DESPRE M I N C I U N Ă

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                       DESPRE

                                  M I N C I U N Ă

                    Motto: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu

                        înşele nimeni pe aproapele său“ (Levitic 19:11).

                                                                                         Preot Ioan

                                      Iubiţi credincioşi,

     Oamenii nu pot trăi o viaţă adevărată decât în lumina lui Dumnezeu.

Orice planuri de fericire şi-ar făuri ei, de nu vor toarce pe fusul

poruncilor lui Dumnezeu, nu vor putea trăi cu adevărat. Dacă nu vor

aşeza Adevărul lui Dumnezeu ca temelie a vieţii lor, nu vor avea parte de

El în veac. „Păziţi toate poruncile mele şi toate hotărârile mele să le

ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul

Dumnezeul vostru“ (Levitic 18:5). Iată avertismentul lui Dumnezeu

pentru cei de atunci şi pentru mulţi din zilele noastre, care-şi petrec viaţa

lor în fărădelege şi o petrec departe de poruncile lui. Ce cumplită orbire

sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii

ce zic: „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile

necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei

lui Hristos“ (2 Corinteni 4:4). O mare parte din oamenii zilelor noastre

trăiesc în cumplită orbire sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat

lumina lui Hristos, care a venit în lume să-i lumineze pe cei care „şedeau

în întuneric şi în umbra morţii“ (Psalm 106:10). „Eu sunt Lumina

lumii - zicea Iisus - cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în

întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8:12). Lumina lui Hristos

luminează tuturor şi toţi care o primesc cu adevărat ies din întuneric şi se

fac fii ai luminii (Ioan 12:36). În zilele noastre, lumina s-a împreunat cu

întunericul şi de aceea spune Sfântul Ioan evanghelistul: „Iar aceasta

este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit

întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele“ (Ioan

3:19). O parte din oameni urăsc lumina pentru că iubesc păcatele după

cuvântul Sfintei Scripturi: „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine

la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească“ (Ioan 3:20).

Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi în adevăr (Efeseni 5:9). Însă

ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea,

minciuna etc. Poate că întreaga istorie a omenirii ar fi luat altă înfăţişare

dacă s-ar fi grăit din toate părţile numai adevărul.

                                Ce este minciuna?

           Minciuna este cuvânt sau faptă contrară adevărului. Pentru creştini

  adevărul suprem este Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi

vine de la diavol. În „Dicţionarul explicativ al limbii române“ minciuna

este definită ca fiind denaturarea intenţionată a adevărului având de

obicei ca scop înşelarea cuiva. Amintim două expresii cu privire la

minciună:

A da sau a face (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu

minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr.

A purta sau a duce, a ţine (pe cineva) cu minciuni = a promite

(ceva, cuiva) fără a se ţine de cuvânt.

Ce se spune în Sfânta Scriptură despre minciună

► „Spun adevărul în Hristos, nu mint, fiindu-mi conştiinţa mea în

Duhul Sfânt“ (Romani 9:1).

► „Nu minţiţi împotriva adevărului“ (Iacov 3:14).

► „Lepădând minciuna, grăiţi adevărul“ (Efeseni 4:25).

► „Nu vă minţiţi unii pe alţii“ (Coloseni 3:9).

► „Căci ce este dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va

nimici credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Ci Dumnezeu se

vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună,

precum este scris: Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când

vei judeca Tu“ (Romani 3:3-4).

► „Pentru că sunt mulţi răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători,

mai ales cei din tăierea împrejur“ (Tit 1:10).

► „Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor a rostit: „Cretanii sunt

pururea mincinoşi“ (Tit 1:12).

► „Dacă zicem că n-am păcătuit Îl facem mincinos şi cuvântul Lui

nu este întru noi“ (1 Ioan 1:10).

► „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este

Hristosul?“ (1 Ioan 2:22).

► „Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a

crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul

Său“ (1 Ioan 5:10).

► „Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaşi şi pe

vicleni îi urăşte Domnul“ (Psalm 5:6).

► „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină

de mândrie“ (Psalm 11:3).

► „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la cererea mea,

ascultă rugăciunea mea, din buze fără viclenie“ (Psalm 16:1).

► „Fii oamenilor până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi

deşertăciunea şi căutaţi minciuna?“ (Psalm 4:2).

► „Ca un arc îşi încordează limbile lor pentru minciună şi se

întăresc pe pământ prin nedreptate, că trec de la rău la mai rău şi pe

Mine nu Mă cunosc, zice Domnul“ (Ieremia 9:3).

