-se jalnic în duhul urii.
♦ Am văzut pe unii făcând pe ascuns şi neştiut de lume tot felul de greşeli şi, cu presupusa lor curăţie, osândind aspru pe cei ce săvârşeau unele greşeli mici la arătare.
♦ A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a  osândi este a-şi pierde cineva sufletul.
♦ Culegătorul de struguri destoinic, mănâncă numai boabe coapte şi nu culege nimic din aguridă. Mintea pricepută şi înţeleaptă ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile pe care le vede la vreunii. Cel fără de minte însă iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile.
♦ Să nu osândeşti chiar de vezi cu ochii tăi. Căci de multe ori se înşală şi aceştia.
 ♦ „Greu este păcatul osândirii aproapelui şi, în deosebi, treapta cea mai de sus a acestui păcat, care este clevetirea asupra aproapelui. Dar oare nu cădem noi de cele mai multe ori în aceste păcat? Datoria iubirii creştine cere ca noi să ne silim să acoperim sau să scuzăm până şi păcatul real, vădit al aproapelui. Dacă este vreun păcat pe care-l săvârşim foarte des, acesta este osândirea altor oameni“ (Fericitul Augustin).
 ♦ „Chiar păcatele învederate nu trebuiesc spuse în public. O judecată asupra aproapelui dovedeşte nu bunăvoinţă, ci ură faţă de om“ (Avva Isaia).
 ♦ „Când începe cineva să-l judece în faţa ta pe aproapele, pleacă-ţi faţa în jos. De îndată ce vei face acest lucru te vei dovedi prudent atât în faţa lui Dumnezeu cât şi în faţa lui“ (Sfântul Isaac Sirul).
 ♦ Dacă vrei să dobândeşti linişte în veacul de acum şi în cel viitor, atunci spune cu tot prilejul: Cine sunt eu? Şi nu judeca pe nimeni (Avva Pimen).

Sfântul Ioan pustnicul a judecat un frate
 Sfântul Ioan, şezând în chilia sa pustnicească, cugeta la căile ce duc la mântuire. În acele momente a venit la el, dintr-o mănăstire apropiată, un bătrân pentru a lua cuvânt de folos şi binecuvântare. „Cum o mai duc confraţii tăi?“, l-a întrebat Sfântul Ioan pe vizitator. „Bine, cu rugăciunile sfinţiei tale“, a răspuns Sfântul Ioan. „Ce mai face N., care are faimă rea? Nu s-a schimbat deloc! Vai de el“, a exclamat Sfântul Ioan şi odată cu aceste cuvinte s-a cufundat într-un somn neobişnuit. Şi s-a văzut pe sine fiind pe Golgota, sub Crucea Mântuitorului răstignit între cei doi tâlhari, şi îngerii care stăteau acolo lângă Cruce... Cu un sentiment de evlavie, Ioan a voit să cadă înaintea Mântuitorului şi a auzit un glas: „Luaţi-l de la Mine! Acesta este duşmanul Meu, căci l-a osândit pe fratele său înainte de judecata Mea, l-a osândit pe fratele pentru care Eu am suferit pe Cruce...“ Fiind alungat, Sfântul Ioan s-a trezit şi cu un oftat adânc i-a spus vizitatorului: „Cumplită este pentru mine această zi! Vai de mine, care l-am osândit pe fratele meu!“ şi i-a povestit bătrânului vedenia sa.

