CULESE DE LA PĂRINŢII DUHOVNICEŞTI

DOAMNE AJUTA!
Preluare din http://www.popasduhovnicesc.ro/
ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

ÎNTREBARE:

 

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?

 

RĂSPUNS:

 

Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.

În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?

Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.

A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.

La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).

În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.

După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.

Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.

Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa agheasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.

4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă. 

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

ÎNTREBARE:

 

Este de folos să citim sau să purtăm talismanul ?

 

RĂSPUNS:

În Pravila Bisericească talismanul este considerat un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte, se pedepseşte de Sfintele Canoane ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu. Trebuie nădejde în Dumnezeu. Nu poate un obiect să vă salveze din necazuri. Mergeţi la biserică la preot, la duhovnicul dumneavoastră şi vă va lămuri în orice problemă.

ÎNTREBARE:

 

Sunt preoţii ortodocşi urmaşii Apostolilor ?

 

RĂSPUNS:

Da. Apostolii au primit Duhul Sfânt de la Domnul Hristos, iar aceştia, la rândul lor, au transmis harul, punându-şi mâinile peste urmaşii lor, făcându-i episcopi, preoţi şi diaconi, până în zilele noastre. Aceasta se numeşte succesiune apostolică, sau altfel spus, continuitate. Cultele neoprotestante (sectele) nu au această continuitate, fiindcă nu şi-a pus nimeni mâinile peste ei ca să-i facă pastori.

ÎNTREBARE:

 

De ce trebuie să ne spovedim la preot şi nu direct lui Dumnezeu ?

 

RĂSPUNS:

Preotul, ca urmaş al Apostolilor, este instituit de Dumnezeu să facă acest lucru, căci Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării şi dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, zicând către ucenicii săi: "Luaţi Duh Sfânt ! Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute"  şi iarăşi a zis: "Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer".

Desigur, ne putem spovedi şi direct lui Dumnezeu, la rugăciune, dar în cazul mărturisirii la preot, primim de la acesta pe lângă iertare şi multe sfaturi şi dojeniri, care ne vor fi de folos pe viitor pentru îndreptare. Şi aşa cum în medicină se spune că sunt bolnavi şi nu boli, tot aşa şi în mediul duhovnicesc putem spunem că sunt păcătoşi şi nu păcate. Adică fiecare creştin e un caz particular pe care duhovnicul trebuie să-l vindece după particularităţile fiecăruia.

Să nu vă legaţi niciodată de vrednicia preotului, căci aici lucrează Harul lui Dumnezeu.

Oare când aveţi de rezolvat o problemă la o instituţie a statului, ţineţi cont de vrednicia funcţionarului respectiv ? Dacă acela este beţiv, desfrânat, hoţ sau cu alte păcate, oare nu este valabil documentul pe care vi-l eliberează, dacă şi-a pus semnătura pe el şi e în conformitate cu legea ? Este, desigur ! Şi să mai ţineţi cont că acum se duce o campanie foarte dură împotriva Bisericii Ortodoxe, prin denigrarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi, pentru a ne pierde încrederea în dânşii, pentru că biserica ocupă primul loc în preferinţele oamenilor, după cum arată sondajele de opinie. Şi acest lucru deranjează pe unii. Noi să urmăm calea moşilor şi strămoşilor noştri care au fost întotdeauna ortodocşi. Să citim cărţile sfinte ale Bisericii noastre, să ascultăm de slujitorii ei care ne conduc pe calea cea dreaptă, să ne alegem duhovnici iscusiţi care să ne îndrume conform Sfintelor Canoane ale Bisericii. Să nu ne luăm după învăţăturile greşite ale unor babe, ci numai după ceea ce ne învaţă Biserica. Fără astrologie, fără magie, fără horoscoape, fără vrăjitorie şi descântece, fără talismane, fără sărbători sau posturi născocite de unii rătăciţi, fără credinţe budiste în reîncarnare, fără manifestări sectare, fără prietenie cu ateii şi rătăciţii, fără filmele şi programele păcătoase de la televizor, fără cântece desfrânate, fără avorturi, fără căsătorii de probă şi multe alte manifestări păgâneşti pe care le întâlnim în zilele noastre. Dacă veţi merge la biserică mai des, veţi afla mai multe. Căutaţi să rupeţi legătura cu lumea păcătoasă şi împrieteniţi-vă cu creştinii ortodocşi adevăraţi, care ascultă de biserică. Nu primiţi în casă pe oricine, chiar dacă cineva spune că e creştin. Verificaţi dacă-şi face cruce, dacă are evlavie la Maica Domnului.

Dacă sunteţi nespovediţi, nu mai staţi pe gânduri. Mergeţi degrabă la un preot duhovnic şi spuneţi-i păcatele pe care vi le-aţi notat pe o hârtiuţă, căci FĂRĂ SPOVEDANIE NU ESTE MÂNTUIRE !

ÎNTREBARE:

 

Noi, mirenii, putem intra în Sf. Altar ?

