Despre blesteme

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                            CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI

                                     Despre blesteme

        Mare lucru este ca omul să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, ne

spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Tot ceea ce are binecuvântarea lui

Dumnezeu stă în picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvântarea nu stă

în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au

circumstanţe atenuante, nedreptatea nu are, atrage urgia lui

Dumnezeu. Înfricoşător lucru!

De pildă, cineva adună avere cu nedreptate. Omul acela şi copiii

lui trăiesc puţină vreme ca nişte boieri, dar după aceea, toate pe care

le-au adunat le dau la doctori. Rar, la foarte puţini oameni se întâmplă

ca bolile, falimentările, să fie o încercare de la Dumnezeu. Aceştia vor

avea plată multă. În acest caz, de obicei, după aceea devin mai bogaţi,

ca dreptul Iov. Dar şi la mulţi care nu au reuşită este şi din cauza

aceasta: au făcut nedreptate.

Blestemul prinde atunci când este la mijloc nedreptatea. Când nu

este nedreptate, atunci blestemul se întoarece la cel ce l-a rostit. Cel ce

primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat

se chinuieşte şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit

de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăi şi spovedi. Pentru că,

să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce-l

arunci asupra lui, este ca şi cum ai lua pistolul şi l-ai omorî. Cu ce

drept faci asta? Orice ţi-ar fi făcut celălalt nu ai dreptul să-l omori. Ca

să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate, atunci când o

spune cu patimă, cu înverşunare.

Mitropolitul Antonie Plămădeală ne relatează un caz: „M-a

supărat oarecare, mi-a spus cineva. Şi m-am pus la citi psaltiri“.

        În popor există credinţa că citirea Psaltirii, ca pravilă la vreme de

necaz, sau la împrejurare de duşmănie, duce la lămurirea situaţiei.

Uneori se citeşte şi cu gând să-l pedepsească Dumnezeu pe cel ce

pricinuit necazul. Iar unii mai împietriţi la inimă citesc Psaltirea

dorind moartea celui pus la rugăciuni. Aceasta este o mentalitate

păgână, anticreştină, rea. Se întâmplă însă în asemenea cazuri că celui

ce face astfel de rugăciuni, răul dorit se întoarce chiar împotriva sa.

Cel care mi-a relatat o astfel de situaţie, mi-a mărturisit: După ce am

citit de câteva ori psaltirea, necazurile mi s-au înmulţit. Citisem cu

gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a

luminat cugetul şi mi-a venit liniştea. M-am împăcat cu cel căruia îi

voisem răul.

În Molitfelnic sunt consemnate moliftele Sfântului Vasile cel

Mare care se citesc numai de către arhiereu sau de către preot. Sfânta

Biserică Ortodoxă nu îngăduie ca mireanul să se substituie preotului şi

să îndrăznească să citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ci

numai preotului slujitor al Altarului care este întărit prin hirotonie.

Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta

Cruce, smerenia, rugăciunea, postul, aghiasma, spovedania etc.

                    „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“

Elisei era un bărbat cu suflet blând şi binevoitor, dar că putea fi şi

sever se vede limpede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a

fost batjocorit de nişte tineri, lumeşti ce ieşiseră din cetate. Aceşti

tineri auziseră despre înălţarea Sfântului Ilie şi făceau din acest

eveniment solemn subiectul batjocurilor spunând lui Elisei: „Suie-te,

pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ La auzul cuvintelor batjocoritoare,

proorocul s-a întors şi a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă

care a urmat a fost de la Dumnezeu: „Atunci au ieşit doi urşi din

pădure şi au sfâşiat 42 din aceşti copii“ (2 Regi 2:23-24). Dacă

Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai

departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi

de a salva ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de

severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru

întreaga lui viaţă. Timp de încă 50 de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta

Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin

mulţimi de tineri trândavi, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a

mai bătut joc de el şi n-a mai vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de

profet al lui Dumnezeu.