Păcatele preoţilor îi ajută să-i ierte pe cei care păcatuiesc
 Sfântul Petru, după ce s-a lepădat de trei ori de Hristos, şi-a venit în fire şi a început să plângă şi să se căiască pentru păcatul lui; şi iubitorul de oameni Hristos i-a iertat păcatul, deoarece ca un Dumnezeu ce era, a văzut că păţise ceva omenesc. A căzut în păcat astfel încât, având în mintea lui greşeala făcută şi iertarea Domnului, să le ierte şi el celorlalţi din iubire de oameni...Şi de ce spun acestea? Fiindcă şi noi preoţii suntem înfăşuraţi în păcate. De aceea, Dumnezeu n-a încredinţat preoţia nici îngerilor, nici arhanghelilor (căci ei sunt lipsiţi de păcat), pentru a nu-i trăzni pe oamenii care păcătuiesc. Ci a încredinţat acest tron al preoţiei omului, care s-a născut din oameni şi care este legat de păcat şi de plăcerea lui, judecându-l după greşelile lui să pară mai iubitor de oameni faţă de el. Întrucât dacă preotul era înger şi ar fi prins pe cineva săvârşind o desfrânare, l-ar fi omorât, fiindcă el nu este cuprins de patima aceasta şi, prin urmare, nu-l poate înţelege pe om... Aşadar, de aceea preotul este om, care are cunoaşterea şi experienţa păcatelor, încât să-i ierte pe cei care vin la pocăinţă şi să nu golească Sfânta Biserică prin comportarea lui mânioasă (Monahul Arsenie Aghioritul, Pocăinţă, Spovedanie, Iertarea păcatelor, Editura Egumeniţa, 2008).
 Osândirea este rădăcina mândriei şi mândria este îndepărtare de Dumnezeu căci Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi ne dă har.
 Judecarea celor din jur este o neputinţă sufletească şi nu ceva lipsit de importanţă. Cel care osândeşte împarte răspunderea cu cel care a greşit. 
 Vorbim despre relaţia preot-credincios, deşi aceasta nu se regăseşte în Creştinismul apostolic şi nici în cel bizantin, pentru că această relaţie a devenit reprezentativă pentru Ortodoxia actuală. Polemica dintre Catolicism şi Protestantism s-a purtat în special în jurul autorităţii/infailibilităţii papei/preotului, ducând, cum este şi firesc în cazul unei polemici, la exagerări din ambele părţi. Aşa s-a făcut că Protestantismul a exclus cu desăvârşire rolul preotului din ecuaţia mântuirii, iar Catolicismul, vrând să combată această părere greşit, căci este greşită, au exagerat rolul preotului până acolo, încât spun că nici Dumnezeu nu poate să ierte şi să mântuiască, dacă nu iartă preotul.
 Dacă vrei să dobândeşti liniştea în veacul de acum şi în cel viitor, atunci spune cu tot prilejulCine sunt eu? Şi nu judeca pe nimeni (Avva Pimen). Dacă vom fi atenţi la păcatele noastre, atunci nu vom privi la păcatele aproapelui (Avva Moise).

Fiul de rege neascultător
Un rege avea un fiu rău, neascultător şi care îl făcea de râs în faţa tuturor supuşilor. Tot ce vedea rău în jurul lui, făcea şi el. A încercat regele prin toate mijloacele să-l îndrepte: prin sfaturi, prin pedepse, prin trimiterea la şcoli, dar toate eforturile sale n-au dat nici un rezultat. Şi supuşii regelui erau  îngrijoraţi, căci fiul ar fi trebuit să-i urmeze tatălui său la cârma statului. Nici regelui nu-i convenea să-şi lase poporul pe mâna unui asemenea fiu. În urma unor fapte grave, făcând judecată, regele hotărî pedepsirea fiului la moarte. I se mai dădu răgaz de trei luni, pentru a se pregăti de moarte, Fiul începu să se căiască şi, din zi în zi, era tot mai trist. - Te-aş putea ierta, îi zise regele, dar cu o singură condiţie. - Care? - Să iei acest vas plin ochi cu untdelemn şi să faci înconjurul oraşului cu el în mâini, cu grija de a nu vărsa nicio picătură. Soldaţii înarmaţi cu săbii te vor urma de aproape şi, în clipa în care va cădea din vas o singură picătură, îţi vor tăia capul.
Tânărul şi-a încercat şansa, Cum să nu fi încercat? Era doar vorba de viaţa lui. Plecă urmat de cei doi soldaţi, încercând să se întoarcă de unde a plecat, cu vasul plin. Mergea încet, foarte încet şi ori de câte ori simţea cea mai mică pierdere de echilibru, clătinare, se oprea, se reechilibra, potolea untdelemnul care se mişca şi, în cele din urmă a ajuns la palat cu vasul plin şi fără nici-o picătură pierdută. - Spune-mi fiule, îl întrebă regele, ce ai văzut străbătând oraşul? - N-am văzut nimic, absolut nimic. - Cum nimic? În oraş este mare sărbătoare, veselie, dansuri, muzică, costume colorate... N-ai văzut oameni în trăsuri elegante? 
- N-am văzut absolut nimic, răspunse din nou tânărul. Tot timpul am privit numai vasul şi undelemnul din el, ca să nu-mi scape nicio picătură. Şi aşa am reuşit şi am trecut proba. - Foarte bine, îi spuse regele. Din aceasta să înveţi ce înseamnă să veghezi asupra ta însuţi, asupra sufletului şi a faptelor tale. Să-ţi păstrezi sufletul ca pe un vas de preţ din care nu trebuie să laşi să se piardă nicio picătură. Să-ţi supraveghezi faptele aşa cum ţi-ai supravegheat paşii în jurul oraşului. Să nu-ţi laşi privirea să alunece spre faptele rele şi să fii întotdeauna stăpân de tine însuţi. Aşa îţi vei păstra onoarea şi îţi vei salva sufletul, cum ţi-ai salvat acum viaţa. Şi vei fi un rege bun ca urmaş al meu!