 

RĂSPUNS:

 

În Canonul 69 de la Sinodul VI, scrie aşa: "Nu este iertat nimănui dintre laici a intra în Altar". Însă paraclisierul sau alţi bărbaţi care ajută preotul în timpul sfintelor slujbe, pot intra în Sf. Altar, dar numai cu binecuvântarea preotului şi numai prin uşa diaconească din sud. Iar când intră, trebuie să facă 3 metanii sau 3 închinăciuni şi cu frică de Dumnezeu să îndeplinească numai ceea ce îi cere preotul.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce spun sfintele canoane referitor la semnul Sf. Cruci făcut pe podea ?

 

RĂSPUNS:

 

Canonul 73 de Sinodul VI spune aşa: "Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă mântuire, trebuie să punem toată silinţa spre a da cinstea cuvenită Acelui ce, prin care ne-am mântuit de căderea cea veche. Drept aceea dându-I închinăciune şi cu gândul şi cu cuvântul şi cu simţirea, poruncim ca semnele crucii făcute de unii pe podea să se şteargă cu totul, ca nu cumva să se batjocorească semnul biruinţei noastre. Deci hotărâm ca să se afurisească cei ce de acum înainte fac semnul crucii pe podele".

 

ÎNTREBARE:

 

Ce spun sfintele canoane despre cântarea în biserică ?

 

RĂSPUNS:

 

Canonul 75 de la Sinodul VI spune aşa: "Voim ca aceia ce vin în Biserică spre a cânta să nu întrebuinţeze strigări necuviinciose, silind şi firea spre răcnire, nici a pronunţa ceva din cele nepotrivite şi neînsuşite în biserică; ci cu multă luare aminte şi cu umilinţă a aduce lui Dumnezeu privitorul celor ascunse, acest fel de Psalmodii.

Căci sfinţitul cuvânt a învăţat ca fiii lui Israil să fie evlavioşi".

 

ÎNTREBARE:

 

Putem să mergem la mare, la ştrand ca să facem plajă ?

 

RĂSPUNS:

 

A face baie în mare sau în râu nu este păcat, dacă suntem singuri sau în compania unor persoane de acelaşi sex, dar cu discernământ. În nici un caz nu este permis să facă baie bărbaţii şi femeile la un loc. Iată ce spune Canonul 77 de la Sinodul VI: "Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau asceţii să se scalde în baie cu femeile, şi nici vreun creştin laic, deoarece, această prihănire este cea dintâi la păgâni. Iar de se va dovedi cineva în aceasta, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească".

La fel spune şi Canonul 30 de la Sinodul din Laodiceea din 343: "Nu se cuvine a se scălda în baie cu femei cei ieraticeşti, sau clericii, sau asceţii şi nici orice creştin , sau laic. Pentru că aceasta, este cea dintâi învinuire la neamuri".

Sfinţii Părinţi au rânduit aşa pentru că nu face nimeni baie îmbrăcat ci cu trupul gol sau sumar îmbrăcat, ori lucrul acesta nu este cuviincios mai ales când sunt la un loc bărbaţi şi femei, deoarece se ajunge uşor la păcatul desfrânării cel puţin cu gândul, care e tot desfrânare. Iar dacă cineva ar spune că el nu se sminteşte când merge la mare, deoarece e întărit în credinţă şi stăpân pe el, trebuie să se gândească la faptul că el poate fi pricină de sminteală pentru alţii mai neputincioşi, şi e acelaşi păcat.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce spun sfintele canoane în legătură cu mergerea la Sf. Biserică ?

 

RĂSPUNS:

 

Canonul 80 de la Sinodul VI spune aşa: "Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, sau din cei ce se numără în cler, sau laic, ar lipsi de la Biserica sa mai mult, fără absolută nevoie sau greutate, stând în oraş şi nu s-ar duce cu credincioşii la Biserică în trei zile de Duminici din trei săptămâni; de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se (afurisească) depărteze de la cuminecare". Adică, nu putem lipsi de la biserică în trei duminici consecutive, una după alta.

 

ÎNTREBARE:

 

Canoanele Sf. Părinţi fac vreo referire la imaginile imorale ?

 

RĂSPUNS:

 

Da. Canonul 100 al Sinodului VI spune aşa: "Ochii tăi să vază drepte şi cu toată paza fereşte-ţi inima, porunceşte înţelepciunea", (Proverbe 4, 23-25), căci simţirile trupului lesne introduc în suflet pe ale lor. Deci poruncim ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească picturi care amăgesc vederea şi strică mintea şi aprinderile îndulcirilor ruşinoase, nici pe tablouri şi nici în alt chip; iar dacă cineva s-ar apuca să facă aceasta, să se afurisească".

Consider că şi aceia ce privesc imagini imorale fie prin reviste, ziare, fie la televizor sau în altă parte au acelaşi păcat.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce atitudine trebuie să aibă cei necăsătoriţi faţă de cei căsătoriţi ?

 

RĂSPUNS:

 

Cei care nu sunt căsătoriţi nu trebuie să se mândrească cu starea lor, cu înfrânarea lor şi nu trebuie să-I judece în vreun fel pe cei căsătoriţi, sau să-i considere pe cei căsătoriţi, păcătoşi, căci Canonul 10 al Sinodului din Cangra din anul 340 spune aşa: "Dacă cineva din cei ce fecioresc pentru Domnul, s-ar ridica împotriva celor căsătoriţi, să fie anatema".

 

ÎNTREBARE:

 

Femeile pot purta pantaloni, pălărie, îmbrăcăminte bărbătească ?

