Maica Domnului Portarita de la Manastirea Iviron.

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                                         Apărătoare Doamnă.

Pelerin la Athos. Maica Domnului Portarita de la Manastirea Iviron.

Suntem în acest post al Adormirii Maicii Domnului. Postul este necesar si folositor pentru infranarea pacatului. Postul si ru¬gaciunea il fac pe om ceresc si ii bucura pe ingeri. Sa adu¬cem postul nostru ca o jertfa lui Dumnezeu, și ca o cinstire a Maicii Domnului pentru a primii cum se cuvine sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, sa intarim ruga¬ciunea, sa biruim patimile, sa ne impacam cu cei care ne-au suparat. Sa slujim lui Dumnezeu cugetand la El, citind, infranandu-ne, impartasindu-ne.
Postul trupesc fara cel duhovnicesc nu este folositor. Sa ne canalizam toate eforturile pentru a ne infrana de la rau, pentru a topi pornirile spre ma¬nie si a pune paza gurii. Sa ne straduim sa fim binevoitori, lipsiti de rautate, sa-i vizitam pe cei bolnavi, sa ne impacam cu toti. Nu-l invidia pe cel fericit, ci impleteste dragostea fata de aproapele cu zdrobirea inimii si cu pocainta.
Intampina postul vesel si bucuros. Ia aminte la tine insuti, posteste cu smerenie. Ridica-te de la masa inainte de a te sa¬tura. Cine mananca pana la saturare nu posteste. Tu postes¬te cu ochii, cu limba, cu auzul, mergi mai des la biserica, ia aminte la gandurile tale, la ceea ce vorbesti.
Postul si trezvia: acestea sunt armele care lovesc raul, sunt carul care duce la cer, faptele care aduc milostivirea Domnului. E lipsit de pri¬cepere cel care posteste trupeste, dar nu se abtine de la rau¬tate. Iarta supararile, nu tine minte raul, ia aminte la propriile pacate, iar nu la cele ale altora, distruge deprinderile rele. Nu limita postul tau la infranarea de la mancare! Nici diavolul nu mananca. Stapanind pantecele, stapaneste limba!
Painea si apa nu fac rau nimanui. Cei neputinciosi, ca¬re nu pot sa posteasca, sa compenseze aceasta cu lucrarea duhovniceasca. Scopul postului este impartasirea deasa cu Tainele lui Hristos.
Insusi Domnul a postit! Postul slabeste puterea pacatului care vietuieste in trup.
Prin post, noi dovedim ca Il iubim pe Dumnezeu mai mult decat ne iubim trupul. Postul este hra¬na pentru suflet. La sfarsit, nu uita sa te intrebi ce te-a inva¬tat acest post.

Maica Domnului este Aparatoarea Doamna a noastră așa cum este și Icoana Maicii Domnului Portatița de la Mânastirea Iviron




     Ctitorul acestei mănăstiri a fost Ioan Iviritul, prieten al Sfântului Atanasie cel Mare venit din provincia Caucazului, care se numea Ivirica, pe la anul 980. Multe odoare scumpe are această biserică: vase, vesminte, salbe de galbeni de aur, una dintre ele a fost dăruită de Petru cel Mare, tarul Rusiei, pe care nu o poate ridica o persoană.
Cea mai veche clădire a Mănăstirii Iviron – Katholikonul – este închinată Adormirii Maicii Domnului. În partea de miazăzi a bisericii se înalţă turnul cu ceas (1725). În afară de pridvorul exterior, adăugat mai târziu, biserica are alte două pridvoare interioare.
În lateralele katholikonului se află Paraclisul Sfântului Nicolae şi respectiv Paraclisul Sfinţilor Arhangheli în care se păstrează Sfintele Moaşte.
În peretele de apus al pridvorului, în nişte abside mici se află mormintele ctitorilor (la miazăzi) şi ale Sfinţilor Petru şi Onufrie (la miazănoapte) ale căror trupuri, potrivit tradiţiei, au fost luate de oamenii Patriarhului Vekkos, cugetătorul de cele latineşti.
Uşile de la intrarea în biserică datează din 1597. Biserica propriu zisă, în comparaţie cu pridvoarele, este mult mai luminoasă.
Din vechea biserică se păstrează numai mozaicul de marmură din pardoseală (secolele X-XI). Picturile murale sunt de pe la mijlocul secolului al XVI-lea şi aparţin Şcolii lui Teofan de Creta. De o mare valoare este şi catapeteasma.
