DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

22 septembrie 2014

Completare la cateheza despre Lumânare, candelă şi mântuire

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
                                                                                                       PREOT IOAN
    În cadrul cultului lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice. La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeavă, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi din evrei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele în cultul creştin. „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ (Matei 25:1). „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele“ (Psalm 118:105).
Când se arde candela, în faţa Sfintelor icoane, îngerul candelei, înger păzitor care stă mereu în casă cât arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul pleacă din această lume materială. Stă deci atâtea zile cât ai ars candela în casa ta, pe care o păzeşte şi o ocroteşte de orice rău, iar când sufletul tău va pleca dincolo, tot atâtea zile te plimbi prin Rai şi ai să te îndulceşti de acele bunătăţi, chiar dacă tu nu ai reuşit să te mântuieşti cât ai trăit pe pământ, şi numai după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la icoanele din casa ta pe pământ, numai atunci te duci la locul rânduit de Dumnezeu după faptele tale din viaţă. Când ai aprins şi ai ars mereu candela la icoane, 24 de ore în şir, îngerul candelei îţi aduce şi sădeşte în grădina ta care o face în Rai, ca răsplată pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi cu credinţă, îţi aduce o floare din care s-a făcut uleiul sau un pom dacă era ulei de măslin. Iată cum ţi-ai pregătit grădina ta în ceruri încă fiind tu în viaţă şi pe pământ. Dacă ai aprins candela şi ai plecat de acasă şi între timp candela s-a stins, primul lucru pe care îl faci, spălându-te mai întâi pe mâini, este s-o aprinzi. Îngerul nu mai pleacă, iar dacă te  iei cu alte treburi şi neglijezi aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai după ce tu o aprinzi din nou. Dacă tu ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă, chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări, adică se întâmplă, cu voia lui Dumnezeu, să mori pe drumuri sau în altă parte decât în casa ta şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare, cu lumina candelei te însoţeşte îngerul pe drumul de dincolo, se socoteşte deci că ai lumânare aprinsă şi nu mori în întuneric.
 Când aprinzi candela sau adaugi ulei, adu-ţi aminte de turcul acela care aprinde în fiecare zi candela la icoana Sfântului Nicolae (icoana o luase dintr-o Biserică creştină pe care o jufuiseră semenii săi după căderea Constantinopolului) şi de minunea ce i s-a făcut cu prinderea hoţului ce îi prădase casa în lipsa sa. Este bine să dai de pomană, pentru mântuirea sufletului tău candele. Dumnezeu şi Maicuţa Domnului să vă aibă sub Sfântul Acoperământ. (Din sfaturile părintelui Nicolas, Mănăstirea Marea Meteora, Grecia).

                             De ce aprindem candela înaintea icoanelor


 În primul rând – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela ne aminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând – pentru a ne reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12: 36; Luca 16: 8).
 În al treilea rând – pentru a ne mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).
 În al patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire cerească poate dărui.
În al cincilea rând – pentru ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei bineplăcuţii ai Săi.
În al şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.
 În al şaptelea rând – pentru a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar împodobi cu toate virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3).
Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).
Fie ca Lumina lui Hristos să strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina unei singure candele!!!

Icoana Maicii Domnului „Prodromiţa”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



                O, Fecioară Preamărită, înfrumuseţarea prodromiţilor şi lauda închinătorilor, tu i-ai spus Sfântului Petru Athonitul că „Muntele Athosului l-am ales, din toate părţile pământului, şi am hotărât să îl afierosesc spre a fi îndestulată locuinţă monahilor şi pustnicilor”, şi în acest munte ai voit a aduce icoana ta. O, împăcare a noastră cu Dumnezeu, care ne-ai dăruit noul praznic de minuni izvorâtor al icoanei tale, nimeni n-a pierit din cei ce aveau spre tine nădejdea bunei credinţe. Tu, care împleteşti cununi după vrednicie celor ce te laudă şi dăruieşti cererile tuturor celor ce te cinstesc după cuviinţă, din negura patimilor mântuieşte-ne, curăţind necurăţia noastră.
Neadormita noastră păzitoare, care degrabă îi întâmpini pe cei ce te cheamă, dat-ai robilor tăi chipul feţei tale cel preacinstit şi cu totul luminos, pe care îl sărutăm mulţumind, şi cu dragoste şi credinţă închinându-i-ne. Arată-ţi milele tale, Născătoare de Dumnezeu, primind cererile de folos ale robilor tăi. Depărtează de la noi norul patimilor şi al ispitelor, izbăveşte-ne de toată vătămarea trupească şi sufletească şi fii mijlocitoare a mântuirii noastre. Ajută-i pe cei ce cu dragoste se închină chipului tău nefăcut de mână omenească, ca să cinstească înfricoşatele minuni, semnele mai presus de fire ale icoanei tale.
O, pavăză tare a clerului bisericesc şi sprijin al celor din cinul monahicesc, miluieşte şi mântuieşte cu rugăciunile tale pe ortodocşii arhierei, preoţi şi diaconi, pe toţi monahii şi pe tot poporul dreptcredincios care ţi se închină. Ocroteşte obştea Părinţilor prodromiţi şi pe toţi închinătorii care aleargă la icoana ta făcătoare de minuni. Caută spre noi cu milostivirea ta şi cu rugăciunea ta învredniceşte-i pe toţi creştinii să vieţuiască cu Hristos şi în locaşurile cereşti să se desfăteze. Cercetează-ne, Maică iubitoare de fii, pe noi, robii tăi, cu darul tău şi dăruieşte celor neputincioşi tămăduire şi sănătate desăvârşită, linişte celor înviforaţi şi mântuire tuturor, în vecii vecilor. Amin.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ne-ai dăruit nouă icoana în care chipul tău şi al Pruncului tău s-au zugrăvit prin minune dumnezeiască, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie:Bucură-te, Slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

18 septembrie 2014

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DUMNEZEU ŞI ...


 FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE .... ... FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI   DUMNEZEU ŞI OMUL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Motto: «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16).

