DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

30 ianuarie 2015

DESPRE POCĂINŢĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

          CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                     DESPRE
                               P O C Ă I N Ţ Ă



                                                                                               Preot Ioan

        Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99
şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune
pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi
vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit
oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi
cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).
Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu
făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania
sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale
Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A
fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi
până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul
cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la
pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după
Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru
primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau
să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu
1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau
păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi
puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării
lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7).
Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât
timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe
pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta
păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care
le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit
păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele
nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în
Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“
(Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie
„Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

            PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)

Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.
Aceste păcate sunt împărţite în:
păcate împotriva Duhului Sfânt,
păcate strigătoare la cer,
păcate împotriva celor 10 porunci,
cele 7 păcate de moarte,
păcate străine,
păcate împotriva milei sufleteşti,
păcate împotriva milei trupeşti,
păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale,
păcate împotriva celor trei virtuţi teologice.
Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii,
mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.
Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o
condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume:
1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri
şi basme.
2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.
3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica
păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai
multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea
să te osândeşti numai pe tine.
4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit
să şi alergi la duhovnic.
5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai
mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui
tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.
6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să
mai spui altui duhovnic.
7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate.
8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte
taina altuia păcătuieşte greu.
9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în
inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să
fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei
face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de
Dumnezeu.
10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât
mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun
păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.
În Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, găsim scris
aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi
conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori
pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai
greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător,
căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele
Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul
cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă
voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“.

                   SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ

„Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“
(Avva Isaia).
„A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.
Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.
Despre pocăinţă
4
Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea
de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului,
Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen).
„Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea
bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin).
„Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă(Avva
Isaia).
„Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar
pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă(Sfântul Marcu Ascetul).
„Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat
pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te
pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).
„Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu
va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul
Isidor Pelusiotul).
„Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi
lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).
„Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce
păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
„De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe
măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă(Sfântul Marcu
Ascetul).
„Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta
cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta
este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat
împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă,
de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“
(Sfântul Ioan Pustnicul).
„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin
legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...
(Psalm 93: 12-13).
Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de
a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i
ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul
mărturisirii“.
Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură
Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte
după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa
curăţirii prin Pocăinţă.
Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa Scara, la a patra treaptă
a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de
păcate“.
Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre
pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune:
„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“.
Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,
prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea
naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,
Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost
prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al
patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al
cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al
şaptelea prin sânge şi mucenicie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune
despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -
Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,
incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu
lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea
Pocăinţei“.
Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul
lacrimilor“.
Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi
despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament
duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său
duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului
său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu
mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu
îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru,
precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta
grijă de sănătatea voastră.
Sfântul Efrem Sirul spune: „Omul, prin păcat, îşi ia pe
umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin
Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a dezlega. Iar a lui
Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele prin
Pocăinţă se curmă. Prin Pocăinţă ajungem în societatea sfinţilor,
căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea strâmtă, spre viaţa de veci.
Vremea Pocăinţei este viaţa pământească. Aici şi acum să ne
pocăim“.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Toate păcatele săvârşite
după Botez se iartă prin Pocăinţă. După cum omul botezat de preot
se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se
mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui
Hristos“.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să
înceteze în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În
toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu
cu cuvântul apoi cu gândul.
Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar
conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată
în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie
să o şi curăţim. Toţi păcătuim, toţi avem nevoie de Pocăinţă,
totdeauna“.

                CUM POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA?

          Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când un om ajunge
într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui.
Cât a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică
multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află
acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia
să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele, dar iată,
camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece în viaţa duhovnicească. Când suntem
cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile
lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători
la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără
să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti
pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi
înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Vom înţelege limpede că
mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

          POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA

      Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un
păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E
mult“. Fratele i-a zis iarăşi: „Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a
răspuns din nou: „E mult“. Cei care erau de faţă au întrebat: „Dar
dacă se va pocăi patruzeci de zile?“ Bătrânul a replicat: „E mult“. Şi
apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un om se pocăieşte din toată inima,
şi-şi făgăduieşte să nu mai facă acel păcat, Dumnezeu îl primeşte
chiar în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se vede aceasta din
faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu scopul de a
dezlega unele din nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic
înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei. Nici
în trei ani, nici într-un an, ci „din toată inima“. Cele trei zile sunt,
desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant
rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii.