Pe unul dintre pereti este zugrăvit chipul lui Mihai Viteazul (1593-1601), ctitor domnitor. Pe timpuri, avea 200 călugări.
În curtea Mănăstirii Iviron, lângă poarta veche, se află Paraclisului Icoanei Maicii Domnului „Portăriţa” – loc de pelerinaj binecunoscut oricărui pelerin athonit. P araclisul a fost construit din temelie în 1680 de către domnitorul georgian Asotan. Picturile (1683) au fost făcute cu cheltuiala domnitorului Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino.
În pridvorul paraclisului este reprezentat şi tâlharul Rahai, cel care în timpul unei incursiuni a lovit cu cuţitul în gâtul Maicii Domnului. Când acesta a văzut curgând sânge din icoană, s-a pocăit şi s-a făcut monah, primind numele de Barbar.
În paraclis, în partea stângă, se află renumita icoană a Maicii Domnului „Portărița”. Este înnegrită din pricina vremii şi acoperită cu o îmbrăcăminte de aur şi argint cu pietre preţioase şi inscripţii în georgiană. În faţa ei atârnă multe obiecte de preţ dăruite de credincioşi.
Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, numită �Portărita" a venit pe mare de la Bizant, de la o femeie credincioasă, pe timpul prigoanei icoanelor, a ascuns această icoană in casă, dar soldatii au aflat.
Din sinaxarul icoanei aflăm că a fost păstrată cu mare cinstire în casa unei văduve evlavioase din Niceea, care avea un singur fiu. În timpul împăratului Teofil, iconoclaștii controlau casele creștinilor pentru a distruge icoanele. Unul dintre soldați a descoperit Icoana Maicii Domnului și a lovit-o cu o suliță. Îndată a curs sânge din locul în care icoana a fost lovită.
Atunci aceasta le-a dat bani multi să-i dea un ragaz până a doua zi. In noaptea aceea, pe ascuns, femeia a scos icoana din casă si s-a dus cu ea la malul mării unde i-a spus "Maica Domnului eu nu mai pot să te apăr.." si a pus-o pe apă, iar icoana a venit dreaptă pe apă până la Muntele Athos.
Pe lângă alte obiecte de valoare, mai are: o evanghelie pe pergament din sec. al XIII-lea, 31 evanghelii pe pergament din sec. XIII-XIX-lea, 45 manuscrise pe pergament cuprinzând chestiuni bisericesti din sec. XIV-XIX-lea, 174 manuscrise cu materii profane din sec. XIX-XX-lea, două evanghelii pe hârtie din sec. XVII-lea, 772 manuscrise de muzică bisericească din sec. XIV-XIX-lea.
Se mai află multe sfinte moaste: 150 de cutii de argint (au atat de multe particele de moaste incat in fiecare zi la Sfânta Liturghie scot moastele unui sfânt din ziua respectiva), sânge de la Sfânta Apostol Petru, o părticică din fasa Domnului, o părticică din moastele Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, capul Sfântului Nichita Romanul, al lui Teodor Stratilat si altii. O altă minune: când mănăstirea nu a dat masă la hram de frica foametei ,fiindcă nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput să care grâul din hambare.
Mănăstirea Iviru este situată în partea de Nord Est a peninsulei. A fost zidită pe la sfârșitul secolului al X-lea, pe locul unde mai înainte fusese Lavra Sfântului Climent, de către Ioan Iviritul, fost curtean al voievodul David al Iviriei și general al Bizanțului. Văzând deșertăciunea acestei lumi, s-a lepădat de toate și s-a călugărit într-o mănăstire din Macedonia. Mai târziu s-a dus la Olimp, apoi la Sfântul Munte unde l-a cunoscut pe Sfântul Atanasie și a rămas alături de el.
Împăratul Bizanțului, Vasile al II-lea, l-a chemat pe Ioan în capitală și l-a rugat să-l ajute în mai multe probleme diplomatice și ostășești pe care le avea. În vremea aceea, generalul Bardas se răsculase împotriva împăratului și purta război cu oastea împărătească.
Atunci Ioan, ascultând de porunca împărătească, a plecat împreună cu voievodul David, ajutându-l și sfătuindu-l pe împărat în cele ostășești, până au reușit să-l învingă pe răsculat Monahul și preotul trebuie să aibă milă de toată făptura. De aceea, ei nu mai au voie să pună mâna pe armă. Ioan a ajutat pe împărat cu rugăciunea și cu sfatul practic, pentru a dobândi pacea poporului fără vărsare de sânge. Asemenea și Cuviosul Paisie de la Kareea, înainte de a fi monah a participat la al doilea război mondial; dar s-a rugat Sfintei Mucenițe Eufimia să nu ucidă pe nimeni în bătălii, ci doar să pună dușmanii pe fugă.
Primind multe daruri de la împărat, s-a întors în Sfântul Munte și a zidit o mănăstire care a fost populată cu monahi iviriți, rămânându-i și numele de Iviru.
Mănăstirea a fost de multe ori jefuită de pirați, iar pe la începutul secolului al XIV-lea de înfricoșații catalani.
La această mănăstire se află o icoană a Maicii Domnului numită „Portărița”. Istoria acestei icoane este următoarea:
Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, se afla în una din cetățile Niceei o văduvă care avea o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, mare și frumoasă. Icoana era păstrată într-un mic paraclis în care, zilnic, împreună cu fiul ei, înălța rugăciuni către Mântuitorul și Născătoarea de Dumnezeu. Înștiințându-se ostașii trimiși de împărat că văduva are o icoană în paraclis, au venit la ea și i-au zis:
- Am venit să împlinim porunca împăratului, care a spus să distrugem toate icoanele. Dacă vrei să nu-ți luăm icoana, atunci să ne dai bani și nu te vom mai supăra.
Atunci văduva i-a rugat să vină în ziua următoare și le va da bani. După plecarea ostașilor, văduva împreună cu fiul ei au luat icoana Maicii Domnului și au dus-o la malul mării, care se afla în apropiere și, cu lacrimi în ochi, au zis către Maica lui Dumnezeu: „Să nu te superi pe noi, Preabună Stăpână, dar fără voia noastră trebuie să ne despărțim de preasfânta ta icoană, ca să nu fie batjocorită de ostașii împăratului".
Apoi luând icoana, au pus-o pe apă dar icoana a rămas dreaptă și a pornit pe mare ca și cum ar fi fost purtată de o mână nevăzută. Atunci văduva a zis către fiul ei:
- Eu sunt bătrână și nu mai am mult de trăit. De aceea, cu dragoste primesc să mor pentru dragostea Maicii Domnului și a lui Hristos. Iar tu, fiul meu, du-te la Sfântul Munte și slujește Maicii Domnului!". Ascultând de îndemnul mamei sale, a plecat spre Sfântul Munte, după ce s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
A doua zi venind ostașii și văzând că icoana nu mai este iar bătrâna nu are de unde să le dea bani, au ucis-o fără milă, iar fiul ei a venit la Sfântul Munte unde s-a călugărit și s-a nevoit, spunând părinților cele despre icoană. După ani de nevoință și-a dat sufletul în mâinile Maicii Domnului.
Într-una din zile, părinții mănăstirii au văzut un stâlp de lumină care se înălța din mare până la cer. Adunându-se cu toții, s-au dus la malul mării să vadă această preaslăvită minune. Atunci au cunoscut că era o icoană care stătea în picioare pe mare. Urcându-se într-o barcă au încercat să se apropie de ea, dar icoana se depărta, nevoind să fie luată de ei. Încercând de mai multe ori și neputând reuși nimic, s-au întors în mănăstire și au început să se roage Maicii Domnului, ca să le dea în mâinile lor preasfânta ei icoană.
După multe rugăciuni, Maica Domnului s-a arătat unui pustnic care locuia mai sus de mănăstire, cu numele Gavriil și i-a zis: „Să cobori la malul mării și să iei icoana mea, că vreau să mă dăruiesc vouă". Ascultând de porunca Maicii Domnului, pustnicul a coborât la malul mării. Însemnându-se cu semnul crucii, a pășit pe mare ca pe uscat, iar icoana a venit pe apă în întâmpinarea lui. Luând-o în brațe și sărutând-o cu mare evlavie, a adus-o pe uscat. Când a pus piciorul pe pământ, în locul acela a izvorât un izvor, care curge și astăzi și care este numit „Agheasma Maicii Domnului”.
Izvorul este la nivelul mării, dar are apă dulce, iar celor care o iau cu credință, le este vindecătoare de boli.
Ieșindu-i înainte toți preoții îmbrăcați în veșminte, au dus-o cu mare cinste în biserică, unde au făcut Priveghere în cinstea Maicii Domnului. După terminarea slujbei, au încuiat biserica și s-au retras cu toții la chilii, preaslăvind pe Preacurata Stăpână.
A doua zi, când a intrat paracliserul pentru a aprinde candelele, a văzut cu mirare că icoana Maicii Domnului dispăruse. Plin de spaimă, a plecat și a spus starețului de acest lucru. Căutând-o cu toții, au aflat-o că stătea în aer deasupra porților mănăstirii. Făcând rugăciuni, au luat-o și au dus-o din nou în biserică, dar a doua și a treia zi s-a repetat același lucru. Părinții, fiind în nedumerire, se rugau cu lacrimi Maicii Domnului să le arate ce trebuie să facă.
Atunci, Maica Domnului s-a arătat din nou pustnicului Gavriil și i-a zis: „Spune părinților că am venit aici să îi păzesc eu pe ei, nu ei să mă păzească pe mine; de aceea, să nu mă mai supere ducând icoana mea în biserică".
Aflând starețul de toate acestea, a poruncit să se facă un paraclis la poarta mănăstirii, unde au așezat icoana și unde se află până în ziua de astăzi.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, fiica țarului Rusiei, Alexei, s-a îmbolnăvit foarte grav. După nenumărate încercări pe la mulți doctori din acea vreme și-a întors nădejdea către Maica Domnului, rugând-o cu credință.
Atunci, Maica Domnului i-a descoperit că, dacă se va aduce din Sfântul Munte o copie a icoanei ei de la Mănăstirea Iviru, se va vindeca. La rugămintea țarului, au venit doi monahi de la mănăstire aducând o copie a icoanei Maicii Domnului. Când au ajuns cu icoana la curtea împărătească și s-au închinat cu toții, fiica țarului s-a făcut imediat sănătoasă.
Drept mulțumire, țarul a dăruit Mănăstirii Iviru o mănăstire din Moscova, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, care a devenit metocul Ivirului.
Altădată, a venit la mănăstire un orb din naștere. Aici, s-a rugat Maicii Domnului, făgăduind că dacă îl va vindeca, primul lucru pe care îl va vedea când va deschide ochii, îl va face din argint și-l va dărui mănăstirii. Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea și i-a deschis ochii, care nu văzuseră niciodată lumina soarelui. Primul lucru pe care l-a văzut, a fost un lămâi. Mulțumind cu lacrimi Maicii Domnului și-a împlinit făgăduința, aducând un lămâi, destul de mare, făcut din argint și l-a pus în fața icoanei. De atunci, în fiecare an la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, se scoate și acest lămâi și se pune în fața icoanei, pentru amintirea minunii și spre slava Prea-sfintei Fecioare.
Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da". Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
- Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
- De ce plângi, omule?
Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
- Nu mai fi necăjit, omule! ține banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.
Săracul a mulțumit femeii și, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
- Dă-mi o bucată de pâine și îți voi da banul acesta.
Luând portarul banul, a văzut că este din aur și, minunându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenție cele spuse de sărac, a înțeles că s-a întâmplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac și au mers la stareț, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înțeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiți. Mergând la icoana Maicii Domnului, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului și închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui și dându-i canon, starețul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru cei săraci. Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi.
Un creștin s-a rugat Domnului să-i arate cum arăta El, când a fost pe pământ. Într-o noapte, a auzit un glas spunându-i: „Dacă vrei să vezi cum arătam Eu, să mergi la Mănăstirea Iviru și în pridvorul bisericii, în partea dreaptă a ușii laterale din stânga, vei vedea chipul Meu, făcut așa cum arătam când am luat trup omenesc". Venind creștinul, a văzut chipul Mântuitorului, chip care este de mărime naturală și s-a bucurat foarte mult, slăvind pe Mântuitorul Hristos și mulțumindu-I că nu l-a trecut cu vederea.
Într-un timp oarecare, Amira, împăratul perșilor, s-a pornit cu război asupra Constantinopolului. Acesta avea oștire fără de număr pe uscat și pe mare. Aflând că în Sfântul Munte se află multe mănăstiri, a luat cu el cincisprezece corăbii de război și îndreptându-se spre Sfântul Munte, a debarcat la Mănăstirea Iviru.
Monahii, văzând mulțimea perșilor care se apropiau, au luat sfintele odoare, dimpreună cu icoana Maicii Domnului și s-au ascuns în turnul mănăstirii. După ce perșii au jefuit tot ce au vrut din mănăstire, au adus funiile de la corăbii și le-au legat de cupola bisericii, ostenindu-se să o dărâme, țipând și urlând.
Văzând acestea, monahii care erau în turn au început să strige către Dumnezeu din adâncul inimii: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și nu ne părăsi până în sfârșit. Au intrat dușmanii în moștenirea Ta și vor să strice biserica Ta". Acestea și multe altele zicând, au înălțat icoana Maicii Domnului în sus, strigând cu lacrimi: „O, Stăpână! Oare nu ai spus tu că ne vei fi păzitoare și ocrotitoare? Cu toate că suntem nevrednici și păcătoși, dar, te rugăm Stăpână, nu ne lăsa, ca nu cumva să zică vrăjmașii noștri: Unde este Dumnezeul lor?".
Apoi au cântat …. Apărătoare Doamnă...
Făcând ei multe rugăciuni, Preasfânta Fecioară nu i-a trecut cu vederea, ajutându-i astfel: Făcându-se seară, Amira cu ostașii lui s-au urcat în corăbii, dar la puțin timp s-a ridicat furtună mare care a sfărâmat toate corăbiile, rămânând întreagă numai cea a lui Amira împreună cu cei ce se aflau în ea.
A doua zi, după ce s-a luminat de ziuă, văzând Amira cele întâmplate, a ieșit la uscat și, căzând în genunchi, și-a presărat țărână pe cap. Venind din nou în mănăstire (dar nu cum venise cu o zi înainte, plin de mândrie, ci smerit și umilit), a adus cu el aurul pe care îl avea în corabia lui și l-a dat celor din mănăstire, zicând: „Am cunoscut puterea Dumnezeului vostru. Luați acest aur și întăriți zidurile mănăstirii făcându-le mai înalte, ca să nu mai poată dușmanii voștri să vă mai facă vreun rău. Rugați-vă pentru mine, ca să nu pățesc și eu ceea ce au pățit tovarășii mei".
Altădată, venind pirații, un arab dintre ei cu numele Varvaros a lovit cu cuțitul în chipul Maicii Domnului, din care a început să curgă sânge. Văzând Varvaros aceasta, s-a căit pentru fapta sa și, părăsind faptele lui cele dintâi, a rămas în mănăstire, unde s-a botezat și s-a călugărit, făcând multă pocăință. Ajungând la înalte măsuri duhovnicești s-a sfințit, cunoscându-se sub numele de Sfântul Varvaros.
Într-una din zile, terminându-se vinul, s-a arătat Preasfânta Stăpână umplând toate butoaiele. La fel s-a întâmplat cu uleiul și cu celelalte alimente, care se sfârșiseră. Același lucru se întâmplă până în ziua de astăzi, păstrându-se nemincinoasă făgăduința Maicii Domnului de a ocroti mănăstirea
De multe ori, venind turcii și cerând aur de la călugări, aceștia le ziceau: „Noi nu avem de unde să vă dăm. Mergeți, dacă vreți și luați din podoabele care sunt agățate la icoana Maicii Domnului".
Atunci turcii, privind cu frică la icoana Maicii Domnului, ziceau: „De acolo nu îndrăznim să luăm, căci ne temem de privirea Maicii Domnului, care ne îngrozește".
Și așa plecau, fără să ia nimic.
Uleiul de la candela acestei icoane este leac pentru otravă. Pe vremea venirii Arabilor în Sfântul Munte, un soldat arab a lovit cu cutitul în chipul icoanei acesteia, si îndată a început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfricosat si căzând la pământ s-a pocăit, dupa aceea s-a botezat în legea crestinească si s-a îmbrăcat în haina monahicească, rămânând acolo până la moarte.
Se spune că, aproape de sfârșitul lumii, va pleca icoana Preasfintei Fecioare din nou pe apă, precum a venit și atunci, călugării vor avea binecuvântarea să plece fiecare unde va voi, căci se va lua acoperământul Maicii Domnului de pe Sfântul Munte.
Proorociile spun că, atunci când vor intra femeile în Sfântul Munte, va pleca și icoana.
Pe teritoriul mănăstirii se află schitul închinat «Tăierii cinstitului cap al Sfântului, slăvitului Prooroc, înaintemergător și Botezător Ioan» și multe alte chilii, locuite și nelocuite.În momentul de față, în Mănăstirea Iviru se nevoiesc în jur de 50 de călugări. (poatat pe fb de ioan monahul)