Când Iisus a fost întrebat: „Doamne, noi cum să
ne rugăm”, El a răspuns: „Voi să vă rugaţi aşa: Tatăl nostru, care eşti
în ceruri/ Sfinţească-se numele tău/ Vie împărăţia ta/ Facă-se Voia ta/
Precum în cer, aşa şi pe pământ/ Pâinea noastră, cea spre fiinţă/
Dă-ne-o nouă astăzi/ fii ne iartă nouă greşalele noastre/ Precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri/ fii nu ne duce pe noi în ispită/ fii ne
izbăveşte de cel rău/ Că a ta este împărăţia, puterea şi slava/ a
Tatălui, a Fiului şi-a Sfântului Duh/ Amin”. Am reprodus rugăciunea
Tatăl Nostru, nu pentru că ar fi cineva care n-o ştie, cât pentru ca
fiecare s-o recitească şi să intre prin aceasta în spiritul ei chiar
acum. Faptul că aceasta-i rugăciunea pe care ne-a lăsat-o Iisus însuşi
este – poate – primul semn al puterii şi al însemnătăţii ei! Dacă Iisus
ne-a spus „voi să vă rugaţi aşa”, aceasta are o noimă adâncă.
Cunoscutul medium american Edgar Cayce a afirmat că fiecare propoziţie din rugăciunea Tatăl Nostru corespunde unui plan profund al existenţei individului şi, în momentul în care este pronunţată o propoziţie, planul respectiv (adică spiritual, mental, emoţional sau fizic) răspunde dincolo de conştienţa noastră. În ce mă priveşte, am avut o experienţă în trecut, care mi-a dezvăluit că putem trăi anumite situaţii de stres major, capabile să ne acapareze mintea atât de puternic încât ajungem într-un punct în care „nu mai putem să ne rugăm” (atunci am primit din interior îndemnul de a spune rugăciunea în mod repetat, iar efectele au fost imediate). Mai mult, dacă ne aducem aminte în stări de stres că avem opţiunea rugăciunii, chiar a uneia pe care o ştim din copilărie, cum este Tatăl Nostru, putem observa cu uşurinţă că: 1) Am uitat rugăciunea şi ne căznim să ne aducem aminte cuvintele pe care le ştiam perfect; 2) În timp ce spunem rugăciunea, pierdem firul, nu avem capacitatea de a ne concentra asupra cuvintelor pe care le rostim; 3) Nu avem emoţia rugăciunii, percepţia implicării emoţionale; 4) O parte din mintea noastră spune rugăciunea şi o altă parte se gândeşte la lucrurile lumii (spui rugăciunea şi te gândeşti, în acelaşi timp, dincolo de voinţa ta, de control, de dorinţă, la procesul pe care-l ai, la o persoană care te necăjeşte, la boala care te chinuie, la durerile pe care le simţi). Mai există şi o altă manifestare a deconectării minţii noastre de Dumnezeu, care urmează celor deja menţionate, dar într-o anumită etapă a existenţei; ea apare mai rar sau este mai rar observată şi de aceea n-o amintesc aici.
Aşadar, în momentul în care nu mai putem să spunem rugăciunea Tatăl Nostru, când simţim că am uitat rugăciunea, când nu simţim emoţia rugăciunii şi când mintea spune rugăciunea, dar se gândeşte şi la treburile care-o frământă este semnul că ne-am deconectat de legătura noastră cu Dumnezeu, cu partea frumoasă, firească a sufletului nostru. Putem experimenta asemenea pierderi ale comunicării şi comuniunii cu Sinele dacă suntem bolnavi, ne obsedează o problemă de viaţă, suntem din cale afară de stresaţi sau ne chinuie un om/ o situaţie nefericită (în unele cazuri în situaţii aparent fericite, dar care au devenit obsesionale). În astfel de momente, puterea rugăciunii Tatăl Nostru i se dezvăluie celui ce insistă s-o spună. Concentrarea atenţiei asupra rugăciunii este cheia sau felul în care „cerem” să ieşim din prăpastia interioară în care ne-am afundat cu mintea, aşa încât ne simţim rău. Orice stare de rău, de orice natură ar fi ea, se răsfrânge în trăire, în sentimente, în gânduri şi, pe măsură ce întreţinem gândurile sau trăirile cu pricina, ne îndepărtăm mai mult de starea de rugăciune, ca şi de Dumnezeu sau de comuniunea interioară cu el.
După ce am obţinut concentrarea asupra rugăciunii, pasul esenţial este să spunem rugăciunea în mod repetat, şi de zeci, de sute de ori dacă este cazul, până când ajungem să simţim că suntem implicaţi emoţional în rugăciune, că nu avem dificultăţi în a o spune de la cap la coadă şi, în cele din urmă, până când ne vom gândi numai la rugăciune. Spusă în mod repetat, rugăciunea înlătură/ curăţă/ purifică gândurile minţii omeneşti. Tot ce ne obsedează, inclusiv durerea fizică, gândul la ceva sau la cineva, dorinţa de a avea sau de a nu avea ceva, se frânge, se disipează şi, în cele din urmă, dispare. O armă puternică în lupta cu mintea negativă, distructivă, o putere dincolo de cuvinte se ascunde în rugăciunea Tatăl Nostru, spusă repetat. Nu de trei ori, nu de zece ori să spunem rugăciunea, ci de atâtea ori cât are nevoie fiecare pentru a ieşi din propria prăpastie interioară!
