Pagini

28 iulie 2013

DESPRE ATEISM

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

   CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                         DESPRE ATEISM



Moto: Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu“ (Psalm 13:2).
                                                                                            Preot Ioan
                                                                                                                                       
                              Iubiţi credincioşi,
Ateu este cel ce nu crede în Dumnezeul cel adevărat, Creator  şi Mântuitor şi în invăţătura Lui, revelată. Se face referire la ateism în Noul Testament“, o singură dată, acolo unde Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2:12). Erau aşadar, efesenii ca toate neamurile păgâne care credeau în zei, fiinţe fictive şi se închinau la idoli, la chipurile lor cioplite, adică: „celor ce din fire nu sunt dumnezei“ (Galateni 4:8), necunoscând pe adevăratul Dumnezeu. Ei se numeau păgâni şi atei în raport cu poporul Israel cel vechi şi cu Noul Israel - Biserica sau poporul creştin. În ciuda mulţimii de zeităţi şi de idoli pe care-i adorau, efesenii sunt numiţi „atei“ sau „fără Dumnezeu“, pentru că necunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, erau în căutarea lui, cum se constată din inscripţia de pe un altar din Atena: „Dumnezeului necunoscut“ (Faptele Apostolilor 17:23).  De aceea spun comentatorii că ei nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, Care să le arate sensul vieţii şi Calea. Ei nu cunoşteau un Mântuitor, Care să-i răscumpere, un Dumnezeu Care să-i înfieze (Galateni 4:6-8) şi să-i ridice la slava din care au căzut. Prin urmare, înţelesul de ateu sau fără Dumnezeu, nu se referă numai la cei ce nu cred şi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!“ (Psalm 13:1), ci se referă şi la idolatri.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încat Harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt“.
Sfântul Vasile cel Mare spune că: „lumea aceasta este o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu“.
Psalmistul David  zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalm 18:1).
Părintele Dumitru Staniloae spune că: „Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului Dumnezeiesc“.

Credinţa lui Dumnezeu în om
O temă arhidiscutată este credinţa omului în Dumnezeu. Dar mai există o temă, aceea a Credinţei lui Dumnezeu în om, care rezultă din următoarea istorioară. Autorul îşi închipuie Sfatul Sfintei Treimi la Facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Duhul Sfânt a spus: Da, dar omul acesta va cădea. Dumnezeu Tatăl a zis: Şi tu, Fiule, va trebui să mori pentru el (luând trup din Fecioara Maria). Să-l facem sau să nu-l facem? Să-l facem! a zis Fiul. Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om.

Credinţa omului în Dumnezeu
Omul vrea să ştie pentru ce există, pentru ce trebuie să traiască. În casa lui Zaheu vameşul, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă scopul vieţii noastre atunci când spune: „Am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Domnului, El îi spune: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit (Matei 9:22).
În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lumii nevăzute, nu toată lumea crede. Unii cred că există, alţii nu. Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Sunt consideraţi credincioşi cei care au o credinţă pozitivă. Un părinte spunea că dacă ne-ar îngădui Dumnezeu, am vedea sufletele oamenilor. Unele luminate şi înflăcărate de focul credinţei, altele ca nişte candele pe jumătate aprinse având flacăra slabă şi tremurătoare, iar o altă parte negre şi întunecate de necredinţă. Iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici despre necredincioşi: „În zadar fugi de Dumnezeu, nu te poţi ascunde. El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Însa nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, El te va aştepta pe toate drumurile şi la toate răscrucile lumii. Pe orice drum vei apuca, vei întâlni pe Dumnezeu. La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă însă nu-ţi deschide Dumnezeu, uşa nu se va deschide“. Iar Fericitul Augustin mărturiseşte: „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru tine“. Aceste cuvinte ale Fericitului Augustin au ajuns să fie mereu citate de teologi pentru că sunt pline de adevăr: sufletul omului fiind duh, creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu. Atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi în patimi felurite şi este ca şi cum cu nişte roşcove se hrăneşte (pilda Fiului risipitor).
Tainele lui Dumnezeu nu le poate cuprinde mintea omenească. Este unul din motivele pentru care putem spune: credinciosul nu are întrebari, iar necredinciosul nu are răspunsuri.