► „Limba lor este săgeată ucigătoare şi grăieşte viclenii; cu buzele

lor grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă ei făuresc

cătuşe“ (Ieremia 9:8).

► „Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul, fiecare cu

aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare“ (Efeseni 4:25).

► „V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl

ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr“ (1 Ioan 2:21).

► „Omul se face plăcut prin mărinimia lui; mai de preţ este un

sărac bun decât un om mincinos“ (Pilde 19:22).

► „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric,

minţim şi nu săvârşim adevărul“ (1 Ioan 1:6).

                         Filosofii şi savanţii despre minciună

Socrate a spus: „Din cauza minciunii permanente, nici adevărul

nu va fi crezut“.

Platon: „Cine spune ceva despre ceea ce nu ştie bine, va fi

considerat un suspect de cel care va şti“.

Aristotel: „Minciuna este când ascunzi adevărul cu vreun

colorit al cuvântului cu intenţia ca să înşeli pe altul“.

La Rouchefoucauld: „Suntem atât de obişnuiţi să ne ascundem

de alţii încât, în cele din urmă, ne ascundem de noi înşine“.

Martin Luther: „Minciuna este ca un bulgăr de zăpadă, cu cât

îl rostogoleşti mai mult, cu atât se face mai mare“.

Nicolae Iorga: „Şarpele nu este odios pentru că muşcă, ci

pentru că se ascunde ca să muşte“.

                            Prinţesa minciună

Minciuna este o prinţesă ce poartă scumpe rochii de aur,

Dar aurul ce-o poleieşte, e cel mai pieritor tezaur,

Căci dacă adevăru-n zdrenţe îşi spune-n faţa ei cuvântul,

Cum soarele topeşte ceaţa, - minciunii, el îi ia veşmântul;

Şi adevărul, deşi-n zdrenţe, îşi poartă zdrenţele cu fală,

Pe când minciuna se ascunde, căci ea se ruşinează, goală!

(Vasile Militaru)

        Trei lucruri sunt plăcute lui Dumnezeu şi trei urâte

              Iată ce spune Biblia despre lucrurile plăcute şi neplăcute lui

Dumnezeu: «Cu trei lucruri m-am împodobit şi m-am sculat

frumoasă înaintea Domnului şi înaintea oamenilor: Unirea fraţilor,

dragostea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine

unul cu altul. Iar trei lucruri a urât sufletul meu şi foarte m-am

scârbit de viaţa lor: Săracul trufaş, bogatul mincinos şi bătrânul

desfrânat şi lipsit de înţelepciune» (Înţelepciunea lui Sirah 25:1-4).

                                     Copiii şi minciuna

                Minciuna sminteşte trei suflete deodată: mai întâi sufletul

mincinosului, apoi sufletul celui căruia i se spune minciuna şi mai

ales sufletul celui despre care se minte. Copiii trebuie învăţaţi de mici

să nu mintă şi să-i ducem în Sfânta Şcoală care se numeşte Biserica

Ortodoxă. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale

dezvoltării omeneşti. În Biserică este educat simţământul religios,

principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pentru copil pierderea acestui

mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După cum spune

Patriarhul Alexie al II-lea: „Dacă în suflet nu există conştiinţa

sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii“.

                    Sfântul Ioan Scărarul despre minciună

        Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din

gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul

mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.

            Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul

minciunii este mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare

împotriva minciunii. Dacă David zice: „Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc

minciună“ (Psalm 5:6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu

jurăminte?

           Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesând prin glume şi

vorbe deşarte pricini de râs şi alungând în chip jalnic plânsul

ascultătorilor.

         Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii

spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea de

minciuni, având împreunat şi împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica

Domnului este străin de minciună, avându-şi conştiinţa ca judecător

nemitarnic.

         Precum în toate patimile cunoaştem deosebiri de vătămări, aşa şi în

minciună. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei şi alta

este a celui ce minte neameninţat de vreo primejdie. Unul a minţit pentru

desfătări, altul pentru plăceri, unul ca să dea celor de faţă prilej de râs,

altul ca să întindă o cursă fratelui şi să-i facă rău. Minciuna din frica de

chinurile stăpânitorilor se şterge, dar e desfiinţată cu totul de mulţimea

lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socoteşte adeseori chiar

pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe

sine ca urmând pilda lui Rahav şi spune că prin pierderea sa urmăreşte

scăparea altora.

             Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie.

Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Şi cel beat de

străpungerea inimii nu poate minţi.

                                       Felurile minciunii

          După diversitatea scopului urmărit, minciuna este de mai multe

   feluri.

Distractivă sau din glumă, servind spre înveselire.

De interes, urmărind un avantaj pentru cel ce o spune sau pentru

alţii.

