DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

18 februarie 2014

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE M I N C I U N Ă

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Motto: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni                        pe aproapele său“ (Levitic 19:11).

                                                                                     Preot Ioan
                                      Iubiţi credincioşi,
 Oamenii nu pot trăi o viaţă adevărată decât în lumina lui Dumnezeu. Orice planuri de fericire şi-ar făuri ei, de nu vor toarce pe fusul poruncilor lui Dumnezeu, nu vor putea trăi cu adevărat. Dacă nu vor aşeza Adevărul lui Dumnezeu ca temelie a vieţii lor, nu vor avea parte de El în veac. „Păziţi toate poruncile mele şi toate hotărârile mele să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“ (Levitic 18:5). Iată avertismentul lui Dumnezeu pentru cei de atunci şi pentru mulţi din zilele noastre, care-şi petrec viaţa lor în fărădelege şi o petrec departe de poruncile lui. Ce cumplită orbire sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii ce zic: „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei lui Hristos“ (2 Corinteni 4:4). O mare parte din oamenii zilelor noastre  trăiesc în cumplită orbire sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, care a venit în lume să-i lumineze pe cei care „şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Psalm 106:10). „Eu sunt Lumina lumii - zicea Iisus - cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8:12). Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc cu adevărat ies din întuneric şi se fac fii ai luminii (Ioan 12:36). În zilele noastre, lumina s-a împreunat cu întunericul şi de aceea spune Sfântul Ioan evanghelistul: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19). O parte din oameni urăsc lumina pentru că iubesc păcatele după cuvântul Sfintei Scripturi: „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească“ (Ioan 3:20). Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi în adevăr (Efeseni 5:9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. Poate că întreaga istorie a omenirii ar fi luat altă înfăţişare dacă s-ar fi grăit din toate părţile numai adevărul. 
                                    Ce este minciuna?

 Minciuna este cuvânt sau faptă contrară adevărului. Pentru creştini adevărul suprem este Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi vine de la diavol.
    În „Dicţionarul explicativ al limbii române“ minciuna este definită ca fiind denaturarea intenţionată a adevărului având de obicei ca scop înşelarea cuiva. 
    Amintim două expresii cu privire la minciună: A da sau a face (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta sau a duce, a ţine (pe cineva) cu minciuni = a promite (ceva, cuiva) fără a se ţine de cuvânt. 

            Ce se spune în Sfânta Scriptură despre minciună 

► „Spun adevărul în Hristos, nu mint, fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt“ (Romani 9:1). 
► „Nu minţiţi împotriva adevărului“ (Iacov 3:14). 3 
► „Lepădând minciuna, grăiţi adevărul“ (Efeseni 4:25). 
► „Nu vă minţiţi unii pe alţii“ (Coloseni 3:9).
 ► „Căci ce este dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Ci Dumnezeu se vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună, precum este scris: Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu“ (Romani 3:3-4).
 ► „Pentru că sunt mulţi răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur“ (Tit 1:10).
 ► „Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor a rostit: „Cretanii sunt pururea mincinoşi“ (Tit 1:12). 
► „Dacă zicem că n-am păcătuit Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi“ (1 Ioan 1:10).
► „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul?“ (1 Ioan 2:22).
 ► „Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său“ (1 Ioan 5:10).
 ► „Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaşi şi pe vicleni îi urăşte Domnul“ (Psalm 5:6).
 ► „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie“ (Psalm 11:3). 
► „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la cererea mea, ascultă rugăciunea mea, din buze fără viclenie“ (Psalm 16:1).
 ► „Fii oamenilor până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?“ (Psalm 4:2). 
► „Ca un arc îşi încordează limbile lor pentru minciună şi se întăresc pe pământ prin nedreptate, că trec de la rău la mai rău şi pe Mine nu Mă cunosc, zice Domnul“ (Ieremia 9:3).
 ► „Limba lor este săgeată ucigătoare şi grăieşte viclenii; cu buzele lor grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă ei făuresc cătuşe“ (Ieremia 9:8). 
► „Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul, fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare“ (Efeseni 4:25). 4 ► „V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr“ (1 Ioan 2:21). 
► „Omul se face plăcut prin mărinimia lui; mai de preţ este un sărac bun decât un om mincinos“ (Pilde 19:22).
► „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul“ (1 Ioan 1:6). 