                            UN MODEL DE POCĂINŢĂ

                 Din cartea Arhimandritului Heruvim Karambelas, Părinţi
contemporani de la Sfântul Munte Athos(volum 1), prezentăm ca un
model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis.
S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât
să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat la instrumente muzicale
şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi trântorii şi
vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful şi avea o puternică
influenţă asupra lor. Trăia o viaţă desfrânată şi împrăştiată,
nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii
lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit
cu mare atenţie sfânta slujbă. Expresia: „A trecut din moarte la viaţă
(Ioan 5:24) l-a tulburat şi, tremurând, l-a întrebat pe preot dacă mai
există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a învăţat adevărurile credinţei
ortodoxe, catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului
dumnezeiesc. Îngrozit de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un
preot, la ieromonahul Glimanos, de la mănăstirea Velanidia,
mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi hotărându-se să ducă
pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi
toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele negre. I-a vizitat pe cei
cărora le greşise în trecut, le-a cerut iertare în genunchi şi a îndreptat
toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele din urmă s-a hotărât să se
facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după
care s-a întors la Kalamata, aşezându-se într-o chilie de lângă capela
schitului Sfânta Ana. Puţin mai târziu s-a mutat într-o chilie de
lângă cimitirul oraşului. Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani
în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut cu totul de la carne,
peşte, ouă şi lapte, gustând ulei numai sâmbăta şi duminica.
Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea
foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi tineri,
atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai
construit câteva chilii mici cu banii primiţi de la nişte creştini
evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra
decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini
se adunau în chilia lui Panagulakis, iar el propovăduia cuvântul lui
Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era atârnat un schelet
uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul este
deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi
nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru
Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de
învăţătură avea ucenici tineri care au ajuns mai târziu mari lucrători ai
Evangheliei. Panagulakis nu împlinise încă 45 de ani când a fost lovit
de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie
1917, lăsând în urma sa mulţi fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat
sfânt.
Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda de sine, adică de
duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi dispreţuindu-se pe sine
atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea de
sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi
duc la smerenie. Un om credincios va avea frică de Dumnezeu, se va
pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la
moarte care duc la smerenie, iar lacrimile la rugăciune curată. Omul
cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi pocăinţă. Dragostea
atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui
Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine tăcerea iar tăcerea duce la
rugăciune curată.
„Sufletul tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină,
Unde, orişice sămânţă prinde iute rădăcină;
Deci, cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă
Sau crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“.
(Vasile Militaru)
Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele
chivernisitorului tainelor lui Dumnezeu, adică preotului său duhovnic,
iar nu oricui se va întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti faţă de cei
păcătoşi este vădit prin cuvintele lui Dumnezeu prin gura proorocului:
„Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de
adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se
întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la
căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece mijloacele de
îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul şi să se aducă roade
vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade
vrednice de pocăinţă(Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele, să fim
loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă
bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea
păcatelor să se facă înaintea acelora cărora le este încredinţată
iconomia tainelor lui Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se
pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi
mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu
înaintea Apostolilor, care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18).
Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin
cuvântul proorocului: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine,
izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte care
nu pot ţine apă(Ieremia 2:3).
Sunt poticneli din care cu anevoie omul se ridică şi deznădejde
din care cu anevoie iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte
către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale
pe care o numim anevoioasă şi ea este calea cea îngustă, este cu
răstignire şi cu durere. Psalmul 50, care este un psalm de pocăinţă, cu
atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în
el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc,
diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.

                     POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE
                            DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

Chipul îl avem în noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este
întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în
care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi
necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul.
Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii
omului, omul este în stare să vadă mai întâi întunericul în care zace.
Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem
spune că vedem în cât întuneric zăcem.
„Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file
Câte-n cartea-I scris-a Domnul ale vieţii tale zile...
Filele-i sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele,
Ori cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele;
Şi, cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie:
Ori în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“
(Vasile Militaru).

               FILE DIN PATERICUL EGIPTEAN
                              DESPRE POCĂINŢĂ

Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu
eşti creştin?“ Iar fratele i-a răspuns: „orice sunt, tot sunt mai bun
decât tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi
a zis fratele: „Nu eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul
meu“. Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele
s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.
Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile: „Lasă
astăzi că mâine te vei pocăi!“ El le răspundea: „Astăzi mă voi pocăi
şi mâine fie voia lui Dumnezeu“.
Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi din
întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi
şezând, a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători,
călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la
poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i,
muribundul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi
ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus
aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai
căutat? Acum nu mai e nădejde de mântuire, nici mângâiere“. Şi
aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.
Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân:
„Ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat
de lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi i-a răspuns bătrânul: «Dacă
nu putem să intrăm în „Pământul Făgăduinţei“, mai de folos este
să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt».
Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele
Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a
pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit
păcatele sale după care i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“
Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu
adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc
să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a iertat“.
Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro
chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare,
răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind
îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind
slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele:
„Cel ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi:
„pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi S-a atins
cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă
a murit.

                         OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ !

Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim în Patericul Sarovului
despre osteneală şi pocăinţă.
Să nu ne lenevim. Să nu amânăm săvârşirea faptelor bune, să
ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim
glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi
sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să
dobândim prin fapte virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită
şi împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe
Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor trupeşti, căci,
ce vom primi bun de la trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne
lenevim în săvârşirea celor trebuitoare sufletului. Viaţa noastră este
trecătoare şi se scurge repede, precum fumul în văzduh. Viaţa
omului este ca norul ce se ridică de la pământ spre cer. Deci,
osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele
Sfântului Vasile cel Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi
leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe
în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale
despărţirii sufletului de trup, de încercările celui rău. De aceea, dacă
toţi drepţii trec prin chinuri în ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi
păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce ajutor vom avea dacă
în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu ne îngrijim de
mântuirea sufletului nostru?
Sfântului Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două
feţe. Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute
ca să-ţi plângi păcatele săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai
faci. Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade
din sădirea sa.
Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fugim de locurile
care ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria
Egipteanca nu s-a întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit de viaţa ei
păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de
dincolo de Iordan? Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi
trebuit să se întâlnească cu lucrurile de mai înainte care ar fi dus la
trezirea păcatului. Omul ce se află aproape de cauzele păcatului se
aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl
aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi
frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat nu se poate să nu
se robească când i se descoperă prilejuri de păcat. Cad stâlpii şi
făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai aşteptăm
dar de la trestiile frânte?
Sfântul Apostol Pavel a plâns zi şi noapte, 3 ani de zile,
îndreptând lipsurile altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu
plângem nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune că
cine nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic acolo.
Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece
veşnicia. Să avem mereu în minte cuvintele spuse de Însuşi
Mântuitorul nostru Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca
pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).