Când judecăm pe aproapele pe noi ne judecăm
(Antonie Plămădeală - Cuvinte duhovniceşti)
Ostenitorul către împlinirea duhovnicească nu doreşte altceva, decât să ajungă la măsura omului plăcut lui Dumnezeu, măsurră care îi va asigura ajutorul lui Dumnezeu pe pământ şi, dincolo, intrarea în Împărăţia cerurilor. El înţelege lumea pământească doar ca pe un drum, ca pe o cale către lumea cealaltă. El înţelege că lumea aceasta este trecătoare şi că osteneala adevărată merită doar cealaltă, a cărei durată este fără de sfârşit. Ne naştem să murim şi murim să ne naştem, zice MIHAI EMINESCU. ÎNŢELEPTUL SOLOMON spune aşa: şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat (Eccleziastul 12:7)MIRCEA ELIADE spune că moartea ne duce la origini, ea ne întoarce la izvoare. Şi tot el spune: Toţi suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi. 
Aşadar, aici oricum ar trăi, bine sau rău, în bogăţie sau în sărăcie, în rândul celor care poruncesc sau în rândul celor mulţi care ascultă şi execută, acestea toate trec. Că trec mai repede, că trec mai încet, oricum trec. E la mintea şi observaţia oricui. Aici, în lumea aceasta totul se sfârşeşte.
Şi atunci,îşi zice înţeleptul, de să-mi risipesc osteneala pentru ceea ce trece, pentru ceea ce nu are o durată mai lungă decât un vis??? Merită să mă ostenesc doar pentru ceea ce, obţinând aici, îmi va aparţine pentru totdeauna. Mă va situa pentru totdeauna într-un anume loc pe care îl vreau bun. Iată de ce viaţa veşnică e singura care merită toată osteneala.

Viaţa este Hristos
Aceste câteva frumoase versuri au fost scrise de un necunoscut:
Ce este viaţa? a-ntrebat un prunc, zburdând voios în aurita zi; VIAŢA E JOC, DA, VIAŢA E JOC! a fost răspunsul ce auzi.
Ce este viaţa? a-ntrebat un om, prin arşiţă şi ploi trudind mereu; VIAŢA-I CHIN, DA, VIAŢA-I CHIN! i-a spus durerea sufletului său.
Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat; VIAŢA E IUBIRE, VIAŢA E HRISTOS! preaînţeleptu-i suflet a cântat.

Ispitele lumii acesteia, trecătoare cum e ea, sunte totuşi nenumărate şi unele mai mari decât altele. Creştinul ortodox trebuie să se păzească cu luare aminte de toate acestea. Dintre ispitele cele mai mari amintim Mândria, Trufia, Egoismul, Slava deşartă. Dar nu mici sunt si ispitele clevetelii şi judecăţii.
Uneori oamenii pradaă ispitelor unui demon subtil, încep să se creadă mai înţelepţi şi mai drepţi decât oamenii din jurul lor. Şi de multe ori chiar sunt mai înţelepţi şi mai drepţi. Dar să ne amintim că şi fariseul din parabola Mântuitorului era drept. Nu minţea când spunea în rugăciune că îşi împlineşte toate îndatoririle, şi către Dumnezeu şi către oameni. DAR SE MÂNDREA!!! Spunea: Nu sunt ca vameşul acesta!! Şi chiar nu era ca acela. DAR CINE ÎL INVESTISE PE VAMEŞ CU CALITATEA DE JUDECĂTOR??? Judecându-l pe vameşul acela păcătos, a căzut mai jos decât el. De aceea Mântuitorul a spus că vameşul păcătos s-a întors la casa sa, mai îndreptat decât fariseul cel drept şi virtuos.
Oare de ce? Era drept să fie aşa? Da. Era drept. Judecând, cel virtuos îşi scădea virtutea. PĂCĂTUIA ÎMPOTRIVA DUHULUI IERTĂRII, PĂCĂTUIA ÎMPOTRIVA IUBIRII ŞI COMPASIUNII. Se răcea sufleteşte. Îşi pierdea căldura sufletească faţă de aproapele. Făcea din aproapele un duşman. Şi chiar duşman dacă l-ar fi crezut porunca era: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Epistola către Romani cap. 12).
Interesant este un lucru şi anume acela că rugăciunea vameşului şi nu a fariseului a devenit textul rugăciunii isihaste. Isihaştii spunDoamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosul.

