OGORUL

Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din munca sa cinstită, pe lângă altele, reuşi să-şi cumpere şi un mic ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept, iar celorlalţi le voi lăsa restul proprietăţii mele". Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte zece lei la fiecare. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene şi fulgi. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele şi fulgii, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai înţelept.   Aşa să facem şi noi, dacă vrem să moştenim “ogorul” Tatălui. Să aprindem cât mai des lumânarea şi căndeluţa, dar şi inima cu flacăra credinţei şi focul rugăciunii, şi să umplem de lumină nu numai locuinţa noastră, ci şi odăile întunecate ale altora. “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16). Amin!