                            Iubiţi credincioşi,

Pocăinţa este unul din mijloacele pe care Biserica Mântuitorului
le pune la îndemâna creştinilor pentru a se curăţi de întinăciunea
păcatelor. Cu alte cuvinte este o cale de curăţire sufletească. După
cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor otrăvesc
sufletul omului şi după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel
sufletul nu se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul
de curăţire şi ispăşire a păcatului este Pocăinţa. Pocăinţa este Taina în
care Dumnezeu iartă prin preotul duhovnic păcatele creştinilor care se
căiesc sincer şi le mărturisesc înaintea preotului. Pocăinţa este după
Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cel afară de fire, la cel
după fire, şi de la diavol la Dumnezeu prin nevoinţă şi osteneală.
Pocăinţa ca Taină a fost anunţată şi instituită de către Mântuitorul
care a vestit-o atunci când a spus Sfântului Apostol Petru: Şi îţi voi
da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat
şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“
(Matei 16:19). De asemenea a anunţat Pocăinţa ca Taină, atunci când
le-a spus tuturor Apostolilor Săi: „Adevărat, adevărat, grăiesc vouă
oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi
dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18:18) şi a
instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când
arătându-se Apostolilor Săi, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“
(Ioan 20: 22-25). Alături de post şi rugăciune, Pocăinţa este un mijloc
pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm
înaintea feţei Sale ca fii iubitori şi ascultători. Trebuie să ne pocăim
pentru că ştim că suntem păcătoşi. Cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă
sau cu neştiinţă, toţi greşim în faţa lui Dumnezeu, toţi călcăm
poruncile sale. Pocăinţa marchează o etapă hotărâtoare în creşterea
duhovnicească. Ea se produce în viaţa omului fie atunci când, brusc,
ca o străfulgerare, înţelege semnificaţia hotărâtoare a credinţei pentru
soarta lui veşnică, ca şi pentru viaţa de zi cu zi, fie că se leapădă de
necredinţa sa de mai înainte sau de erezie, când îşi dă seama de marele
păcat pe care l-a făcut lepădându-se de credinţa creştin ortodoxă.
Pocăinţa se manifestă de asemenea ori de câte ori, mai apoi, omul
simte că a păcătuit cu fapta, cu cuvântul ori cu gândul.
„Eu mă pot pocăi în ceasul morţii!“, spun unii. Cu o
asemenea pocăinţă s-ar putea să ne ducem în iad. Dacă nu
aducem pocăinţă decât pe patul morţii, atunci putem spune că nu
noi părăsim păcatele, ci ele ne părăsesc pe noi. Trebuie să ne
temem ca la cel neputincios să nu fie şi pocăinţă neputincioasă,
iar la muribund - pocăinţă moartă.
În ceasul morţii nu mai ai putere să faci binele, dacă nu l-ai făcut
în vremea vieţii. După cum este îndoielnic pentru cei ce plutesc pe
ape, dacă vor fi salvaţi când se află la gura unei prăpăstii, tot aşa de
îndoielnică este mântuirea pentru un păcătos când acesta se află la
porţile sau gura morţii. Când dar vom fi mai buni? Să ne îndreptăm cât
mai este timp! Un peşte, fiind încă în apă, dacă rupe plasa în care a
fost ademenit şi înoată spre adâncul apei, atunci el e salvat. Dar dacă
plasa a fost scoasă pe malul uscat atunci nu mai este pentru el vreo
salvare. Tot aşa şi noi, ne putem salva atâta vreme cât ne aflăm în
viaţa de aici, până când mai avem putere şi putinţă să aruncăm de pe
noi greutatea păcatelor şi să moştenim veşnica mântuire.
Trebuie să lucrăm cât este ziuă, cât este viaţa de acum, căci de va
veni noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra. Dacă
am călcat poruncile lui Dumnezeu, ne-am murdărit haina de la botez.
Să imităm pocăinţa lui David şi a altor Sfinţi, să arătăm prin tot felul
de fapte şi cuvinte o adevărată pocăinţă, pentru a atrage asupra noastră
darul Duhului Sfânt, strigând din tot sufletul, cât mai des posibil:
DESCHIDE-MI UŞILE POCĂINŢEI, DĂTĂTORULE DE
VIAŢĂ!

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Viaţa părintelui Nicodim Măndiţă,
vol.1, Editura Agapis, Bucureşti, 2005; Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti
contemporani de la Muntele Athos, Editura Deisis, Sibiu, 1997; Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Pahomie şi Sfântul Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,
2005; Patericul Sarovului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Preot Ilarion Felea, Pocăinţa,
Editura Scara, Bucureşti, 2000; Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni şi rugăciuni, Editura Sofia,
Bucureşti, 2005; Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2004.

           Completare la cateheza despre pocăinţă
                          EXISTĂ PATRU FELURI DE OAMENI

Primul fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce duce
către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt
aplecaţi pe deplin către cele pământeşti şi trecătoare.
Al doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea lată
ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să se
necăjească, să postească, să se roage. Iubesc mai mult odihna şi
plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori de desfătare,
iubitori de trup, robi ai pântecelui.
Al treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor să urmeze calea
către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să păşească pe
această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut drumul, au pierdut
direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au sfârşit. Alţii au căzut
între tâlhari, adică între demonii cei vicleni, şi, fiind răniţi de aceştia
au murit.
Al patrulea fel sunt oamenii puţini şi aleşi, care cu credinţă şi
frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul
duhovnicesc, cu discernământ, şi călăuziţi de acesta au păşit cu
siguranţă pe calea cea strâmtă şi plină de întristări şi au ajuns în ceruri.

CELE 7 SURLE

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă prin 7 surle, aşa cum
putem citi în Cărarea Împărăţiei (pag. 81-126).
1. Dumnezeu ne cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei -
glasul lui Dumnezeu din adâncul fiinţei noastre.
2. Cine nu ascultă de glasul conştiinţei îi rânduieşte
Dumnezeu chemarea prin cuvânt. Domnul Iisus Hristos a fost
primul care a chemat prin cuvânt. Acum chemarea o face prin glasul
preoţilor, prin predica preoţimii.
3. Mulţi nu ascultă de chemarea prin cuvânt. Acestora le
rânduieşte Dumnezeu chemarea prin necazuri: boli, suferinţă,
diferite.
4. Dacă nu le auzi şi nu le înţelegi pe acestea, atunci Dumnezeu
rânduieşte chemarea patra: războiul şi te cheamă cu tunul.
5. Unii nu aud nici acest glas şi atunci Dumnezeu rânduieşte
necazuri mai presus de fire: cutremure, desfacerea pământului,
erupţia vulcanilor, uragane, diluvii (revărsări mari de ape).
6. A şasea chemare sau surlă este prin anarhia şi ateismul din
vremea lui Antihrist şi cine trece prin această încercare şi rămâne
drept credincios este mântuit.
7. Şi mai este chemarea a şaptea: Chemarea la Judecata
Universală.