 

RĂSPUNS:

 

În legătură cu travestirea în bărbat, răspunsul Sf. Părinţi dat la Sinodul din Cangra în canonul 13 este destul de clar: "Dacă cineva dintr-o aparentă nevoinţă schimbă îmbrăcămintea, şi în loc de obişnuita îmbrăcăminte femeiască ar îmbrăca bărbătească să fie anatema".

 

ÎNTREBARE:

 

Ce spun Sf. Părinţi referitor la relaţiile dintre părinţi şi copii ?

 

RĂSPUNS:

 

Referitor la părăsirea copiilor, Canonul 15 al Sinodului din Cangra spune aşa: "Dacă cineva şi-ar părăsi fiii şi nu i-ar hrăni, nici nu i-ar creşte în cuviincioasa cinstire de Dumnezeu, ci, ar motiva ( în vreun fel) nepurtarea lui de grijă, să fie anatema", iar despre necinstirea părinţilor, Canonul 16 al aceluiaşi Sinod, spune aşa: "Dacă cineva din fiii părinţilor mai cu seamă de credincioşi, s-ar depărta şi n-ar da cuvenitul respect părinţilor săi, motivând cu cinstirea de Dumnezeu şi relevând mai mult aceasta, să fie anatema".

De aici putem trage concluzia că nimeni nu trebuie să-şi neglijeze părinţii, justificând aceasta cu participarea la acţiuni duhovniceşti, iar cine vrea să trăiască zile multe şi fericite să nu uite Porunca a V-a din Decalog.

 

ÎNTREBARE:

 

Femeia poate să-şi tundă părul ?

 

RĂSPUNS:

 

Despre tunderea părului la femei, Canonul 17 al sinodului din Cangra, spune aşa: "Dacă vreuna din femei din cauza unei aparente nevoinţe şi-ar tunde părul, care l-a lăsat Dumnezeu pentru amintirea supunerii, să fie anatema ca una ce calcă această poruncă".

 

ÎNTREBARE:

 

Putem să mergem la nunţi cu lăutari ?

 

RĂSPUNS:

 

Răspunsul la ceastă întrebare îl dă destul de clar Canonul 53 al Sinodului din Laodiceea din anul 343: "Nu se cuvine creştinilor să meargă la nunţi şi să cânte cu instrumente, ori să joace, ci să prânzească, sau să cineze cu cinste, precum se cade creştinilor".

 

ÎNTREBARE:

 

Dacă o anumită persoană ne sminteşte, adică ne aduce gânduri de patimă, ce trebuie să facem ?

 

RĂSPUNS:

 

Să evităm întâlnirea cu acea persoană în orice chip. Să ştergem din memorie numele ei. Sfântul Ioan Scărarul spune: "Numele care ne aduc gânduri de patimă nu le mai pomenim". Să nu vă rugaţi pentru acea persoană. Ştergeţi până şi de pe pomelnic numele ei şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să se ocupe de ea. Ştie El cum să facă şi luptaţi, chiar dacă lupta asta va dura mai mult. Dacă este de la vrăjmaşul - şi sigur de la el e - va trece. Cereţi de la Dumnezeu şi o să vă izbăviţi şi multă răsplată veţi avea .

 

ÎNTREBARE:

 

De unde ne vin gândurile ?

 

RĂSPUNS:

 

Sfinţii Părinţi spun că gândurile vin din 3 direcţii:

-          de la diavol, care sunt gândurile sălbatice, urâte, inexplicabile, de ură de mânie;

-          de la firea căzută. De pildă, omul deprins să-şi răsfeţe pântecele este biruit adesea de dorinţa de mâncăruri şi băuturi gustoase.

-          de la lumea înconjurătoare. Acestea vin de la activităţile, întâmplările şi grijile curente ale vieţii.

 

ÎNTREBARE:

 

Diavolul ne cunoaşte gândurile ?

 

RĂSPUNS:

 

În Filocalie se spune, la avva Evagrie Ponticul, că diavolul nu cunoaşte decât gândurile exprimate. Ştiţi pe care gânduri le cunoaşte diavolul? Pe acelea pe care ţi le aduce el. Pe acelea sigur le cunoaşte.

 

ÎNTREBARE:

 

Până la 6 August, când prăznuim Schimbarea la Faţă, putem mânca struguri ?

 

RĂSPUNS:

 

Într-o carte de slujbă a bisericii, folosită la strană şi numită Mineiul pe luna august, scrie că până la 6 august să nu se mănânce struguri. Această rânduială a fost aşezată de înaintaşii noştri, deoarece este spre folos ca tot creştinul să aducă din toate roadele sale mai întâi la biserică pentru binecuvântare şi apoi să guste din ele. Ori, ştiut este, din tradiţie, că la 6 August se aduc la biserică struguri şi alte fructe pentru binecuvântare.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce sunt Sinoadele ?

 

RĂSPUNS:

 

Sinodul este o adunare a reprezentanţilor Bisericii (a episcopilor), convocaţi pentru a rezolva disputele doctrinare şi ecleziastice (bisericeşti).

Sinoadele bisericeşti au fost ţinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuţii.