„Nu este nimic mai primejdios decât să nu-l ierţi pe vrăjmaş;

nu este nimic mai primejdios decât să te răzbuni împotriva lui“

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

 „Scrie-ţi binefacerile primite pe aramă, iar jignirile pe apă“

(Sfântul Isidor pelusiotul).

„Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit

binecuvântarea şi se va depărta de la el. Şi s-a îmbrăcat cu

blestemul ca şi cu o haină şi a întrat ca apa înlăuntrul lui şi ca

untdelemnul în oasele lui“ (Psalm 108:16-17).

Acolo unde este duşmănie şi răutate, nu poate fi nici post nici

sărbătoare. Cine nu are numele de iubitor de pace, acela nu poate

avea nici numele de fiu al lui Dumnezeu (Fericitul Augustin).

Rămâi oaie şi vei birui pe lupi.

Să luăm aminte că Hristos cel înviat, ca un Atotputernic asupra

morţii, nu s-a îngrijit să se răzbune pe cei care L-au torturat şi L-au

răstignit ci, lăsându-i pe aceştia în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească

şi să-i întărească pe prietenii Lui cei înspăimântaţi. Astăzi ca şi

pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte să Se răzbune pe cei

ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor care cred pururea în

El.

Dacă cineva păcătuieşte împotriva mea şi acelei persoane îi pare

rău pentru ce a făcut, Dumnezeu o iartă. Dacă eu refuz să o iert, vă

puteţi imagina cât de oribil este acest lucru înaintea lui Dumnezeu?

Dumnezeu nu e obligat să ierte acea persoană. Ea a păcătuit împotriva

lui Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a păcătuit împotriva nimănui,

niciodată. Şi iată-mă pe mine - un păcătos care refuză să ierte alţi

păcătoşi, în timp ce Dumnezeu, care este fără păcat, e gata să îi ierte.

V-aţi oprit vreodată să vă gândiţi cât de răi putem fi atunci când

refuzăm să iertăm o persoană pe care Dumnezeu a iertat-o?

                                 Să nu vezi, să nu auzi!

    Un Părinte stareţ, atunci când era întrebat ce să faci când te supără

sau te irită cineva, spunea aşa: Să nu vezi, să nu auzi! Prin acestea

îndemna să ne îndreptăm atenţia spre noi înşine, să începem cu noi, în

noi să vedem cauza slăbiciunii duhovniceşti. Părintele stareţ spunea că

nimic nu este mai rău decât mândria. Aceasta este mai rea decât

desfrânarea şi iubirea de argint, căci prin ea îngerii luminoşi au căzut

devenind draci. Asemenea şi oamenii în mândria lor se aseamănă

dracilor. A fost întrebat un drac de ce se teme, la care a răspuns: de

smerenie. Lui Dumnezeu îi este mai plăcută smerenia păcătosului

decât mândria dreptului. Mai zicea părintele că trebuie să ne plângem

păcatele, pentru că dacă sădim un copac şi nu-l udăm, se va usca.

Asemenea şi noi, la rânduiala de rugăciune trebuie să adăugăm

lacrimile.

                              Există o conştiinţă reală de

                           nevoia iertării în zilele noastre?

      Din păcate astăzi în mulţi chiar botezaţi, poate chiar practicanţi în

mod ritual, a dispărut, a scăzut conştiinţa păcatului şi, prin urmare,

conştiinţa nevoii de a fi iertaţi. Dar aceasta are repercusiuni sociale.

Cine nu gustă iertarea lui Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii prin

preotul duhovnic, acela cu greu poate ierta şi iată de ce societatea

noastră este atât de violentă. Însăşi Maica Domnului a plâns, a suferit,

dar nu s-a manifestat ca păgânii, nici n-a blestemat pe răstignitori.

Cine i-a dat această tărie? Această tărie i-a dat-o credinţa sfântă că din

Jertfa Fiului său răsare mântuirea întregii lumi. Şi noi suntem datori să

răbdăm dreapta mânie a lui Dumnezeu, când apasă greu peste noi. Şi

atunci noi ce mai putem zice?

