PARESIMI FERICITUL

: Povestiri terapeutice

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" [2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Paresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
- De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
- Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
- Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.