Un om
l-a întrebat pe
duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu
un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai
întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este
important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul
de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci
nimic?
- Nu, părinte, trebuie să
le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât,
vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi
să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate
acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte,
atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte
niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?!
Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate
cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa,
bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de
această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să
înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru
toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă
rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în
noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce
mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu
apa dătătoare de viaţă, care este
rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate
lumina binefăcătoare a dragostei
dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă
căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
Ei, poţi tu să-mi spui,
fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu
toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de
el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca
noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele
noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se
va umple de fericire.