De nevoie, cea care urmăreşte înlăturarea unei pagube pentru

persoana proprie sau pentru alţii, sau salvarea dintr-o situaţie grea.

De răutate, minciuna care urmăreşte cu intenţia directă să producă

pagubă altora în bunurile lor materiale, în onoarea sau chiar în privinţa

mântuirii. Acesta este pragul cel mai de sus al minciunii.

Din limbuţie, adică din dorinţa de a se afirma mereu sau pur şi

simplu din plăcerea de a minţi.

Linguşirea este şi ea minciună, fiindcă urmăreşte un câştig pe care

linguşitorul nu-l merită prin valoarea personală a lui.

Ipocrizia prin care cineva se prezintă în exterior altfel decât este în

interiorul său (Matei 6:1-6). Exemplu de ipocrizie este sărutarea lui Iuda:

„Şi el s-a apropiat de Iisus, ca să-L sărute“ (Luca 22:47).

Cea mai uşoară formă a minciunii este atunci când, auzind unele

vorbe nepotrivite, rele, clevetiri, le transmitem cu toată sârguinţa şi

nerăbdarea mai departe şi astfel suntem purtători de minciuni.

Avva Dorotei ne spune: «Este nevoie de multă trezvie, ca să nu fim

furaţi de minciună. Căci nici unul nu s-a unit cu Dumnezeu, minţind.

Pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Minciuna

este de la cel viclean“; şi iarăşi „acela e mincinos şi tatăl minciunii“

(Ioan 8:44). Iată că numeşte tată al minciunii pe diavol. Iar Adevărul este

Dumnezeu. Căci El însuşi zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“

(Ioan 14:6). Dar sunt trei feluri de minciuni. Este cel ce minte în cuget,

este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu viaţa lui.

                1. Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede

acesta pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: „De mine

vorbesc“. Şi dacă aceia întrerup convorbirea, bănuieşte că iarăşi pentru

el au întrerupt-o.

                  2. Cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se

scoale la priveghere şi, în loc să zică: „Iartă-mă, că m-am lenevit să

mă scol“, zice: „Aveam fierbinţeli, aveam ameţeli şi n-am putut să

mă scol, n-am avut putere“. Şi spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu

pună metanie şi să se smerească.

                  3. Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind,

făţăreşte înfrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă

mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o

laudă şi o admiră».

                               Este inevitabilă alternativa

            Sunt situaţii care pun creştinul în faţa inevitabilei alternative: să

păcătuiască faţă de adevăr sau faţă de un bun de egală sau superioară

valoare. De pildă, medicul care spune celui grav bolnav adevărul asupra

situaţiei sale, păcătuieşte faţă de datoria profesiunii sale, iar dacă minte,

se face vinovat faţă de datoria iubirii de adevăr. Sunt deci cazuri în care

conflictul de conştiinţă apare destul de grav. De aici se poate deduce un

drept general pentru aprobarea minciunii de nevoie. Cazurile individuale,

speciale, nu trebuie generalizate în sensul admiterii minciunii de nevoie.

Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Ieronim

ş.a. admit minciuna de nevoie, pentru a evita un rău mai mare. Dacă

urmărim anumite scopuri binefăcătoare, folositoare şi bine intenţionate,

fără a pricinui cuiva nedreptate ori suferinţă, credem că Dumnezeu ne va

fi milostiv şi iertător, deşi porunca dumnezeiască în această privinţă este

fără echivoc. Moraliştii ortodocşi ca: E. Volutschi, A. Mironescu, S.

Ionescu condamnă minciuna de nevoie. Chiar dacă unii o numesc

„minciună constructivă“, „minciună de complezenţă“, minciuna

rămâne tot minciună în orice împrejurare şi pentru orice motiv şi scop.

Acela care crede că ştie pe Dumnezeu şi nu păzeşte poruncile lui,

mincinos este.

                                       Credincioşia

          Iubirea de adevăr cere armonie între cuvânt şi gând; credincioşia

cere armonie între faptă şi cuvânt. Credincioşia este deci virtutea care

cere ţinerea cuvântului dat, împlinirea făgăduinţei făcute fie în mod

expres, fie tacit, ca şi împlinirea celor la care suntem obligaţi.

Credincioşia este înrudită cu iubirea de adevăr şi asemenea acesteia, ea

este în primul rând o virtute individuală şi contribuie la înnobilarea

persoanei umane. Dar ea are şi un caracter social, căci încrederea

reciprocă, necesară pentru dezvoltarea normală a relaţiilor sociale, se

întemeiază pe iubirea de adevăr şi pe credincioşie. În paginile Sfintei

Scripturi credincioşia este mult preţuită: „Bine slugă bună şi

credinciosă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi

pune; intră în bucuria domnului tău“ (Matei 25:21). 

