CINE DA, LUI ISI DA...

 Cine da lui isi da !!

Cine da lui isi da
Langa-un sat un biet batran
Chinuit de vremuri grele,
Isi facuse-un mic bordei
Din pamant si din nuiele.

Chiar la marginea padurii,
L-adapostul unui fag,
Unde soarele straluce,
Unde pasari cant cu drag.

Fara nici-o mangaiere,
Far-de nici-un ajutor,
Rezemat in niste carje,
Sprijinea al sau picior.

Chinuit asa, sarmanul,
Isi ducea al vietii fir,
Pana cand soarta l-o duce
Din bordei, la cimitir.

Cate-o data, pleca mosul
Catre satu-n sarbatoare,
Garbovit cu traista in spate
Sa cerseasca demancare .

Aratandu-si trist durerea
Prin zicala lui de pace :
-,,Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!

Il stia de mult tot satul,
Si la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa
Ii da-n traista demancare .


: Atunci el cu voce slaba,
Exclama strigand in pace :
-,, Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!

Ani trecura de-arandul,
Multi din vremea lui murira,
Pe el harul si indurarea
Domnului il sprijinira .

Si din cand in cand pornea
Catre sat mosul, sarmanul,
Far-asi mai schimba tinuta :
Carja, traista si sumanul .

Cand si cand rasuna satul,
De zicala lui blajina,
Cand la poarta unei case,
Iese iute o gospodina .

Cersetorul isi ia darul,
Fara glas, dar tot nu tace :
-,,Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!

Intr-o zi o gospodina
Din-nalta societate,

Egoista, far-de mila,
Lipsita de bunatate...

Vru s-aduca la tacere
Glasul celui cersetor,
Ce batea de multa vreme
Pe la poarta tuturor.


 Repede facu o paine
Din faina cea mai alba,
Si in ea otrava puse,
Apoi o coace de graba.

Cum ii dete aceasta paine,
In ea inima-i tresalta,
-De acuma, stiu eu bine,
Nu te-oi mai vede la poarta!

Cersetorul isi ia darul
Privindu-l cu bucurie,
Fiind asa frumoasa painea
Se gandeste s-o mai tie...

Si repeta apoi zicala
Ce atat de mult ii place :
-,,Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!

Dupa ce colinda satul
Se intoarce la bordei,

Si-obosit se odihneste
Pe un scaunel de tei .

Dar nu se-odihneste bine,
Ca se arata pe carare,
Un fecior voinic ce vine,
De la a sa vanatoare...

Obosit si rupt de foame...
Dupa el venea un caine ;
Ratacise prin padure,
Fara nic-un pic de paine.

 Venind la al sau bordei
Il intreba cu mirare :
-Mosule, de nu te superi,
Nu ai ceva de mancare ?

-Cum sa nu? raspunde el,
Chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale
Aceasta paine mi-a dat.

Ia-o toata, si-o mananca,
Potoleste-ti foamea-n pace
-,,Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!

Dupa ce mananca painea,
Multumindu-i, a plecat,
Fara a banui misterul
Si de cele ce-au urmat .

Ajungand acasa bine

Mama lui ’l-mbratiseaza,
Dar deodata rau ii vine
Si la fata se intristeaza .

-Ce-i cu tine? mama-ntreaba,
Spune iute ce-ai mancat?
Insa el cu vocea zlaba,
Ii raspunde innecat :

-Doar atata am mancat,
Paine alba si frumoasa
Ce la cersetor i-ai dat,
Astazi, cand a fost acasa!

 Un fior de groaza mare,
Mamei, inima-i cuprinde,
Fiul ei de-acuma moare,
Si in fata ei se intinde.

In necaz, priveste fapta,
Cea cruda si fara mila,
Vazandu-si acum rasplata
Inima-i de amar e plina .

La urechi rasuna glasul
Mosului trecand in pace :

-,,Cine da, lui isi da,
Cine face, lui isi face’’!



Material pentru casa!!

 Se spune că o doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ, ca oricare alt muritor, plecă din lumea aceasta după o viaţă plină de griji pământeşti, trudă şi stres, şi ajunge în cer. Acolo o primi Sf. Petru şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Sf. Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Atunci Sf. Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis de pe pământ, n-am putut construi ceva mai bun". Să ne grăbim şi să ne străduim să trimitem la cer cât mai mult “material” şi de bună calitate pentru casa veşniciei noastre, ca nişte slugi vrednice; măcar câte o “cărămidă” în fiecare zi.