Mulţi cad în păcatul judecării altora. De cum li se pare că au realizat o mică virtute, trag imediat cu ochiul spre vecin: Iată, el nu face ca mine! E un păcătos! De aceea au zis unii oameni cu experienţă duhovnicească: SĂ TE FEREASCĂ DUMNEZEU DE JUDECATA DREPŢILOR! N-AU MILĂ! Nu seamănă cu Dumnezeu, tocmai când se cred mai în voia Lui şi mai aproape de El. ADEVĂRATUL DREPT VEDE ÎN TOŢI CEI DIN JURUL LUI SFINŢI, ŞI DOAR PE SINE SE VEDE PĂCĂTOS.
Părinţii de altădată, retraşi din lume se fereau cu mare precauţie de judecata altora.
Isaac Tebanul, un anahoret din pustie, a vizitat într-o zi o mănăstire de obşte şi văzând pe un frate comiţând un oarecare păcat, l-a condamnat. Când s-a întors la chilia lui în pustie, în faţa chiliei era un înger care i-a zis: Nu te las să intri! Dar ce s-a întâmplat? a întreat părintele Isaac. Şi îngerul i-a răspuns: M-a trimis Dumnezeu să te întreb unde vrei să-l aşeze pe fratele cel vinovat pe care l-ai condamnat ieri şi pe care părintele stareţ îl va da afară din mănăstire??? Îţi spune eu unde, a zis îngerul: Îl voi aşeza în chilia ta. Şi bătrânul părinte Isaac înţelegând dintr-o dată despre ce vorbea, căzând în genunchi s-a pocăit şi a zis: Am păcătuit. Iartă-mă. Şi îngerul i-a zis: Dumnezeu te-a iertat. Dar DE ACUM PĂZEŞTE-TE ŞI SĂ NU MAI CONDAMNI PE NIMENI ÎNAINTE DE A-L CONDAMNA DUMNEZEU!!! Şi zicând acestea îngerul a dispărut.
DACĂ ŞI CU NOI AR PROCEDA DUMNEZEU CUM A PROCEDAT CU PĂRINTELE PUSTNIC ISAAC TEBANUL, CRED CĂ LA FIECARE ÎNTOARCERE ACASĂ, ZILNIC AM GĂSI CÂTE UN ÎNGER LA UŞĂ!!!
Sfinţii din Pateric şi din Filocalie spun că atunci când judecăm, condamnăm pe alţii NE IEŞIM DIN NOI, NE ÎMPRĂŞTIEM...

Avva Pimen zice: Există oameni care tac, dar în inima lor îi condamnă, îi judecă pe alţii: ASEMENEA OAMENI VORBESC NEÎNCETAT. Dimpotrivă există oameni care vorbesc de dimineaţa până seara şi care totuşi păstrează tăcerea, pentru că nu spun nimic înspre a judeca, a condamna pe semenii lor. Dacă unii din aceştia tăcuţi ar vorbi, nu s-ar mai înţelege om cu om. Ar fi o dezlănţuire de tunete şi fulgere fără încetare. CĂCI VORBIREA DE RĂU, JUDECATA DIN GÂND E TUNET, E FULGER, E ZGOMOT, E IEŞIRE DIN LINIŞTE, DIN ISIHIE.
Cel ce judecă nu are linişte în suflet, capătă doar o satisfacţie de o clipă, DEMONICĂ, o îndreptăţire trufaşă a judecăţii sale, DE CARE APOI NU MAI SCAPĂ.
Cam tot aşa este şi cu lauda. Tare ne mai place la toţi să fim lăudaţi. Dar cel lăudat pierde, căci se umflă în sine şi-şi pierde rânduiala sufletească. Dar nici lăudătorul nu foloseşte mare lucru, căci SE FACE PRICINUITORUL MÂNDRIEI CELUI LĂUDAT. De aceea, venind un frate la Avva Pimen l-a întrebat: Avva, e bine să laud pe aproapele meu? Avva i-a răspunsE mai bine să taci.
Ce ne facem cu cei care nu pot trăi fără să fie lăudaţi? Acelora, aş zice eu, e bine să le hrănim viermele slavei deşarte CU MĂSURĂ. Nici ca să se îngraşe dihania, nici să înceapă să mânânce din bietul om.