  Opusele  credincioşiei sunt: neîmplinirea cuvântului dat, călcarea jurământului,

trădarea, delapidarea, mituirea, perfidia, dezertarea.

                                          Făţărnicia

           Sfinţii Părinţi spun că făţărnicia se amestecă în toată fapta cea bună,

aşa cum iedera sau rugul dacă le pui lângă un copac, se agaţă de el, aşa şi

făţărnicia, viclenia, zavistia şi slava deşartă se prind de sufletul nostru şi

ne trebuie mare trezvie ca să deosebim când lucrăm fapta cea bună cu

smerenie şi când o lucrăm cu slavă deşartă şi cu făţărnicie. Făţărnicia are

ca rădăcină vicleşugul, iar ca odrasle şi roade: zavistia, răutatea, râvnirea,

prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia şi cele asemenea. Toate

acestea şi multe altele sunt roadele făţărniciei. Dorinţa de câştig, slava

deşartă, sunt de asemenea roadele făţărniciei. De aceea, în

dumnezeiasca Evanghelie, Mântuitorul lumii mustră acest blestemat

păcat când zice: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (Matei

23:13). Iisus Hristos Dumnezeu fiind, vedea câtă răutate aduce omului

făţărnicia. Omul făţarnic una are în inimă şi alta pe limbă, una are în

minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici

inima, nici arătarea, toate îi sunt stricate ca aluatul acesta care creşte în

vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta

plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este. Hristos ne cere: dacă inima

zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi

cu mintea. Iar dacă inima mea zice da şi limba zice nu, sunt făţarnic şi

pestriţ, sunt un cameleon, sunt un diavol făţarnic, fiindcă prefăcătoria

este meşteşugul diavolilor.

           Dacă vreţi să ştiţi un făţarnic mai mare decât toţi făţarnicii lumii,

gândiţi-vă la Iuda. Venind la Hristos în Grădina Ghetsimani cu slujitorii

arhiereilor, se apropie ca un prieten, dar plin de făţărnicie şi zice:

„Învăţătorule! Şi L-a sărutat“ (Marcu 14:45). Din afară se arată

prieten. Îl îmbrăţişează pe Hristos, pe Învăţătorul său, şi-L sărută în faţa

tuturor, iar în inima sa are planul de vânzare. Luase arginţii şi le-a zis

slujitorilor arhiereilor: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi

duceţi-L cu pază“ (Marcu 14:44). La arătare era prieten, în inimă

vânzător, la arătare era râvnitor, în inimă avea mare dorinţă de a face

bani din vânzarea lui Hristos. În toate purtările se vedea că era una la faţă

şi alta în inimă. De aceea s-a numit fiul pierzării. Căci s-a pierdut pentru

veşnicie fiindcă era unul dintre cei mai mari făţarnici, în care lucra

satana cel mai mare vicleşug, făcându-se pentru veşnicie fiul pierzării.

                      „Haina minciunii“ - adăpost înşelător

            A se adăposti cineva sub „haina minciunii“ este tot una cu a te

adăposti în zăduful verii sub umbra aripilor unei păsări zburătoare. Iată

numai câteva exemple din Vechiul şi Noul Testament:

        Un astfel de adăpost înşelător (minciuna) l-a folosit Avraam. După

ce a cutreierat ţara Canaanului şi şi-a aşezat cortul pe muntele ce se afla

la răsărit de Betel, iscându-se o foamete în ţinutul acela, s-a pogorât

Avraam în Egipt şi a zis către femeia sa: «Ştiu că eşti femeie frumoasă

la chip. De aceea, când te vor vedea egiptenii, vor zice: „Aceasta-i

femeia lui!“ Şi mă vor ucide pe mine iar pe tine te vor lăsa în viaţă.

Zi, dar, că îmi eşti soră, că să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta şi

să trăiesc şi eu» (Facerea 12:11-13). Iar după ce a sosit Avraam în

Egipt, au văzut egiptenii că femeia lui e frumoasă. Apoi au dus-o în casa

lui Faraon. Dumnezeu însă l-a lovit cu bătăi mari pe Faraon şi casa lui

pentru Sarra, femeia lui Avraam. «Şi chemându-l Faraon pe Avraam

i-a zis: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta?