                    Filosofii şi savanţii despre minciună 

Socrate a spus: „Din cauza minciunii permanente, nici adevărul nu va fi crezut“.
 Platon: „Cine spune ceva despre ceea ce nu ştie bine, va fi considerat un suspect de cel care va şti“.
Aristotel: „Minciuna este când ascunzi adevărul cu vreun colorit al cuvântului cu intenţia ca să înşeli pe altul“.
 La Rouchefoucauld: „Suntem atât de obişnuiţi să ne ascundem de alţii încât, în cele din urmă, ne ascundem de noi înşine“. 
Martin Luther: „Minciuna este ca un bulgăr de zăpadă, cu cât îl rostogoleşti mai mult, cu atât se face mai mare“. 
Nicolae Iorga: „Şarpele nu este odios pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte“. 

                                       Prinţesa minciună

 Minciuna este o prinţesă ce poartă scumpe rochii de aur, Dar aurul ce-o poleieşte, e cel mai pieritor tezaur, Căci dacă adevăru-n zdrenţe îşi spune-n faţa ei cuvântul, Cum soarele topeşte ceaţa, - minciunii, el îi ia veşmântul; Şi adevărul, deşi-n zdrenţe, îşi poartă zdrenţele cu fală, Pe când minciuna se ascunde, căci ea se ruşinează, goală! (Vasile Militaru) 

       Trei lucruri sunt plăcute lui Dumnezeu şi trei urâte 

      Iată ce spune Biblia despre lucrurile plăcute şi neplăcute lui Dumnezeu: «Cu trei lucruri m-am împodobit şi m-am sculat frumoasă înaintea Domnului şi înaintea oamenilor: Unirea fraţilor,  dragostea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine unul cu altul. Iar trei lucruri a urât sufletul meu şi foarte m-am scârbit de viaţa lor: Săracul trufaş, bogatul mincinos şi bătrânul desfrânat şi lipsit de înţelepciune» (Înţelepciunea lui Sirah 25:1-4).

                                 Copiii şi minciuna 

          Minciuna sminteşte trei suflete deodată: mai întâi sufletul mincinosului, apoi sufletul celui căruia i se spune minciuna şi mai ales sufletul celui despre care se minte. Copiii trebuie învăţaţi de mici să nu mintă şi să-i ducem în Sfânta Şcoală care se numeşte Biserica Ortodoxă. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti. În Biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pentru copil pierderea acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După cum spune  Patriarhul Alexie al II-lea: „Dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii“.

                     Sfântul Ioan Scărarul despre minciună 

    Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu. 
    Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii este mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare împotriva minciunii. Dacă David zice: „Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună“ (Psalm 5:6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?
      Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesând prin glume şi vorbe deşarte pricini de râs şi alungând în chip jalnic plânsul ascultătorilor.
      Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea de minciuni, având împreunat şi împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica Domnului este străin de minciună, avându-şi conştiinţa ca judecător nemitarnic. 
      Precum în toate patimile cunoaştem deosebiri de vătămări, aşa şi în minciună. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei şi alta este a celui ce minte neameninţat de vreo primejdie. Unul a minţit pentru desfătări, altul pentru plăceri, unul ca să dea celor de faţă prilej de râs, altul ca să întindă o cursă fratelui şi să-i facă rău. Minciuna din frica de chinurile stăpânitorilor se şterge, dar e desfiinţată cu totul de mulţimea lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socoteşte adeseori chiar pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe sine ca urmând pilda lui Rahav şi spune că prin pierderea sa urmăreşte scăparea altora.
      Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Şi cel beat de străpungerea inimii nu poate minţi.