Osândirea
  Osândirea propriu-zisă este o deprindere de care cu greu te dezveţi. Conştientizând propria vină, de fiecare dată să vă osândiţi pe voi şi să vă căiţi înaintea Domnului; iar pe cei ce greşesc obişnuiţi-vă să-i deplângeţi şi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru ei; Dumnezeu vă va ajuta şi vă veţi deprinde să nu osândiţi.
 Exersarea în judecată... osteniţi-vă să o curmaţi. Singuri să nu începeţi să judecaţi, dar, dacă altcineva începe, tăceţi, rugându-vă Domnului în inima voastră. Osândirea se naşte din mulţumirea de sine şi mulţumirea de sine o hrăneşte. Şi una şi alta arată că egoismul este viu şi gras. Osândirea greu este iertată, deoarece greu este simţită păcătoşenia ei. Osândirea nu se săvârşeşte numai cu cuvântul ci şi cu pornirea lăuntrică a inimii. Ea există de vreme ce sufletul se gândeşte cu rea voinţă la cineva. Trebuie, totuşi, să deosebim osândirea de judecată. Păcatul începe atunci când în inimă se naşte aroganţa faţă de cineva, datorită unei slăbiciuni fizice a aceluia. Şi puteţi osândi imediat fără să-i daţi vreo sentinţă celui judecat. Dacă, însă, în acest timp în inimă va exista compătimire pentru persoana neputincioasă,  dorinţă ca ea să se îndrepte şi rugăciune pentru ea, atunci nu va exista păcatul osândirii, ci se va săvârşi lucrarea dragostei...
 Vorba despre unul şi acelaşi lucru poate fi şi păcat şi poate să nu fie păcat, judecând după sentimentul cu care este rostită... Dar mai bine să ne înfrânăm prin toate mijloacele şi de la judecată, pentru a nu cădea în osândire... Trebuie să trecem mai repede la osândirea şi mustrarea de sine.
 Să nu judecăm - şi-L vom avea întotdeauna pe Dumnezeu apărătorul nostru. Ca să nu-i osândiţi pe ceilalţi, trebuie să ne simţim profund păcătoşenia noastră şi să ne întristăm pentru ea, plângându-ne sufletul ca pe un mort. Cineva a spus: Când ai acasă mortul tău, nu te mai îngrijeşti de morţii vecinilor. Trebuie să deosebim vorbirea deşartă sau flecăreala de păcatul osândirii, în care se ascund bucuria răutăcioasă şi reaua voire... Aceasta din urmă este osândirea propriu-zisă. De osânditor, mila lui Dumnezeu se depărtează. Osânditorul îşi este singur vrăjmaş (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009).
PUNE LIMBII TALE ZĂBALĂ! IA SEAMA LA CE VORBEŞTI! Altminteri, vânt potrivnic se va abate asupra ta, şi întristare, că nu poţi să-ţi iei vorbele înapoi. Şi mai ales ţine minte că smerenia şi fără fapte mântuieşte, iar faptele fără smerenie, nu mântuiesc, oricât de minunate ar fi (Sfântul Cuvios Anatolie de la Optina, Povăţuiri de suflet ziditoare, E.I.B.M, Bucureşti, 2009).
 Să fim atenţi ce vorbim pentru că pe unde iese vorba tot pe acolo va ieşi şi sufletul.
  
Unul Dumnezeu este Judecător
Unul Dumnezeu este Judecător... El le ştie pe toate. Să nu ne aşezăm în scaunul Judecătorului şi Creatorului, pe prestolul Dumnezeului celui ce cunoaşte inimile. Să nu judecăm pe nimeni niciodată.
Şi o să vă mai spun că dacă invidiem pe cineva, Îl judecăm pe Dumnezeu Însuşi, că de ce nu ne-a dat nouă acele bunuri cu care i-a înzestrat pe unii dintre apropiaţii noştri. Oare, conştientizăm noi, cât de mare este acest păcat al invidiei? Să nu uităm căomul care are în inima lui judecata şi invidia, nu va primi niciodată în inima lui Duhul Sfânt. CEL CE JUDECĂ NU POATE FI ÎN NICIUN CAZ SMERIT, IAR FĂRĂ SMERENIE NU ESTE MÂNTUIRE.

Preoţii nu s-au pogorât din cer şi n-au crescut împreună cu îngerii
Păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade să le scoatem la arătare, căci prin asta răcim evlavia celor mulţi şi dăm mai multă pricină necredincioşilor şi răutăţilor să ponegrească dreapta credinţă. Preoţii sunt şi ei oamenii neputincioşi, care au ieşit din aceeaşi plămădeală a lumii. Ei nu s-au pogorât din cer şi nici n-au crescut împreună cu îngerii. Lumea de astăzi i-a odrăslit; în lumea aceasta deşartă au crescut şi în şcoala lumii au învăţat. Iar după ce au intrat în slujba lui Dumnezeu, lumea nu-i lasă în pace. Preoţii fiind în legătură cu lumea, se vatămă azi mai uşor ca înainte. Ştiinţa de azi a declarat cel mai periculos război împotriva vieţii duhovniceşti şi pentru asta împotriva clericilor se îndreaptă cele mai aprinse săgeţi. Dar cine i-a odrăslit şi cine i-a dăscălit? Dacă rădăcina ar fi mai de soi, atunci şi vlăstarele ar fi mai bune. Toate se schimbă după duhul lumii.