Majoritatea sinoadelor au fost locale, deşi în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare. Primul Sinod al Bisericii s-a ţinut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol (Fapte 6:1-7).

Sinoadele la care au participat reprezentanţi din toată lumea s-au numit Sinoade Ecumenice. Biserica Ordodoxă recunoaşte şapte sinoade ecumenice. Cele Şapte Sinoade Ecumenice ale întregii Biserici Creştine acoperă perioada dintre anii 325 şi 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învăţăturii creştine acceptate de ramurile răsăriteană şi apuseană a Bisericii Creştine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.

Biserica Catolică acceptă ca ecumenice şi unele sinoade ulterioare, organizate numai de autorităţile şi reprezentanţii Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor sinoade catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă.

Biserica noastră recunoaşte următoarele şapte Sinoade Ecumenice care sunt prezentate în continuare în ordine cronologica:

1.        Primul Sinod de la Niceea, din anul 325, la care au participat 318 părinţi. Aici a fost condamnat Arianismul, s-a definit divinitatea lui Hristos şi s-a alcătuit pentru prima dată Crezul (prima parte).

2.        Al doilea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Constantinopol, în anul 381. Au fost prezenţi 180 de părinţi. A fost condamnat Apollinarismul, s-a definit divinitatea Sfântului Duh şi s-a completat Crezul.

3.        Al treilea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Efes, în anul 431. Au participat 200 de părinţi. A fost condamnat Nestorianismul şi a fost definit termenul Theotokos (adică Născătoarea de Dumnezeu).

4.        Al patrulea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Chalcedon, în anul 451. Au participat 630 de părinţi. A fost condamnat Monofizitismul.

5.        Al cincilea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Constantinopol, în anul 553. Au participat 165 de părinţi. Au fost condamnaţi diverşi eretici şi păgâni.

6.        Al şaselea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Constantinopol în anul 680. Au fost prezenţi 281 de părinţi. A fost condamnat Monothelismul.

7.        Al şaptelea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Niceea, în anul 787. Au participat 350 de părinţi. A fost condamnat iconoclasmul.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce înseamnă afurisanie şi ce înseamnă anatema ?

 

RĂSPUNS:

 

Trei pedepse are Biserica. Afurisania, pe care o dezleagă duhovnicul la spovedanie; caterisirea, la persoane sfinţite - diaconi şi preoţi -, pe care o poate dezlega episcopul; iar anatema o poate dezlega, cu mare greutate, Sfântul Sinod.

Afurisanie înseamnă oprirea creştinului de la împărtăşirea cu Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când a făcut anumite păcate.

Anatema este formula bisericească folosită de sinoadele ecumenice pentru condamnarea ereticilor şi a ereziilor sau învăţăturilor false şi înseamnă lepădat sau blestemat.

Este o suspendare duhovnicească prin care Biserica poate exclude o persoană din comunitate, care s-a făcut vinovată de lepădarea de credinţă sau de un păcat de moarte. Biserica mai poate pronunţa anatema şi împotriva duşmanilor credinţei, ereticilor şi tratatorilor.

Acest blestem - anatema - va fi rostit de Hristos la judecata finală, după cum scrie în Evanghelie: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care e gătit diavolului şi îngerilor lui". Sau cum spune Sf. Ap. Ioan, că "partea celor fricoşi, necredincioşi, spurcaţi, ucigaşi, desfrânaţi, fermecători, închinători la idoli şi a celor mincinoşi este iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua".

Anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii care înseamnă pogorâre de viu în iad cu dracii şi taiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce înseamnă "aliluia" ?

 

RĂSPUNS:

 

Aliluia înseamnă lăudaţi sau slăviţi pe Dumnezeu. Aceasta este o expresie liturgică de bucurie şi de slăvire a Lui Dumnezeu, folosită mult în unii psalmi şi cântările cultice, precum şi în Noul Testament la Apocalipsă.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce este Sf. Agneţ ?

 

RĂSPUNS:

 

Agneţul este simbolul jertfei lui Hristos (Ioan 1:29). În liturghia ortodoxă, agneţul este partea ce se scoate din prescura înscrisă cu literele ICXC NIKA (abreviere de la Iisus Hristos Biruitorul).

 

ÎNTREBARE:

 

Ce este anafora ?

 

RĂSPUNS:

 

Anafora este restul prescurii din care s-a scos Sfântul Agneţ şi care închipuie pe Sfânta Fecioara; ea este binecuvântata de preot în timpul Axionului, adica al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împarţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie ramânerea Maicii Domnului înca multa vreme pe pamânt, în mijlocul Bisericii, dupa înalţarea Dumnezeiescului ei Fiu.

Dupa unii învăţaţi, anafora ar fi o ramaşiţa sau aducere aminte de agapele sau mesele fraţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.

 

 

ÎNTREBARE:

 

Ce este acatistul ?

 

RĂSPUNS:

 

Cuvântul "acatist" este de origine grecească şi înseamnă "neşedere", sau cum explică alţii înseamnă "se ascultă stând în picioare". Prin Acatist noi înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neşezând, adică nu se poate citi un Acatist şezând, nu se şade la un Acatist. Un Acatist se citeşte în picioare sau în genunchi şi de aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neşedere". De fapt, un Acatist care se rosteşte, se citeşte, în picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi, douăzeci şi cinci de piese şi anume: treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" şi douăsprezece Icoase care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care se alcătuieşte un Acatist sunt după numărul celor douăzeci şi cinci de litere ale alfabetului grecesc şi, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care e alcătuit acatistul începe cu litera următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A-alfa", al doilea cu litera "B-beta", al treilea cu litera "G-gama", "D-delta" şi aşa mai departe.

