Profeţii despre România (fragment)

DOAMNE AJUTA!

de Gavriil Stiharul

[...] În poiană, un schimnic îmbrăcat ca un păstor - cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti - şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: "să nu mergi mai departe!" Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: "ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte". G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. "Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare", şopteşte Unchiaşul cu blândeţe". "De altfel, ai să te obişnuieşti repede", adaugă Unchiaşul imediat şi continuă: "acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale". G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. " Nu sunt ai tăi, ci ai mei!" strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: "Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!", apoi se trage deoparte. "Încă nu s-a terminat, priveşte aici!" se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. "Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i-son, ki-ri-e-e-le-i-son " ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând :"să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii". Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: " Iată, îţi vom sluji doar ţie". Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: "Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!". Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: "Oare ce scrie în hrisov?" Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului : "Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi". "Unchiaşule, zice G. si vocea şi-o aude clar răsunând înlăuntru, la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi te rog". Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: "Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole.  Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în New-Age, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în  formă de corb deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ..."  G. simte o bucurie de nespus văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea [...]

                                                             Din ciclul “Amintiri din Cer”

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În articolul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real a lui, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Candela dinlăuntru".