Necredinţa omului în Dumnezeu
Necredinţa îi vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega de lucrurile cele deşarte şi trecătoare ale veacului de acum. Necredinţa îi vine omului din inima necuvioasă: „Luaţi seama fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12); din inima împietrită: „La urmă când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat (Iisus Hristos) şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16:14); din cauza abaterii de la adevărul revelat: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine (Iisus Hristos), fiindcă spun adevărul nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-46); din orbirea trimisă de la Dumnezeu: „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi să-i vindec“ (Ioan 12:40); din orbirea trimisă asupra omului de la diavolul: „Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4); din cauza diavolului care fură cuvântul: „... apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască“ (Luca 8:12); precum şi din căutarea slavei omeneşti.
Necredinţa este un act liber al omului prin care el nu voieşte să creadă în Dumnezeu: „Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în  Iisus Hristos“ (Ioan12:37). Tot aşa şi astăzi există oamneni care, deşi a făcut Dumnezeu multe minuni cu ei, nu vor să creadă în existenţa şi purtarea de grijă a Celui Prea Înalt.

Ateismul este nebunie
Petre Ţuţea spune că: „există două căi: calea Domnului şi calea omului. Dacă devii filosof pur, devii ateu prin definiţie“. Mulţi dintre cei care se declară atei, au studiat şi iubesc mult filosofia. Putem afirma că ateul merge pe calea omului, iar credinciosul merge pe calea Domnului. Ateismul nu poate dovedi inexistenţa lui Dumnezeu, căci ar trebui să admită că lumea vine din neant, ceea ce este evident că ar fi nu numai absurd, ci şi ridicol. Lupta nebună a minţii de a dovedi că nu există Dumnezeu este o absurditate. Sfântul Ambrozie spunea că „a nu crede este o pedeapsă. Daca cineva îţi va spune: „Nu există Dumnezeu!“, atunci să-l întrebi: „De ce te lupţi împotriva a ceea ce nu există?“ Cel ce se luptă împotriva lui Dumnezeu nu scapă de calificativul de nebun. În Noul Testament apare termenul de nebun, tradus din limba greacă, cu sensul de nechibzuit, iraţional, lipsit de bună judecată. Textele în care apare termenul nebun se referă mai ales la cei care eliminau din preocuparile lor viaţa spirituală şi grija pentru suflet:
«Zis-a cel nebun în inima sa:
„Nu este Dumnezeu!“» (Psalm 52:1). „Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pămanteşti prin minte. Cine vrea să cunoască pe Dumnezeu prin mintea lui, din stiinţă, acela este în înşelare pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt“ (Sfântul Siluan Athonitul). Un om are dreptul să se numească ateu numai dacă stăpaneşte toată stiinta de pe lumea asta inclusiv Biblia. Ori, aşa ceva este practic cu neputinţă, fiindcă toată ştiinţa este la Dumnezeu, doar El este Atoateştiutor. Şi de aceea pe ateu l-am putea compara cu un peştisor care spune că dincolo de lacul în care trăieşte nu mai există nimic.
Odată, un ateu l-a întrebat pe un credincios: „Cât de mare este Dumnezeul tău?“ Şi acesta i-a răspuns: „Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi. El este atât de mic, încât poate încăpea şi în inima noastră şi este atât de mare, încât nu-L încape cerul şi pământul“.
Vorbind de cel care se declară ateu ne aducem aminte şi-l asemănăm cu acel om care avea un diamant (prin analogie Iisus Hristos este diamantul) şi nu-i cunoştea valoarea. El credea că nu este altceva decât o piatră frumoasă. Când i s-a dat pe el câţiva bani, l-a vândut fără să mai stea pe gânduri. În urmă, înţelegând că a fost un diamant de o valoare inestimabilă, se plângea zicând: „A fost un diamant şi eu credeam că era numai o piatră frumoasă; Ce nebunie să-l vând pe un preţ de nimic!“ Omul a căutat pe cel căruia îi vânduse diamantul, dar era prea târziu. Fără credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos,  noi suntem ca nişte „mări moarte“ şi de aceea îndrăznim să spunem că ATEISMUL ESTE NEBUNIE.