 

ÎNTREBARE:

 

Când au apărut sărbătorile bisericeşti la creştini?

 

RĂSPUNS:

 

Încă din primele zile ale ei, Biserica face pomenirea, în timpul liturghiei, a credincioşilor ei vii şi morţi. Aceste pomeniri aveau un caracter solemn când era vorba de episcopii Bisericilor locale sau de martirii care au suferit din cauza mărturisirii credinţei în Iisus Hristos. Martirii erau socotiţi mădulare pline de slavă ale Bisericii. În ziua în care se comemora moartea lor (numită în actele martirice "naştere"), comunitatea creştină mergea la mormântul lor, de obicei în afara cetăţii, şi săvârşea Euharistia. În acest fel, s-a născut sărbătoarea sfinţilor, care constă în pomenirea episcopilor şi martirilor locali, chiar la mormântul lor. Alte ocazii pentru sărbători comune erau: sfinţirea unui locaş liturgic, mutarea moaştelor unui martir dintr-un loc în altul.

Sărbătorile consacrate drepţilor, sfinţilor şi apostolilor, din Vechiul şi Noul Testament, au apărut mai târziu şi sunt în legătură cu evenimentele respective, pomenite în calendarul anual. După Sinodul de la Efes (431), apar sărbătorile în cinstea Maicii Domnului, Pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu în acelaşi timp.

După perioada persecuţiilor, Biserica a ales în calendarul sărbătorilor, alături de martiri, nume de călugări şi fecioare consacrate. Fiecare Biserică locală are proprii ei sfinţi, a căror amintire le e scumpă, dar nu trebuie să fie exclusă comemorarea sfinţilor din alte Biserici şi ţări.

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, când se serbează intrarea în sinagogă a lui Iisus, care a citit profeţia lui Isaia despre Mesia: "Duhul Domnului peste Mine" şi când se face pomenirea Sfântului Simeon Stâlpnicul.

Unele sărbători, închinate Domnului Hristos şi Maicii Domnului se numesc praznice împărăteşti. Ele au specific aceste caracteristici: au o înainte-prăznuire, o prelungire sau o după-prăznuire şi o zi de încheiere - odovania.

După unele sărbători mai mari sau praznice împărăteşti, a doua zi este consacrată pomenirii sfinţilor care au un rol în sărbătoarea din ajun:

-          după 8 septembrie - Naşterea Maicii Domnului - a doua zi, 9 septembrie prăznuim pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului;

-          după 25 decembrie - Naşterea Domnului - a doua zi, 26 decembrie prăznuim Soborul Maicii Domnului;

-          după 6 ianuarie - Botezul Domnului - a doua zi, 7 ianuarie prăznuim pe Sfântul Ioan Botezătorul, care L-a botezat pe Domnul Iisus Hristos;

-          după 2 februarie - Întâmpinarea Domnului - a doua zi, 3 februarie prăznuim pe Dreptul Simeon care L-a ţinut în braţe pe Pruncul Iisus şi pe Proorociţa Ana care era de faţă;

-          după 25 martie - Buna Vestire - a doua zi, 26 martie prăznuim Soborul Sf. Arh. Gavriil;

-          după 29 iunie - Sfinţii Ap. Petru şi Pavel - a doua zi, 30 iunie prăznuim Soborul celor Doisprezece Apostoli.

 

ÎNTREBARE:

 

Iubirea creştină are aceeaşi măsură în toate cazurile ?

 

RĂSPUNS:

 

Nu, pentru că atunci când un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: "Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?", El i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău", iar a doua porunca, asemenea acesteia este "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ( Matei 22, 39 ). Iubirea de aproapele are măsură. Pe aproapele sa-l iubim, nu ca pe Dumnezeu, ci numai ca pe tine însuţi. Îl iubeşti numai în măsura ta, adică mărginit, căci omul este mărginit. Iar cu Dumnezeu te cufunzi cu nemărginire în iubirea Lui, cu toata fiinţa. Deci a doua poruncă are măsură, cu treaptă; în măsura în care mă iubesc pe mine. Iar cea dintâi nu mai are măsură, fiindcă se contopeşte cu fiinţa cea nemărginită a lui Dumnezeu.

 

ÎNTREBARE:

 

Când facem pomelnic pentru Sfântul Altar, pe cine să trecem în primul rând ?

 

RĂSPUNS:

 

După învăţătura părinţilor pe pomelnicul de vii trecem în această ordine: preotul care ne-a botezat, părintele duhovnic şi duhovnicesc, naşul de botez, (naşul de cununie, soţul, soţia - pentru cei căsătoriţi), tata, mama, copiii, fraţii şi celelalte rudenii, dacă aceştia trăiesc. Pe pomelnicul de morţi îi trecem în aceeaşi ordine, dar pe cei adormiţi. Iar când faci pomelnic pentru ai tăi, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci creştini, sau o văduvă creştină pe care nu are cine să o pomenească şi a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.