Judecata preoţilor
Preoţii primesc harul şi puterea preoţeasca de la Hristos. Harul împărtăşit prin hirotonie leagă pentru totdeauna pe cel hirotonit de preoţie, aşa că această Taină nu numai că nu se repetă, ci ea nu se poate pierde niciodată , încât cel ce a fost hirotonit nu mai poate deveni mirean. El poate fi oprit din slujirea sa de către episcop, în cazul unor abateri grave, prin depunere sau caterisire, dar harul preoţiei nu-i poate fi luat !
În volumele „NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA“ este dezbătut şi acest subiect , şi ne spune „un preot nu trebuie să-l vorbim de rău chiar dacă-l vedem căzut în şanţ el este hirotonit în faţa lui Dumnezeu şi plăteşte pentru păcatele lui. Cine vorbeşte de rău un preot îşi face păcat de moarte“.

Părintele Arsenie Boca despre judecata preoţilor
„Eram la Biserica Drăgănescu. Părintele Arsenie picta sus, iar eu stăteam jos, lângă schelă. La un moment dat, Părintele zice: „Măi, aşa-i că-s lacomi preoţii?“ Eu n-am spus nimic. Părintele m-a întreabat şi a doua oară şi m-a întreabat şi a treia oară: „Măi, aşa-i că-s lacomi preoţii?“. Eu nam scos o vorbă. Atunci, Părintele s-a apleacat să vadă dacă mai sunt lângă schelă şi mi-a zis: „Măi, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?“. Eu am zis: „Dar, Părinte, acum nu am vorbit de preoţi". Părintele zice: „Da, măi, nu am vorbit acum de preoţi, dar tu, când eşti cu mai multe persoane şi vorbiţi de preoţi, numai de rău ziceţi de ei. Ziceţi că sunt lacomi. Iată ce povaţă îţi dau eu: să nu-i mai vorbiţi de rău pe preoţi, fiindcă sunt slujitorii lui Dumnezeu şi nu aveţi voie să-i judecaţi voi“.
După ce m-am întors de la Părintele Arsenie Boca, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine eşti tu, ca să judeci sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea“ (Romani 14:4). Exact ce-mi spusese Părintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rău, mai ales pe preoţi, că Dumnezeu este singurul care poate să-i judece.(Biliboaca Matei, Savastreni) „Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca“, Editura Agaton, 2005.
        „Eram la şcoala normală când l-am cunoscut pe Părintele Arsenie. Ne ducea în pădure şi acolo ne adunam mulţi studenţi, printre care multe fete care astăzi sunt stareţe de mănăstiri. Trăiam o viaţa foarte frumoasă. Părintele Arsenie zicea atunci când se duceau femeile la mănăstire: - Mai Marie, de ce nu te duci la Biserică în satul tău? - Apoi vezi Părinte, părintele nostru mai pipă, mai bea, nu-i ca dumneata. - Ai copii, ai fete măritate; să te duci şi să spui la fetele tale să zămislească copii care să se facă preoţi asa cum vă place vouă."
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie: Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă“.

Sfaturile părintelui Arsenie spre a nu  judeca
A cui slugă este preotul? A Domnului. Aşadar nu judeca sluga altuia. Iar de este cuprinsă de vreo slăbiciune are cine să-l judece! Judecata Celui Preaînalt îl va corecta, însă judecata ta va avea acea putere de corectare?
„A JUDECA“ înseamnă (prevede) şi faptul de „A FI DREPT“. Numai cel care este drept poate să judece în duhul adevărului. De aceea suntem îndemnaţi să nu „judecăm“, pentru că din strâmba noastră judecată vom primi rod. Şi acest rod va fi distrugător de suflet! Să ne ajute Bunul Dumnezeu să rămânem statornici în valul acestei lumi zbuciumate şi chiar de va cădea vreun slujitor a lui Hristos în ispită să îl ajutăm în ridicare prin rugăciune. Şi această faptă ne va fi înmulţită în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cel mai bine ar fi să ne rugăm mereu pentru ei (preoţii), să poată să reziste la toate ispitele astfel încât să ne bucurăm de ei şi să fim mândri şi demni de ei!

Cleveteala
Motto: „Cine cleveteşte cu tine, cleveşte şi despre tine.