Autor: MARIA TIMUC
http://www.jurnalul.ro
Cunoscutul medium american Edgar Cayce a afirmat că fiecare propoziţie din rugăciunea Tatăl Nostru corespunde unui plan profund al existenţei individului şi, în momentul în care este pronunţată o propoziţie, planul respectiv (adică spiritual, mental, emoţional sau fizic) răspunde dincolo de conştienţa noastră. În ce mă priveşte, am avut o experienţă în trecut, care mi-a dezvăluit că putem trăi anumite situaţii de stres major, capabile să ne acapareze mintea atât de puternic încât ajungem într-un punct în care „nu mai putem să ne rugăm” (atunci am primit din interior îndemnul de a spune rugăciunea în mod repetat, iar efectele au fost imediate). Mai mult, dacă ne aducem aminte în stări de stres că avem opţiunea rugăciunii, chiar a uneia pe care o ştim din copilărie, cum este Tatăl Nostru, putem observa cu uşurinţă că: 1) Am uitat rugăciunea şi ne căznim să ne aducem aminte cuvintele pe care le ştiam perfect; 2) În timp ce spunem rugăciunea, pierdem firul, nu avem capacitatea de a ne concentra asupra cuvintelor pe care le rostim; 3) Nu avem emoţia rugăciunii, percepţia implicării emoţionale; 4) O parte din mintea noastră spune rugăciunea şi o altă parte se gândeşte la lucrurile lumii (spui rugăciunea şi te gândeşti, în acelaşi timp, dincolo de voinţa ta, de control, de dorinţă, la procesul pe care-l ai, la o persoană care te necăjeşte, la boala care te chinuie, la durerile pe care le simţi). Mai există şi o altă manifestare a deconectării minţii noastre de Dumnezeu, care urmează celor deja menţionate, dar într-o anumită etapă a existenţei; ea apare mai rar sau este mai rar observată şi de aceea n-o amintesc aici.
Aşadar, în momentul în care nu mai putem să spunem rugăciunea Tatăl Nostru, când simţim că am uitat rugăciunea, când nu simţim emoţia rugăciunii şi când mintea spune rugăciunea, dar se gândeşte şi la treburile care-o frământă este semnul că ne-am deconectat de legătura noastră cu Dumnezeu, cu partea frumoasă, firească a sufletului nostru. Putem experimenta asemenea pierderi ale comunicării şi comuniunii cu Sinele dacă suntem bolnavi, ne obsedează o problemă de viaţă, suntem din cale afară de stresaţi sau ne chinuie un om/ o situaţie nefericită (în unele cazuri în situaţii aparent fericite, dar care au devenit obsesionale). În astfel de momente, puterea rugăciunii Tatăl Nostru i se dezvăluie celui ce insistă s-o spună. Concentrarea atenţiei asupra rugăciunii este cheia sau felul în care „cerem” să ieşim din prăpastia interioară în care ne-am afundat cu mintea, aşa încât ne simţim rău. Orice stare de rău, de orice natură ar fi ea, se răsfrânge în trăire, în sentimente, în gânduri şi, pe măsură ce întreţinem gândurile sau trăirile cu pricina, ne îndepărtăm mai mult de starea de rugăciune, ca şi de Dumnezeu sau de comuniunea interioară cu el.
După ce am obţinut concentrarea asupra rugăciunii, pasul esenţial este să spunem rugăciunea în mod repetat, şi de zeci, de sute de ori dacă este cazul, până când ajungem să simţim că suntem implicaţi emoţional în rugăciune, că nu avem dificultăţi în a o spune de la cap la coadă şi, în cele din urmă, până când ne vom gândi numai la rugăciune. Spusă în mod repetat, rugăciunea înlătură/ curăţă/ purifică gândurile minţii omeneşti. Tot ce ne obsedează, inclusiv durerea fizică, gândul la ceva sau la cineva, dorinţa de a avea sau de a nu avea ceva, se frânge, se disipează şi, în cele din urmă, dispare. O armă puternică în lupta cu mintea negativă, distructivă, o putere dincolo de cuvinte se ascunde în rugăciunea Tatăl Nostru, spusă repetat. Nu de trei ori, nu de zece ori să spunem rugăciunea, ci de atâtea ori cât are nevoie fiecare pentru a ieşi din propria prăpastie interioară!
Autor: MARIA TIMUC
http://www.jurnalul.ro
ICOANA PICTATA DE DANIELA MANESCU...NEPOATA MEA