                                   Felurile minciunii 

      După diversitatea scopului urmărit, minciuna este de mai multe feluri.
Distractivă sau din glumă, servind spre înveselire.
 De interes, urmărind un avantaj pentru cel ce o spune sau pentru alţii. 
De nevoie, cea care urmăreşte înlăturarea unei pagube pentru persoana proprie sau pentru alţii, sau salvarea dintr-o situaţie grea. De răutate, minciuna care urmăreşte cu intenţia directă să producă pagubă altora în bunurile lor materiale, în onoarea sau chiar în privinţa mântuirii. Acesta este pragul cel mai de sus al minciunii. Din limbuţie, adică din dorinţa de a se afirma mereu sau pur şi simplu din plăcerea de a minţi. 
Linguşirea este şi ea minciună, fiindcă urmăreşte un câştig pe care linguşitorul nu-l merită prin valoarea personală a lui.
 Ipocrizia prin care cineva se prezintă în exterior altfel decât este în interiorul său (Matei 6:1-6). Exemplu de ipocrizie este sărutarea lui Iuda: Şi el s-a apropiat de Iisus, ca să-L sărute“ (Luca 22:47).
  Cea mai uşoară formă a minciunii este atunci când, auzind unele vorbe nepotrivite, rele, clevetiri, le transmitem cu toată sârguinţa şi nerăbdarea mai departe şi astfel suntem purtători de minciuni.
 Avva Dorotei ne spune: «Este nevoie de multă trezvie, ca să nu fim furaţi de minciună. Căci nici unul nu s-a unit cu Dumnezeu, minţind. Pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Minciuna este de la cel viclean“; şi iarăşi „acela e mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).
      Iată că numeşte tată al minciunii pe diavol. Iar Adevărul este Dumnezeu. Căci El însuşi zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6). 
      Dar sunt trei feluri de minciuni. Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu viaţa lui. 
   1. Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede acesta pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: „De mine vorbesc“. Şi dacă aceia întrerup convorbirea, bănuieşte că iarăşi pentru el au întrerupt-o.
    2. Cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se scoale la priveghere şi, în loc să zică: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol“, zice: „Aveam fierbinţeli, aveam ameţeli şi n-am putut să mă scol, n-am avut putere“. Şi spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie şi să se smerească.
   3. Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind, făţăreşte înfrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră». 

                               Este inevitabilă alternativa 

     Sunt situaţii care pun creştinul în faţa inevitabilei alternative: să păcătuiască faţă de adevăr sau faţă de un bun de egală sau superioară valoare. De pildă, medicul care spune celui grav bolnav adevărul asupra situaţiei sale, păcătuieşte faţă de datoria profesiunii sale, iar dacă minte, se face vinovat faţă de datoria iubirii de adevăr. Sunt deci cazuri în care conflictul de conştiinţă apare destul de grav. De aici se poate deduce un drept general pentru aprobarea minciunii de nevoie. Cazurile individuale, speciale, nu trebuie generalizate în sensul admiterii minciunii de nevoie. 
Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Ieronim ş.a. admit minciuna de nevoie, pentru a evita un rău mai mare. Dacă urmărim anumite scopuri binefăcătoare, folositoare şi bine intenţionate, fără a pricinui cuiva nedreptate ori suferinţă, credem că Dumnezeu ne va fi milostiv şi iertător, deşi porunca dumnezeiască în această privinţă este fără echivoc. Moraliştii ortodocşi ca: E. Volutschi, A. Mironescu, S. Ionescu condamnă minciuna de nevoie. Chiar dacă unii o numesc „minciună constructivă“, „minciună de complezenţă“, minciuna rămâne tot minciună în orice împrejurare şi pentru orice motiv şi scop. Acela care crede că ştie pe Dumnezeu şi nu păzeşte poruncile lui, mincinos este. 

                                        Credincioşia 

             Iubirea de adevăr cere armonie între cuvânt şi gând; credincioşia cere armonie între faptă şi cuvânt. Credincioşia este deci virtutea care cere ţinerea cuvântului dat, împlinirea făgăduinţei făcute fie în mod expres, fie tacit, ca şi împlinirea celor la care suntem obligaţi. Credincioşia este înrudită cu iubirea de adevăr şi asemenea acesteia, ea este în primul rând o virtute individuală şi contribuie la înnobilarea persoanei umane. Dar ea are şi un caracter social, căci încrederea reciprocă, necesară pentru dezvoltarea normală a relaţiilor sociale, se întemeiază pe iubirea de adevăr şi pe credincioşie. În paginile Sfintei Scripturi credincioşia este mult preţuită: „Bine slugă bună şi credinciosă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău“ (Matei 25:21). Opusele credincioşiei sunt: neîmplinirea cuvântului dat, călcarea jurământului, trădarea, delapidarea, mituirea, perfidia, dezertarea. 