Pentru ce ai zis: Mi-e soră? Şi eu am luat-o de femeie. Acum iată dar

iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!» (Facerea 12: 18-19). Fapta lui Avraam

nu a fost după voia lui Dumnezeu. Punându-se pe sine la adăpost, a

abătut urgia asupra lui Faraon, lucru ce nu trebuie să aibă loc în

învăţătura creştinului adevărat.

             Păcatul minciunii pe care l-a săvârşit Avraam în Egipt faţă de

Faraon, îl repetă cu alt prilej pe vremea când trăia în Gherara. Acolo,

iarăşi a zis Avraam despre Sarra: „Mi-e soră căci se temea să spună E

femeia mea ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din

pricina ei“ (Facerea 20:2). Regele Gherarei a luat-o pe Sarra: «Dar

noaptea în vis a venit Dumnezeu la Abimelec şi i-a zis: „Iată, tu ai să

mori pentru femeia pe care ai luat-o, căci ea are bărbat“. Şi i-a zis

Abimelec lui Dumnezeu: „Oare n-a zis el singur: Mi-e soră? Ba şi ea

mi-a zis: Mi-e frate! Eu cu inimă nevinovată şi cu mâini curate am

făcut aceasta“ (Facerea 20:5).

         Copilul lui Avraam, Isaac, după moartea tatălui său, căsătorit fiind

cu Rebeca, în timp de foamete în ţară, după porunca Domnului, s-a mutat

în Gherara. «Iar locuitorii ţinutului aceluia l-au întrebat despre

Rebeca, femeia sa, cine-i e şi el a zis: „Aceasta-i sora mea!“

(Facerea 26:7). Într-o zi regele filistenilor uitându-se pe fereastră l-a

văzut pe Isaac jucându-se cu Rebeca. «Atunci l--a chemat pe Isaac şi

i-a zis: „Adevărat e că-i femeia ta? De ce ai zis: Aceasta-i sora mea?

Pentru ce ne-ai făcut aceasta? Puţin a lipsit ca cineva din neamul

meu să se fi culcat cu femeia ta şi ne-ai fi făcut să săvârşim păcat“»

(Facerea 26: 8-9).

          Sub haina minciunii s-a ascuns şi David pe când căuta scăpare de

regele Saul. În fuga sa, David ajunge la Nobe, la preotul Ahimelec, care,

mirat îl întreabă de ce e singur. David, minţind, a răspuns preotului

Ahimelec: «Regele mi-a încredinţat mie o taină şi mi-a zis: „Să nu

ştie nimeni pentru ce te-am trimis şi ce însărcinare ţi-am dat. De

aceea mi-am lăsat oamenii într-un loc anumit“» (1 Regi 21:2). Regele

Saul a aflat că David a fost pe la preotul Ahimelec şi, cu toate că preotul

fiind minţit nu purta nici o vină, totuşi Saul, în mânia lui, a ordonat să fie

ucis preotul Ahimelec, împreună cu alţi 84 de preoţi, pentru motivul că

ar sprijini pe David: „iar cetatea preoţească Nobe a trecut-o prin

ascuţişul sabiei“ (1Regi 22: 18-19). Iată unde duce minciuna. Te

adăposteşte sub mantia ei, pentru ca, salvându-te, să pricinuieşti moarte

atâtor oameni nevinovaţi.

              Pe vremea răzvrătirii lui Abesalom împotriva tatălui său, David,

între cei porniţi se afla şi unul cu numele Ahitofel, mare sfătuitor. Acesta

încerca, pe calea minciunii şi a vicleniei, să-l ridice pe Abesalom

împotriva tatălui său, David, pentru ca el să fie la adăpost de orice

primejdie. Dar, precum e vorba, cine caută minciuna are parte de ea. Aşa

se întâmplă că un oarecare Huşi pune la cale cu Abesalom un alt sfat

mincinos faţă de David. Sfatul lor fiind descoperit, nu le reuşeşte.

„Ahitofel, văzând că planul său nu se împlineşte, s-a spânzurat şi a

murit“ (2 Regi 17:23). La aşa faptă, aşa răsplată. Nici nu se putea un

sfârşit mai nenorocit celui ce urzeşte planuri mincinoase, prin care să-şi

fericească viaţa. Plata păcatului este moartea.

         Proorocul Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, care, drept

răsplată, a voit să ofere proorocului un dar, însă acesta nu a voit să

primească nimic. Ghehazi slujitorul, a văzut darul pe care voia să-l dea

Neeman lui Elisei. După plecarea lui Neeman, Ghehazi aleargă după el

şi-i spune că proorocul Elisei l-a trimis că să-i dea darul pe care i-l

oferise. Neeman îi dă slujitorului dublu decât îi ceruse acesta. Atunci

proorocul Elisei, ştiind că Ghehazi a minţit şi şi-a însuşit acele daruri i-a

zis: „Să se lipească lepra lui Neeman de tine şi de urmaşii tăi în veci.