                      Foloasele şi vredniciile iertării

      Gândiţi-vă la toate greşelile de care aveţi a da socoteală - şi, mai

ales, să uitaţi nedreptăţile săvârşite de alţii vouă, iertaţi pe cei care vau

jignit, ca să aveţi dreptul ca înşivă să fiţi iertaţi - şi să câştigaţi,

astfel, o uşurare a necazurilor voastre. Grecii, fără vreo mare nădejde,

dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de înţelepciune. Şi voi,

care trebuie până la urmă, să părăsiţi lumea aceasta, cu atât de măreţe

nădejdi, nu veţi face-o, - sau staţi în cumpănă? Ceea ce se rezolvă de

la sine, nu vă arogaţi şi respectaţi astfel legea dumnezeiască - şi, mai

degrabă, lăsaţi să vi se stingă patima fără răsplată pentru voi, în loc da

a merita o răsplată? Dacă lucrarea vremii şterge ranchiuna, de aici nu

puteţi trage nici un folos. Veţi zice că aducerea aminte a jignirii vă

înflăcărează mânia? Aduceţi-vă aminte de tot binele pe care cel ce v-a

jignit a putut să-l săvârşească faţă de voi, cum şi de tot răul pe care laţi

făcut altora. V-a vorbit de rău, v-a acoperit de ruşine? Aduceţi-vă

aminte de ceea ce şi voi aţi zis de alţii. Aşa că, vă întreb, cum veţi căta

iertare, când voi n-o daţi altora? N-aţi zis nimic de rău? Dar aţi auzit

de atâtea ori mulţime de bârfe şi le-aţi primit şi aceasta este desigur o

vinovăţie. Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut

este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei

care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în

picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au

jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui Dumnezeu mai

mult ca orice. Nimic nu hrăneşte mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

   Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc

  Doamne, dacă doreşti atât de mult să se iubească oamenii între ei,

să fie îndreptată cel puţin legea şi înainte de toate să fie învăţaţi un fel

mult mai mic de dragoste! Să înveţe mai întâi să iubească pe cel pe

care-l iubeşte, ca să ştie apoi să iubească şi pe cel pe care-l urăşte. Să

înveţe mai întâi să fie recunoscător faţă de binefăcător, ca să cunoască

apoi să fie recunoscător şi faţă de cel ce-i vatămă. Dar cum să

propovăduiască cineva să se iubească vrăjmaşii, când nu se iubesc nici

prietenii şi abia se iubesc fraţii! Trebuie ca mai întâi să se facă

oamenii oameni ca apoi să fie creştini. Să cunoască mai întâi pornirile

firii ca să înveţe apoi îndreptările credinţei. „Iubiţi pe duşmanii

voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc!“ Într-adevăr nici nu s-a auzit în

lume o învăţătură nici mai înaltă, nici mai nobilă. Învăţătură vrednică

de Dumnezeu - Omul care a dat-o şi vrednică de omul creştin care

trebuie să o pună în aplicare.

                           Rugăciune pentru vrăjmaşi

               Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, ai milă de toţi

vrăjmaşii de pretutindeni, fiind şi ei zidirea Ta; ai milă de cei ce

mă urăsc, de cei ce se sfădesc cu mine şi mă ocărăsc şi de cei ce mă

vorbesc de rău. Să nu pătimească nici un rău din cauza mea mult

întinatul, nici unul din fraţii şi surorile mele, nici în acest veac,

nici în cel ce va să vie, nici în ceasul morţii, nici în văzduh, nici în

ceasul judecăţii, ci zdruncină şi spulberă pe vicleanul diavol care

învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.

Eu ştiu Stăpâne Iubitorule de oameni, că cel viclean şi

înşelător demon îi învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.

Te rog Doamne Dumnezeul meu, aşa cum nu Ţi-ai întors faţa

Ta de la mine, ori de câte ori am greşit cerând iertare şi

milostivindu-Te M-ai iertat, şi pe fraţii şi surorile mele, cele după

trup sau după duh, care mă denigrează pe mine, mult întinatul

robul Tău, nu-i întoarce de la faţa Ta ci îi sfinţeşte şi îi luminează

şi pe dânşii în vecii, vecilor. Amin! (Text din cartea de rugăciuni

tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului patriarh al Bisericii

Ortodoxe Române, Justinian 1901-1977).