                                      Făţărnicia

      Sfinţii Părinţi spun că făţărnicia se amestecă în toată fapta cea bună, aşa cum iedera sau rugul dacă le pui lângă un copac, se agaţă de el, aşa şi făţărnicia, viclenia, zavistia şi slava deşartă se prind de sufletul nostru şi ne trebuie mare trezvie ca să deosebim când lucrăm fapta cea bună cu smerenie şi când o lucrăm cu slavă deşartă şi cu făţărnicie. Făţărnicia are  ca rădăcină vicleşugul, iar ca odrasle şi roade: zavistia, răutatea, râvnirea, prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia şi cele asemenea.
     Toate acestea şi multe altele sunt roadele făţărniciei. Dorinţa de câştig, slava deşartă, sunt de asemenea roadele făţărniciei. De aceea, în dumnezeiasca Evanghelie, Mântuitorul lumii mustră acest blestemat păcat când zice: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (Matei 23:13). 
    Iisus Hristos Dumnezeu fiind, vedea câtă răutate aduce omului făţărnicia. Omul făţarnic una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, toate îi sunt stricate ca aluatul acesta care creşte în vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este. Hristos ne cere: dacă inima zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi cu mintea. Iar dacă inima mea zice da şi limba zice nu, sunt făţarnic şi pestriţ, sunt un cameleon, sunt un diavol făţarnic, fiindcă prefăcătoria este meşteşugul diavolilor.
    Dacă vreţi să ştiţi un făţarnic mai mare decât toţi făţarnicii lumii, gândiţi-vă la Iuda. Venind la Hristos în Grădina Ghetsimani cu slujitorii arhiereilor, se apropie ca un prieten, dar plin de făţărnicie şi zice: „Învăţătorule! Şi L-a sărutat“ (Marcu 14:45). Din afară se arată prieten. Îl îmbrăţişează pe Hristos, pe Învăţătorul său, şi-L sărută în faţa tuturor, iar în inima sa are planul de vânzare. Luase arginţii şi le-a zis slujitorilor arhiereilor: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază“ (Marcu 14:44). La arătare era prieten, în inimă vânzător, la arătare era râvnitor, în inimă avea mare dorinţă de a face bani din vânzarea lui Hristos. În toate purtările se vedea că era una la faţă şi alta în inimă. De aceea s-a numit fiul pierzării. Căci s-a pierdut pentru veşnicie fiindcă era unul dintre cei mai mari făţarnici, în care lucra satana cel mai mare vicleşug, făcându-se pentru veşnicie fiul pierzării.

               „Haina minciunii“ - adăpost înşelător 

      A se adăposti cineva sub „haina minciunii“ este tot una cu a te adăposti în zăduful verii sub umbra aripilor unei păsări zburătoare. Iată numai câteva exemple din Vechiul şi Noul Testament: 

Un astfel de adăpost înşelător (minciuna) l-a folosit Avraam. După ce a cutreierat ţara Canaanului şi şi-a aşezat cortul pe muntele ce se afla la răsărit de Betel, iscându-se o foamete în ţinutul acela, s-a pogorât Avraam în Egipt şi a zis către femeia sa: «Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea egiptenii, vor zice: „Aceasta-i femeia lui!“ Şi mă vor ucide pe mine iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Zi, dar, că îmi eşti soră, că să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta şi să trăiesc şi eu» (Facerea 12:11-13). Iar după ce a sosit Avraam în Egipt, au văzut egiptenii că femeia lui e frumoasă. Apoi au dus-o în casa lui Faraon. Dumnezeu însă l-a lovit cu bătăi mari pe Faraon şi casa lui pentru Sarra, femeia lui Avraam. «Şi chemându-l Faraon pe Avraam i-a zis: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta? Pentru ce ai zis: Mi-e soră? Şi eu am luat-o de femeie. Acum iată dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!» (Facerea 12: 18-19). Fapta lui Avraam nu a fost după voia lui Dumnezeu. Punându-se pe sine la adăpost, a abătut urgia asupra lui Faraon, lucru ce nu trebuie să aibă loc în învăţătura creştinului adevărat.