Ateismul  este hulă împotriva lui Dumnezeu
Ateismul, adică împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine este hulă împotriva Duhului Sfânt după cum reiese din înseşi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Adevărat, grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele ce vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osândă veşnică“ (Marcu 3:28-29). Hula împotriva lui Dumnezeu este necinstirea Lui prin gânduri, cuvinte sau atitudini ofensatoare. Este păcatul direct opus religiozitătii, închinării la Dumnezeu. Rădăcina hulei este revolta creaturii împotriva Creatorului ei. Hula poate culmina prin blesteme împotriva lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, hulitorul era ucis cu pietre: „Cine va blestema numele Domnului, cu moartea să se omoare; cu pietre să-l ucidă toată adunarea lui Israel“ (Levitic 24:16). Deci, ATEISMUL ESTE HULĂ IMPOTRIVA LUI DUMNEZEU.
                                               
                                          Greşeşte...
Greşeşte cel care spune: „Nu există Dumnezeu“. Corect ar fi să spună: „Nu-L am pe Dumnezeu“, fiindcă toţi ceilalţi din jurul său spun: EXISTĂ DUMNEZEU!“.
Greşeşte ca un bolnav cel care ar spune: „Nu există sănătate pe lume“, când ar trebui să spună: EU NU AM SĂNĂTATE!“.
Greşeşte ca un orb cel care ar spune: „Nu există lumină pe lume“, când ar trebui să spună: EU NU AM LUMINĂ!“.
Greşeşte ca un cerşetor cel care ar spune: „Nu există aur pe lume“, când ar trebui să spună: EU NU AM AUR!“.
Greşeşte ca un răufăcător care ar spune: „Nu există bunătate pe lume“, în loc să spună: EU NU AM BUNĂTATE!“.
Deci, totul atârnă de voinţa omului respectiv: DACĂ VREA SĂ CREADĂ, CREDE, IAR DACĂ NU VREA SĂ CREADĂ, NU CREDE!
Sfântul Nicolae Velimirovici, îl numeşte pe ateu propriul său călău: „Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc către Dumnezeu. Când omul îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapadă de Dumnezeu cu buzele şi cu inima, acela atrage asupra sa desăvârşita stricaciune sufletească şi trupească.  De aceea nimeni să nu se grăbească să caute un călău pentru necredincios. El l-a gasit în sinea lui şi îi este mai de încredere decât unul care i l-ar da lumea. Mulţi dintre cei ce se declară atei sunt foarte buni cunoscători ai filosofiei, dar nu înţeleg nimic din lucrurile spirituale. Ei hrănesc creierul lor, dar sufletul le este flămând“.
Ignorarea lui Iisus îl rupe pe om de Izvorul vieţii şi îl face să nu poată înţelege taina propriei sale existenţe. Cine îşi bate joc de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, greşeşte şi va fi biciuit de cel mai ascuţit bici, trupesc şi moral (cei mai mari atei cunoscuţi în istorie, Lucreţiu, Maupassant şi Nietzsche au sfârşit prin a înnebuni).

De ce nu se mântuiesc ateii şi păgânii ?
Cei care socotesc că se vor mântui toţi (protestantul, ateul zelos şi bun la inimă şi păgânul pios, integru moraliceşte), ar trebui  să ştie că pe  Dumnezeu, la ziua judecaţii, nu-L va impresiona că am iubit cu toată inima un dumnezeu oarecare şi nici că am dus o viaţă morală în acea credinţă. Dumnezeu ne-a aşteptat să avem angajament faţă de adevărata Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel spune că vom fi mântuiţi: „Întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului“ (2 Tesaloniceni 2:13).  Pentru  a lămuri pe deplin această problemă, iată cum răspunde la acestă întrebare Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea sa Călăuză rugătorului:  „Este limpede că prin această întrebare şi obiecţie este desfiinţat Hristos, este exprimată ideea că RĂSCUMPĂRAREA ŞI RĂSCUMPĂRĂTORUL nu sunt ceva neapărat trebuincios  pentru oameni. Prin această obiecţie este lepădat creştinismul“. Sfântul Ioan Evanghelistul precizează: Cel care are pe Fiul, are Viaţa (1 Ioan 5:12). Aici, cuvântul viaţa înseamnă desigur Viaţa în sensul în care Biblia descrie mântuirea. Cine nu crede în Fiul nu se mântuieste. Şi apoi Hristos a poruncit Sfinţilor Apostoli (şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi) să propovăduiască Evanghelia tuturor neamurilor: „Drept aceea, mergând, învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte
v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin“
(Matei 28:19-20).

Adevărul
În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr. Mai sunt şi astăzi oameni ca Faraon, care au auzit de Dumnezeu, dar au inima învârtoşată şi nu vor să-L cunoască.  Adevărul este unul singur! Adevărul este persoana! Nu este o realitate abstractă. Atunci când Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?“, acesta nu a răspuns. Sfinţii Părinţi explicând această tăcere a lui Iisus, spun că Hristos ar fi răspuns dacă Pilat L-ar fi întrebat: „Cine este Adevărul?“ (Sfântul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte). „Omul crede că are o singură cale către Adevăr: demonstraţia. Ori, Adevărul absolut este indemonstrabil. El (Dumnezeu) este sau nu este. Da! Adevărul există! El este Hristos!“ (Petre Ţuţea).