                                                                                                         Preot Ioan

                               (Sinteză din învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

                                               Iubiţi credincioşi,

DUMNEZEU poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire. Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine. În sine, Dumnezeu este gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi viaţă necuprinsă.
DUMNEZEU este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni. Pentru aceea a venit Hristos în lume să cunoască şi să înţeleagă tot omul cât de mult îl iubeşte Dumnezeu. Iisus se face ascultător Tatălui, vindecând propria noastră neascultare şi devine pentru noi modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire.
DUMNEZEU, nu doar că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar ne şi ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră şi nu ne lipsesc bunăvoinţa, nădejdea în El şi răbdarea. DUMNEZEU ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare decât cea cu care le primim noi. Am văzut case şi m-am gândit la arhitect. Am văzut lumea şi am înţeles Pronia. Am văzut corabia fără cârmaci scufundându-se. Am văzut oameni neisprăvind nimic fără Dumnezeu. Am înţeles că toate există prin rânduiala Domnului. Chiar dacă noi ne depărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.
DUMNEZEU va avea întotdeauna ceva ce să-l înveţe pe om, iar omul va avea întotdeauna ceva de învăţat de la Dumnezeu. Unde este înţelepciunea lui Dumnezeu, nu mai este nevoie de înţelepciunea oamenilor. Este cu neputinţă să dobândim înţelepciunea fără să trăim într-un mod înţelept. Înalţă-te mai mult prin viaţă, decât prin gândire. A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un lucru şi mai mare a te curăţi pentru Dumnezeu.
 IISUS ne-a împăcat prin Sine atât cu Tatăl cât şi între noi. La Iisus poţi privi fără să încetezi să-i priveşti şi pe ceilalţi. Dumnezeu s-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de duh.Totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie!“
 MÂNTUITORUL a ales Crucea fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El s-a sfârşit îmbrăţişându-ne. Crucea este poarta tainelor. Prin linia verticală, crucea îl arată pe Dumnezeu, iar prin linia orizontală se arată toată zidirea în atârnare desăvârşită de Domnul, neavând alt suport al existenţei, altă nădejde afară de Dumnezeu.
CRUCEA este izvor de tămăduire, uşa tainelor, arma păcii, veselia sufletelor noastre. Orice faptă bună este o cruce. Calea lui Hristos este crucea de fiecare zi. Să nu-ţi duci crucea târâş, adică văitându-te, oftând şi cârtind, ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru toate: bune şi rele, ştiute şi neştiute. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate. Urmează-L pe Hristos nu numai la înviere ci şi la cruce. Fii totdeauna cu Dumnezeu dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine, sau altfel spus, caută-l pe Dumnezeu în vreme de pace, dacă vrei să-l găseşti în vreme de război. După fire, Dumnezeu este în afara tuturor lucrurilor. Dar prin lucrările Sale este în toate. Nici un folos nu vine din lucrarea omului fără înrâurirea de sus. Fiecare din noi este ajutat de celălalt în mod providenţial. OMUL dinafară nu este decât o oglindă a celui dinăuntru. Omul, corabie mică, dar acolo se află lei şi balauri, creaturi otrăvitoare şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără fund. Dar sunt de asemenea şi Dumnezeu şi îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har. Acolo sunt toate, este un altar.
OMUL este coroana creaţiei. Creştinii nu se nasc creştini, ci devin creştini. Nimeni nu se naşte creştin, dar oricine poate deveni creştin. Pentru a fi un bun creştin am pe Hristos întreg pentru mântuirea mea, Scriptura întreagă pentru studiul meu şi lumea întreagă drept parohia mea. Creştinii trăiesc în trup, dar nu după trup. Trăiesc pe pământ, dar vieţuiesc ca în ceruri. Ei nu sunt o societate nouă după trup, ci după spirit, căci deşi viaţa lor materială este la fel ca a tuturor oamenilor, ţinuta lor morală şi duhovnicească este excepţională, ei sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Fiecare din noi este pictorul propriei sale vieţi. Sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm. Purtarea creştinilor să fie cea mai bună apologie (apărare) a credinţei lor. Nu poate exista Biserică în afara iubirii. Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor. Ceea ce are omul dumnezeiesc în el, este putinţa de a face bine. În lume există un singur bine şi un singur rău: unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este pierderea ei. Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii. Odată iniţiat îl întâmpină bucuria. Odată primit îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând îl hrăneşte bunătatea, pe cel deznădăjduit îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea. Să ne cinstim unii pe alţii pentru a învăţa să-L cinstim pe Dumnezeu. O, dacă omul L-ar cinsti pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu îl cinsteşte pe om ! Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. Este greu să-i deosebeşti pe cei cu adevărat săraci de cei prefăcuţi. Gândiţi-vă că este mai bine să dăm ajutor celor ce nu-l merită, decât să nu-l dăm celor care-l merită şi care au cu adevărat nevoie de el. Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă. Cel ce-şi vede păcatele, va vedea pacea. Când noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le uită. Este multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se căieşte. Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să şi uităm. Nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu ci din plăcere pentru ceilalţi. Dar acela care se împacă cu ceilalţi spre a fi lăudat, acela-şi face rău singur. A ţine minte răul, înseamnă a fi biruit de rău. Împacăte cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine. Iertaţivă unul pe altul după cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi în Hristos. Căinţa ne deschide cerul. Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune. Intră în Sfânta Biserică Ortodoxă şi te căieşte. Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei. Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acest bănuţ atunci dă un pahar cu apă rece. Hrăneşte-l pe cel ce moare de foame. Dacă nu o faci îl ucizi.
SUFLETUL trăieşte veşnic şi nu poate muri căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu şi la judecata de apoi sufletul iarăşi se va uni cu trupul. Când veţi curăţa sufletele voastre, atunci se vor curăţi şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire.
 CREDINŢA fără fapte moartă este. Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa mult de faptele bune.
CREDINŢA în înviere este adevărata mângâiere în suferinţe, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Cel ce crede, se teme, cel ce se teme, se smereşte. Cel ce se smereşte, se îmblânzeşte. Cel blând păzeşte poruncile, cel ce păzeşte poruncile se luminează, Cel luminat se împărtăşeşte de tainele cuvântului dumnezeiesc. 