 Păcatul minciunii pe care l-a săvârşit Avraam în Egipt faţă de Faraon, îl repetă cu alt prilej pe vremea când trăia în Gherara. Acolo, iarăşi a zis Avraam despre Sarra: „Mi-e soră căci se temea să spună E femeia mea ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din pricina ei“ (Facerea 20:2). Regele Gherarei a luat-o pe Sarra: «Dar noaptea în vis a venit Dumnezeu la Abimelec şi i-a zis: „Iată, tu ai să mori pentru femeia pe care ai luat-o, căci ea are bărbat“. Şi i-a zis Abimelec lui Dumnezeu: „Oare n-a zis el singur: Mi-e soră? Ba şi ea mi-a zis: Mi-e frate! Eu cu inimă nevinovată şi cu mâini curate am făcut aceasta“ (Facerea 20:5).

     Copilul lui Avraam, Isaac, după moartea tatălui său, căsătorit fiind cu Rebeca, în timp de foamete în ţară, după porunca Domnului, s-a mutat în Gherara. «Iar locuitorii ţinutului aceluia l-au întrebat despre Rebeca, femeia sa, cine-i e şi el a zis: „Aceasta-i sora mea!“ (Facerea 26:7). Într-o zi regele filistenilor uitându-se pe fereastră l-a  văzut pe Isaac jucându-se cu Rebeca. «Atunci l--a chemat pe Isaac şi i-a zis: „Adevărat e că-i femeia ta? De ce ai zis: Aceasta-i sora mea? Pentru ce ne-ai făcut aceasta? Puţin a lipsit ca cineva din neamul meu să se fi culcat cu femeia ta şi ne-ai fi făcut să săvârşim păcat“» (Facerea 26: 8-9).

     Sub haina minciunii s-a ascuns şi David pe când căuta scăpare de regele Saul. În fuga sa, David ajunge la Nobe, la preotul Ahimelec, care, mirat îl întreabă de ce e singur. David, minţind, a răspuns preotului Ahimelec: «Regele mi-a încredinţat mie o taină şi mi-a zis: „Să nu ştie nimeni pentru ce te-am trimis şi ce însărcinare ţi-am dat. De aceea mi-am lăsat oamenii într-un loc anumit“» (1 Regi 21:2). Regele Saul a aflat că David a fost pe la preotul Ahimelec şi, cu toate că preotul fiind minţit nu purta nici o vină, totuşi Saul, în mânia lui, a ordonat să fie ucis preotul Ahimelec, împreună cu alţi 84 de preoţi, pentru motivul că ar sprijini pe David: „iar cetatea preoţească Nobe a trecut-o prin ascuţişul sabiei“ (1Regi 22: 18-19). Iată unde duce minciuna. Te adăposteşte sub mantia ei, pentru ca, salvându-te, să pricinuieşti moarte atâtor oameni nevinovaţi.

      Pe vremea răzvrătirii lui Abesalom împotriva tatălui său, David, între cei porniţi se afla şi unul cu numele Ahitofel, mare sfătuitor. Acesta încerca, pe calea minciunii şi a vicleniei, să-l ridice pe Abesalom împotriva tatălui său, David, pentru ca el să fie la adăpost de orice primejdie. Dar, precum e vorba, cine caută minciuna are parte de ea. Aşa se întâmplă că un oarecare Huşi pune la cale cu Abesalom un alt sfat mincinos faţă de David. Sfatul lor fiind descoperit, nu le reuşeşte. „Ahitofel, văzând că planul său nu se împlineşte, s-a spânzurat şi a murit“ (2 Regi 17:23). La aşa faptă, aşa răsplată. Nici nu se putea un sfârşit mai nenorocit celui ce urzeşte planuri mincinoase, prin care să-şi fericească viaţa. Plata păcatului este moartea.