Concepţii contrare învăţăturii creştine
1. - PANTEISMUL  este o concepţie sistematizată la începutul secolului al XVIII - lea care susţine ideea că Dumnezeu se află în interiorul creaţiei şi se identifică cu ea.
2. -  DEISMUL  este concepţia conform căreia, Dumnezeu a creat lumea şi ulterior s-a retras, lăsând-o să evolueze potrivit legilor proprii.
3. - ATEISMUL  neagă existenţa lui Dumnezeu, considerat produsul imaginaţiei omului.

Cherchez la femme!
 Francezii zic: „Cherchez la femme!“ în loc să zică: „Cherchez Dieu!“. Oare femeia este cheia rezolvării problemelor noastre sau Dumnezeu care a făcut-o şi pe ea, căci chiar El ne-a spus: „Fără mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5).

Setea de cunoaştere
În discursul de primire în Academia franceză, Louis Pasteur se întreba: „Ce există dincolo de această boltă înstelată? Alte ceruri înstelate. Fie! Dar dincolo?...“  Mintea omenească mânată de o putere nebiruită nu va înceta niciodată să se întrebe: „Ce se găseşte dincolo?“  întrebarea este: „De unde această sete de cunoaştere cu care este înzestrat omul?“ De la Dumnezeu! Da, de la El!

Minunile lui Dumnezeu din zidiri
Până şi cele mai mici, cele mai umile făpturi au împaratul lor şi tocmai noi oamenii să nu avem Împaratul nostru? Putem învăţa şi dintr-un lucru mărunt să cunoaştem măreţia lui Dumnezeu, să ne sporim admiraţia şi să înmulţim dragostea ce o purtăm Creatorului. Spre adeverire, iată câteva din minunile lui Dumnezeu din zidiri:
Furnica. Toată vara adună fără lenevire în cămările ei hrană pentru iarnă. Pentru a nu încolţi şi a se deprecia boabele de grâu, ea le crapă. Apoi le usucă când simte în aer stricăciune şi le scoate afară numai când  este senin statornic. Niciodată n-o să vedem grâul furnicii scos afară pe timp ploios.
Fluturii. Sunt în număr de 16.000 de specii. Amintim fluturii ţesători de mătase, fluturele Amiral, fluturele Cap de mort, Nălbarul...
Păianjenii. Amintim păianjenul cu 8 ochi care poate vâna şi păsări. După cum spune Sfântul Vasile cel Mare: La păianjenul mic nu trimite Dumnezeu o muscă mare, ci una mică ca să nu-i strice nici pânza, nici să rămână flămând.
Ursul. Rănit fiind de vânători, ştie a se vindeca singur folosind o plantă numită Lumânărica.
Vulpea. Fiind rănită, se vindecă cu lacrima molidului.
Broasca ţestoasă. După ce mănâncă vipera, pentru a scăpa de moarte, foloseşte o plantă numită Cimbru.
Câinele. Îşi vindecă singur durerea de stomac, mâncând troscot.
Cocorii. Când dorm noaptea au câte un cocor de pază. Şi când îşi împlineşte vremea scoate un strigăt pentru a-l chema pe cel care urmează a face de strajă.
Berzele. Atunci când se ridică să plece din ţară, le petrec ciorile care le apără ca nişte ostaşi împotriva altor păsări care vor să le atace.
Turturica. După ce i-a murit perechea, niciodată nu mai primeşte altă însoţire, ci petrece toată viaţa sa în văduvie prin singuratăţi şi locuri pustii.
Gâştele. Sunt pururea fără somn. Şi aşa fiind au salvat Cetatea Romei, pentru că paznicii adormiseră.

Filosofi şi poeti... despre Dumnezeu şi credinţă
Petre Ţuţea, filosof român, spune: „Ateul este ca un animal muritor care vine de nu ştie unde şi merge nu ştie unde“.
Platon, filosof al antichităţii, zice: „Cetăţeanul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu este ciuma societăţii. Religia este firmamentul statului“.
Goethe,  poet german, spune: „Viaţa unui popor şi puterea lui depind de atitudinea pe care a luat-o faţă de Biblie“.
Victor Hugo, scriitor francez, spune: „Cea dintâi trebuinţă a omului este credinţa, vai de cel ce nu crede în nimica“.
Kant, filosof german, zice: „Cerul înstelat, ordinea lui şi glasul tainic din conştiinţa mea mă fac să spun că există Dumnezeu“.
Heinrich Heine, poet evreu convertit la creştinism, spune: „Biblia este o carte care ca soarele ne încalzeşte şi că pâinea ne hrăneşte. Cine a pierdut pe Dumnezeul sau îl poate găsi în această carte“. 
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că „singura filosofie sigură şi folositoare este creştinismul“.
Voltaire zice: „Dacă este greu să crezi în Dumnezeu este o absurditate să nu crezi“.