CUVÂNT AL SFÂNTULUI EFREM SIRUL DESPRE
POCĂINŢĂ

                  Sfântul Efrem Sirul se transformă ad-hoc în avocat al
neputinciosului om, chemând la bară POCĂINŢA, care realizează o
admirabilă pledoarie pe lângă Dumnezeu. Şi a început (POCĂINŢA)
să pună cuvânt pentru omenire zicând: Stăpâne, ştii omul pe care L-ai
zidit, că din tină L-ai făcut şi are fire neputincioasă. Că dacă nu va
dormi în fiecare noapte, nu poate să fie viu. Dacă nu va mânca în
fiecare zi, nu va birui. În vreme de iarnă răceşte, vara se arde. Seara
nu vede, noaptea nu cutează să umble. Dacă aleargă slăbeşte. Dacă se
va linişti se întunecă la minte. Dacă va şedea se mâhneşte. Dacă va
grăi mult osteneşte... Şi voieşti Stăpâne, atâta neputinţă să biruiască
păcatul degrabă? Întru multe gânduri este încurcat omul... Întru lucruri
nepotrivite, întru cele văzute se împiedică, întru cele tăinuite se arată
nepregătit... către cei ce pândesc sufletul, neputincios. Către trup,
grijuliu, de hrănirea femeii şi a copiilor, mult îngrijorat. Ce firea
împotriva diavolului, Stăpâne? Ce poate sârguinţa trupului împotriva
unui atât de mare balaur, Doamne?
Unii se aprind de focul pocăinţei iar alţii se aprind de focul
mâniei şi al fărădelegii.
Cât de stupid este proverbul: „Cum sunt toţi, aşa sunt şi
eu! Dacă Noe ar fi fost aşa cum au fost toţi ar fi pierit şi el odată cu
ceilalţi“ (Adrian Juguseni).
„Să fim Niniviteni, iar nu Sodomiteni, să ne pocăim ca să
nu pierim cu păcatul“ (Sfântul Grigorie Teologul .
„Toată nenorocirea nu constă în faptul că ai căzut, ci că
după ce ai căzut nu te scoli. Nenorocirea nu constă în faptul că ai
păcătuit ci că te încăpăţânezi să rămâi în păcat“ (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
„Nu mărimea, nici mulţimea păcatelor îl pierde pe păcătos,
ci viaţa nepocăită. A păcătui este lucru omenesc, dar să te afli în
păcat şi să stai culcat este lucru diavolesc“ (Sfântul Tihon de
Zadonsk .
„Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit“
(Sfântul Isaac Sirul).
„A cădea este neputinţa mea, dar ca să rămân în păcat este
partea diavolului, este pierzania mea“ (Chiril episcopul Helitop).
„Pe Dumnezeu nu-l supără atât păcatele făcute de noi cât
lipsa noastră de dorinţă de a ne scula“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„În ochii lui Dumnezeu nu acela care cade în păcate este
urât, ci acela care nu încetează a se pietrifica în păcate“ (Avva
Chesarie).
„Pocăinţa este cutremurarea sufletului la poarta raiului“
(Sfântul Isaac Sirul).
RAIUL este plin de păcătoşi pocăiţi
şi
IADUL este plin de păcătoşi nepocăiţi.
Mirul cel mai de preţ sunt lacrimile pocăinţei. Atâta vreme cât
păcatul există în lume, oamenii vor avea nevoie de pocăinţă.
Maranatha: Vino Doamne, Iisuse! Vai de noi dacă până în clipa
morţii, nu ne pocăim, vai de noi! În pocăinţă, important este viitorul
iar nu trecutul, însănătoşirea şi nu boala. Cine amână pocăinţa îşi
poate pierde mântuirea.

CĂMILA ÎŞI TULBURĂ APA...

               Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav
ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la o apă limpede, o tulbură îndată
şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi am aflat că
acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul cel
urât şi, neplăcându-i această urâciune, se apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă
oglinda Sfintei Evanghelii, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor.
Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi pentru că şi viaţa
credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea
vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi
vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească
cuvintele Mântuitorului: „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor
urî... Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî de voi şi vă voi prigoni...“.

ADEVĂRATA POCĂINŢĂ ŞI ROADELE SALE

Înţeleptul Didim cel orb zice că „adevărata pocăinţă curăţeşte
mintea celui ce se pocăieşte“.
Sfântul Nil afirmă că „o pocăinţă bună este de mare folos
pentru mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea să fie lucrată
permanent“.
Proorocul Isaia (30:15), zice „căci atunci când vă întoarceţi
cu suspine, atunci vă veţi mântui“.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci întristarea cea după
Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“
 (Romani 7:10). Nimeni nu a pierit vreodată folosind puternicul leac al
pocăinţei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este pricina
Împărăţiei Cerurilor, este intrarea în rai, este bucuria veşnicei
desfătări. Cel ce se pocăieşte pentru răul ce l-a săvârşit, chiar dacă
nu se dovedeşte o pocăinţă pe măsura păcatelor sale, el va primi cu
toate acestea o răsplată pentru pocăinţa sa“.
Sfântul Clement Alexandrinul zice: „Cel care a avut înainte o
viaţă stricată şi ticăloasă, dacă la urmă se pocăieşte, prin timpul de
după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii sale celei rele de mulţi ani“.
Şi iarăşi: „A te pocăi cu nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat
şi a nu te mai uita în urmă“.
Sfântul Clement Alexandrinul în altă parte zice: „Nu este bine
să păcătuieşti, dar bine este să te pocăieşti; la fel cum este de dorit să
fii sănătos în toată vremea, este de dorit să te recuperezi după boală.
Deci pentru cel ce a făcut mari fapte bune în viaţa lui, dar la
sfârşitul vieţii a alunecat spre păcat, zadarnice sunt toate ostenelile
lui dinainte“.
Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte: „Nu deznădăjdui, nici nu
înceta a te ruga, ci apropie-te, chiar de eşti păcătos, că să-L slăveşti
pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-ţi arate bunăvoinţa Lui atunci
când păcatele îţi sunt iertate. Tot aşa, dacă îţi este teamă să te
apropii, ai împiedicat mărinimia Sa şi ai trecut cu vederea
nemăsurata Lui bunătate“. Şi iarăşi: „Am fost vrăjmaşi prin păcate?
Să ne vindecăm prin pocăinţă; totuşi, pocăinţa fără post este
zadarnică.