         Proorocul Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, care, drept răsplată, a voit să ofere proorocului un dar, însă acesta nu a voit să 12 primească nimic. Ghehazi slujitorul, a văzut darul pe care voia să-l dea Neeman lui Elisei. După plecarea lui Neeman, Ghehazi aleargă după el şi-i spune că proorocul Elisei l-a trimis că să-i dea darul pe care i-l oferise. Neeman îi dă slujitorului dublu decât îi ceruse acesta. Atunci proorocul Elisei, ştiind că Ghehazi a minţit şi şi-a însuşit acele daruri i-a zis: „Să se lipească lepra lui Neeman de tine şi de urmaşii tăi în veci. Şi a ieşit Ghehazi de la Elisei alb de lepră ca zăpada“ (4 Regi 5:27).

     În Noul Testament, în Faptele Apostolilor ni se istoriseşte cum la începuturile creştinismului, toate averile şi bunurile credincioşilor se împărţeau frăţeşte între ei, încât fiecărui membru al colectivităţii creştine îi era asigurată hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa, prin bunătatea şi milostenia celor mai înstăriţi. Ei erau încredinţaţi că, ajutând pe cel sărac, împrumută pe Dumnezeu şi vor avea comoară în cer. Între aceştia se aflau Anania şi Safira, care vânzându-şi averea lor, au depus o parte din preţul ei la picioarele Apostolilor, reţinând pentru ei o sumă din vânzare. După aceasta ei au declarat că întreg preţul ţarinii vândute l-au dăruit Apostolilor, pentru săraci. Sfântul Apostol Petru, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut cuvintele mincinoase ale celor doi şi i-a pedepsit zicând: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinii. Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta aceste lucru? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. La fel s-a întâmplat şi cu soţia lui, Safira“ (Faptele Apostolilor 5:3-5; 7-10).

                   Pedeapsa martorilor mincinoşi

   În privinţa martorilor mincinoşi iată ce ne spune Dumnezeu: „Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos“ (Ieşirea 23:1); „Dacă un suflet va păcătui prin aceea că, fiind pus să jure ca martor, nu va spune ceea ce a auzit sau ce ştie, acela va lua asupra sa păcat“ (Levitic 5:1); „S-au sculat martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat“ (Psalm 34:10); Cel ce crede curând, este uşor de inimă (Înţelepciunea lui Sirah 19:5) „Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-l omoare. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi“ (Matei 26:59). 

                                       Iubiţi credincioşi,

        „Afară (din Împărăţia cerurilor) sunt câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna” (Apocalipsa 22:15)
        Trebuie să cunoaştem cât de mare este păcatul minciunii, fiindcă: Cel ce cunoaşte este ca lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări (Sfântul Ioan Gură de Aur). Minciuna este sămânţa diavolească care creşte uşor şi dă roade rele în „ogorul sufletului“. 
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12:36). 
    Aceste cuvinte au fost rostite direct de Mântuitorul şi deci sunt un adevăr divin de necontestat. Proorocul David din dorinţa de a nu spune vorbe deşarte sau minciuni se ruga la Dumnezeu, spunând: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele“ (Psalm 140:3). Tot proorocul David ne arată o cale fericită: „Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug“ (Psalm 33:12). De aceea gândindu-ne la toate cuvintele noastre rele, la glumele necuviincioase, la minciuni, la clevetiri, hule, înjurături, drăcuituri, blesteme şi alte vorbe pline de păcat şi sminteală, suntem nevoiţi să recunoaştem că pentru multe dintre ele va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Este îngrozitor să ne gândim câţi oameni au pierit din cauza minciunii. Câtă ură s-a stârnit între neamurile pământului şi câte dureri mai sunt şi astăzi netămăduite, din cauza lanţului de minciuni, cu care diavolul a împresurat mintea şi inima oamenilor. În viaţa fiecărui om sunt momente de strâmtorare, momente pe care crede că nu le poate trece decât învăluit în aripile minciunii. Şi minciuna se poate asemăna cu cârtiţa care nu are ochi şi trăieşte totdeauna sub pământ, iar dacă iese la aer, îndată moare. Tot aşa face şi minciuna căreia îi convine întotdeauna să se învăluiască într-un  fel de vopsea a cuvântului şi cum o vede lumina adevărului, îndată moare ca şi cârtiţa.
     După cum ne spune Sfânta Scriptură: „Batjocură rea este la om minciuna, în gura celor neînvăţaţi pururea va fi. Mai bun este furul decât cel care pururea minte; amândoi vor fi moştenitorii pieirii. Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui este cu el pururea“ (Înţelepciunea lui Sirah 20:25-27).
      Gura care minte ucide sufletul. Putem spune că există două feluri de oameni: unii care se hrănesc cu adevărul şi alţii care se hrănesc cu minciuna. Omul din fire este mincinos, după cuvântul psalmistului: «Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!“» (Psalm 115:2). Minciuna este în stare să schimbe faţa lumii, precum şi pe a oamenilor. Când talpa ei, invidia, stă alături, nu poate să lase în urmă decât amărăciune şi dezbinare. Minciuna este ca şi zăpada, cu cât o rostogoleşti, cu atât creşte mai mult, dintr-un bulgăraş se face un bulgăre uriaş. Asemănător se întâmplă şi cu minciuna, cu cât se răspândeşte din gură în gură, cu atât ia proporţii mai exagerate, precum spune înţelepciunea din popor: a făcut din ţânţar armăsar. „Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (iadului)“ (Iacov 3:6). În ceea ce priveşte minciuna, iată ce sugestiv este textul unui cântec din Ardeal:

 Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi tot în minciună / Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi mereu în hulă.

 Mincinoşi sunt şi cei care susţin cu îndârjire că nu au absolut nici un păcat: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi“ (1 Ioan 1:8). În predica de pe Muntele Fericirilor, Mântuitorul a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8). Creştinul este dator să mărturisească adevărul. Iisus Hristos a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6). Dacă voim cu adevărat să ne mântuim sufletele, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, să nu ne depărtăm de Adevăr şi de Viaţă. Să ne amintim numai de Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori, care, întrebaţi dacă sunt creştini răspundeau cu toată hotărârea şi curajul lor: „Da, suntem creştini!“     Printr-o singură negare a credinţei, ar fi scăpat cu viaţă, dar decât să-L mintă şi să-L tăgăduiască pe Dumnezeu, au preferat chinurile şi moartea. Un exemplu grăitor şi dumnezeiesc ni-l oferă dreptul Iov, când spune: „Câtă vreme duhul meu va fi întreg în mine şi suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu, buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr şi limba mea nu va grăi nici o minciună“ (Iov 27:3-4). Ştiind cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că: „Pe pământ, nu există pentru om decât un singur pericol: PĂCATUL“ şi amintindu-ne cuvântul biblic: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului, iar cele ce se făptuiesc după adevăr sunt plăcerea Lui“ (Pilde 12:22), să ne ferim de minciună. Minciuna ne lipseşte de mântuire: „În cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27). De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să ne ajute, să fim curaţi cu inima. Ceea ce este în inima noastră, să fie şi pe limba noastră. Amin!