CREDINŢA face ceea ce omul şi legea nu pot face. Un lucru mic, este un lucru mic, dar credinţa din lucrurile mici este un lucru mare. Cine e credincios în lucrurile mici, e credincios şi în cele mari. Trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este de folos sufletului, nu ceea ce ni se pare că este de folos nouă.
 POSTUL adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. Eşti stăpân pe pântece, fii atunci dar stăpân şi pe limbă.
POSTUL acela este adevărat care este prezent în toate. Pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. Câţi săraci nu puteau fi hrăniţi datorită unei zile de post? Cel ce nu cunoaşte postul nu cunoaşte crucea. Nu-l invidiaţi pe cel bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa, iar pe cel înţelept pentru ştiinţa sa. Căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii doar pentru cei ce le întrebuinţează bine. Fericirea în sine nu stă în ele însele.
 RUGĂCIUNEA este singura ce ne poate înălţa la cunoştinţa lui Dumnezeu. Teologia fără trăire este teologia diavolilor.
 RUGĂCIUNEA este alungarea întristării şi a descurajării, rodul bucuriei şi al mulţumirii. Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului.
 RUGĂCIUNEA ta rămâne neauzită când o acoperă strigătul celui năpăstuit de tine. Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi cuvintele tale sunt cercetate în cer, de aceea şi răspunsurile îţi vor veni de acolo. Dacă te vei ruga pentru toţi, toţi se vor ruga pentru tine. Inima cea mai milostivă este aceea care arde pentru toată făptura: pentru oameni, pentru păsări, pentru demoni şi pentru toată zidirea. Nici fecioare, nici femei măritate, nici monahi, nici mireni, ci o hotărâre dreaptă caută Domnul şi primind-o ca pe însăşi fapta, trimite aceluia Sfântul Duh pentru a lucra împreună cu el, pentru a îndrepta viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.
RUGĂCIUNEA este lucrul cel mai simplu şi în acelaşi timp cel mai dificil. Ce să facă Dumnezeu cu mulţumirile noastre, când cu faptele îi arătăm doar nemulţumire. A-i mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit. A-i mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.
RUGĂCIUNEA înseamnă starea de permanentă recunoştinţă. Să mulţumim în toate pentru toate. Omul care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru relele ce trec peste el nu simte acele rele.
RUGĂCIUNEA este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate. Unde se termină rugăciunea începe păcatul. Cerul este adesea mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne îndreptăm în sus. Doamne, Tu erai înlăuntrul meu, dar vai, eu însumi eram în afara mea. Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei. Omule, ai fost creat liber şi chemat spre libertate. Aşa că nu te face robul păcatelor. Acela este cu adevărat liber, care trăieşte întru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor. Dacă el însuşi nu-şi va face rău, atunci niciodată altul nu-i va face rău cu adevărat.„Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber“. 
MILOSTENIA înseamnă a da cu bunăvoinţă şi cu bucurie. Rugăciunea şi postul sunt lipsite de putere, neînsoţite de milă. Fără milostenie rugăciunile tale nu se ridică la cer şi nu uita că mila biruieşte judecata. Dacă nu dai cu tot sufletul, mai bine nu mai da, fiindcă aceasta nu este milostenie, ci pagubă. Mai mare fericire
este a da decât a lua. Nu dăm celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie. Cu adevărat milostiv este acela care-i îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe nimeni în afara inimii sale. Dăruind vei dobândi. De eşti drept teme-te de mânia lui Dumnezeu ca să nu cazi. Cine crede că stă (în credinţă), să ia aminte să nu cadă. De eşti păcătos încrede-te în mila Domnului ca să te poţi ridica. Trebuie să ţii capul plecat pentru că în felul acesta în suflet coboară smerenia şi evlavia. Astfel învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi, să-i cinstim, să-i iubim ca mai buni decât noi, ca pe prietenii noştri, ca pe icoanele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a spus: „Învăţaţi de la mine cum au fost făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute şi nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii“, dar ne-a spus: „Învăţaţi-vă de la mine că sunt blând şi smerit cu inima“.
 FAMILIA este o mică biserică. Toţi suntem fiii unei mari familii. Noi îl numim pe Dumnezeu Tată, dar El ne-ar putea răspunde: „Dacă tu ai fi fiul meu, ar trebui ca viaţa ta să fie după însuşirile mele, altfel, Eu nu recunosc în tine icoana Fiinţei Mele“. 
LUMINA este Dumnezeu. Fiţi mica reflexie a unei mari lumini. Sufletul şi Hristos, doar acestea două să te intereseze. Lumea toată de ar cădea, pe acestea două nimeni nu ţi le poate lua, afară numai dacă nu le dai tu, cu voia ta. Fii împăcat cu sufletul tău şi atunci cerul şi pământul se vor împăca cu tine. Dacă ajungem lângă Dumnezeu suntem în cer. Să ne facem sufletul cer. Caută-l
pretutindeni pe cel ce este pretutindeni.
 BINELE nu-l găsim în cele trecătoare ci suntem chemaţi să ne împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate. Ce sunt toate lucrurile vieţii în comparaţie cu liniştea inimii?Orice om de rând care L-a aflat pe Dumnezeu îl poate arăta prin felul lui de viaţă, mărturisindu-L în toate. Totul este făcut spre binele nostru, pentru mântuirea noastră. Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră. Suferi de pe urma unui om rău? Iartă-l ca să nu fie doi oameni răi. 
VIAŢA ŞI MOARTEA mea depind de ceilalţi căci, dacă l-am câştigat pe aproapele meu, L-am câştigat pe Dumnezeu. Mântuirea este în acelaşi timp şi lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră. Dumnezeu este ascuns în poruncile sale, iar cei ce-L caută îl găsesc doar în măsura împlinirii lor.
  DRAGOSTEA este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre. Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele. A fi aproape sau departe de Dumnezeu depinde de om, deoarece Dumnezeu este oriunde.A iubi cineva pe cel drag este un lucru al firii. A iubi cineva şi pe vrăjmaş este un lucru al harului. Dragostea este bucuria de a face altora bucurie. Sărăcia şi bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia. Dragostea îl preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit. Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu, Dumnezeu vei fi, dacă-l iubeşti pe diavol, diavol vei fi. Dacă-ţi iubeşti trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui. Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Dragostea este adevărata slujbă pentru Domnul. Dragostea este raiul. Întrucât este iubire, Dumnezeu se mişcă, iar întrucât este iubit, Dumnezeu mişcă spre sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste. Dumnezeu nu se uită la fapte ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu e nimic puţin când oamenii iubesc mult. Numai cine-şi iubeşte aproapele îl iubeşte pe Dumnezeu. Dumnezeu nu ne porunceşte şi nu doreşte să fim trişti în inima noastră. Mai degrabă doreşte ca din iubire pentru El să avem mereu bucurie în suflet. Omul dacă are virtuţi, dacă face fapte bune, dacă s-a unit cu Dumnezeu, sufletul său se va veseli cu bucuria cea adevărată. Pe cel ce se bucură în Domnul nici un necaz nu-l va scoate din bucuria lui. «Frica Numelui Tău, Doamne, varsă bucurie în sufletul meu!». Dacă vrei să fii fericit nu căuta fericirea. Fericit este acela care nu gândeşte rău. Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu.
PREOŢIA se săvârşeşte aici pe pământ, dar ea are rang între dregătoriile cereşti. Însuşi Hristos a întemeiat această slujire. El a stabilit ca în timp ce suntem încă în trup, să facem serviciu îngeresc. Dacă cineva îl dispreţuieşte pe preot, imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe el. Cel care-l vorbeşte de rău pe preot, îl loveşte pe Hristos în lumina ochilor.
 CĂLUGĂRUL este cel care, despărţindu-se de toţi, s-a unit cu toţi. Admirăm pe sfinţi nu atât pentru înţelepciunea şi iubirea lor în necazuri, ci mai mult, pentru că ei rămân la fel de râvnitori şi după ce furtuna a trecut, lăsând loc liniştit. Nu e nici o minune căinţa omului la necaz, ţinută în frâu prin frică, ci după ce a trecut încercarea, aceasta să continue în a-şi arăta înţelepciunea sufletului.
SFINŢENIA vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi. Desăvârşirea omului este de a se socoti pe sine nedesăvârşit. Îi cinstim pe sfinţi imitându-i. Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Preasfânta Fecioară Maria, ea singură şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu La făcut Fiul Omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.
DEZNĂDEJDEA este mai cumplită decât păcatul. Cel care îşi pierde nădejdea în Dumnezeu, acela face cel mai mare păcat, tăgăduind astfel că Domnul este iubire, milă şi putere.Cel care şi-a pierdut nădejdea a pierdut totul. Şi Iuda şi Petru au păcătuit. Cel dintâi a căzut în deznădejde curmându-şi viaţa. Cel de-al doilea a căzut în deznădejde, dar s-a ridicat prin căinţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu.
PĂCATUL este nedreptate. Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou. Cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul. Iubeşte-i pe păcătoşi, dar urăşte faptele lor. A greşi este omeneşte. A deznădăjdui este diavolesc. Nu atacul gândului este păcat, ci convorbirea prietenească a minţii cu păcatul. Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu. Egoismul este rădăcina tuturor patimilor. Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi. Indiferenţa şi lenea sunt mai vătămătoare decât toată lucrarea diavolească. Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri : conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea. Împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire sunt iertarea şi binele dezinteresat. Dumnezeu te-a făcut pe tine judecător, dar numai pentru păcatele tale, nu şi pentru ale altora. Dacă ierţi puţin, puţin ţi se va ierta. Dacă ierţi mult, multe ţi se vor ierta. Dacă ierţi din inimă, la fel îţi va ierta şi Dumnezeu ţie.