                                    Apa înţelepciunii

             Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit

prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu

i-am spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu

sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi

eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au

făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul singur nu se poate certa! Şi

nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura ta ţi-e plină cu apă...

Iată ce scria pe uşa părintelui Iustin Pârvu de la Sfânta

Mănăstire Petru Vodă:

Este har...

- Să iubeşti fără să fii iubit...

- Să slujeşti fără să fii preţuit...

- Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească...

- Să jertfeşti fără să ţi se recunoască...

- Să ierţi fără să fii iertat...

- Să-l susţii pe cel care te-a lepădat...

- Să rămâi liniştit deşi eşti nedreptăţit...

- Să investeşti clădind fără speranţă...

- Să crezi deşi nu eşti deplin lămurit...

- Să taci pentru a nu face rău aproapelui...

- Să vorbeşti de dragul adevărului...

- Să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...

- Totul să-ţi aparţină, dar tu de toată bucuria să te lipseşti...

                                  Pământul şi ploaia

          Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade, în

formă de izvoare şi fântâni binecuvântate cu ape

minerale, sulforoase, iodate... Noi suntem

pământul cel rău care soarbe neîncetat mila

cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim

afară izvor de ură, de otravă şi de păcat. Toată

firea cea necuvântătoare dă înapoi darul lui

Dumnezeu. Ogoarele dau grâul, porumbul,

orzul, secara, toate legumele, pomii dau fructele, numai omul - făcut

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, numai omul care soarbe

neîncetat binecuvântare şi iertare, milă şi iubire cerească - în loc de

iubire şi roada faptelor bune, dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.

Iată ca ne mustră şi firea cea necuvântătoare.

                                      Lemnele şi focul

            Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o

predică minunată şi un ajutor preţios pentru

înţelegerea Sfintei Evanghelii despre dragostea

lui Dumnezeu. De ce ard lemnele când le

aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard

nu fac altceva decât să dea înapoi căldura pe care

au absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul

nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui

pe care lemnele au absorbit-o în ele şi, când le

aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi

faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este

Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi

neîncetat din acest izvor infinit, trebuie să o dăm şi noi mai departe. O,

ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne

dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Lemnele

dau căldură, iar noi dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm

afară ură şi otravă.

La îndemnurile mele de a se împăca doi oameni certaţi, unul

spunea aşa: Asta n-o pot face, părinte, nu mă lăsa inima să-l iert! Ba,

diavolul nu te lasă! i-am răspuns eu. Dumnezeu te-a iertat prin Jertfa

Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi.

                       Nu te opri niciodată la nivelul lor

         Iată ce ar trebui să spunem când ne gândim la oamenii ce ne-au

făcut rău: Nu mă voi opri la nivelul duşmanului meu. Nu mă voi

opri la nivelul celui ce mă urăşte. Nu mă voi opri la nivelul celui ce

mă batjocoreşte. Nu mă voi opri la nivelul celui crud. Aşa am putea

să tălmăcim cuvintele lui Hristos: Să nu răsplăteşti răul cu rău, căci

în acest fel te înjoseşti singur. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi vă rugaţi

pentru cei ce vă fac vouă necaz. Când un şoim este atacat de ciori,

în loc să lupte cu ele, se ridică cât mai sus, acolo unde ciorile nu-l

pot ajunge. Tocmai la marea înălţime a dragostei ne cheamă Hristos.

Deci, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm;

defăimaţi fiind, mângâiem (Sfântul Apostol Pavel).

                                      Doriţi iertare???

     Doriţi iertare pentru păcatele dumneavoastră? Dumnezeu o oferă

fiecăruia! Veniţi, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele

voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi roşii ca

purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1:18). Cel rău

să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să

se întoarcă la Domnul, căci El se va milostivi de

dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător

(Isaia 55:7). Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile

voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât

de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile

Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia

55:8-9).