 

ÎNTREBARE:

 

Unde se poate mântui omul mai uşor: în mânăstire sau în lume, în oraş, în sat ?

 

RĂSPUNS:

 

Omul se mântuieşte şi în mânăstire şi în oraş, şi în sat, şi oriunde, dacă le are pe aceste trei: credinţă dreaptă în Iisus Hristos, faptele bune şi smerenia. Iar cine nu le are pe acestea nu se mântuieşte nicăieri.

 

ÎNTREBARE:

 

Până unde trebuie să meargă cu ascultarea ?

 

RĂSPUNS:

 

Facem ascultare până vom merge în genunchi şi chiar şi atunci. Hristos a dus crucea pe umeri făcând ascultare de Tatăl, căzând în genunchi de nenumărate ori. În măsura în care ai să te biruieşti pe tine, în măsura în care ai să fugi de la plăcere spre durere, în măsura aceea ai să fii un ostaş hotărât al lui Iisus Hristos, căci ţi-ai răstignit trupul, şi ai să te răstigneşti cu Hristos şi ai să poţi zice ca Sf. Pavel: "Cu Hristos m-am răstignit şi trăiesc. Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

 

ÎNTREBARE:

 

Când nu se poate lua sfânta anaforă ?

 

RĂSPUNS:

 

Nu mai poţi lua anaforă dacă după miezul nopţii ai mâncat, căci ziua începe de la miezul nopţii;

Nu pot lua anaforă femeile care sunt în rânduiala firii, opt zile;

Nu pot lua anaforă bărbaţii care se ispitesc noaptea în somn;

Nu pot lua anaforă cei care sunt certaţi şi nu se împacă;

Nu pot lua anaforă şi nu pot săruta sfintele icoane, nici mâna preotului, nici să stea să-i pună potirul pe cap, bărbatul şi soţia dacă au fost împreună.

 

ÎNTREBARE:

 

Putem să mergem în vizită la cei care nu sunt cununaţi ?

 

RĂSPUNS:

 

 Dacă ai mâncat în casă la un om necununat, patruzeci de zile trebuie să faci canon, căci masa lor e spurcată, adică să faci canon de cincizeci de metanii în zi cu psalmul 50, timp de 40 de zile.

 

ÎNTREBARE:

 

Ce diferenţă este între părintele duhovnic şi părintele duhovnicesc ?

 

RĂSPUNS:

 

Părintele duhovnic (preot sau arhiereu) este părintele care ne spovedeşte şi ne este ca un tată, care cu dragoste ne pedepseşte atunci când greşim.

Părintele duhovnicesc este părintele care se ocupă de catehizarea noastră, de educaţia noastră religioasă, pentru a ne forma buni creştini în spiritul dogmelor ortodoxe, aşa cum se ocupă într-o familie, o mamă, cu multă dăruire, de educaţia morală a fiilor ei.

 

ÎNTREBARE:

 

Cum se calculează gradul de rudenie dintre două persoane şi până la ce grad de rudenie sunt opriţi tinerii de la căsătorie ?

 

RĂSPUNS:

 

Un răspuns mai amplu îl găsiţi în Pidalion.

Gradul de rudenie se calculează după numărul de naşteri prin care se înrudesc două persoane.

Ca să fie mai clar, mai sugestiv, închipuiţi-vă un pom, un arbore cu tulpină, crengi, grenguţe, ramuri, rămurele, frunze. Dacă vom schiţa pe hârtie acest lucru, ne va fi şi mai uşor.

Tulpina îl reprezintă pe străbunicul, din care au ieşit câteva crengi mari - bunicii, mai departe, din fiecare creangă mai mare au ieşit crenguţe - copiii bunicilor, respectiv părinţii noştri, din crenguţe, ramuri, din ramuri rămurele, ş.a.m.d. Dacă un gândăcel, o omidă, vrea să treacă de pe o ramură pe crenguţa din care a ieşit ramura, parcurge o treaptă, un segment. Dacă vrea să treacă de pe o ramură pe o rămurică din partea cealaltă a arborelui, trebuie să străbată din treaptă în treaptă, un traseu mai lung, trecând prin tulpină.

De exemplu: între copil şi părinte, mamă sau tată, avem gradul I, pentru că a avut loc o singură naştere. Între nepot şi bunic avem gradul II, pentru că au avut loc două naşteri. Bunicul l-a născut pe tata, iar tata pe copilul lui, respectiv nepotul bunicului.

Alt exemplu: Între un frate şi copilul celuilalt frate avem gradul III, pentru că au avut loc 3 naşteri. Autorul comun, tata, a născut pe primul frate - o naştere. Tata a născut şi pe al doilea frate - a doua naştere. La rândul său al doilea frate naşte un copil - a treia naştere.

