P e l i c a n u l

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                    (aranjament preot Ioan)

           În istoriile vechi scrie despre următoarea întâmplare ziditoare de

suflet: În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început

să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era

aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui,

şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate

morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe

gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face:

îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii

care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata

putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează

şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca

şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de

jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu

sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge

până la jertfă.

      Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului,

la starea a II-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi,

revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!“

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului

cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.

Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot

astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe

strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au

putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin

sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam, aveau în

firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la

moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie). Domnul nostru

Iisus Hristos primeşte de bunăvoie (ca şi pelicanul) să-i străpungă

Sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta

Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa.

Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici,

căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică

este plămădită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din

coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele

închipuie Taina Sfintei Împărtăşanii. Fără aceste două Taine nimeni

nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

           După cum odinioară în rai, când dormea strămoşul Adam, a luat

fiinţă Eva (maica noastră de obşte după trup) tot astfel pe Stânca

Golgotei, în vremea când Domnul era adormit cu somnul morţii, a luat

fiinţă Sfânta Biserică, care este maica noastră duhovnicească. Eva este

cuvânt evreiesc şi se tâlcuieşte viaţă pe limba noastră.

„Din coasta lui Adam este femeia, din coasta cea însuliţată a

Domnului s-a plămădit Biserica“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Şi după cum Eva este os din oasele lui Adam şi trup din trupul lui,

tot astfel şi Sfânta noastră Biserică este plămădită din sângele lui

Hristos şi rămâne în veci nebiruită.

                Adam a dobândit fii din Eva, însă şi Domnul a dobândit şi

dobândeşte mereu fii duhovniceşti prin Sfânta lui Biserică. Cu sângele

şi cu apa care au curs din costa Domnului, Biserica hrăneşte pe fiii săi

până în sfârşitul veacului. Cu apa s-a întemeiat Sfântul Botez, iar cu

sângele s-a întemeiat Taina Sfintei Împărtăşanii.

„Sângele lui ne curăţă pe noi de orice păcat“ spune Sfântul Ioan

Evanghelistul. Tâlcuirea aceasta se vede şi în cântările Octoihului,

unde zice: „Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs şi ale apei,

care s-a vărsat din coasta Ta, a înnoit lumea; căci cu apă speli

păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertare“.

Şi mai departe iarăşi zice: „Cu stropirea dumnezeieştii curgeri,

ce s-a scurs din dumnezeiasca coastă a Fiului tău curată, spală

ranele inimii mele …“