 ORI VEI FACE CE VREA DUMNEZEU, ORI VEI PRIMI CE NU VREI TU

BOGĂŢIA nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealtă de care te poţi folosi rău sau bine.
 Eşti bogat? Foarte bine. Eşti zgârcit? Foarte rău. Nu bogaţii vor fi
osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei. În cele trecătoare nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul. Săracilor, ce vă lipseşte dacă-L aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu? Nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic decât omul fără Dumnezeu. Fără Tine Doamne, nu sunt nimic în această lume. Prin urmare, fără Tine, ce-aş putea fi în veşnicie? Orice vei face, să faci după propriile tale puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor.

 ORICE VEI VREA SĂ FACI ÎN VIAŢĂ, TOTDEAUNA SĂ-ŢI PUI NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU ZICÂND: VREAU SĂ FAC... CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU! ŞI ATUNCI VEI REUŞI!

17 septembrie 2014

Minunile Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



                                                Maica Domnului - grabnic tămăduitoarea

                                                     Tămăduirea unui orb pedepsit pe nedrept

          În 1530, în Kerkira, aflată sub ocupaţie veneţiană, un tânăr cinstit, pe nume Ştefan, se întorcea într-o zi din oraş în satul lui. Pe drum a întâlnit şi alţi călători şi mergeau astfel împreună. Deodată au observat în depărtare câţiva tineri care transportau făină de la moară. Cei ce-l însoţeau pe Ştefan au intrat în ispită.
- Nu le furăm făina?, îşi spuneau între ei. Nimeni nu ne vede. O vom împărţi şi o vom transporta la casele noastre.
Toţi au fost de acord cu acest plan, în afară de Ştefan.
- Este păcat! a protestat el. Şi apoi, nu vom scăpa de judecată.. Vom fi pedepsiţi ca tâlhari şi răufăcători.
Aceia erau hotărâţi însă. Şi când li s-a apropiat prada, s-au năpustit asupra tinerilor şi le-au înşfăcat făina.
Tinerii, jefuiţi şi bătuţi, au mers la casele lor şi au povestit ce li s-a întâmplat. Imediat a fost înştiinţat judecătorul, Simon Bailos, şi acela a trimis soldaţi ca să-i aresteze pe răufăcători. Soldaţii l-au arestat ca suspect numai pe Ştefan, deoarece ceilalţi dispăruseră. Acela a mers cu ei nepăsător, fiind convins de nevinovăţia lui.
Ştefan s-a justificat soldaţilor cu sinceritate, dar nu a fost crezut. L-au dus direct la închisoare. Când s-a prezentat în faţa judecătorului, i-a mărturisit din nou adevărul.
- Mergeam cu tâlharii, dar nu am luat parte la tâlhărie. Mă acuzaţi pe nedrept.
Judecătorul nu l-a crezut însă şi l-a condamnat.
- Ce pedeapsă preferi, l-a întrebat, să-ţi taie mâinile sau să-ţi scoată ochii?
Şi acela a preferat cea de-a doua pedeapsă, deoarece îi părea mai puţin dureroasă. Cu plânsete şi lamentaţii a fost condus la locul de judecată, unde a fost executată îngrozitoarea sentinţă.
Acum Ştefan, incapabil să se deplaseze, era condus de mama lui. La 18 mile de capitala insulei se afla oraşul maritim Kasiopi. Era cunoscut datorită unei biserici a Maicii Domnului pe la care treceau o mulţime de oameni spre a se închina icoanei ei făcătoare de minuni.
Ştefan se hotărăşte şi pleacă în acel oraş. Va sta în biserica Maicii Domnului şi va cere ajutor pentru săraci. S-a închinat împreună cu mama lui icoanei făcătoare de minuni şi l-a rugat pe un călugăr să-i dea o chiliuţă unde să locuiască.
Prima seară au rămas în biserică. Mama lui, foarte obosită, a adormit imediat. El însă nu s-a putut linişti din cauza durerilor.
Deodată l-a cuprins un somn uşor. Simte atunci cum îl ating două mâini care îi mângâie cavităţile ochilor. Atingerea a fost atât de reală încât s-a trezit imediat, întrebându-se cine l-a atins.
Şi, deodată, vede în faţa lui o femeie îmbrăcată în straie albe şi scăldată în lumină. S-a oprit puţin şi apoi a dispărut. Ştefan se întoarce şi vede candelele aprinse. O trezeşte pe mama lui şi o întreabă:
- Cine a aprins candelele?
- Taci şi dormi, îi spune aceea, crezând că fiul ei visează.
Acela însă insista:
- Văd icoana Maicii Domnului. Nu e închipuire ceea ce-ţi spun.
Atunci mama s-a ridicat şi i-a privit chipul cu emoţie şi nelinişte. Într-adevăr, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Era martora unei minuni: cavităţile ochilor fiului ei aveau acum doi ochi albaştri, deşi mai înainte de orbire ochii lui Ştefan erau negri.
Imediat mama şi fiul i-au mulţumit cu lacrimi de bucurie Preasfintei Fecioare pentru ajutorul dat.
Ştirea s-a răspândit repede şi călugării au alergat să vadă ce se întâmplă.. Minunea nemaivăzută i-a cutremurat pe toţi, şi un călugăr a plecat în grabă să-i spună vestea judecătorului.
Acela, uimit, a luat cu el persoanele marcante din Kerkira şi l-au vizitat împreună pe Ştefan. I-au văzut ochii şi s-au minunat. Ca dovadă, a văzut la pleoapele ochilor semnul provenind de la fierul încins al călăului.
Judecătorul avea însă o îndoială. De aceea, când s-a întors în Kerkira, l-a chemat pe călău şi l-a întrebat:
- I-ai scos, într-adevăr, ochii lui Ştefan, aşa cum ţi-am poruncit?
- Desigur că i-am scos. Se mai găsesc încă într-un vas.
Într-adevăr, în vas se aflau doi ochi şi, bineînţeles, doi ochi negri şi nu albaştri ca cei pe care îi avea acum Ştefan.
Adevărul a ieşit la suprafaţă într-un mod mai elocvent şi mai convingător. Împăratul, după ce a aflat de Ştefan, şi-a cerut iertare şi l-a despăgubit cu daruri scumpe. După aceea a refăcut zidul bisericii sfinte a Maicii Domnului [24; 26-28].
Lacrimile unui preot smerit
Mănăstirea Dochiariu are un alt metoc, în Halkidiki. Economul mănăstirii, părintele ieromonah Teofan, povestea adeseori sătenilor multele minuni şi faptele cele mari ale icoanei Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea precum şi despre grija pe care o arată credincioşilor săi creştini.
Preotul satului de multe ori a avut prilejul să asculte aceste povestiri şi se simţea de fiecare dată copleşit de atotputernicia Preacuratei şi de marea iubire pe care ea o arată prin minunile sale credincioşilor. La un moment dat preoteasa s-a îmbolnăvit şi trăgea să moară. Durerea preotului era de nedescris şi îndoită, o dată pentru moartea grabnică a soţiei şi a doua oară pentru cei patru copilaşi, care urmau să rămână orfani.
Preotul, în marea lui deznădejde, şi-a amintit de rugăciunile Maicii Domnului şi de trecerea pe care dânsa o are la Fiul său. Cu inima zdrobită şi cu lacrimi fierbinţi a început să se roage cu nădejde celei Grabnic Ajutătoare şi să o cheme în ajutor, implorând-o s-o însănătoşească pe preoteasă. Odată, în timp ce se ruga, a adormit şi în vis a văzut o femeie care l-a întrebat:
- De ce plângi?
Preotul i-a răspuns:
- Îi plâng pe preoteasă şi pe copilaşii mei ce sunt încă mici şi neajutoraţi. Atunci femeia care i se arătase i-a zis:
Eu sunt Maica Domnului cea Grabnic Ajutătoare sau Maica Domnului Dochiarissa. De vreme ce m-ai chemat, am venit să-ţi spun că preoteasa nu va muri, ci va mai trăi încă cinci ani. Zicând aceasta, femeia părea că vrea să plece. Atunci părintele a întrebat-o unde se va duce. Preacurata i-a răspuns:
- Merg jos, la părintele Teofan, căci e bolnav şi trebuie să-l cercetez şi pe dânsul.
După ce a văzut şi a auzit toate acestea, preotul s-a trezit. Dis de dimineaţă a văzut minunea: soţia lui, preoteasa, era sănătoasă şi pe deplin vindecată. S-a dus apoi la părintele Teofan şi i-a povestit lucrurile minunate care i se întâmplaseră în noaptea aceea. Părintele l-a sfătuit pe preot să meargă, aşa cum era dator, la Mănăstirea Dochiariu şi să-i mulţumească cum se cuvenea Binefăcătoarei sale.
Preotul a făcut întocmai. Când a ajuns acolo şi a văzut sfânta icoană, a recunoscut-o pe femeia care-i apăruse în vis şi care o vindecase pe preoteasă. Cu umilinţă s-a plecat şi s-a închinat Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, a plâns şi i-a mulţumit pentru negrăita sa binefacere [12; 83-84].
Copilul durerii
Un creştin sărac, spoitor de vase, numit Dimitrios, a ajuns şi dânsul la Sfântul Munte, unde spera să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Acolo a auzit şi el, ca mulţi alţii, de minunile Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare. Tot lucrând şi reparând ceaune stricate, cazane găurite şi farfurii ruginite, îl frământa unul şi acelaşi gând, care-i stârnea o veche şi neîmpăcată durere, aceea de a nu avea copii. Se gândea în sinea lui dacă n-ar putea Maica Domnului să scape şi inima lui apăsată de această amărăciune? Îşi zicea în sinea sa: dacă eu, un om simplu şi fără carte, sunt meşter care repară vase stricate şi găurite la Mănăstirea Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, cu atât mai mult Preacurata, Mijlocitoarea cea mai puternică în faţa lui Dumnezeu, va avea voinţa şi puterea de a da viaţă, de a învia şi de a face să zămislească pântecele mort al soţiei mele, ca să dobândim şi noi un prunc. Oare nu s-a născut şi dânsa dintr-un pântece sterp? Oare n-a fost şi dânsa un prunc zămislit prin minune? O voi ruga pe preasfânta Dochiaritissa să facă şi pentru mine o minune. S-a dus dar şi a căzut cu credinţă la icoana făcătoare de minuni, rugându-se să-i dăruiască copilul cel mult dorit de inima sa. A ascultat cu toată evlavia paraclisul Maicii Domnului, pe care l-a cântat pentru el ecleziarhul, a luat după slujbă puţin mir din candela icoanei şi s-a întors acasă. Peste un an, auzea plin de o bucurie negrăită răsunând în casă un plânset dulce de prunc ce părea venit dintr-o poveste. Era plânsul băieţelului, darul sfânt pe care i-l trimisese Maica Domnului [12; 93-94].
Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion
Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povesteşte cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din mănăstirea Sihăstria şi cum i-a vestit sfârşitul cu un an înainte.
În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obşte. Acolo a fost lovit la un picior şi rana s-a cangrenat, încât suferea mult şi era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziu Arhimandritul Cleopa.
Într-o noapte plângea de durere în patul său şi se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului !“. După puţin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ şi îl întreabă:
- De ce plângi, părinte Ilarion?
- Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.
După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:
- Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni…
Apoi a plecat acea sfântă femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era Maica Domnului. Dimineaţă, bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. Mai trăind exact un an de zile, la „Duminica izgonirii lui Adam din Rai“, părintele Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir [6; 31-32].
Izbăvirea unui prunc aflat în primejdie de moarte
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Cu adâncă evlavie vă aduc la cunoştinţă următoarele despre salvarea de la o moarte sigură a unui prunc de numai şapte luni. Minunea s-a petrecut la aducerea sfintei icoane a Maicii Domnului Portăriţa, aşa cum mi-a povestit prea cucernicul părinte Gheorghios Mamangakis, cel ce păstoreşte comunitatea ortodoxă greacă Sfinţii Constantin şi Elena din Orange, statul New York. Pruncul de şapte luni Miltiadis Stathis, fiul domnului Miltiadis Stathis şi al soţiei sale din Orange a fost adus în stare foarte gravă la spital, unde părea că-şi trăieşte ultimele clipe. Medicii specialişti nu-i dădeau nici o speranţă. Deşi fusese dus la reanimare, dădea din ce în ce mai puţine semne de viaţă şi toţi îi aşteptau din clipă în clipă sfârşitul. La rugămintea tatălui, prea cucernicul părinte Mamangakis împreună cu prea cucernicul părinte Hristos Kontoleon au adus la spital icoana cea sfântă a Maicii Domnului Portăriţa, care lăcrimează, şi au aşezat-o lângă patul micuţului. Acolo au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului. În timp ce cântau, pruncul îşi revenea încet-încet, sângele care-i curgea din tubul digestiv şi care-i ieşea pe gură se oprise, iar pruncul începuse să se mişte şi, curând după aceea, a putut fi hrănit. Medicii care mai înainte îşi văzuseră zădărnicite toate eforturile disperate de a-l salva, acum, împreună cu toţi cei care erau de faţă, mărturiseau că minunea o săvârşise icoana care lăcrima a Preacuratei – Portăriţa. Minunea a confirmat-o şi unul din medicii de serviciu, domnul doctor Gheorghios Hristidis, care întocmise fişa cu simptomele bolii şi care constatase înrăutăţirea treptată a stării copilului precum şi faptul că nu mai era nici o speranţă să fie salvat. Dânsul a recunoscut că, în timp ce i se citea Paraclisul, pruncul şi-a revenit complet şi că însănătoşirea lui miraculoasă se datorează sfintei icoane care plânge a Maicii Domnului [12; 166-167].
Leac pentru cancer
Nu trecuse nici un an de la căsătoria Erminei, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Ea însăşi medic, licenţiată şi cu carieră, ştia foarte bine ce înseamnă cancerul.
Durerea, mică la început, creştea cu timpul, până când a doborât-o.
Eric, soţul ei, în loc să o consoleze, o dojenea mereu:
- Să te ia naiba! Rău că m-ai găsit!
- Ai răbdare şi speranţă, fiul meu, îl sfătuia bunica Erminei. Dumnezeu este mare.
- Dacă este mare, de ce găseşte de cuviinţă să se măsoare cu noi, cei mici, protesta acela.
Boala se întindea pe o perioadă lungă de timp. Eric nu suporta să o vadă pe soţia lui în acea stare, dar nici nu o încuraja.
Ermina era foarte palidă. Singurul ei sprijin era bunica ei. Datorită acesteia devenise şi Ermina cuviincioasă, serioasă şi smerită.
- Bunico, te oboseşti aşa de mult acum când, de fapt, eu ar trebui să te ajut!