Şi a ieşit Ghehazi de la Elisei alb de lepră ca zăpada“ (4 Regi 5:27).

            În Noul Testament, în Faptele Apostolilor ni se istoriseşte cum la

începuturile creştinismului, toate averile şi bunurile credincioşilor se

împărţeau frăţeşte între ei, încât fiecărui membru al colectivităţii creştine

îi era asigurată hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa, prin bunătatea şi

milostenia celor mai înstăriţi. Ei erau încredinţaţi că, ajutând pe cel sărac,

împrumută pe Dumnezeu şi vor avea comoară în cer. Între aceştia se

aflau Anania şi Safira, care vânzându-şi averea lor, au depus o parte din

preţul ei la picioarele Apostolilor, reţinând pentru ei o sumă din vânzare.

După aceasta ei au declarat că întreg preţul ţarinii vândute l-au dăruit

Apostolilor, pentru săraci. Sfântul Apostol Petru, fiind luminat de

Dumnezeu, a cunoscut cuvintele mincinoase ale celor doi şi i-a pedepsit

zicând: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu

Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinii. Oare, păstrând-o, nu-ţi

rămânea ţie şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în

inima ta aceste lucru? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar

Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. La fel s-a

întâmplat şi cu soţia lui, Safira“ (Faptele Apostolilor 5:3-5; 7-10).

                          Pedeapsa martorilor mincinoşi

        În privinţa martorilor mincinoşi iată ce ne spune Dumnezeu: „Să nu

iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii

martor mincinos“ (Ieşirea 23:1); „Dacă un suflet va păcătui prin

aceea că, fiind pus să jure ca martor, nu va spune ceea ce a auzit sau

ce ştie, acela va lua asupra sa păcat“ (Levitic 5:1); „S-au sculat

martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat“ (Psalm 34:10);

Cel ce crede curând, este uşor de inimă (Înţelepciunea lui Sirah 19:5);

„Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă

împotriva lui Iisus, ca să-l omoare. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi

martori mincinoşi“ (Matei 26:59).

                                         Iubiţi credincioşi,

                  „Afară (din Împărăţia cerurilor) sunt câinii şi vrăjitorii şi

desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi

iubesc minciuna” (Apocalipsa 22:15).

Trebuie să cunoaştem cât de mare este păcatul minciunii, fiindcă:

Cel ce cunoaşte este ca lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină

mii de alte lumânări (Sfântul Ioan Gură de Aur). Minciuna este

sămânţa diavolească care creşte uşor şi dă roade rele în „ogorul

sufletului“.

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor

da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12:36). Aceste cuvinte au fost

rostite direct de Mântuitorul şi deci sunt un adevăr divin de necontestat.

Proorocul David din dorinţa de a nu spune vorbe deşarte sau minciuni se

ruga la Dumnezeu, spunând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă

de îngrădire, împrejurul buzelor mele“ (Psalm 140:3). Tot proorocul

David ne arată o cale fericită: „Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care

iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să

nu grăiască vicleşug“ (Psalm 33:12). De aceea gândindu-ne la toate

cuvintele noastre rele, la glumele necuviincioase, la minciuni, la

clevetiri, hule, înjurături, drăcuituri, blesteme şi alte vorbe pline de păcat

şi sminteală, suntem nevoiţi să recunoaştem că pentru multe dintre ele va

trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Este îngrozitor să ne

gândim câţi oameni au pierit din cauza minciunii. Câtă ură s-a stârnit

între neamurile pământului şi câte dureri mai sunt şi astăzi netămăduite,

din cauza lanţului de minciuni, cu care diavolul a împresurat mintea şi

inima oamenilor. În viaţa fiecărui om sunt momente de strâmtorare,

momente pe care crede că nu le poate trece decât învăluit în aripile

minciunii. Şi minciuna se poate asemăna cu cârtiţa care nu are ochi şi

trăieşte totdeauna sub pământ, iar dacă iese la aer, îndată moare. Tot aşa

face şi minciuna căreia îi convine întotdeauna să se învăluiască într-un

fel de vopsea a cuvântului şi cum o vede lumina adevărului, îndată

moare ca şi cârtiţa.

          După cum ne spune Sfânta Scriptură: „Batjocură rea este la om

minciuna, în gura celor neînvăţaţi pururea va fi. Mai bun este furul

decât cel care pururea minte; amândoi vor fi moştenitorii pieirii.

Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui este cu el pururea“

(Înţelepciunea lui Sirah 20:25-27). Gura care minte ucide sufletul.

Putem spune că există două feluri de oameni: unii care se hrănesc cu

adevărul şi alţii care se hrănesc cu minciuna. Omul din fire este

mincinos, după cuvântul psalmistului: «Eu am zis întru uimirea mea:

„Tot omul este mincinos!“» (Psalm 115:2). Minciuna este în stare să

schimbe faţa lumii, precum şi pe a oamenilor. Când talpa ei, invidia, stă

alături, nu poate să lase în urmă decât amărăciune şi dezbinare. Minciuna

este ca şi zăpada, cu cât o rostogoleşti, cu atât creşte mai mult, dintr-un

bulgăraş se face un bulgăre uriaş. Asemănător se întâmplă şi cu

minciuna, cu cât se răspândeşte din gură în gură, cu atât ia proporţii mai

exagerate, precum spune înţelepciunea din popor: a făcut din ţânţar

armăsar. „Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei

între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc

drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (iadului)“

(Iacov 3:6). În ceea ce priveşte minciuna, iată ce sugestiv este textul unui

cântec din Ardeal:

Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi tot în minciună /

Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi mereu în hulă.

    Mincinoşi sunt şi cei care susţin cu îndârjire că nu au absolut nici un

păcat: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi

adevărul nu este întru noi“ (1 Ioan 1:8).

În predica de pe Muntele Fericirilor, Mântuitorul a spus: „Fericiţi

cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).

Creştinul este dator să mărturisească adevărul. Iisus Hristos a zis: „Eu

sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6). Dacă voim cu adevărat să

ne mântuim sufletele, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu

toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, să nu ne depărtăm

de Adevăr şi de Viaţă. Să ne amintim numai de Sfinţii Mucenici şi

Mărturisitori, care, întrebaţi dacă sunt creştini răspundeau cu toată

hotărârea şi curajul lor: „Da, suntem creştini!“ Printr-o singură negare a

credinţei, ar fi scăpat cu viaţă, dar decât să-L mintă şi să-L tăgăduiască

pe Dumnezeu, au preferat chinurile şi moartea. Un exemplu grăitor şi

dumnezeiesc ni-l oferă dreptul Iov, când spune: „Câtă vreme duhul

meu va fi întreg în mine şi suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu,

buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr şi limba mea nu va grăi

nici o minciună“ (Iov 27:3-4). Ştiind cuvântul Sfântului Ioan Gură de

Aur care spune că: „Pe pământ, nu există pentru om decât un singur

pericol: PĂCATUL“ şi amintindu-ne cuvântul biblic: „Buzele cele

grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului, iar cele ce

se făptuiesc după adevăr sunt plăcerea Lui“ (Pilde 12:22), să ne ferim

de minciună. Minciuna ne lipseşte de mântuire: „În cetate nu va intra

nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu

minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa

21:27). De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să ne

ajute, să fim curaţi cu inima. Ceea ce este în inima noastră, să fie şi

pe limba noastră. Amin!

                       Sărăcia este mai bună decât minciuna

         După cum rezultă din cuvintele proorocului Osea minciuna este

adesea însoţită de crime mari: „Căci nu mai este credinţă, nici iubire,

nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid,

fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat

curge peste sânge“ (Osea 4:2-3).

Diavolul împinge pe oameni la minciună: «Atunci a ieşit un duh şi

a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi ademeni“. Domnul a

zis: „Cum?“ Iar acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura

tuturor proorocilor lui (a lui Ahab)“. Domnul a zis: „Tu îl vei ademeni

şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis!“» (3 Regi 21-22).

Venirea lui Antihrist pe pământ va fi prin minciună: „Iar venirea

aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi

de semne şi de minuni mincinoase“ (2 Tesaloniceni 2:9). Nu trebuie

să-i credem pe mincinoşi: „Cu buzele sale se preface cel ce urăşte, iar

înăuntrul lui nutreşte înşelăciune. Când îşi schimbă glasul, să nu-l

crezi, căci 7 urâciuni sunt în inima lui“ (Pilde 26:24-25).

„Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea şi cel ce rostogoleşte

o piatră se prăvăleşte (tot) peste el“ (Pilde 26:27).

Credincioşii urăsc minciuna după cum ne spune şi psalmistul: „Din

poruncile Tale m-am făcut priceput; pentru aceasta am urât toată

calea nedreptăţii“ (Psalm 108:104). Credincioşii fug de cei ce umblă cu

minciuni: „Fericit bărbatul , a cărui nădejde este numele Domnului

şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase“ (Psalm 39:6). A

minţi şi a înşela înseamnă să-l dispreţuieşti pe Dumnezeu şi să nu te temi

de oameni.