                                       Câinele în oglindă

               Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie

care avea pe toţi pereţii oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-o dată

înconjurat de câini. Se înfurie, începu să

scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi

câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi

colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă

vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra

de atacatori, după care - lătrând cu furie - se

aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma

puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin

de sânge. Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi

câinii ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o

sărbătoare. GĂSIM TOTDEAUNA CEEA CE CĂUTĂM!!!

                                      Accidentul

   O femeie tânără se întorcea de la serviciu cu maşina. Conducea cu

mare atenţie, întrucât automobilul la volanul căruia se afla era nounouţ,

abia scos cu o zi înainte din magazin şi cumpărat mai cu seamă

din economiile soţului - care renunţase la multe pentru a putea

achiziţiona acest model. La o intersecţie foarte aglomerată, femeia avu

o clipă de nehotărâre şi atunci tamponă o altă maşină. Tânăra izbucni

în lacrimi. Cum avea să explice soţului său paguba? Şoferul celeilalte

maşini fu înţelegător, dar îi spuse că era necesar totuşi să dea unul

altuia numărul permisului şi datele certificatului de înmatriculare al

maşinii. Femeia căută respectivele documente într-o mapă de plastic

maro. Din aceasta căzu un petec de hârtie. Pe aceasta erau scrise cu o

caligrafie bărbătească plină de siguranţă următoarele cuvinte: În caz

de accident... aminteşte-ţi draga mea, că eu te iubesc pe tine şi nu

maşina! Ar trebui să ne aducem aminte cu toţii mereu de faptul că

PERSOANELE ŞI NU LUCRURILE, SUNT CELE CARE AU

ÎNSEMNĂTATE. Câte nu facem pentru diverse lucruri, pentru

maşini, pentru case, pentru ordinea şi bunăstarea materială! Dacă am

da aceeaşi atenţie persoanelor, lumea ar fi altfel. Să găsim timp pentru

a-i asculta pe ceilalţi, să-i privi în ochi, pentru a plânge împreună cu

ei, pentru a-i îmbărbăta, pentru a râde, pentru a ne plimba... Cu nimic

altceva nu ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu decât cu propriul

suflet şi cu capacitatea lui de a iubi; nu vom duce în faţa lui nici

lucrurile, nici îmbrăcămintea şi nici măcar trupul nostru...

                 O pildă vie de iertare la un soţ autentic:

                                 ( Dedicaţii - Părintele Iosif Vatopedinul )

         Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a

cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în

firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui

Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă

pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă

rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute in

scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii: „femeia

bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19:14).

S-a hotărât, aşadar, să se însoare. Era încredinţat că persoana

care i-a fost peţită fusese trimisă de Dumnezeu. S-a făcut cu multă

evlavie nunta, de vreme ce au fost ţinute toate rânduielile noastre

creştineşti. Chiar dacă soţia sa era mai tânără decât el cu zece ani, nu a

ţinut seama de aceasta, având credinţă statornică în pronia

dumnezeiască. Deseori se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Plină

de viaţă, ea făcea şi mici greşeli, însă pe el niciodată nu-l preocupau

acestea, căci era copleşit de iubire.

Pentru că avea afaceri însemnate în străinătate, îndatoririle

obşteşti l-au obligat să se mute acolo. Cu rugăciune şi crezând

totdeauna în atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu, şi-a luat soţia

împreună cu el. Însă după putină vreme tânăra soţie a început să fie

nemulţumită. Bănuia că soţul ei a luat-o împreună cu el ca s-o

despartă de mediul ei. El a încercat atunci să o liniştească, dar n-a

reuşit. Şi soţia a plecat, întorcându-se singură în Grecia. A voit mai

apoi să trăiască libertatea, potrivit patimilor şi obişnuinţelor pe care le

deprinsese. Unii oameni „de meserie” au sfătuit-o spre cele rele şi a

ajuns să lucreze într-un cazinou ca femeie uşoară.

Soţul, desăvârşit şi mărturisitor, nu a încetat să se roage şi să se

neliniştească duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciune sa, sau

mai curând strigătul său către Dumnezeu era totdeauna acelaşi:

„Doamne al meu, voi stărui să te silesc pentru soţia mea. Sfânta

Ta învăţătură că «femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte»

nu se va stinge niciodată din fiinţa mea. Ascultă rugăciunea mea,

cererea mea, mijlocirea mea. Ce dacă, Doamne al meu, a căzut în

înşelare o tânără copilă? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să

plâng «în faţa Ta ziua şi noaptea». O voiesc pe soţia mea. Eu,

Doamne al meu, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei tămădui?

Pentru ce, Atotbunule Stăpâne, «negrăita» Ta golire/chenoză? Nu

ai ieşit căutându-l pe cel «pierdut», pe cel «rătăcit», pe cel bolnav.

Mărturisesc în faţa bunătăţii Tale că nu voi înceta să Te necăjesc,

dacă nu îmi dai înapoi soţia legiuită”.

                 A continuat acest erou timp de doi ani să se roage, să plângă,

silind milostivirea preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos. În acest

timp al stăruinţei sale harul a lucrat. A trezit-o pe fată din căderea şi

pierzania ei şi a făcut-o să mărturisească cu suspine: „Dumnezeu

trebuie să facă acum alt iad, pentru că acesta care există este prea

mic pentru mine!”. Cu sfială, fără curaj, s-a hotărât să-i scrie o

scrisoare soţului care plângea: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, nu

am dreptul; însă, dacă mă întorc, mă vei primi fie şi ca pe o

slujnică?”. Numaidecât ce acesta a primit scrisoarea, s-a şi înseninat

şi a fost încredinţat că a sosit momentul sfârşitului chinului lor. I-a

răspuns cu fireasca sa tandreţe: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut

curajul? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi-mi aşteptam cu nelinişte

soţia? Iubirea mea, când te vei întoarce în braţele mele?”.

După scrisoarea de răspuns, ea a prins curaj şi i-a scris: „Vin

deîndată”. S-au înţeles asupra zilei sosirii şi a aşteptat-o la aeroport.

Imediat ce ea a coborât şi l-a întâlnit, a căzut jos şi a început să se

lovească, plângând tânguitor. Atunci a luat-o în braţele sale şi

mângâind-o au ajuns la automobilul lor. A aşezat-o lângă el; o

mângâia neîncetat, încercând să o înduplece să nu-şi mai amintească

nimic din cele trecute şi spunându-i: „Pocăinţa pe toate le vindecă,

de vreme ce ne vom ruga împreună”. Cu această tandreţe şi

delicateţe a sosit noaptea. Numai ce a închis ochii acest erou al jertfirii

de sine şi al iubirii, că „a fost răpit în vedere duhovnicească şi a

ajuns până la al treilea cer”. Nu putea să descrie şi să istorisească

cele de care a fost învrednicit de harul dumnezeiesc. A văzut cetele

sfinţilor, „bunătăţile cele nepieritoare ale celor mântuiţi”, şi

întreaga iubire dumnezeiască, care l-a ţinut în extaz. Atunci cu

adevărat mi-am prihănit ticăloşia mea şi mi-am spus: te lauzi în deşert,

călugăre, cu viaţa ta, de vreme ce acesta, cu o singură jertfă, a fost

ridicat până la „al treilea cer”. Iată o pildă şi o icoană de soţ şi bărbat

adevărat. După această întâmplare, fata s-a dovedit a fi o soţie

desăvârşită (ideală)

. http://www.pemptousia.ro/2013/11/casatoriasi-

familia-5-o-povestire-adevarata-o-pilda-vie-de-sot-autentic/

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Episcop Nicolae Velimirovici,

Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi ; Pateric Egiptean; Pr. Iosif Trifa, 500 de

istorioare; Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere a muncii, Editura Axia, Craiova, 2003;

Preot Zosim Oancea, Popasuri omiletice la Duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-

Napoca, 2005; Părintele James Thornton, „Din apostol citire...“ Editura Egumeniţa, Galaţi,

2007; Demonii şi lucrările lor, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007; Cuvinte alese, Sfântul Ioan

Gură de Aur, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; Ieromonah Benedict Stancu, Ortodoxia