- Nu te necăji, fetiţa mea! Prea Sfânta noastră Fecioară face minuni. Seara şi dimineaţa o rog cu lacrimi să-ţi dea sănătate. Roag-o şi tu!
La spitalul unde a fost internată, starea ei s-a înrăutăţit.
- În starea în care se află, boala nu ne dă prea multe speranţe, erau de părere medicii şi plecau tăcuţi de la patul bolnavei.
- Bunico, a rugat-o într-o zi Ermina. Mergi la preotul spitalului şi spune-i să se roage pentru mine. După aceea vreau să vină să mă spovedească şi să-mi dea Sfânta Împărtăşanie.
Bunica i-a îndeplinit dorinţa. I-a adus şi o icoană a Celei Milostive şi i-a spus:
- Întoarce-te, fata mea, să o priveşti, să-i vorbeşti şi să prinzi curaj.
Într-o seară, bunica mergea pe holul spitalului.
Deodată îi apare înainte o femeie plăcută, îmbrăcată cu o uniformă albă, de asistentă şefă.
I s-a părut ciudat. Nu era dintre cele pe care le cunoştea deja.
- Vă văd pentru prima dată, doamnă asistentă, a spus bătrâna.
- Eu sunt Maica Domnului, i-a răspuns necunoscuta. V-am auzit rugăciunile şi am sosit să vă ajut. Mâine dimineaţă Ermina se va face bine. Numai să slujească mai mult Fiului şi Dumnezeului meu.
Astea a spus şi s-a făcut nevăzută.
Femeia vârstnică a rămas înmărmurită. Toate se roteau în jurul ei. A plecat la nepoata ei, pe care a găsit-o foarte bucuroasă şi căreia i-a povestit ceea ce i se întâmplase.
- Da, bunico. Şi pe mine m-a vizitat Maica Domnului. M-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat curaj. Nu mă mai doare nimic. Mă simt uşoară.
La ultima lor vizită, medicii au fost surprinşi: bolnava stătea pe scaun, îmbrăcată. Îndată ce i-a văzut, s-a ridicat bucuroasă să-i întâmpine.
- Ciudat!, vorbeau între ei. Cu siguranţă este vorba de vindecare prin autosugestie. Se pare că s-a activat energia psihologică şi parapsihologică.
- Dragi colegi, a spus atunci Ermina, vă aduc la cunoştinţă că nu s-a întâmplat nimic din cele ce afirmaţi. Vindecarea mea o datorez în întregime Maicii Domnului.
Eric află şi el vestea. Avea însă unele îndoieli.
- Cu siguranţă este vorba de o îmbunătăţire trecătoare, a spus. Bolile de acest gen revin. Nu am încredere.
- Dar aici nu s-a întâmplat ceva obişnuit: a fost o minune!, i-a explicat cea vindecată.
- Eu nu cred în minuni!
- Şi atunci ce se va întâmpla?
- Asumă-ţi singură responsabilitatea pentru viaţa ta! Aşa a spus, şi a plecat.
Pe Ermina a luat-o însă ameţeala. Era ceva fără răspuns. Însă imediat şi-a amintit de recomandarea Maicii Domnului: să se pună în slujba Fiului şi Dumnezeului ei!
- A, Doamne, Prea Sfântă Fecioară!, a strigat. Numai dragostea Ta este statornică. De asta am nevoie. Acest fel de dragoste îmi va umple sufletul.
A plecat departe de Patra, la o mănăstire cunoscută, şi acolo călugărindu-se sub numele Ermiona, s-a dăruit, şi cu tot sufletul s-a pus în slujba lui Hristos [24; 87-89].
Cum a vindecat Maica Domnului o femeie grav bolnavă
În oraşul Vaslui mai este încă în viaţă profesorul Dumitru Cotoran. Prin anul 1939-1940 era profesor de filosofie la liceul din Vaslui. Şi, după cum singur mărturiseşte, era un ateu convins. Soţia era însă credincioasă. Dar nu avea copii.
Iată, însă, că soţia i se îmbolnăveşte grav şi este internată pentru operaţie la un spital din Bucureşti. După operaţie, ajunsese aproape în stare de inconştienţă.
„- Domnule doctor, mai este vreo speranţă cu soţia mea?”, întrebă profesorul Cotoran.
„- Numai Dumnezeu, dacă mai face vreo minune! Altfel...”
Cum a auzit cuvintele acestea, a ieşit foarte zdrobit la inimă din spital, şi, fără să ştie unde merge, căută o biserică deschisă în cale. De unde nu intrase în biserică din copilărie, iată acum întâlneşte prima biserică a Sfinţilor Ioachim şi Ana, pe strada Traian. Intră repede înăuntru şi, căzând în genunchi la icoana Maicii Domnului, a rostit cu lacrimi această rugăciune disperată:
„- Maica Domnului, dacă exişti, salvează-mi soţia!”
Apoi s-a întors la spital, unde soţia lui se zbătea între viaţă şi moarte. Parcă dormea. Se aşeză lângă patul ei. Se rugă în gând pentru ea Maicii Domnului.
Deodată femeia deschise ochii şi întrebă:
„- Dumitre, tu eşti?”
„- Da, eu sunt, vrei ceva?”
„- Ajută-mă să mă ridic puţin... Acum o jumătate de ceas a venit la mine o femeie în haine albe, foarte frumoasă, şi mi-a spus: «Iată, aici, în prăpastia asta era să cazi. Dar pentru rugăciunea soţului tău, te scot deasupra...». Apoi m-a apucat de mână şi m-a urcat pe un loc ridicat şi luminat.”
Din clipa aceea a dispărut acea fecioară, iar muribunda a început a se întări.
„- Vrei să te plimbi cu mine pe coridor?”, o întrebă soţul.
„Vreau, că nu mă mai doare nimic!”
Când l-au văzut doctorii că se plimbă cu soţia, după o operaţie aşa de grea, s-au mâniat pe profesor şi i-au zis:
„- Ce faci, domnule, ai înnebunit?”
„- Nu, domnule doctor, abia acum m-am trezit!”
În câteva zile, soţia s-a făcut complet sănătoasă şi s-au reîntors la Vaslui. Aici, profesorul Dumitru Cotoran şi-a schimbat cu totul viaţa, devenind un bun creştin. Era nelipsit de la biserică, unde în fiecare sărbătoare citea câte un capitol din Noul Testament, şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi [29; 465-466].
Maica Domnului vindecă mâna Sfântului Ioan Damaschin, tăiată de iconoclaşti
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe feluri de munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de Împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaşte-o pe cea scrisă de el. Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.
Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite şi de preabun neam, voievoade al cetăţii Damascului, bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă chemă şi pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.
Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul, fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.
Ioan, luând-o pe dânsa şi intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea Sfintei Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui Ce S-a născut din tine, şi, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând mâna lui vindecată şi lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!), s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, căci a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulţumire lui Dumnezeu şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, şi a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.
Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit şi, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginţi nenumăraţi.
Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui şi, venind, i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?” Iar Ioan, cu mare şi strălucit glas, s-a făcut propovăduitor minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, eşti nevinovat; nu ai greşit la pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit.
Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan, mulţumindu-i, s-a dus şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].