Întotdeauna pentru a calcula gradul de rudenie se caută autorul comun sau punctul comun, ruda comună. Să zicem că Ion vrea să se căsătorească cu Maria, dar află că au o rudă comună, Dumitra care locuieşte în alt sat. Dumitra este sora bunicii Mariei şi tot Dumitra este verişoară primară cu Ion. În acest caz tânăra Maria este rudă de gradul IV cu Dumitra, deoarece Maria e născută de mama ei - o naştere, mama ei e născută de bunica - a doua naştere, bunica e născută de străbunica - a treia naştere. Tot străbunica naşte şi pe Dumitra - a patra naştere. Iată că între Maria şi Dumitra sunt 4 naşteri - deci gradul IV. La rândul său Ion este rudă cu Dumitra tot de gradul IV, deoarece Ion este născut de mama lui - o naştere, mama lui este născută de bunica lui - a doua naştere. Tot bunica lui naşte pe mama Dumitrei - a treia naştere, iar mama Dumitrei naşte pe Dumitra - a patra naştere.

Deci între Ion şi Maria avem gradul opt de rudenie şi, conform canoanelor se pot lua în căsătorie.

Gradele de rudenie sau rudeniile sunt de patru feluri :

A.1 Rudeniile de sânge în linie dreaptă, care se opresc de la căsătorie la infinit, fiindcă acest fel de rudenii nu se pot lua niciodată în căsătorie, din imposibilitate de vârstă.

Aceştia se împart în două:

-          În linie dreaptă suitoare, ascendentă, adică, tata - bunic - străbunic etc.

-          În linie dreaptă coborâtoare, descendentă, adică tată - fiu - nepot - stranepot etc.

 A2. Mai sunt şi rudenii de sânge în linie colaterala: fraţii, verii primari, verii de-al doilea. Aceştia se opresc de la căsătorie până la al şaptelea grad inclusiv. Fraţii de o mamă sunt de gradul II de rudenie; verii primari sunt de gradul IV de rudenie; verii al doilea sunt în gradul VI de rudenie şi nu se pot casatori unii cu alţii; verii al treilea sunt în gradul VIII de rudenie şi aceştia au voie să se căsătorească intre ei. Fraţii şi verii de tată vitreg sau mamă vitregă, nu se pot casatori intre ei tot până la gradul VII inclusiv. În cazuri de nedumerire se cere sfatul şi dezlegarea episcopului locului.

 

B. Rudenii prin încuscrire. Membrii a două familii încuscrite nu se pot căsătorie până la al cincilea grad, inclusiv. Membrii a trei familii încuscrite nu se pot casatori până la al treilea grad, inclusiv, după sinodul patriarhal din Constantinopol, din anul 997.

 

C. Înrudire spirituală, din botez şi cununie, intre naşi, fini şi rudele lor. În acest caz finii au aceeaşi poziţie ca şi fiii naturali. Căsătoria cu rude spirituale este oprită până la gradul al treilea inclusiv. Nu se pot casatori naşul cu fina, cu mama sau cu fiica finei. Nu se pot căsători finul cu fiica naşului şi fiul naşului cu fiica finei.

 

D. Înrudirea prin adopţie  (înfiere). Fiii adoptivi au aceeaşi poziţie ca şi fii naturali. În toate cazurile cei doi tineri, dimpreună cu părinţii lor, sunt datori să consulte pe preot şi să asculte intru totul de rânduiala Bisericii fixată de Sfinţii Părinţi şi păstrată cu atâta sfinţenie de înaintaşii noştri.

Trebuie să ştiţi acestea, pentru ca mult se încarcă bietul suflet.

Nunta celor care s-au luat din rudenii are numai două leacuri, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare : " Cine s-a încurcat cu rudenie în căsătorie, ori se desparte, ori să trăiască ca fraţii, în curăţenie până la moarte !"

Deci, de orice nuanţă şi spiţă de rudenie este cineva, dacă păşeşte peste rudenii şi se iau în căsătorie, se face incest, amestecare de sânge şi este blestem şi nenorocire pe ambele familii care s-au încuscrit, şi pe tinerii care s-au luat în căsătorie.

ÎNTREBARE:

 

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?

 

RĂSPUNS:

 

Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.

În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?

Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.

A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.

La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).

În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.

După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.

Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.

Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că Aghiasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa aghiasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că aghiasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Aghiasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei aghiasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „aghiasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.

4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă. 

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

ÎNTREBARE:

 

Este de folos să citim sau să purtăm talismanul ?

 

RĂSPUNS:

 

În Pravila Bisericească talismanul este considerat un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte, se pedepseşte de Sfintele Canoane ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu. Trebuie nădejde în Dumnezeu. Nu poate un obiect să vă salveze din necazuri. Mergeţi la biserică la preot, la duhovnicul dumneavoastră şi vă va lămuri în orice problemă.

ÎNTREBARE:

 

Sunt preoţii ortodocşi urmaşii Apostolilor ?

 

RĂSPUNS:

Da. Apostolii au primit Duhul Sfânt de la Domnul Hristos, iar aceştia, la rândul lor, au transmis harul, punându-şi mâinile peste urmaşii lor, făcându-i episcopi, preoţi şi diaconi, până în zilele noastre. Aceasta se numeşte succesiune apostolică, sau altfel spus, continuitate. Cultele neoprotestante (sectele) nu au această continuitate, fiindcă nu şi-a pus nimeni mâinile peste ei ca să-i facă pastori.

ÎNTREBARE:

 

De ce trebuie să ne spovedim la preot şi nu direct lui Dumnezeu ?