Dumnezeu nu minte ca omul: „Întru nădejdea vieţii veşnice, pe

care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu

minte“ (Tit 1:2).

În grădinile minciunii, pururi e de aur mărul,

Dar în zgură se preface, când îl taie adevărul!

Rari sunt oamenii cu Suflet şi porniri adânc creştine

Ce se simt plutind în slavă, când pot face câte-un bine!

Cei mai mulţi făcând un bine, îţi întind în taină plasa,

Precum fac toţi cămătarii: te-mprumută să-ţi ia casa!

„Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului, Dumnezeului vostru“

(Psalm 75:11).

„Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a

făcut-o” (Psalm 7:15).

Minciuna e dispreţuită, dar, printre noi, întotdeauna,

Sunt oameni cărora le place să bată-n uşa lor minciuna,

Şi-i dau cinstită găzduire, deşi ei ştiu că n-au spus drept,

Spunând urâtei că-i frumoasă şi prostului că-i înţelept.

(Vasile Militaru)

Referitor la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni, un părinte

scrie: «„Şarpele a minţit pe Eva şi i-a spus: Nu, nu veţi muri, veţi fi

asemenea lui Dumnezeu“ (Facerea 3:5). Dar de vreme ce Eva nu ştia

nimic despre faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de

adevărul cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială». În

realitate, Eva tocmai a primit un exemplu concret de minciună:

contradicţia dintre cuvintele şarpelui şi cuvintele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a spus: „În ziua în care veţi mânca din el veţi muri

negreşit!“ (Facerea 2:17). Eva cunoştea bine ce a spus Dumnezeu. Ea

însă îi spune şarpelui: „Roade din toţi pomii putem să mâncăm, numai

din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu

mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi“ (Facerea 3: 2-

3). Atunci şarpele i-a zis: „Nu, nu veţi muri!“ Iată contradicţia cu

cuvintele Domnului! Iată minciuna! Ar fi fost normal ca îndată ce a

văzut că se contrazic cuvintele, să întoarcă spatele şarpelui.

Tot acel părinte spunea că Eva: „Nu s-a îndoit de adevărul

cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială“. Şi această

afirmaţie este greşită. Eva tocmai s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu şi

a avut încredere în cuvintele şarpelui. De ce s-a îndoit de cuvintele lui

Dumnezeu şi nu s-a îndoit de cuvintele şarpelui.

Minciuna e tot minciună, fie că stă tăcută în inimă, fie că e strigată

în piaţă.

Când ai de-a face cu oamenii trebuie să rămâi tăcut sau să spui

adevărul. Părintele Isidor, stareţul schitului Ghetsimani spunea că

„rostirea minciunii şi ascunderea adevărului sunt la fel de rele“.

Fiica mea când adevărul

Fiţi-va-n inimă şi-n gură

Nu te teme de întreaga lumii ură

Căci oricât întâi tu fi-vei

Pe nedrept târâtă-n tină

Pân-la urmă adevărul

Tot ieşi-va la lumină

Şi precum de mândră-i ziua

Dup-o noapte de furtună

Tot aşa şi adevărul

Apărut după minciună

Adevăru-i bogăţia

Pururi cea mai minunată

Când vorbeşte mincinosul

N-asculta la vorba lui

Vorba rea s-asculţi de-ţi place

N-o mai spune nimănui.

                                         Moneda falsă

      Cel ce minte, poartă în suflet chipul diavolului, carele dintru început

a fost „mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Cel ce ia ca model pe

diavol, este ca o monedă falsă. Când acea monedă falsă va fi adusă în

ziua judecăţii în faţa judecătorului, şi va întreba: „Al cui chip este pe

monedă?“, va răspunde: „al diavolului“. Fără îndoială că judecătorul va

zice: „Daţi-o diavolului, căci ale diavolului sunt“.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor

duminicilor de peste an, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000; Arhimandrit Serafim Man,

Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi

Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Editura

Lumină din lumină, Bucureşti, 1995; Acad. Ion Coteanu, Dr. Luiza Seche, Dr. Mircea Seche,

Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998; Prof.

Univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea Darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,

1992; Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenţi, Editura Cartea Ortodoxă,

Bucureşti, 2005; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, E.I.B.M., Bucureşti, 1992; Pr. Prof. dr. Constantin

Coman, Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti,2004; Leon Magdan,

Andreea Magdan, Dumnezeu şi Omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru,

Bucureşti, 2001; Leon Magdan, Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc, Editura Sfântul Alexandru,

Bucureşti, 2002.