Bătrânul bolnav, însănătoşit de Maica Domnului, era ca un tânăr
Pe vremea când Britania era dreptcredincioasă, se afla în chinovie un preacuvios monah care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Aşa de mult o cinstea el, că dacă s-ar fi întâmplat să audă de numele ei cel prealăudat, adică dacă ar fi zis cineva „Maria”, ori „Născătoare de Dumnezeu”, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, îşi pleca genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Aşa a făcut şi făcea acel credincios şi îmbunătăţit monah, prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, în toată viaţa lui.
Ajungând la adânci bătrâneţe, s-a îmbolnăvit. El slăbise aşa de mult că nu putea să se mai ridice din aşternutul său. Egumenul, văzându-l aşa, i-a dat de ascultare un ucenic, ca să-i gătească cele spre trebuinţă. Odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă; iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana Preasfintei, a lăcrămat şi a zis către dânsa cu credinţă: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie!” Şi îndată (o, grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea pe care o ai către mine, iată, îţi adaog încă treizeci de ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai tânăr, de treizeci de ani. Aceasta o fac pentru că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.
Acestea zicând Preasfânta, s-a înălţat la ceruri. Din acel ceas, monahul s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi auzind de minunea făcută cu dânsul, s-au spăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, monahul cel smerit şi înţelept, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea cu posturi, rugăciuni, privegheri şi alte faceri de bine, până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia i Se cuvine slava în veci. Amin. [29; 284-285]
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin sfânta sa icoană, a risipit boala ciumei
În anul 510 după Naşterea lui Hristos, a fost o mare boală de ciumă, lingoare (tifos), în Roma. Din această cauză mureau în fiecare zi câte două mii de oameni. În acea vreme, fiind papă al Romei marele Grigorie Dialogul, a poruncit să se scoată prin oraş icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, cea zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, să se facă Litanie şi rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus arhiereul însoţit de popor cu sfânta icoană, rugându-se Maicii Multmilostive şi preaîndurate ca să îmblânzească pe Stăpânul să înceteze urgia şi dreapta Lui mânie, priveau toţi că pe unde trecea, pierea mirosul greu al văzduhului şi se pierdea ca un nor liniştit, curat şi strălucitor.
După ce au înconjurat toată cetatea şi au săvârşit rugăciunile, Sfântul Grigorie a văzut pe un Înger stând sus pe turnul care se zice al lui Adrian şi al lui Crischentie că ştergea o sabie însângerată, după care a pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia Stăpânului şi urgia [29; 287].
Maica Precista a depărtat ciuma dintre călugării credincioşi
Într-o mănăstire din ţinutul Haliţului, din ţara rusească, s-a ivit o ciumă mare, foarte groaznică, de care au murit foarte mulţi călugări. În acea vreme, ieromonahul Filaret, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstire, a văzut pe Maica Precista în ajunul praznicului Naşterii lui Hristos îmbrăcată într-un veşmânt preţios şi a mers la biserica ce avea hramul Buneivestiri. Maica Preacurată, luând înfăţişarea egumenului, a zis către Filaret: „De acum înainte nu va mai fi ciumă între voi. Numai socotiţi bine aceasta; să vă îndreptaţi viaţa călugărească”. Aceste cuvinte grăind Maica Precista, s-a dus prin Uşile Împărăteşti.
Ieromonahul Filaret a spus despre ceea ce a văzut. Ciuma a contenit atunci îndată. În mănăstire n-a mai fost boala ciumei după aceea, căci a dispărut cu totul [29; 288].
Prăznuindu-se „Adormirea Maicii Domnului”, a încetat boala ciumei în Ţarigrad
Odinioară, în zilele domniei lui Iustinian - împăratul grecesc, a fost în Ţarigrad o mare molimă de ciumă. În primele trei luni mureau câte 6000, după aceea ajungând chiar la 10 000 de oameni pe zi. În acea vreme au murit oameni de toate stările: parte bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, precum şi bogaţi şi de cinste, cât şi scăpătaţi şi săraci. Moartea nu a cruţat şi nu a ocolit pe nimeni. Şi atât de numeroşi erau morţii, încât nu aveau nici cine să-i îngroape. În acea vreme s-a descoperit de la Dumnezeu unui om evlavios ca să ţină de acum înainte praznicul „Adormirii Maicii Domnului” şi vor scăpa de ciumă. Făcând ei după porunca aceasta, a contenit boala ciumei [29; 329-330].
Maica Domnului – izgonitoarea diavolilor
Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel monahiceşte. El avea mare sârguinţă pentru mântuirea sa, tinzând în toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-şi patimile cu înfrânarea şi tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate săgeţile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.
Odată, între alţii, a fost adus din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit, care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră pentru sfinţii ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de monahi vieţuitori de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”. Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit iarăşi fericitul ca să-l ducă acolo cu sila, încredinţându-se şi mai mult de cele grăite de însuşi diavolul prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, ştiind că îndrăcitul nu fusese niciodată în mănăstire şi că nu cunoştea pe nimeni din cei ce vieţuiau aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea aceea vieţuiau în mănăstirea Pecerska 118 fraţi, iar îndrăcitul numărând pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceştia toţi, numai cu un singur cuvânt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi i-au zis cei ce-l duceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este mie ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au multă îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor şi pentru cei ce merg la dânşii. Dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi pot să mă lupt”. Şi a început a-şi arăta puterea sa grăind evreieşte, după aceea latineşte şi apoi greceşte, şi cu un cuvânt, în toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii şi de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit duhul cel necurat din om şi a început cel tămăduit a avea înţelegere. Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, şi intrând în biserica cea făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu. Înştiinţându-se de acest lucru şi egumenul, s-a adunat cu toţi fraţii în biserică. Cel tămăduit nu îl ştia pe egumen, nici pe cei treizeci de părinţi care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor acelora el le pomenea, deşi în persoană nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, şi astfel s-a preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu [29; 436-437].
Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc
În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi. Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi, el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O, preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit. De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de generaţiile viitoare [29; 447-448].
Maica Domnului vindecă un preot paralizat
Atunci când lăcustele invadaseră satul Gomati din Peninsula Halkidiki, preot paroh era părintele Hristodul. Într-o zi i s-a făcut rău în vie şi a paralizat, astfel că rudele l-au dus în casă pe braţe. Când l-a văzut preoteasa în starea aceea de plâns, s-a repezit până la părintele duhovnic, venit de la Dochiariu să aducă Sfânta Cruce şi o icoană pictată după icoana Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea şi să stârpească cu ele lăcustele. Preoteasa i-a povestit ce păţise. Duhovnicul a luat Sfânta Cruce şi icoana ce o adusese cu dânsul de la mănăstire şi a alergat la casa preotului. Şi numai ce i-a citit rugăciunile de dezlegare şi Paraclisul Maicii Domnului şi doar după ce bolnavul a sărutat cu credinţă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare, acesta s-a ridicat din pat ca şi cum s-ar fi sculat din somn, teafăr şi sănătos. I-a mulţumit părintele Hristodul Fecioarei şi i-a preamărit minunile. Drept mulţumire pentru grabnica sa vindecare i-a dăruit icoanei de la Dochiariu un florin [12; 101].
O apariţie minunată
Printre numeroasele şi feluritele minuni care evidenţiază nemărginita bunătate a Maicii Domnului, trebuie menţionată şi vindecarea sorei Veronica din mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, din suburbia Papagos.
Veronica suferea de cancer. Fusese internată de multe ori la spitalul din Vula. În cele din urmă, s-a întors la mănăstire ca să moară acolo, mâinile şi picioarele fiindu-i paralizate.
Călugăriţele au hotărât ca pe 8 martie 1970 să o tundă în monahism, ca să „plece” călugăriţă. Medicii nu-i dăduseră multe şanse de supravieţuire, de aceea călugăriţele au hotărât să o tundă în monahism înaintea zilei hotărâte, adică pe 5 martie, în timpul vecerniei.
O vor aduce în biserică pe braţe, în fotoliu. O doamnă i-a pregătit veşmântul de călugăriţă şi i-a adus un pacheţel care conţinea şi bumbac înmuiat în sfântul mir din Malevi.
Joi, vineri şi sâmbătă bolnava nu a mai putut vorbi. Sâmbătă a suferit întreaga zi din cauza durerilor îngrozitoare. După-amiază a reuşit să ceară să i se facă o injecţie pentru calmarea durerilor, care să-i producă şi somn. În timp ce dormea, aude o bătaie discretă în uşă.
- Cine este? a şoptit cu o uşoară tristeţe. Cine nu mă lasă să mă odihnesc?
Şi atunci vede cum se deschide uşa şi cum intră în chilie trei persoane. O femeie frumoasă şi maiestuoasă, un episcop şi încă o persoană, care purta o tunică lungă.
Pe când bolnava îi privea surprinsă, Doamna i-a spus:
- Te întrebi, desigur, cine suntem şi de unde venim la această oră. Eu sunt de la mănăstirea din Malevi şi de acolo vin. Înalt Prea Sfinţitul de aici locuieşte în Eghina (posibil să fi fost Sfântul Nectarie). Aici este îndrăgitul apostol al Domnului nostru, care este protectorul vostru şi locuieşte aici (posibil să fi fost Sfântul Ioan Teologul).
Aveam de gând să sosesc să te vizitez peste câteva zile. M-am gândit însă că ar fi mai bine să sosesc în seara asta, deoarece mâine vei deveni călugăriţă, să te ajut să te ridici, să te fac bine, încât să-ţi poţi îndeplini toate sarcinile.
- Eu, Doamna mea, a răspuns Veronica, nu pot sta pe picioarele mele, nu mă pot mişca. Vin două-trei surori ca să mă ridice şi nu mă pot vindeca.
- Crezi în puterea Domnului?, a întrebat-o Doamna.
- Cred.
După aceea a luat o icoană care se afla în chilie (icoana Maicii Domnului din Malevi), i-a dat-o ucenicei şi i-a spus:
- Ia această icoană, ca să înţelegi cine sunt.
Atunci bolnava şi-a dat seama şi a strigat:
- Prea Sfânta mea Fecioară, tu eşti?
Maica Domnului, după ce i-a zâmbit, a dispărut împreună cu cei care o însoţeau, lăsând-o pe călugăriţă vindecată.
Prima care a văzut minunea a fost călugăriţa Nectaria, care o îngrijea pe bolnavă şi care a alergat să anunţe în biserică, deoarece era ora vecerniei. Bucuria i-a cuprins pe toţi.
Au urmat sunetele continue ale clopotelor, lacrimi de bucurie, cântările bisericeşti în cinstea Maicii Domnului, binecuvântarea şi împărţirea anaforei.
A doua zi după-amiază, printre mulţimea de lume şi manifestări emoţionante, s-a făcut şi tunderea ucenicei. Numai că Veronica, al cărei nume a fost schimbat în Magdalena, nu stătea paralizată în scaun, ci dreaptă şi sănătoasă [24; 71-73].
Vindecarea unei femei demonizate
În anul 1955 a fost adusă la Schitul Rarău o femeie demonizată. Avea părul răvăşit, faţa desfigurată, ochii înroşiţi, iar diavolul o făcea să urle ca lupii, să necheze ca şi caii şi să orăcăie ca broaştele. Diavolul nu o lăsa să facă Sfânta Cruce.
Stareţul, ieroschimonahul Daniil Tudor, i-a făcut Sfântul Maslu şi apoi i-a citit Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, lângă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Când a fost blestemat diavolul ca să iasă din femeie, părinţii au văzut o Lumină Dumnezeiască ieşind din Sfânta Icoană, iar demonizata a deschis gura şi s-a auzit un răcnet neomenesc, care a zguduit toată biserica. Femeia a fost aruncată la un metru în sus şi apoi a căzut în nesimţire.
După câteva minute şi-a revenit şi a spus pentru prima dată în viaţă: „Mamă! Mamă! M-a vindecat Maica Domnului! Ea m-a atins cu mâna şi a alungat pe diavolul care se afla în sufletul meu” [30; 38].

16 septembrie 2014

Rugaciune pentru binefacerile primite de la Dumnezeu

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
 
"Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toata milostivirea si indurarea, Care ai nemasurata mila, nespusa si neajunsa iubire de oameni, cazand acum catre a Ta slava, cu frica si cu cutremur, aduc Tie multumire pentru binefacerile de care m-ai invrednicit pe mine, nevrednicul robul Tau. Te slavesc, Te laud si Te cant ca pe un Domn, Stapan si facator de bine. Si iarasi cazand inaintea Ta, iti multumesc si cu smerenie ma rog nemasuratei si negraitei Tale milostiviri, ca si de acum inainte sa-mi daruiesti faceri de bine, ca sa sporesc in dragostea de Tine si de aproapele meu. Izbaveste-ma de tot raul si necazul. Daruieste-mi liniste. Si ma invredniceste ca in toate zilele vietii mele totdeauna multumire sa-Ti aduc si sa graiesc si sa cant cele preabune Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor." Amin.
 

ICOANA MD