De ce plânge Maica Domnului?

• 

  Iubite frate al meu, îţi scriu un scurt cuvânt despre lacrimi. Înainte de a mă apuca să îţi scriu, am privit vreme îndelungată o poză a unei icoane a Maicii Domnului, icoană care a plâns prin minune dumnezeiască. Şiroaiele de lacrimi se văd foarte clar în fotografie. Izvorăsc din locul în care sunt pictaţi ochii Preasfintei Fecioare. Poate că te gândeşti că lacrimile acestea sunt false, că preoţii vor să amăgească poporul pentru a-l transforma într-o turmă credulă, lipsită de discernământ. Nu este deloc aşa. Am văzut cu ochii mei icoane care au lăcrimat, şi icoane din care a curs mir. E semn dumnezeiesc. Un părinte mi-a spus o întâmplare deosebită cu o icoană din care izvora mir. Tatăl părintelui era necredincios, iar el l-a ajutat să vină la credinţă cu ajutorul acelei icoane. Tatăl său a pus vată în spatele icoanei, a sigilat bine icoana şi, după o vreme, când a deschis sigiliul, a văzut vata plină de mir. Efectul a fost impresionant. Nu voi vorbi acum despre convertirile care au loc prin intermediul unor astfel de minuni. Dumnezeu ar putea ca prin minuni să îi convingă pe toţi oamenii că El există. Dar nu vrea aşa ceva. Vrea să ne lase şansa de a-L descoperi, de a alerga mai întâi după El şi apoi de a ne lăsa copleşiţi de dragostea pe care ne-o poartă.
  
  Da, sunt icoane care plâng…. Mulţi oameni, când aud de vreo astfel de minune, se grăbesc să se convingă: dacă nu e adevărat şi dacă e vorba de o înşelătorie? Au fost şi înşelătorii de-a lungul timpului, ce-i drept, dar au fost mult mai multe minuni care au întărit credinţa credincioşilor.
  
  Pe mulţi oameni i-am auzit vorbind despre icoanele care plâng, cu lacrimi sau cu sânge, fie că este vorba de icoane ale Maicii Domnului, de icoane ale Mântuitorului sau de icoane ale sfinţilor. Dar pe foarte puţini oameni i-am auzit întrebând: „Oare de ce plâng icoanele?”.
  
  Sau, dacă am auzit întrebări de acest fel, am auzit şi răspunsuri gen: „Plâng pentru că lumea stă departe de Biserică. Plâng pentru că pe lume sunt atâtea crime şi atâtea avorturi”. Pe foarte puţini oameni i-am auzit spunând că icoanele plâng pentru că noi trăim în păcat. Nu, întotdeauna alţii păcătuiesc.
  
  Eu nu cred asta. Eu cred că Maica Domnului plânge şi pentru că eu nu trăiesc o viaţă mai curată, o viaţă după voia lui Dumnezeu. Ce vreau să îţi scriu acum este că Maica Domnului plânge şi pentru păcatele mele şi pentru păcatele tale, aşa cum plânge pentru ale tuturor oamenilor.
  
  Lacrimile ei sunt lacrimi grele pentru că, paradoxal, deşi oamenii nu o iubesc ca pe o mamă, ea ne iubeşte pe toţi, pentru că este Maica neamului creştinesc.
  
  Dacă am vedea o femeie pe stradă plângând în hohote, ne-am opri şi am încerca să vedem dacă o putem ajuta cu ceva. O băbuţă plângea pe stradă de rupea pământul. Am întrebat cu ce pot să o ajut. Mi-a spus că hoţii îi furaseră poşeta cu actele, pensia şi cheile de la casă. Era singură, nu avea pe nimeni care să o ajute şi nici nu putea sparge uşa de la casă. Cum tocmai primisem nişte bani, o sumă destul de măricică, i-am dat-o băbuţei, m-am dus cu ea să căutăm un meşter care să îi spargă uşa, să îi înlocuiască apoi sistemul de închidere etc. S-a rezolvat. Am făcut greşeala de a-i da băbuţei numărul meu de telefon. Câteva luni m-a tot sunat să îmi mulţumească pentru cât am ajutat-o. Dar nu aveam nevoie de mulţumiri. În fond, şi eu primisem banii pe care îi aveam la mine, nu fusese un sacrificiu prea mare. Dar pe bătrânică nu o interesa de unde aveam eu banii, o interesa faptul că reuşise să intre în casă şi să îşi plătească meşterul.
  
  Ce legătură are o băbuţă pensionară cu icoanele care plâng?
  
  Are. Pentru că uneori ne este uşor să ştergem lacrimile omului pe care îl vedem că suferă lângă noi, dar poate niciodată nu ne gândim să ştergem lacrimile Maicii Domnului. Nu ne gândim să ştergem lacrimile unei mame care plânge din cauza noastră.
  
  Poate că rândurile mele par siropoase, dar nu este aşa. Ce este siropos în faptul că o icoană plânge şi nimeni nu o bagă în seamă?
  