► În Exod există interdicţia de a umbla cu cleveteliSă nu umbli cu clevetiri în poporul tău şi asupra vieţii aproapelui să nu te ridici. Eu sunt Dumnezeul vostru (Levitic 19:16).
► Clevetelile rănesc adânc inima omului, fiind ca prăjiturile: alunecă pînă în fundul măruntaielorVorbele celui defăimător sunt ca bucatele gustoase; ele duc în adâncul măruntaielor (Pilde 26:22).
► Într-un grup, persoanele clevetitoare întreţin cearta aşa cum lemnele întreţin focul, arată împăratul SolomonCând numai sunt lemne se stinge focul şi dacă numai este nici-un defăimător se potoleşte cearta (Pilde 26:20). 
► Proorocul Ieremia arată că orice prieten umblă cu cleveteliPăziţi-vă fiecare de prietenul vostru şi să nu aveţi încredere în nici-unul din fraţii voştri, că fiecare frate pune piedică celuilalt şi fiecare prieten împrăştie clevetiri (Ieremia 9:4).
 ► Eclesiastul îl sfătuieşte pe om să nu ia în seamă toate vorbele care se spun, ca nu cumva să audă chiar pe sluga lui vorbindu-l de rău, căci inima sa ştie de câte ori a vorbit şi el de rău pe alţii: Nu lua aminte la toate vorbele pe care cineva le spune, ca nu cumva să auzi că sluga ta te grăieşte de rău. Căci inima ta singură ştie de câte ori şi tu ai defăimat pe alţii (Eccleziastul 7:21-22).
► Nici măcar pe slujitor nu trebuie să-l clevetim pentru a nu-l face să păcătuiască, blestemându-ne: Nu grăi de rău pe slugă la stăpânul său, ca nu cumva să te blesteme şi să te silească să-ţi ceri iertare (Pildele lui Solomon 30:10).
► Clevetitorul dă pe faţă lucruri ascunse: Grăitorul de rele dă pe faţă lucruri de taină, iar omul cu duhul cumpănit le ţine minte (Pildele lui Solomon 11:13).
       ► eea ce trebuie evitat cu orice preţ: Apără-ţi pricina împotriva aproapelui tău, dar nu da pe faţă taina altuia: Ceartă-te cu aproapele tău, dar taina altuia să nu o dai pe faţă (Pildele lui Solomon 25:9).
► Cine răspândeşte bârfelile este un nesăbuit, arată SolomonCel ce răspundeşte defăimarea este un nebun (Pildele lui Solomon 10:18).

Sihastrul
Moto: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema...“.
Era un sihastru cu mare socotinţă şi voia să petreacă într-o chilie, dar nu a aflat atunci chilie. Iar alt bătrân, înştiinţându-se despre sihastru şi având acolo o chilie goală, a rugat pe acela să stea în acea chilie, până ce va afla alta. Şi acela, mergând, a stat într-însa. Iar unii din cei ce stăteau în locul acela, veneau la dânsul, ca la un străin, aducându-i ceea ce puteau fiecare, şi el, luându-le, îi primea pe dânşii. Iar bătrânul, cel ce îi dăduse chilia, a început a-l asupri şi a-l grăi de rău şi a zice: Eu mulţi ani am aici, cu multă nevoinţă, şi nimeni, nu vine la mine, iar acesta, puţine zile are, şi iată, câţi vin la dânsul! Şi a zis ucenicului său: Mergi şi zi-i lui: „Du-te de aici, că îmi trebuie chilia“. Iar ucenicul, venind la el, a zis: Întreabă părintele meu, cum te afli? Iar el a zis: Să se roage pentru mine, că m-am îmbolnăvit de stomac“. Şi, întorcându-se la cel ce îl trimisese, a zis: Bătrânul a spus ca, iată, îşi caută altă chilie şi se va duce“.
Iar, după două zile, a zis iarăşi ucenicului: Du-te şi spune-i lui că, de nu se va duce, vin eu şi-l scot pe el cu toiagul“. Iar fratele, mergând, iară a zis către sihastru: A auzit parintele meu că eşti bolnav şi iarăşi se mâhneşte şi m-a trimis ca să te cercetez“. Răspunsu-i-a lui acela: Spune-i lui că sunt sănătos“. Deci, a venit la bătrânul său şi i-a zis:
A spus că, până Duminică, iese, cu voia lui Dumnezeu“. Iar, după ce a trecut Duminica şi n-a ieşit sihastrul, bătrânul, luând un toiag, s-a dus
să-l gonească. Şi mergând el, ucenicul i-a zis: Să merg eu mai înainte, ca nu cumva să se afle acolo cineva şi să se smintească“. Iar acela i-a dat voie. Şi fratele pornind mai înainte, a zis către sihastrul: Părintele meu vine ca să te mângâie şi să te ia la chilie. Iar acela, cum a auzit de dragostea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a pus lui metanie de departe, zicând: Eu vin la sfinţia ta, şi nu te supăra, părinte. Iar Dumnezeu, văzând lucrarea ucenicului, a umilit pe bătrânul lui şi acesta, aruncând toiagul, a alergat spre închinăciunea celuilalt şi s-a închinat lui şi l-a dus la chilia sa, ca pe unul ce nu ar fi auzit nimic din cele ce spusese el şi a zis către ucenic: Nimic nu i-ai spus lui, din cele ce ţi-am zis tie ? Iar el, a răspuns: Aşa, nimic“.
Şi aceasta auzind bătranul, mult s-a bucurat şi a cunoscut că fusese lucrarea vrăjmaşului. Şi atunci s-a liniştit bătrânul şi, căzând la ucenicul lui, i-a zis: Tu să-mi fii mie părinte şi eu ţie ucenic, că prin lucrarea ta, s-au mântuit sufletele noastre“.