                      Sărăcia este mai bună decât minciuna

     După cum rezultă din cuvintele proorocului Osea minciuna este adesea însoţită de crime mari: „Căci nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge“ (Osea 4:2-3). Diavolul împinge pe oameni la minciună: «Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi ademeni“. Domnul a zis: „Cum?“ Iar acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui (a lui Ahab)“. Domnul a zis: „Tu îl vei ademeni şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis!“» (3 Regi 21-22). 
   Venirea lui Antihrist pe pământ va fi prin minciună:
 „Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase“ (2 Tesaloniceni 2:9). Nu trebuie să-i credem pe mincinoşi: „Cu buzele sale se preface cel ce urăşte, iar  înăuntrul lui nutreşte înşelăciune. Când îşi schimbă glasul, să nu-l crezi, căci 7 urâciuni sunt în inima lui“ (Pilde 26:24-25). „Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea şi cel ce rostogoleşte o piatră se prăvăleşte (tot) peste el“ (Pilde 26:27). Credincioşii urăsc minciuna după cum ne spune şi psalmistul: „Din poruncile Tale m-am făcut priceput; pentru aceasta am urât toată calea nedreptăţii“ (Psalm 108:104). Credincioşii fug de cei ce umblă cu minciuni: „Fericit bărbatul , a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase“ (Psalm 39:6). A minţi şi a înşela înseamnă să-l dispreţuieşti pe Dumnezeu şi să nu te temi de oameni.
                        Dumnezeu nu minte ca omul:
 „Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte“ (Tit 1:2). În grădinile minciunii, pururi e de aur mărul, Dar în zgură se preface, când îl taie adevărul! Rari sunt oamenii cu Suflet şi porniri adânc creştine Ce se simt plutind în slavă, când pot face câte-un bine! Cei mai mulţi făcând un bine, îţi întind în taină plasa, Precum fac toţi cămătarii: te-mprumută să-ţi ia casa! „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului, Dumnezeului vostru“ (Psalm 75:11). „Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o” (Psalm 7:15). Minciuna e dispreţuită, dar, printre noi, întotdeauna, Sunt oameni cărora le place să bată-n uşa lor minciuna, Şi-i dau cinstită găzduire, deşi ei ştiu că n-au spus drept, Spunând urâtei că-i frumoasă şi prostului că-i înţelept. (Vasile Militaru)  Referitor la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni, un părinte scrie: «„Şarpele a minţit pe Eva şi i-a spus: Nu, nu veţi muri, veţi fi asemenea lui Dumnezeu“ (Facerea 3:5). Dar de vreme ce Eva nu ştia nimic despre faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială». În realitate, Eva tocmai a primit un exemplu concret de minciună: contradicţia dintre cuvintele şarpelui şi cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu a spus: „În ziua în care veţi mânca din el veţi muri negreşit!“ (Facerea 2:17). Eva cunoştea bine ce a spus Dumnezeu. Ea însă îi spune şarpelui: „Roade din toţi pomii putem să mâncăm, numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi“ (Facerea 3: 2- 3). Atunci şarpele i-a zis: „Nu, nu veţi muri!“
 Iată contradicţia cu cuvintele Domnului! Iată minciuna! Ar fi fost normal ca îndată ce a văzut că se contrazic cuvintele, să întoarcă spatele şarpelui. 
     Tot acel părinte spunea că Eva: „Nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială“.
          Şi această afirmaţie este greşită. Eva tocmai s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu şi a avut încredere în cuvintele şarpelui. De ce s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu şi nu s-a îndoit de cuvintele şarpelui. Minciuna e tot minciună, fie că stă tăcută în inimă, fie că e strigată în piaţă. Când ai de-a face cu oamenii trebuie să rămâi tăcut sau să spui adevărul.
Părintele Isidor, stareţul schitului Ghetsimani spunea că „rostirea minciunii şi ascunderea adevărului sunt la fel de rele“.

 Fiica mea când adevărul 
Fiţi-va-n inimă şi-n gură
 Nu te teme de întreaga lumii ură
 Căci oricât întâi tu fi-vei 

Pe nedrept târâtă-n tină 
Pân-la urmă adevărul
 Tot ieşi-va la lumină
 Şi precum de mândră-i ziua 

Dup-o noapte de furtună 
Tot aşa şi adevărul
 Apărut după minciună 
Adevăru-i bogăţia

 Pururi cea mai minunată
 Când vorbeşte mincinosul
 N-asculta la vorba lui
 Vorba rea s-asculţi de-ţi place
 N-o mai spune nimănui.

                                    Moneda falsă 

Cel ce minte, poartă în suflet chipul diavolului, carele dintru început
a fost „mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Cel ce ia ca 
model pe diavol, este ca o monedă falsă. Când acea monedă falsă va fi 
ca fi   adusă în  ziua judecăţii în faţa judecătorului, şi va întreba: 
Al cui  chip este pe       monedă?“, va răspunde: „al diavolului“. Fără îndoială că judecătorul va zice: „Daţi-o diavolului, căci ale diavolului sunt“.
 Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000; Arhimandrit Serafim Man, Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Editura Lumină din lumină, Bucureşti, 1995; Acad. Ion Coteanu, Dr. Luiza Seche, Dr. Mircea Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998; Prof. Univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea Darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992; Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenţi, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, E.I.B.M., Bucureşti, 1992; Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti,2004; Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu şi Omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001; Leon Magdan, Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2002.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV