SPOVEDANIA EPISCOPULUI

Într-o cetate a fost un episcop care, după reaua meşteşugire a diavolului, a căzut în desfrânare. Deci, într-una din zile, făcându-se adunare în Biserică, neştiind nimeni de păcatul lui, după ce s-a adunat tot poporul, s-a mărturisit singur înaintea tuturor, zicând: „Eu în desfrânare am căzut". Şi, intrând, şi-a pus omoforul său pe altar, zicând: „De acum eu nu mai pot să vă fiu vouă episcop". Şi a strigat tot poporul cu plângere, grăind: „Păcatul tău asupra noastră să fie, părinte, numai tu să ne fii la episcopie". Şi după multă rugăminte le-a zis lor: „De voiţi să rămân la episcopie, să faceţi ceea ce vă voi spune". Şi a poruncit să încuie uşile cele de pe lături. Şi s-a aruncat pe sine lângă o singură uşă cu faţa în jos şi a zis către popor: „Să nu aibă parte de Dumnezeu acela care, ieşind, nu mă va călca pe mine cu picioarele!" Şi au făcut după cuvântul lui. Iar când şi cel mai de pe urmă ieşea, a venit din cer glas, grăind: „Pentru smerenia lui cea multă, am iertat lui păcatul". Şi, aceasta auzind, tot poporul a preaslăvit pe Dumnezeu.

Preluare din Popas Duhovnicesc