  Maica Domnului plânge pentru că ştie că ar trebuie să trăim altfel. Fiul ei, Preadulcele ei Fiu, a murit pe cruce pentru mântuirea noastră. Ea L-a văzut bătut, batjocorit, scuipat. Ea L-a văzut suferind pentru noi. Şi tot ea vede cum noi, în loc să mergem pe calea mântuirii, ne uităm prea puţin la Dumnezeu şi la cele cereşti, şi ne lăsăm târâţi de poftele trupeşti.
  
  Cum să ne doară lacrimile Maicii Domnului, când pe noi nu ne interesează nici mântuirea noastră? Noi trăim pentru plăcerile trupeşti, şi nu vrem să ne gândim că aceste plăceri se vor termina în cele din urmă.
  
  Încearcă să ai curajul să o întrebi pe Maica Domnului de ce plânge. Încearcă să fii sincer cu tine însuţi. Îţi vei da seama că o mică parte din lacrimile ei se datorează păcatelor tale. Aşa cum o alta se datorează păcatelor mele.
  
  Să nu ne minţim. Viaţa noastră nu este aşa cum ar vrea Dumnezeu. Poate că te întrebi în ce calitate vorbesc despre asemănarea dintre păcatele mele şi păcatele tale. Nu te cunosc, dar păcatul, orice păcat ar fi, în esenţă este acelaşi: îndepărtarea de voia lui Dumnezeu şi împlinirea voii îngerilor căzuţi.
  
  „Crezi că mă vei păcăli atât de ieftin? Crezi că e de ajuns să îmi vorbeşti de lacrimile unei icoane ca să îmi schimb viaţa?”
  
  Nu, nu vreau să te amăgesc. Problema este că, într-adevăr, pentru lacrimile acestea ar merita să ne schimbăm viaţa. Totuşi, mai aproape ne este cămaşa decât haina, mai aproape ne sunt prietenii din gaşcă decât îngerii din cer sau decât Maica Domnului (sau cel puţin aşa ni se pare, nu. În fond, la urma urmei, Maica Domnului nu face parte din gaşca noastră, şi nici din viaţa noastră. Nu îi dăm prea multă atenţie. Să se facă lacrimile ei baltă în faţa icoanei, că nu ne interesează.
  
  Şi totuşi, chiar dacă nu ne interesează că Maica Domnului plânge, ar trebui să ne intereseze faptul că noi înşine mergem pe un drum înfundat. Patimile şi poftele ne leagă din ce în ce mai tare cu lanţurile lor şi ne va fi din ce în ce mai greu să fim liberi.
  
  Cât ne vom minţi? Cât vom accepta compromisul? Motive pentru a alege păcatul găsim destule.
  
  Dar cu ce ne vom alege? Viaţa este o pregătire pentru întâlnirea cu moartea. Dar noi fugim de moarte cu disperare. Moartea trebuie ştearsă din peisaj. Trebuie să vină fără să ne prevină, trebuie să vină ca un accident. Viaţa este atât de plăcută! De ce să ne gândim la moarte când mai avem atât de trăit?
  
  Nu încerc să îţi spun că nu ştii cât mai ai de trăit. Poate că ai şanse foarte mari să mai trăieşti mult şi bine. Şi totuşi, tu, care alergi după satisfacerea poftelor şi a patimilor, de ce nu înţelegi că de fapt cea mai mare plăcere, care împlineşte omul în întregime, nu poate fi oferită de această lume? Dacă omul era creat pentru această lume, şi nu pentru cealaltă, Hristos nu primea răstignirea şi nici moartea pe cruce.
  
  Dumnezeu vrea ca tu să te mântuieşti. Adică să guşti din cele mai frumoase bucurii ale existenţei. Îmi permit o comparaţie forţată. Parcă Budha spunea că nu există plăcere lumească mai mare decât cea pe care o oferă actul sexual. În zilele noastre, cineva spunea că drogul produce un extaz cât o mie de orgasmuri, faţă de care toate celelalte senzaţii pălesc. Eu îţi spun, şi nu după mintea mea, ci în deplin acord cu învăţătura Bisericii, că bucuriile vieţii veşnice fac să pălească toate extazele pătimaşe care pot fi trăite în viaţa aceasta. Euforia pe care o dă drogul este frecţie la picior de lemn dacă o compari cu fericirea Împărăţiei Cerurilor.
  
  Este adevărat că păcatul - fie el al beţiei, al desfrâului, al iubirii de sine - ne este de o mie de ori mai la îndemână decât raiul. Dar, aşa cum oamenii fac orice sacrificii pentru a-şi împlini o dorinţă egoistă, tot aşa ar putea să se lupte pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor.
  
  Maica Domnului plânge, iar creştinii se prefac că nu bagă de seamă. Încearcă să o evite. Nu contează că ea plânge. Fie, zic şi eu. Nu contează. Dar va veni vremea când ne vom da seama cât de mult am greşit faţă de Dumnezeu. Şi vom regreta amarnic faptul că nu am fost mai sinceri cu noi înşine. Şi, atunci când am auzit, când am citit sau chiar am văzut că Maica Domnului plânge, nu am încercat să îi ştergem cu năframa sufletelor noastre măcar o lacrimă. Cea vărsată din pricina vieţii noastre de zi cu zi…