DESPRE CHEMAREA ADRESATA DE IUBITORUL DE
OAMENI, DUMNEZEU, PACATOSILOR

Prin toţi proorocii, Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi
păcătoşii.
Prin proorocul Maleahi, El îi cheamă pe toţi astfel:
„Întoarceţi-vă la Mine, şi Eu Mă voi întoarce către voi, zice Domnul
Savaot“ (Maleahi 3:7).
Prin proorocul Ieremia, El îi mustră astfel: „Aşadar să se
întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptaţi-vă căile şi
purtările voastre“ (Ieremia 18:10).
Prin proorocul Isaia, El zice: „Eu sunt Domnul, şi nu este
alt Dumnezeu afară de Mine, Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este
altul decât Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi ţinuturile cele
mai îndepărtate ale pământului“ (Isaia 45: 21-22).
Prin proorocul Ioil, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând:
„Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns,
cu tânguire. Sfâşiaţi inimile voastre şi întoarceţi-vă către Domnul
Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi
mult-milostiv şi-i pare rău de răul care L-a trimis asupra voastră
(Ioil 2:12-13).
Prin proorocul Zaharia, Dumnezeu cheamă la pocăinţă
zicând: „Întorceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot“ (Zaharia
1:2).
Prin proorocul Iezechiel, El zice: „Căci Eu nu voiesc
moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi
trăiţi!“ (Iezechiel 18:31).
Înaintemergătorul a fost un prooroc al pocăinţei.
Însuşi Mântuitorul a venit şi a propovăduit pocăinţa şi
iertarea păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi
Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11:28).
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: Nu
cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei
întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă
iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că
doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus
numai: Vă voi mântui, ci ceea ce-i cu mult mai mult: Vă voi da
deplină odihnă! Mai mult pentru a-Şi arăta marea Sa iubire de oameni
şi pentru a-i face pe păcătoşi să se grăbească spre pocăinţă, El le
descoperă tainele cerului: „Că şi în cer va fi mai multă bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă
de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă(Luca 15:7).
Spune Sfântul Nil: „Dumnezeu nu se pleacă degrab spre cei
ce păcătuiesc, ci le dă timp de pocăinţă pentru vindecarea şi
îndreptarea greşelii“. Propovăduirea Sfinţilor Apostoli a avut drept
scop propovăduirea pocăinţei la toate neamurile, începând de la
Ierusalim.

ESTE DE TREBUINŢĂ SĂ NE GRĂBIM
SPRE POCĂINŢĂ?

Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie într-un
îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de
mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl
poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul
este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul,
nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp
ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută
pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea,
ziua Domnului vine la fel ca un fur noaptea; nu pentru a fura, ci
pentru a ne îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel
ce ştie că va veni furul stă şi priveghează şi, aprinzându-şi candela,
este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi
având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o
continuă priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie
să stăm pregătiţi permanent ca, atunci când va veni, să ne găsească
priveghind“.
Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să
aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se
poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au
ajuns a doua zi să le ducă le bun sfârşit“. „Dacă continui să-ţi pierzi
vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit
de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri.
Diavolul spune: dă-mi mie prezentul, iar lui Dumnezeu dă-i
viitorul; dă-mi mie tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-i bătrâneţea, dă-mi
mie desfătările, iar lui Dumnezeu zădărnicia. Cât de mare este
primejdia care te înconjoară. Multe sunt necazurile ce ne pot apărea
în cale. Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un
lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât
de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a
doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat otravă şi te
chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos“.
Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte
deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi
răbdarea lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel le spune celor ce stăruie în păcat: Şi
socoteşti tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar
le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau
dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii
Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi
aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Romani 2:3-
6).
Sfântul Apostol Petru zice: „Îngăduinţa dumnezeiască se
transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă.
Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el să
nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui
Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător, ci dovedeşte
îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă.
Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet
mare, stihiile arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el
se vor mistui“ (2 Petru 3:9-10).
Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune Însuşi
Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (Ioan 7:34). De aceea,
atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere
continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne
vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va
închide şi, în timp ce vom striga: „Deschide-ne, deschide-ne nouă“,
Mirele ne va striga: „Nu vă cunosc pe voi“ (Matei 25:12). Am trăit în
păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi
contrariul, dacă rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor:
„Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru“ (Ioan
8:21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât îl avem pe Hristos
chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru. Îl vom căuta, dar
căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte
că este de mare trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul
că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea,
înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa
cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Epistola adresată corintenilor
celor păcătoşi: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi
bolnavi şi mulţi au murit“ (1 Corinteni 11:30).
Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă
mărturie Sfânta Scriptură este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care,
în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i
acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru popor (cf. Ieremia 21:2), a
fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă
de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe
Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran
Nabucudonosor, regele Babilonului. Aceasta este pricina pentru care
Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut
prin ascuţişul săbiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată
familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos
ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu
Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă el şi poporul
său au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia,
şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf.
Ieremia 52:7-11).
Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel
ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El.
Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi
el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă
faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El.
Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă faptul că: „în acest fel
dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre;
acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea,
făcând judecată în funcţie de ele“.
Tertulian zice: „Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o pocăinţă
formală, ci cercetează adâncimea sentimentului de pocăinţă. Nu
trebuie să amânăm din zi în zi pocăinţa. Să nu ascultăm mai mult de
glasul ruşinii decât de cel al pocăinţei. Ce fel de scuză este aceasta,
ruşinea? Ai păcătuit cu fruntea sus şi acum refuzi să-ţi pleci fruntea
pentru a cere iertare“.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Pocăinţa este absolut necesară
atât celor care au păcate grele, cât şi celor ce nu au. Nici un om pe
pământ nu este desăvârşit. Chiar dacă ai ajuns în vârful scării
virtuţilor, să te rogi pentru iertarea păcatelor tale. Semnele
adevăratei pocăinţe sunt supunerea fiarei mâniei şi abţinerea de a-i
judeca pe ceilalţi. Mânia este întotdeauna semn al unei mari
mândrii. Autoînvinuirea, pocăinţa şi smerenia ne scutesc de o
grămadă de ispite şi căderi. Pocăinţa este lupta cu păcatul“.
Psalmul 50, care de pocăinţă, cu atâta putere este scris şi un
asemenea sentiment de pocăinţă se află în el încât şi acum, când îl
citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, tremură şi se
înspăimântă, nesuferind puterea lui.
Să ne amintim vestita apoftegmă a Avvei Pimen cel Mare: „Mai
bine un om care greşeşte şi se pocăieşte, decât unul care nu greşeşte
şi nu se pocăieşte. Cel dintâi are cuget bun, căci se mărturiseşte pe
sine păcătos, însă cel de-al doilea are cuget mincinos şi distrugător
de suflet, căci se mărturiseşte pe sine drept“.

POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru
mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către
mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin
suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare:
sufletul omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce
se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă
taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi?
Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim
spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt
plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate
ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se
mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin
pocăinţă şi spovedanie

TOŢI SUNTEM ÎN ÎNŞELARE

Sfântul Igantie Briancianinov spune: „Cu toţii suntem în
înşelare“. Pentru a înţelege aceste cuvinte trebuie să ţinem seamă că
Sfinţii Părinţi socoteau „pocăinţa sau plângerea păcatelor“ ca fiind
cea mai mare lucrare a vieţii. Iată câteva cuvinte din Patericul
egiptean, pentru a întări afirmaţia Sfântului Iganatie Briancianinov:
Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Părinte, mă văd pe
mine că aducerea-aminte a lui Dumnezeu (adică rugăciunea minţii)
petrece cu mine“. A zis Avva Sisoe: Nu este mare lucru să fie
cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată
zidirea.
................................................................................................................
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face
păcatelor mele?“ A zis lui Avva Pimen: „Cel ce voieşte să se
izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, iar cel ce voieşte să
agonisească bună - săvârşire, prin plâns o agoniseşte. Căci plânsul
este calea pe care ne-a dat-o Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţii când
au zis: Plângeţi, că altă cale nu este, fără numai aceasta!“
Plânsul are îndoit folos: „lucrează şi păzeşte“.
Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare,
lăcrimând a zis: „Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în
lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sine aici, acolo va
plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu
neputinţă a nu plânge. Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră
pururea o avem cu noi, ori încotro am merge, aşa se cade nouă să
avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge,
oriunde am fi“.

LUCRUL CEL MAI SCUMP DIN LUME

Se spune că Dumnezeu a zis unui dintre îngerii Săi: Mergi pe
pământ şi adu-Mi lucrul cel mai scump din lume!
Îngerul a zburat pe pământ şi a străbătut munţi şi văi, mări şi
râuri, în căutarea lucrului celui mai scump din lume. În sfârşit, după
ţiva ani îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un viteaz
ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul
a luat o picătură de sânge, a dus-o la scaunul lui Dumnezeu şi a spus:
Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Dumnezeu a spus: Cu adevărat, îngere, scump este înaintea ochilor
Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Astfel îngerul s-a întors pe pământ şi, după ce a umblat mulţi ani,
a ajuns la un spital unde o soră zăcea aşteptând să moară de o boală
cumplită de care se molipsise îngrijindu-i pe alţii. Când ultima suflare
a ieşit din trupul ei fără viaţă, îngerul i-a dus sufletul la scaunul de
judecată zicând: Doamne, Dumnezeule, negreşit acesta este lucrul
Despre pocăinţă
26
cel mai scump din lume. Dumnezeu a zâmbit şi a zis îngerului: Cu
adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte scumpă înaintea
ochilor Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Îngerul s-a întors pe pământ şi a umblat încă mulţi ani. S-a
întâmplat ca într-o zi, îngerul să zărească un om cumplit la înfăţişare,
călărind printr-o pădure întunecoasă. Se ducea la coliba duşmanului
său să-l nimicească. Apropiindu-se de casa duşmanului, ferestrele erau
luminate, iar membrii familiei, negândindu-se la nimic rău, îşi vedeau
de treburile lor. Răufăcătorul s-a apropiat şi a privit pe fereastră. A
văzut-o pe soţia duşmanului său cum punea copilul în pat şi-l învăţa să
se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate
binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat de ce venise.
Şi-a amintit de copilăria sa - cum mama sa îl punea în pat şi-l învăţa să
se roage lui Dumnezeu. Inima lui s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs
pe obraz. Îngerul a prins lacrima şi a zburat la Dumnezeu, zicând:
Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume -
lacrima de pocăinţă. Dumnezeu a surâs către înger şi a zis: Cu
adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume -
lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului.
A-ţi mărturisi păcatele nu înseamnă că-I spui lui Dumnezeu ceva
ce El nu ştia deja. Dar până ce le mărturisim, ele sunt ca un zid între
noi şi Dumnezeu. De îndată ce le mărturisim (cu sinceritate şi căinţă),
ele se fac pod. Aşadar podul nostru către Dumnezeu îl construim cu
pocăinţă şi iertare.
Avva Sisoe, care a petrecut 80 de ani în pustie, a murit la vârsta
de 100 de ani. A dus o viaţă de pocăinţă. Lacrimile căinţei i-au lăsat
urme adânci pe chipul strălucitor. Totuşi la 100 de ani încă mai cerea
lui Dumnezeu vreme de pocăinţă. Ucenicii lui s-au mirat: Tu ceri
vreme de pocăinţă, care eşti desăvârşit? Bătrânul Sfânt a răspuns:
Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început bun. După 80 de
ani de nemaivăzută creştere duhovnicească, încă nu ajunsese la
desăvârşire. Încă mai râvnea să sporească, dându-şi seama de
nemărginitele putinţe întru Hristos.
Cultele religioase au confiscat cuvântul pocăinţă, pentru că
pocăinţă este un cuvânt autentic ortodox. Cu adevărat se pocăiesc
doar ortodocşii, cultele religioase nu cunosc pocăinţa fiind departe
de adevăr.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face
păcatelor mele? A zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de
păcate, prin plâns se izbăveşte, căci plânsul este calea pe care ne-a
dat-o Scriptura şi Sfinţii noştri Părinţi, zicând: Plângeţi, că altă cale
nu este, fără numai aceasta. Plânsul are lucrare îndoită: lucrează şi
păzeşte. Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare,
lăcrimând, a zis: Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în
lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sineşi aici, atunci
acolo se va plânge veşnic.