 „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“
S-au întâlnit odată doi prieteni, unul era foarte credincios şi altul era ateu. Vorbind despre Dumnezeu, ateul i-a spus prietenului său: „Dacă mi-L arăti pe Dumnezeu voi crede şi eu in El“. „Am să ţi-L arăt dacă îmi vei răspunde la câteva întrebări“. „De acord, a zis ateul“. „Spune-mi te rog, tu ai creier?“ „Da, am!“ Şi ai putea să mi-l arăti şi mie ca să te pot crede?“ „Nu, acest lucru nu este cu putinţă“. „Dar gânduri ai?“ „Sigur că am!“ „Ai putea să-mi arăţi şi mie măcar câteva gânduri ca să te pot crede?“ „Nu, nu pot, gândurile nu sunt palpabile!“ Apoi l-a întrebat credinciosul: „Văd că becul este aprins în camera în care stăm. Cine face să se aprindă filamentul becului?“ „Curentul electric , răspunde ateul!“ „Bine, dar ai putea să-mi arăţi şi mie nu efectul, ci curentul electric, ca să te pot crede?“ „Nu, categoric nu!“ Apoi credinciosul a luat un magnet şi pilitură de fier. Când a apropiat magnetul de pilitura de fier, la o anumită distanţă, magnetul a atras pilitura. Credinciosul l-a întrebat pe ateu: „Spune-mi cine a atras pilitura de fier?“ „Forţa electromagnetică!,“ a răspuns ateul. „Dar ai putea să mi-o pui în palmă să o văd şi eu?“ „Nu, nu poate fi văzută forţa electromagnetică, ci doar efectul ei“. „Vezi, dragă prietene, din cele ce te-am întrebat rezultă că există lucruri care pot fi văzute şi lucruri care nu pot fi văzute“. În Biblie scrie: „Duh este Dumnezeu“ (Ioan 4:42). Deci, ca şi cele de mai sus (gândurile, curentul...), nici Dumnezeu nu poate fi văzut pentru că este duh. Ne amintim de cuvântul Mântuitorului care îi spune Sfântului Apostol Toma: „Pentru că M-ai vazut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut ş au crezut! (Ioan 20:29).

Blaise Pascal spune că există doar trei feluri de oameni:
1. Unii care îl slujesc pe Dumnezeu, găsindu-L. Acestia sunt raţionali şi fericiţi; 
2. Alţii care se străduiesc să-L caute, negăsindu-L. Aceştia sunt nefericiţi şi raţionali; 
3. O altă parte, care trăiesc fără
să-L caute şi să-L găsească. Aceştia sunt nebuni şi nefericiţi“.

Blaise Pascal
Dacă analizăm cu atenţie, vedem că tot ce facem nu este pentru momentul de faţă, ci veşnic ne aruncăm spre ceea ce este înainte. Mâncăm  să avem putere mai târziu, dormim noaptea să fim a doua zi odihniţi, muncim 30 de zile şi primim salariul la sfârşitul lunii, învăţăm ca să ştim mai târziu la examen.
Instinctul cel mai profund înrădăcinat în natura omului este instinctul nemuririi. De la omul primitiv până la contemporanii noştri, toate popoarele, toate rasele fără excepţie, au crezut, ce-i drept în moduri diferite, în nemurirea sufletului, în viaţa de dincolo. Orice instinct natural are un corespondent în realitate, instinctului de a bea îi corespunde apa, instinctului de a manca îi corespunde mâncarea, instinctului de a iubi îi corespunde celălalt sau cealaltă. Şi oare, celui mai profund instinct să
nu-i corespundă nimic în realitate? Speranţa nemuririi este pentru viaţa omului mai necesară decât aerul pe care-l respirăm. 
 Iată ce spune Blaise Pascal despre credinţa în Dumnezu: „Dacă cel ce  crede în Dumnezeu se înşală şi după moarte nu există decât tăcere şi întuneric, el nu va şti niciodată că s-a înşelat. Dacă în schimb cel necredincios e cel care se înşală, fiindcă Dumnezeu există, dar se declară ateu, atunci el va suporta o veşnicie efectele necredinţei sale (osânda iadului).
În ceea ce priveşte Împaraţia lui Dumnezeu nu este de ajuns ca cineva să se documenteze, ci trebuie să se hotărască să intre înauntru.