 

RĂSPUNS:

Preotul, ca urmaş al Apostolilor, este instituit de Dumnezeu să facă acest lucru, căci Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării şi dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, zicând către ucenicii săi: "Luaţi Duh Sfânt ! Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute"  şi iarăşi a zis: "Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer".

Desigur, ne putem spovedi şi direct lui Dumnezeu, la rugăciune, dar în cazul mărturisirii la preot, primim de la acesta pe lângă iertare şi multe sfaturi şi dojeniri, care ne vor fi de folos pe viitor pentru îndreptare. Şi aşa cum în medicină se spune că sunt bolnavi şi nu boli, tot aşa şi în mediul duhovnicesc putem spunem că sunt păcătoşi şi nu păcate. Adică fiecare creştin e un caz particular pe care duhovnicul trebuie să-l vindece după particularităţile fiecăruia.

Să nu vă legaţi niciodată de vrednicia preotului, căci aici lucrează Harul lui Dumnezeu.

Oare când aveţi de rezolvat o problemă la o instituţie a statului, ţineţi cont de vrednicia funcţionarului respectiv ? Dacă acela este beţiv, desfrânat, hoţ sau cu alte păcate, oare nu este valabil documentul pe care vi-l eliberează, dacă şi-a pus semnătura pe el şi e în conformitate cu legea ? Este, desigur ! Şi să mai ţineţi cont că acum se duce o campanie foarte dură împotriva Bisericii Ortodoxe, prin denigrarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi, pentru a ne pierde încrederea în dânşii, pentru că biserica ocupă primul loc în preferinţele oamenilor, după cum arată sondajele de opinie. Şi acest lucru deranjează pe unii. Noi să urmăm calea moşilor şi strămoşilor noştri care au fost întotdeauna ortodocşi. Să citim cărţile sfinte ale Bisericii noastre, să ascultăm de slujitorii ei care ne conduc pe calea cea dreaptă, să ne alegemm duhovnici iscusiţi care să ne îndrume conform Sfintelor Canoane ale Bisericii. Să nu ne luăm după învăţăturile greşite ale unor babe, ci numai după ceea ce ne învaţă Biserica. Fără astrologie, fără magie, fără horoscoape, fără vrăjitorie şi descântece, fără talismane, fără sărbători sau posturi născocite de unii rătăciţi, fără credinţe budiste în reîncarnare, fără manifestări sectare, fără prietenie cu ateii şi rătăciţii, fără filmele şi programele păcătoase de la televizor, fără cântece desfrânate, fără avorturi, fără căsătorii de probă şi multe alte manifestări păgâneşti pe care le întâlnim în zilele noastre. Dacă veţi merge la biserică mai des, veţi afla mai multe. Căutaţi să rupeţi legătura cu lumea păcătoasă şi împrieteniţi-vă cu creştinii ortodocşi adevăraţi, care ascultă de biserică. Nu primiţi în casă pe oricine, chiar dacă cineva spune că e creştin. Verificaţi dacă-şi face cruce, dacă are evlavie la Maica Domnului.

Dacă sunteţi nespovediţi, nu mai staţi pe gânduri. Mergeţi degrabă la un preot duhovnic şi spuneţi-i păcatele pe care vi le-aţi notat pe o hârtiuţă, căci FĂRĂ SPOVEDANIE NU ESTE MÂNTUIRE !

ÎNTREBARE:

 

Cum facem semnul Sfintei Cruci ?

 

RĂSPUNS:

Creştinul adevărat trebuie să vadă şi să cinstească în Sfânta Cruce, aceste lucruri:

-  jertfa Fiului lui Dumnezeu “Care s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire...";

-  lemnul crucii pe care s-a răstignit Domnul, deci altarul Său de jertfă;

-  semnul crucii, semn al “Fiului Omului” şi al creştinului în acelaşi timp, cu care însemnându-ne ca şi cu o pecete, arătăm participarea noastră la jertfa sfinţitoare a lui Hristos.

Crucea fiind sfântă, trebuie să-i acordăm cinstea cuvenită. Ea nu trebuie aşezată sau desenată pe jos sau pe aşternuturi ca să fie călcată în picioare sau să şedem pe ea.

Fiecare creştin trebuie să poarte la gât (la inimă) o cruciuliţă.

Când ne închinăm, trebuie să facem semnul Sfintei Cruci corect şi drept pe feţele noastre.

BIBLIOGRAFIE

 

1. Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, nr.1-13, Editura Episcopiei Romanului, 1995-2003.

2. Preot Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1985.

3. Preot Prof. Dr. Ion BRIA, Dicţionar de teologie ortodoxă, A-Z, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994.

4. Ierodiacon Visarion IUGULESCU, Predici „Pâine şi apă pentru suflet”, Editura UMC, Bucureşti, 2000.

5. Mitropolit Irineu MIHĂLCESCU, Catehismul creştin ortodox, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1990.

6. Preot Dr. Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1984.

7. Arhimandrit Zosima TÂRÂLĂ, Ic. Stavr. Haralambie POPESCU, Pidalion, Editura Institutului de Arte Grafice “Speranţa”, Bucureşti,1933.

8. Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998.

9. *** Molitfelnic, Ediţia a V-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992.

10. *** Mineu pe luna august, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986.

11. *** Tipic bisericesc, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1976.