DECI ORI DE VOIE AICI, ORI ACOLO ÎN
MUNCI, ESTE CU NEPUTINŢĂ A NU PLÂNGE.

Cu cât este mai sporit cineva în sfinţenie, cu atât mai adâncă este
înţelegerea păcătoşeniei sale. Dimpotrivă, cu cât este cineva mai
căzut, cu atât mai slabă este înţelegerea păcătoşeniei sale, iar
majorităţii oamenilor această înţelegere lipseşte cu totul. De aceea
marea parte a oamenilor nu înţeleg lucrarea de nevoinţă a pocăinţei şi
nu simt nevoia de a se îndeletnici cu o astfel de lucrare. DECI
POTRIVIT NEPUTINŢEI ÎNŢELEGERII POCĂTOŞENIEI
PROPRII, SUNTEM ÎN ÎNŞELARE!
Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră pururea o avem cu
noi, ori încotro mergem, aşa se cade nouă să avem umilinţa şi
plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi.
Şi neplăcută înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea în care nu ne
simţim păcătoşi. OARE NE PUTEM LĂUDA CU O ASTFEL DE
RUGĂCIUNE??? De vreme ce nu putem, trebuie să recunoaştem că
rugăciunea noastră este nedesăvârşită în faţa lui Dumnezeu! Aceasta
este înşelarea, în general vorbind, de care suferă întreaga omenire şi
noi înşine! MERITĂ OBSERVAT CĂ CULTELE RELIGIOASE
ŞI TOŢI CREŞTINII SUPERFICIALI, SUNT LIPSIŢI PE DE-ANTREGUL
DE ACEST SIMŢĂMÂNT DE PĂCĂTOŞENIE. Este
un semn limpede că sunt în înşelare!