Sundar Singh a aflat că Hristos dă pacea
«Iată experienţa mea personală. Am încercat în casa tatălui meu
să-mi satisfac sufletul prin desfătările luxului şi ale îndestulării. Nimic nu m-a putut mulţumi pe deplin. Apoi am încercat a căuta odihna prin mijloacele puse la îndemână de religiile Indiei - Hinduismul, Budismul, Mahomedanismul... Nici aici n-am găsit nimic. Am început a mă obişnui să petrec ceasuri de rugăciuni şi meditaţii, dar aceasta nu mi-a servit la nimic. Niciun ajutor de la aceste credinţe. Apoi am citit în Evanghelie: Veniţi şi vă voi da odihnă sufletelor voastre. Nu puteam să cred şi am strigat: Cum, credinţa noastră, hinduismul, care este cea mai frumoasă credinţă din lume, nu-mi dă pacea! Şi o altă credinţă mi-o poate da!
Şi cu toate acestea, Hristos numai, poate să rostească aceste cuvinte, nimeni nu poate să zică: Veniţi la Mine şi vă voi da odihnă..“. În acel timp îi uram pe creştini. Când vedeam Biblia, îmi ziceam: Se poate să fie lucruri bune în această carte care este contra credinţei noastre. Pentru aceasta am rupt-o. Când vedeam misionari venind să predice Evanghelia, îmi ziceam: Aceşti oameni fac rău, sunt veniţi să ne facă rău. Când treceau prin satul meu, luam pietre să arunc în ei şi porunceam servitorilor să arunce cu pietre în ei. Gândeam: Hristos n-a putut să scape El, cum ar putea scăpa pe alţii. Eram orb. Nu puteam să văd slava Sa. Îmi amintesc ziua de 16.12.1904, când am aruncat în foc Biblia, stropită cu petrol şi am ars-o. Credeam că îmi fac datoria ascultând de credinţa hindusă, dar aceea nu mi-a făcut niciun bine. În urmă am devenit aşa de mâhnit şi tulburat, încât m-am hotărât să-mi pun capăt zilelor. M-am hotărât să mă omor la trecerea trenului de 5 dimineaţa, căci nu puteam găsi pacea sufletului meu. Mai întâi am voit să mai rog pe Dumenezeu să-mi arate calea mântuirii. Mă gândeam: Dacă nimic nu mi se va arăta, dacă nici de astă dată nu voi întelege nimic, mă voi sinucide, pentru a găsi pe Dumnezeu în cealaltă lume. M-am rugat între orele 3 şi 4 şi...deoadată am văzut o lumină în camera mea. Foarte mirat, crezând că este foc,  am deschis uşa şi m-am uitat, dar n-am văzut niciun foc. Am închis uşa din nou să mă rog. Atunci ca dintr-un nor am văzut faţa strălucitoare a lui Hristos. Nu puteam şti că e El, pentru că
nu-L cunoşteam, dar El mi-a zis: „Până când Mă vei prigoni tu? Eu am murit pentru tine. Pentru tine mi-am dat viaţa“. Am înţeles că sunt în faţa lui Hristos viu. Cu trei zile în urmă, eu îl uram pe Hristos, arsesem Biblia şi acum, deodată, eu îl văd înaintea mea. Hristos a dispărut, dar eu, plin de bucurie am alergat la tatăl meu şi deşteptându-l i-am spus: Sunt creştin! El n-a vrut să mă creadă. Ţi-ai pierdut capul, du-te şi te culcă! Alaltaieri, tu ai ars Biblia şi acum eşti creştin? Tatăl mi-a zis iarăşi: Dar tu te-ai dus să te sinucizi! M-am sinucis, acel Sundar Singh este mort, eu sunt un om nou!  A cunoaşte lucruri despre Hristos nu înseamnă nimic, ci trebuie să-L cunoşti pe El Însuşi».


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DOAMNE, TE ROG SA MA MANTUIESTI..SI DE VOIESC SI DE NU VOIESC..NU TINE SEAMA DE VOINTA MEA...AJUTA-MA SI IUBESTE-MA, PENTRU CA SI EU SANT COPILUL TAU...AMIN!