Plậnge Maica Domnului.

Lacrimile ei sunt mir de mult preţ revǎrsat pe icoane.
Ele tǎmǎduiesc bolile cele trupeşti şi sufleteşti, îi veselesc pe cei sǎnǎtoşi, îi întǎresc pe cei îndoielnici. În milostivirea ei chiar şi atunci cậnd plậnge Maica Domnului nu ne pǎrǎseşte, ne mậngậie cu lacrimile ei purtǎtoare de bucurie. Preocupaţi fiind sǎ pǎtrundem în viitor ca sǎ aflǎm ce prevesteşte acest fapt, uitǎm esenţialul. De ce plậnge Maica Domnului? Ce mamǎ plậnge fǎrǎ motiv? Poate plậnge pentru nepurtarea de grijǎ a bǎtrậnilor sau pentru nesocotinţa tinerilor ori pentru inocenţa pierdutǎ a copiilor. Plậnge din vina noastră cǎci ea ştie cǎ meritǎm mare pedeapsǎ pentru pǎcatele noastre. Îşi plậnge grǎdina cea plinǎ de „gunoaie”, Lumina ţinutǎ sub obroc, pâinea cǎlcatǎ în picioare în staţia de autobuz... Ce motive de bucurie ar avea Maica noastrǎ cereascǎ atunci cậnd ne vede cật de legaţi suntem de cele pǎmậnteşti şi cum ne îndepǎrtǎm ca trǎire şi simţire de Fiul sǎu şi Dumnezeul nostru? De sus pậnǎ jos numai minciunǎ, nepǎsare şi luptǎ pentru putere şi slavǎ deşartǎ. Desigur cǎ plậnsul Maicii Domnului în icoanǎ este plậnsul ei înaintea Tronului Ceresc şi prefigureazǎ vremuri de încercǎri şi ispite. Dar încercǎrile de ce ne sunt date de Dumnezeu? Ca sǎ ne certe pentru cǎ n-avem credinţǎ fierbinte şi ne irosim viaţa în hǎţişurile lumii. De douǎ mii de ani o facem sǎ plậngǎ pe Maica Domnului şi a noastrǎ, dar ne prefacem cǎ nu ştim de ce. Ce este de fǎcut? Sǎ ne cerem iertare şi sǎ ne cercetǎm conştiinţa apoi sǎ urmǎm calea cea dreaptǎ. N-o s-o vedem niciodatǎ pe Maica Domnului rậzậnd. Dar poate nu o să o mai vedem nici plậngậnd. Şi, sǎ sperǎm cǎ, în sfậrşit, va birui mintea romậnului cea de pe urmǎ."
(Tudora Luca,Lumea Credintei)