Facebook Share

ARHIVA BLOG

CATEGORII

''CEI CARE VORBESC DESPRE VREMURILE DE PE URMA LA TIMPUL VIITOR NU STIU CE SPUN'' (1) 100 POVETE ORTODOXE (1) 486 Întrebări din Biblie cu răspuns (1) ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESTI (1) ACATIST PENTRU COPII AVORTATI (1) Acatistul Acoperamantul Maicii Domnului (1) Acatistul Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie) (1) Acoperamantul Maicii Domnului (2) ADORMIREA MAICII DOMNULUI (4) Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1) AICI 24 ORE ORTODOXE -PROGRAMUL UNEI ZILE (1) AICI GASESTI CANTARI BISERICESTI (2) AICI GASESTI ICOANE CU MAICA DOMNULUI (5) AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI (15) AICI GASESTI POVESTIRI ORTODOXE (5) AICI GASESTI RUGACIUNI SI ACATISTE (10) AICI GASESTI SFATURI PENTRU SPOVEDANIE (6) AICI-NOUL TESTAMENTIN FORMAT AUDIO (1) ALTARUL ORTODOX (1) Altă minune a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1) APOCALIPSA (2) ASCULTAREA DE PREOTUL DUHOVNIC (1) Aș colinda…POEZII DE ANUL NOU (2) BIBLIA CEA ADEVĂRATĂ (1) BISERICA ORTODOXA WIENA (3) BISERICI (48) BLESTEMUL (1) BOBOTEAZA (10) BUNA VESTIRE (1) CANDELĂ ŞI MÂNTUIRE (2) CANTEC DE SLAVA CATRE MAICA DOMNULUIM. CANTA CORUL APOSTOLIA (1) CARTI (1) CE SANT ICOANELE? (10) CELE 10 PORUNCI (1) Cele 500 de nume ale Maicii Domnului şi semnificaţiile lor (1) Cele 7 cauze care duc la aparitia bolilor (1) Cine a fost Fecioara Maria? (1) Cinstirea Maicii Domnului (1) CITATE DIN SF. EVANGHELIE (7) Completare la cateheza „Despre Pururea Fecioria Maicii Domnului“ (1) Completare la cateheza despre Lumânare (1) Completare la cateheza „O mamă creştin ortodoxă“ (1) Credinta fara fapte de credinta nu e credinta. (1) CREŞTINISM şi YOGA ÎN TOTALĂ CONTRADICŢIE UNA CU ALTA!!! (1) CUGETARI SI CITATE ORTODOXE (1) Cum arata ingerii? (1) CUM SA NE RUGAM (13) CUM ÎNŞEALĂ DIAVOLUL PE OM (1) CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DUMNEZEU ŞI OMUL (1) Cuvine-se cu adevarat. (1) Cuvinte alese - Maica Gavrilia (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE I N V I D I E (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE PURUREA FECIORIA MAICII DOMNULUI (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE VEŞNICIE (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POMELNIC ŞI ACATIST (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE AGHIASMA MARE (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE CELE 3 MARI MINUNI DIN BISFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INFLUENŢA COMPUTERULUI (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE M I N C I U N Ă (1) CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S M E R E N I E (1) Cuvânt către creştinii ortodocşi – Despre omul leneş (1) Dacă o şopârlă poate (1) DESPRE LUMÂNARE (1) DESPRE VRǍJITORIE (1) DESPRE CREDINTA (1) DESPRE ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI (1) DESPRE ATEISM (2) DESPRE AVORT (6) DESPRE BOALA (4) DESPRE CLEVETEALA SI JUDECATA (1) DESPRE CLEVETEALĂ ŞI JUDECATĂ (1) DESPRE CREDINȚA CEA ADEVĂRATĂ (1) DESPRE CRUCE (3) DESPRE CULTELE RELIGIOASE (1) DESPRE CULTUL BAPTIST (1) DESPRE DIAVOLI (8) DESPRE EUTANASIE (1) DESPRE FRICA DE DUMNEZEU (1) DESPRE GANDURI (1) DESPRE IERTARE (3) DESPRE INGERI (1) DESPRE IUBIRE (2) DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU (4) DESPRE MAICA DOMNULUI (26) Despre mama creştin-ortodoxă (1) DESPRE MANDRIE (1) DESPRE MINCIUNA (2) DESPRE MOARTE SI POMENIREA MORTILOR (12) DESPRE OZN-URI (1) DESPRE PACATE (1) DESPRE PECETE SI ACTELE CU CIP (1) DESPRE POCĂINŢĂ (1) DESPRE POST (10) DESPRE RUGACIUNE (4) DESPRE SECTARI..POCAITI (1) Despre Sfanta Impartasanie (1) DESPRE SFANTA LITURGHIE (1) DESPRE SFANTUL BOTEZ (1) DESPRE SFINTELE MOASTE (1) DESPRE SFINTELE PASTE (5) DESPRE SFINTENII SI FARMECE (3) DESPRE SFINTI (33) DESPRE SFÂNTA ŞI FALSA TRADIŢIE (1) DESPRE SMERENIE (1) DESPRE STAREA ACTUALĂ A STILISMULUI ÎN ROMÂNIA (1) DESPRE TALISMAN (1) DESPRE TAMAIE SAU SMIRNA (1) DESPRE TATUAJE (1) DESPRE TROITE (1) DESPRE VISE SI VEDENII (1) DESPRE VISUL MAICII DOMNULUI (1) DESPRE ZODIAC SI HOROSCOP (1) DIVERSE ÎNVĂTĂTURI CORECTE SI ÎNVĂTĂTURI GRESITE (3) Dorinţa mamei (1) Dracuirea - inchinarea lucrurilor celui viclean (1) DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE (7) Duminica Orbului (1) DUMINICA SA MERGEM LA SFANTA BISERICA (2) Duminica Tomii sau Pastele Mici (1) DUMNEZEU ŞI OMUL (1) EGOISMUL (1) EXPOZITII (1) FECIOARA CU PRUNCUL (1) FEMEIILE MINOROSITE (1) FERICIRILE PARINTELUI PAISIE ARGHIORITUL (1) Fumatul (1) GHICIT ŞI SPIRITISM (1) Gradina sufletului - PILDA ZILEI ! (1) Gânduri despre Maica Domnului (1) Gândurile unui om smerit (1) Hrănirea prin televizor (1) Icoana Maicii Domnului din Cipru – 9 Iulie (1) Icoana Acoperământului Maicii Domnului (1) ICOANA DIN CASA (7) ICOANA MAICII DOMNULUI ELAIOVRYTISSA (1) Icoana Maicii Domnului Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră (1) Icoana Maicii Domnului Ognevidnaia sau Areovind (10 februarie) (1) Icoana Maicii Domnului – Bucuria tuturor celor necajiti (1) Icoana Maicii Domnului „Cea iubitoare” (1) Icoana Maicii Domnului „de pe Cruce” (Kupiatici) (1) Icoana Maicii Domnului „Prodromiţa” (1) ICOANE BUNA VESTIRE (1) ICOANE FACATOARE DE MINUNI (89) ICOANE MAICA DOMNULUI (2) ICOANE POGORAREA DUHULUI SFANT -RUSALIILE (1) ICOANE RUSESTI (36) IMNUL MAICII DOMNULUI DE LA GIURGENI (1) INAINTEPRĂZNUIREA INTRĂRII ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI (1) INALTAREA DOMNULUI (2) INTERVIURI (5) Intrarea in biserica a Maicii Domnului (1) Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria (1) INTREBARI DUHOVNICESTI (2) INVATATURI ORTODOXE (103) ISPITE IN TIMPUL SPOVEDANIEI (1) ISPITELE (1) Istoria icoanei Paramythia (1) IZVORUL TAMADUIRII (3) La Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1) lumina si candela (1) M I L O G U L (1) Maica Domnului MELIKIOTISSA (1) Maica Domnului plânge de Craciun (1) MANASTIREA CALUGARA (1) MARGARITARE DUHOVNICESTI (1) MARTURISIREA UNUI SATANIST POCAIT (1) MILOSTENIE (4) MILĂ ŞI MILOSTENIE (1) MINUNE CU VADUVA ANASTASIA (1) MINUNI IN ROMANIA (15) MINUNI MAICA DOMNULUI (38) Minunile de la Manastirea Calugara (1) moment de bucurie sufleteasca (1) NASTEREA DOMNULUI (1) NASTEREA MAICII DOMNULUI (1) Neurofen duhovnicesc antidepresiv (1) noi de ce n-am putea…? (1) nu celebrare onomastica ... (1) NUMELE DE BOTEZ (1) O ISTORIOARĂ CU FEMEILE CARE FAC AVORTURI (1) O LISTA A PSALMILOR SPRE FOLOSINTA CA BINECUVANTARI (1) O minune a Maicii Domnului (1) O pravila de rugaciune catre Maica Domnului (1) O rugăciune în patru paşi (1) OBICEIURI POPULARE DE LĂSATA SECULUI (1) ORANDUITA DUPA ORDINEA DIN PSALTIRE: (1) OSÂNDIRE DE SINE SI EGOISM (1) PARINTELE ISTODOR GEORGE (4) PARINTELE TEOFIL PARAIAN DESPRE MAICA DOMNULUI (1) PAROHIA VIILE TIMISOARA (19) PATERICUL MAICII DOMNULUI (1) PELERINAJ (9) PELERINAJ 2013 (4) PILDE (284) PILDE CRESTIN ORTODOXE (13) PILDE SI POVESTIRI (26) PLANTELE MAICII DOMNULUI (1) POEZII (114) POEZII CU IISUS HRISTOS (25)