Să nu judecăm pe aproapele
Una este să vorbeşti de rău, alta să judeci, după cum una este să condamni şi alta este să învinuieşti. A vorbi de rău înseamnă să spui despre altul cam aşaCutare a minţit, sau s-a mâniat, sau a desfrânat.  

Pedepse pentru bârfitori
Precum vântul de miazănoapte aduce ploaia, limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită, avertizează acelaşi Solomon.  Cine va defăima pe cei smeriţi şi inocenţi îşi va primi răsplata, arată Mântuitorul. Defăimarea de către Moab a poporului ales a fost aspru pedepsită. Blestemat este acela care vorbeşte de rău un surd, stă scris în Eclesiast.

Bârfa între apostoli
Apostolul Pavel arată că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuvinciioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvîntul lui Dumnezeu. Păcatul clevetelii trebuie lepădat cu totul de creştin. Apostolul Petru arată că trebuie să lepădăm toată răutatea, prefăcătoria, vicleşugul, pizma şi clevetirea şi ca nişte prunci de curând născuţi să dorim laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creştem spre mântuire. Apostolul Pavel le spune apostolilor să nu le iasă niciun cuvânt stricat pe gură, ci unul bun, pentru zidire pentru a nu întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care au fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, îi îndeamnă să lepede orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate din mijlocul lor, fiind buni unii cu alţii, miloşi, şi iertându-se unii pe alţii aşa cum i-a iertat şi Dumnezeu pe ei în Hristos. Sfântul apostol Pavel se teme să nu găsească cumva şi bârfe alături de alte păcate la revenirea în comunităţile apostolice. Apostolul Ioan aminteşte de Diotref care vroia să deţină întâietatea între fraţi, era foarte clevetitor, nu îi primea pe fraţi, îi împiedica pe cei ce vroiau să-i primească şi-i dădea afară din Biserică. Apostolii nu au voie să vorbească de rău pe nimeni, arată apostolul Pavel. Când sunt vorbiţi de rău, apostolii trebuie să se roage, arată acelaşi apostol.
  
Cei ce vorbesc de rău calea Domnului
Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judecă Legea, nu este împlinitor al Legii, ci judecător. Dar Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. În Efes, unii împietriţi şi necredincioşi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului. Acest lucru l-a determinat pe Pavel să despartă pe ucenici de aceştia şi să înveţe în fiecare zi pe norod nu în sinagogă cum făcuse timp de trei luni, ci într-o şcoală a unui particular. Femeile în vârstă nu trebuie să fie bârfitoare sau dedate la vin pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.
► Defăimătorii nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
► Defăimătorii vor fi nimiciţi de Dumnezeu.
► Defăimătorii sunt printre aceia care nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
► Dumnezeu apără pe creştin de limbile clevetitoare.
► David arată într-un psalm al său că va locui în cortul Său şi pe muntele Lui cel sfânt doar cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă; acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său. Creştinul este ocrotit de limbile clevetitoare de însuşi Dumnezeu.

Limba stricată
Solomon arată că limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul. Pe buzele omului stricat este ca un foc aprins. Mai mult preţuieşte săracul, care umblă în neprihănirea lui, decât un bogat cu buze stricate şi nebun. Înţelepciunea ne fereşte de omul care ţine cuvântări stricate, arată Solomon. Şi apostolul Pavel îi scrie lui Timotei să se ferească de sofiştii stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig.  Sfântul Apostol Pavel scrie lămurit: ,,Niciun cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce -l aud“.
Articol primit prin mail 

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV