20 februarie 2015

DESPRE BLÂNDEŢE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                 CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                     DESPRE
                                              B L Â N D E Ţ E
„Învăţaţi-vă de la Mine (Iisus Hristos) că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).


                                                                                               Preot Ioan
                                  Iubiţi credincioşi,
               Blândeţea este definită în Dicţionarul Noului Testamentca
fiind calitatea celui iubitor şi temperat. Blândeţea este însuşirea sau
proprietatea lui Iisus, a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, pe care El o
acordă celor ce cred şi se silesc s-o cultive. Ca Împărat al Sionului,
Iisus „vine blând şi şezând pe asină(Matei 21:5). În a doua epistolă
către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „blândeţea şi
îngăduinţa lui Hristos“ (2 Corinteni 10:1). Celor care dobândesc
blândeţea, le este numărată între roadele Duhului: „Iar roada
Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea,
curăţia“ (Galateni 5:22-23). Cei care au aceste daruri duhovniceşti
lucrează cu duhul blândeţii îndreptând pe cei greşiţi cu toată
blândeţea: „Fraţilor, de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii,
luând seamă la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în greşeală
(Galateni 6:1). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne purtăm cu
toată blândeţea ca unii ce poartă blândeţea ca o îmbrăcăminte:
„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi,
cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe,
cu îndelungă răbdare. După cum Hristos v-a iertat vouă, aşa să
iertaţi şi voi“ (Coloseni 3:12-13). Şi toate acestea fiindcă numai: „cei
blânzi vor moşteni pământul“ (Matei 5:5).
Opuse roadelor Duhului sunt faptele trupului: „Iar faptele
trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri,
zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii,
chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte,
precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu“ (Galateni 5:19-20).

                                        Schiţă de portret

               Omul blând şi iubitor este calm şi se stăpâneşte chiar şi atunci
când este provocat de alţii. În mintea lui sunt prezente cuvintele
Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu
inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).
Fiziologic vorbind, când se mânie omul, sângele îi năvăleşte în cap şi
îi blochează centrii de control. În această situaţie omul dă drumul
furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Mai mult decât
atât, omul mânios îi dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa.
Aşadar nu blochează doar centrii biologici de control, ci îi este blocat
şi discernământul spiritual. Domnul Hristos ne spune că „oricine se
mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă(Matei 5:22). Un
părinte spunea: „nu gândi nimic rău. Gândurile rele sunt ca
avioanele, zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi se duc“.

                                    Blândeţea şi bunătatea

             Când în munte a fost ispitit de diavol, Hristos l-a biruit şi l-a
doborât la pământ, deşi diavolul nu ştia că era Hristos. Prin blândeţe
l-a doborât, prin bunătate l-a biruit. Fă şi tu la fel! Dacă vezi că un om
ajunge ca un diavol şi se apropie de tine, biruie-l şi tu, tot ca şi
Hristos. Ţi-a dat Hristos putere să fii ca El după puterea Sa. Nu te
spăimânta când auzi aceste cuvinte, ci spăimântează-te că nu eşti ca
EL. Grăieşte şi tu ca El şi cu asta ai ajuns asemenea Lui, atât cât unui
om îi este cu putinţă. De aceea cel care grăieşte ca El este mai mare
decât cel care prooroceşte.
Proorocia este în întregime har al lui Dumnezeu, iar grăirea cu
blândeţe şi bunătate este datoria ta. Învaţă-ţi sufletul să-ţi plăsmuiască
o gură asemănătoare gurii lui Hristos, căci Hristos poate să facă
aceasta, dacă vrei, Hristos cunoaşte meşteşugul, dacă nu eşti trândav.
Dar cum se plăsmuieşte o astfel de gură, cu ce culori, cu ce material?
Nu-i nevoie nici de culori, nici de material, e nevoie numai de: virtute,
blândeţe, smerenie. Dacă te loveşte jale mare, caută ca nu cumva
tirania tristeţii să-ţi schimbe graiul gurii, ci să plângi aşa cum a plâns
Hristos pentru Lazăr şi pentru Iuda. Dacă te cuprinde teama, caută să
grăieşti iarăşi aşa cum a grăit El; L-a cuprins şi pe El frica pentru
tine, potrivit dogmei întrupării; spune şi tu: „dar nu cum vreau Eu,
ci cum vrei Tu“. De cazi în laţurile vrăjmaşului, de te cuprinde
durerea, poartă-te ca Hristos; şi Lui I s-au întins laţuri şi El a fost
îndurerat, dar a spus: „întristat este sufletul Meu până la moarte“.
Ţi-a dat tot felul de pilde ca să păstrezi măsura. Dacă păstrezi
măsura în întristare, în mânie, în jale şi în nelinişte, vei putea avea o
gură la fel cu gura lui Hristos. Câţi dintre noi nu dorim să vedem
chipul Domnului? Iată, este cu putinţă nu numai să-L vedem, dar să şi
fim asemenea Lui dacă ne străduim. Să nu amânăm, dar, de pe o zi pe
alta! Duhul Sfânt a grăit prin gura profeţilor dar şi prin gura oamenilor
blânzi şi buni. Despre Moise, spune Scriptura, „era un om foarte
blând, mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“, atât de mult îi
plăcea Domnului şi îl iubea că vorbea cu el faţă către faţă, gură către
gură, cum vorbeşte un prieten cu prietenul lui.
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima“
Vezi cum îi cheamă Iisus Hristos pe aceia care şi-au cheltuit viaţa
în fărădelegi, pe cei ce sunt împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu
mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine şi fără de îndrăzneală?
Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei, adaugă: „luaţi jugul Meu asupra
voastră“. Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug
pentru că nici nu vă răneşte gâtul, nici nu vă face să vă plecaţi capul,
ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne arată adevărata filosofie.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi...“. „Învăţaţi“
înseamnă: plecaţi-vă auzul ca să puteţi învăţa de la Mine, căci nu voi
cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe Mine, Stăpânul; voi,
care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi să fiţi ca şi Plăsmuitorul vostru
şi Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29). Iată pogorământul
Stăpânului. Iată iubirea Lui de oameni cea sinceră. Cel ce este smerit
cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi răi bunurile aproapelui.
Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun
lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă
de semenul tău.

                                           Despre blândeţe

           Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Precum din izvoare curg
pâraiele, aşa şi purtarea de grijă către săraci curge din bunătatea
şi blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi bun se pleacă cu
uşurinţă către iubirea de oameni şi nu suferă să treacă cu vederea
pe cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Cel
blând este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de
grijă al celor săraci, ajutor celor ce se nedreptăţesc, făcând ca
pretutindeni să biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi
cinstit, fiilor le este părinte, tatălui îi este fiu şi stăpânului slugă“.
Dacă citim Evanghelia vindecării orbului din naştere (Ioan 9: 1-
38), vom observa cu uşurinţă că Domnul Iisus Hristos vorbeşte cu
blândeţe celor pe care îi mântuieşte, vorbeşte ca un doctor cu
bolnavii pe care îi vindecă. El nu-i porunceşte orbului pe care-l
vindecase: crede în Mine! nici nu-l sileşte spunându-i „Eu sunt Fiul
lui Dumnezeu”, ci-l întreabă: „crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. Iar
când cel vindecat Îl întreabă: „dar cine este, Doamne, ca să cred în
El?”, Hristos îi spune: „L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela
este“. Iar omul tămăduit a strigat cu bucurie: „Cred Doamne!“
Şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire
În ceea ce priveşte duhul blândeţii, Simion Mehedinţi scrie:
„până la dresorul Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a
tigrilor nu lăsau pistolul şi biciul din mână. Erau nişte meseriaşi
îndrăzneţi care se jucau într-adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau
stăpânite cu bătaia, cu ţepuşe de fier, cu căngi înroşite în foc etc.
Când animalul era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre
în cuşcă cu sălbăticiunile şi de teamă acestea săreau peste
obstacole, împinse printre gratii de sluga care sta afară, ori prin
cercul ţinut de mâna îmblânzitorului. Dar ce mai sforăieli! Ce
pocnete de bici! Ce priviri furioase din partea tigrilor, leilor sau a
hienelor! Şi sfârşitul era mai întotdeauna la fel: într-o bună zi, cel
cu pistolul era sfâşiat de ghearele fiarelor, care, într-o clipă de
nebăgare de seamă, se repezeau asupra duşmanului lor,
răzbunându-se pentru toate rănile fierului înroşit în foc. Socoteala
asta i s-a părut lui Hagenbeck cu totul nepotrivită. S-a gândit aşa:
dacă omul este ucis, dânsul e de vină, nu fiara. Bătută şi
schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în „legitimă apărare“...
Iată propria mărturisire a lui Hagenbeck: vă rog să mă credeţi că
între lei, tigri şi pantere am avut mulţi prieteni buni, cu care
umblam tot aşa fără de grijă ca şi cu un câine de casă. Din partea
mea am arătat blândeţe şi m-am bucurat de o prietenie
îndelungată din partea lor. Mi-am dat seama că sălbăticiunile sunt
rele numai când omul este rău faţă de ele“.

                 Deci, şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire.

       Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă spre blândeţe
„Fiţi blânzi! De la Domnul să cereţi întotdeauna acest dar. Cu
el nu veţi simţi nici o durere. Veţi primi totul ca pe ceva
îmbucurător şi prielnic. Aici puterea lui Dumnezeu constă în
mersul paşnic pe calea acestei vieţi, care aproape întotdeauna este
strâmbă. Pe oricine vine sau întâlnim trebuie să-l primim ca pe
trimisul lui Dumnezeu. Prima întrebare ţi-o vei pune înăuntru: ce
voieşte Domnul să fac cu sau pentru această persoană? Pe toţi să-i
primiţi ca pe chipul lui Dumnezeu, cu cinste, şi să vă doriţi să le
faceţi bine. Dacă începeţi să-I faceţi pe plac lui Dumnezeu,
trebuie, în primul rând, pe toţi să-i primiţi în linişte şi să-i răbdaţi
cu blândeţe, iar în al doilea rând, să ştiţi să vă purtaţi şi să lucraţi.
Primul lucru este uşor - strângi din dinţi şi taci, dar al doilea este
foarte greu, mai ales pentru că duhul neliniştit izbucneşte imediat
în afară şi prin cuvânt şi prin faptă şi prin gest şi prin expresia
feţei tot strică această împrejurare. În situaţiile neplăcute care
nasc sentimente neplăcute faţă de ceilalţi, nu trebuie nici să
vorbiţi, nici să lucraţi, trebuie să vă liniştiţi dinainte şi să scoateţi
cu totul din inimă neplăcerea ca nici urmă din ea să nu rămână.
Atunci puteţi să vorbiţi şi aspru, chiar şi mustrător, şi vorba să nu
aibă efect rău: căci duhul din ea nu este supărător, ci paşnic şi
drăgăstos“.

                                    Sfântul Evagrie despre
                              blândeţe şi mântuirea sufletului

        În inima celui blând se odihneşte înţelepciunea, iar sufletul cel
ostenitor este scaunul nepătimirii. Lucrătorii cei răi îşi vor lua plata
rea, iar lucrătorii cei buni vor fi răsplătiţi cu plata cea bună. Cel ce
întinde laţul altuia, va cădea şi el în laţ. Mai bun este un ţăran blând,
decât un orăşean iute şi mânios. Iuţimea pierde cunoştinţa, iar
îndelungă răbdarea o adună pe ea. Cum este un vânt tare în largul
mării, aşa este mânia în inima omului. Cel ce se roagă lui Dumnezeu,
fuge de ispite, iar inima cea netrebnică tulbură cugetul. Să nu te
înveselească prea mult pe tine băutura, nici să te saturi de bucate, ca să
nu se îngraşe carnea trupului tău, pentru că, apoi, te vor împresura pe
tine gândurile cele spurcate. Să nu zici: „Astăzi este praznic, să bem;
iar mâine este Duminica mare, să facem praznic“. Că praznicul nu
este să-ţi saturi pântecele. Paştile Domnului sunt ieşirea din răutăţi, iar
Cincizecimea este învierea sufletului. Toate să le facem în tăcere, cu
blândeţe şi cu multă frică de Dumnezeu. Nu uitaţi, zicea bătrânul, că
„pentru tot cuvântul deşert vom da seamă în ziua judecăţii lui
Hristos“ (Matei 12:36). Alteori le amintea cuvântul psalmistului:
„Pune Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul
buzelor mele“ (Psalm 140:3). Cuvântul lui era înţelept, liniştit, dres
cu sare.

                              Puterea blândeţii

Diaconul Timotei Alexandrinul a trăit la sfârşitul veacului al IVlea.
El s-a sârguit mult să caute oameni cu viaţă plăcută lui Dumnezeu
şi ne-a lăsat în scris multe din faptele minunate ale părinţilor care se
nevoiau în Egipt. Unul dintre aceştia este şi Avva Bee. Iată ce scrie
Timotei despre acest Părinte:
„În călătoria noastră prin Egipt, am văzut şi un monah care îi
întrecea pe toţi oamenii în blândeţe. Se numea Avva Bee. Fraţii
care vieţuiau în jurul său ne-au încredinţat că n-a jurat,
n-a minţit, că nu s-a supărat vreodată pe cineva şi nici n-a rănit pe
nimeni cu cuvântul. De fapt, Părintele îşi ducea viaţa într-o linişte
desăvârşită. Felul său de a fi era foarte binevoitor, iar aşezarea
sufletului îi era una îngerească. Era, de asemenea, plin de
smerenie şi se dispreţuia pe sine. Căci, rugându-l noi mult să ne
spună un cuvânt de folos, cu greu s-a învoit să ne spună un scurt
cuvânt despre blândeţe. S-a întâmplat însă odată ca un hipopotam
să răvăşească ţinuturile învecinate. La rugămintea celor care
lucrau pământurile acelea, Avva s-a dus acolo. Ajuns aici, Avva sa
dus drept la hipopotamul cel mare şi i-a poruncit cu glas blând:
În numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să nu mai pustieşti
ţinutul acesta. Fiara ca răpită de înger, a dispărut cu totul de
acolo“. Iar noi să-l rugăm pe acest minunat Cuvios: „Sfinte
Părinte Bee, roagă-te să dobândim şi noi măcar un strop din
marea ta bunătate şi blândeţe“.

                       Vântul şi Soarele (fabulă)

         „Vântul şi Soarele din fabulă au făcut prinsoare că o să fie în
stare fiecare - cu acţiunile ce le sunt proprii - să-l dezbrace pe om.
A pornit mai întâi vântul. Dar, spre necazul vântului, omul se
încotoşmăna mai bine pe măsură ce el sufla mai tare. Iar la urmă,
când a văzut omul că vântul este gata să-l doboare la pământ, s-a
apucat de un copac, dar de dezbrăcat tot nu l-a putut dezbrăca.
Atunci, a pornit şi soarele să-l dezbrace pe om cu razele sale. El a
început încet, încet, dulce, cald, fără să-l dezbrace cu forţa. Şi
după ce omul s-a înfierbântat înăuntrul său, şi-a scos de bună voie
mai întâi haina de deasupra, iar mai pe urmă şi cămaşa“.
Omul din fabulă n-a dat dovadă de nesupunere, dar el
s-a împotrivit vântului şi nu l-a ascultat pentru că a venit cu
forţa, iar nu cu duhul blândeţii ca soarele.

                            Blândeţea naşte blândeţe


       Pe drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul a
pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a
ferit şi, ce să vezi?, a sărit apoi mai tare la om, gata-gata să-l muşte.
Speriat rău, omul a apucat să intre într-o curte şi să trântească poarta.
Acum stătea acolo şi câinele lătra de mama focului. Chiar în acel timp
a trecut pe acolo un alt om. Văzându-l, câinele a sărit la el, lătrând şi
arătându-şi colţii. Liniştit, omul a scos o bucată de pâine din traistă şi

a întins-o câinelui. Imediat, acesta a încetat să mai latre, s-a apropiat
uşor-uşor şi dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de
pâine din mâna acestuia şi a început să o mănânce. Apoi s-a aşezat
lângă el, dând din coadă. Vezi, omule, i-a spus acesta celui din spatele
gardului, blândeţea naşte blândeţe.

                    Doamna Blândeţe şi doamna Răutate

              „S-a întâmplat să se întâlnească doamna Blândeţe cu doamna
Răutate pe drumul celor 12 luni ale anului. Când am întrebat lunile
anului ce părere au despre ele, despre doamna Blândeţe au avut numai
cuvinte de laudă, iar pentru doamna Răutate au avut numai cuvinte
rele. Răsplata lor a fost pe măsură: pentru doamna Blândeţe o
pungă cu galbeni, iar pentru doamna Răutate o pungă cu pietre“.
Să urmăm şi noi exemplul doamnei Blândeţe şi răsplata va fi pe
măsură.
Un Părinte spune că trebuie să avem inima moale ca bumbacul,
adică să fim foarte blânzi. Îmbrăcat în haina dumnezeiască a
smereniei, omul trebuie să fie aspru cu sine şi blând cu aproapele. O,
de-am avea blândeţe şi smerenie, de nimic nu ne-am teme, nici de
oameni, nici de diavoli. Părintele Dumitru Stăniloae zice:
„Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa iubirii... Prin blândeţe,
sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei
spirituale“. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a îngăduit cu
blândeţe să-i fie luate până şi hainele şi să fie răstignit cu trupul pe
Sfânta Cruce pentru mântuirea noastră. Un lucru să nu uităm: una este
blândeţea duhovnicească şi cu totul altceva este blândeţea din
nepăsare.
Se cuvine chiar şi atunci când ne rugăm să avem blândeţe
aşa după cum spune un cuvânt din Patericul egiptean: „Roagă-te
blând şi citeşte rar, după rânduială şi cu înţelegere şi vei fi ca
un pui de vultur, purtându-te în slavă“.

                                              Ura

        Ura nu este un sentiment pe care îl simt doar criminalii sălbatici
şi odioşi. Ura înseamnă să nu vrei să vezi pe cineva în faţa ochilor tăi,
să vrei să deschizi pământul ca să-l înghită şi să dispară din faţa

ochilor tăi, iar aceasta este ceva ce toţi o simt de-a lungul timpului,
încă şi faţă de persoanele cele mai dragi lor. „Cei ce urăsc în fiecare
zi, în fiecare zi ucid“ spunea Avva Pimen referitor la ură şi tot el
spunea că dacă va ajunge omul să înţeleagă aceasta chiar de va vedea
pe cineva ucigând va spune că acela a făcut păcatul numai o dată, pe
când eu, când urăsc, în fiecare zi ucid.
Zis-a un bătrân către un frate: „Diavolul este vrăjmaşul, iar tu
eşti casa. Deci, vrăjmaşul nu încetează să arunce în casa ta orice
află, toată mânia şi răutatea turnând-o. Iar tu să nu te leneveşti, ci
să mături afară tot“.

      Să-l faci pe duşman să-şi scoată de bună voie haina urii

            Se spune că un mare pictor se ruga înainte de a pune mâna pe
pensulă ca să picteze icoane. Cu atât mai mult trebuie să ne rugăm şi
noi atunci când vrem să formăm oameni vii. A ne ruga nu înseamnă a
spune: „Doamne, fă pe fratele meu mai bun“, ci „Doamne, fă-mă
pe mine mai bun pentru ca să-l pot izbăvi pe fratele meu“. E ceea
ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă vreau să împrăştii
întunericul, trebuie să mă fac lumină“. A te face mai bun, plin de
dragoste, de răbdare, de smerenie, de blândeţe înseamnă să slobozi din
tine raze fierbinţi de iubire care îl fac pe duşman să-şi scoată de bună
voie haina urii de pe el. Aceasta este cea mai mare şi unică biruinţă ce
se poate repurta asupra lumii. Se întâmplă uneori - spune Dostoievski
- să stai la îndoială în faţa unui gând, mai ales când este vorba de
păcatele oamenilor şi să te întrebi: „să-i abordez în forţă sau cu
blândeţe?“ În acest caz să te hotărăşti întotdeauna astfel: „îi voi
aborda cu blândeţe!“.

                      Dacă nu poţi să binecuvântezi
                      pe cel ce te-a blestemat, taci!

          Atunci când vorbim, Hristos vrea să rostim cuvinte pline de
blândeţe, pline de bunătate.
Să grăim aşa cum grăia şi El celor ce Îl ocărau: „Dacă am vorbit
rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine de ce Mă
baţi?“ (Ioan 18:23). Nici de ţi-ar fi de aur gura, n-ar străluci ca atunci
când străluceşte cu podoaba blândeţii. Ce gură este, oare, mai de dorit
decât gura care nu ştie să ocărască, ci caută să binecuvânteze şi să

vorbească de bine? Dacă nu poţi să binecuvintezi pe cel ce te-a
blestemat, atunci cel puţin taci!

                    Lasă-te răstignit şi nu răstigni


       Iată ce spune Sfântului Isaac Sirul în Filocalia 10: „Lasă-te
răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te
bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău...
Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce
plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu
cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii
singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor,
dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe
cineva şi nu osândi nici pe cei foarte răi în vieţuirea
lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l şi dacă nu poţi lua
asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi certarea şi ruşinea în locul lui,
rabdă-l măcar şi nu-l ruşina...
De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă
nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi
de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar în trupul tău. Şi de
nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de
nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau
chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până
seara. Şi de nu poţi până seara, posteşte măcar să nu te saturi. De nu
eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în
inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte
măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de
îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De
nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de
cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe
fratele tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el. De
iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei
bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în
smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia...
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei
simţi în inima ta aceeaşi milă pe care o are Dumnezeu faţă de lume.


                      Cele patru feluri de vieţuire în lume

               1. Vieţuirea diavolească este vieţuirea celor ce se ridică
împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii şi a oamenilor, adică a celor
ce hulesc împotriva Duhului Sfânt şi fac rău binefăcătorilor lor.
             2. Vieţuirea dobitocească este vieţuirea celor ce se răzbună pe
semenii lor, care răsplătesc răul cu rău, care nu iartă şi nu rabdă
nedreptatea, precum şi a celor ce trăiesc în beţii şi desfrânări.
            3. Vieţuirea omenească este vieţuirea celor ce răsplătesc cu
bine pentru bine şi iubesc pe cei ce îi iubesc; a celor ce cad şi iarăşi
se ridică din păcate.
          4. Vieţuirea duhovnicească este vieţuirea celor ce se ostenesc
a face bine vrăjmaşilor lor, adică a celor ce iartă, miluiesc şi
vorbesc de bine pe cei ce îi urăsc pe ei, precum şi a celor ce
pururea cugetă la legea Domnului.

                     Legea lui Dumnezeu şi legea lumii

Legea lui Dumnezeu porunceşte să iubim pe aproapele ca pe noi
înşine, iar Legea lumii dimpotrivă, ne sileşte să nu iubim nici pe
prietenii noştri, să ne urâm fraţi pe fraţi. Dumnezeu porunceşte să
fim milostivi cu cei săraci, Legea lumii porunceşte să fim zgârciţi şi
să ne îmbogăţim cu lucrul străin. Dumnezeu porunceşte să spunem
adevărul, Legea lumii nu urăşte altceva mai mult decât adevărul.
Lumea vrea să domnească nedreptatea, să stea pe tron viciul, să stea
pe gunoi virtutea, să predomine patima, să cârmuiască neorânduiala şi
tulburarea.
De atacurile vrăjmaşului, de tulburările şi de rănile inimii
nimeni nu este slobod. Aşa este orânduită viaţa noastră. Însă acest
lucru nu este spre pierzarea noastră, ci spre mântuire. În noi se
ascunde tot răul, ca urmare a căderii. De acest rău trebuie
să ne curăţim inima. Dar, ca să o curăţim, trebuie să-l vedem: ca
să-l vedem trebuie să iasă din ascunzişul lui... Iar când iese,
trebuie să-l curmăm prin împotrivire, post şi rugăciune.
              Cum se face că unii oameni n-au observat până acum, chiar din
practică faptul că nimic nu s-a putut obţine vreodată prin ură şi răutate
şi că totul s-a obţinut prin blândeţe şi bunătate? Este vorba desigur, de
ceea ce se poate obţine pe tărâm moral şi duhovnicesc.


        Pentru blândeţea şi răbdare cea nespusă a Domnului
                               Sfântul Ioan Iacob Hozevitul


         Îndelunga Ta răbdare / Oare cum s-o laud eu? / Mă uimesc
    Stăpâne Doamne / Şi Mântuitorul meu! / Prigonit ai fost în lume /
Începând de la Irod / Până la pleava cea din urmă / A orbitului
norod. / Nu Te-ai mâniat pe nimeni, / Ca un miel ai fost de blând, /
De la biata Ta făptură / Pocăinţă aşteptând. / Sărutarea cea
vicleană / De la Iuda ai primit / Şi lovit fiind de slugă / Cu
blândeţe i-ai grăit. / Răstignindu-Te evreii, / Pentru dânşi Te rugai
/ Şi pe cel tâlhar, Stăpâne, / L-ai primit atunci în rai. / De
răbdarea Ta cea multă, / Blândul meu Mântuitor, / Toate s-au
mişcat în lume / Şi în ceruri cu fior. / S-a cutremurat pământul /
Pietrele s-au despicat, / Soarele şi-a stins lumina, / Îngerii s-au
spăimântat.

                         Capete despre blândeţe

             ► „Nu vreau să învăţ altceva de acum înainte, decât numai
blândeţea şi smerenia, fără de care tot ce am învăţat şi am
construit sunt ca o casă de nisip. Blândeţea şi smerenia le vor
consolida pe toate, le vor valorifica pe toate şi fără de ele nimica
sunt toate“ (Ioan Delatrepte).
            ► „Blândeţea aduce pacea cu sine însuşi, pacea cu
Dumnezeu, pacea cu toţi oamenii. Blândeţea naşte smerenia,
înţelegerea, prevenirea, dragostea, omenia“ (Ierodiacon Iordan).
            ► „Blândeţea este ajutorarea ascultării, îndrumătoarea
frăţiei, dătătoarea bucuriei, urmarea lui Hristos, însuşirea
îngerească, lanţ pentru diavoli şi scut împotriva amărăciunii. În
inimile cele blânde odihneşte Domnul, iar un suflet tulburător este
un scaun pentru diavol“ (Sfântul Ioan Scărarul).

             ► Ştii când l-ai bătut pe diavol? Atunci când eşti blând şi
smerit. Iar când eşti rău şi mândru, te-a bătut diavolul“ (Sfântul
Antonie cel Mare).
             ► „Blândeţea temperează şi moaie sufletele, pe când
asprimea le sălbăticeşte şi le semeţeşte“ (Sfântul Grigorie de
Nazianz).
            ► „Sârguiţi-vă să căpătaţi blândeţea, pentru că cel blând se
împodobeşte cu toată fapta bună; dacă este ofensat se bucură,
dacă este mâhnit se bucură(Sfântul Efrem Sirul).
           ► „Însuşiţi-vă blândeţea, creaţi-vă din nou în credinţă, care
este trupul Domnului şi în dragoste, care este sângele Lui“ (Sfântul
Ignatie Teoforul).
           ► „Dacă noi am fi blânzi şi îngăduitori, am putea fi nebiruiţi
şi nici un om, fie mare, fie mic, n-ar putea să ne vatăme vreodată
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

           Blândeţea este mireasma unei vieţi sfinte
          (Îndemn al Maicii Domnului către toţi creştinii)

 „Niciodată nu m-am lăsat cuprinsă de mânie, dar totdeauna amfost Fecioara cea mai blândă cu toţi. Pe toţi duşmanii pe care i-am
avut în viaţă eu şi Fiul meu, pe toţi i-am învins cu blândeţea.
Blândeţea s-a născut cu mine şi toţi care mi se împotriveau se loveau
de bunătatea mea. Nu vei găsi pe nimeni care să-l fi mustrat cu
asprime, nici pe aceia care I-au dat de băut oţet Fiului meu şi care Lau
pironit pe cruce. Vorba mea a fost întotdeauna dulce ca mierea şi
glasul meu mai plăcut ca un fagure. Duhul lui Dumnezeu face pe om
blând pentru că El însuşi este blând. Câte batjocuri nu primeşte
Dumnezeu din partea celor răi şi tace; ba încă îi copleşeşte cu bunătăţi,
pentru ca atraşi de bunătatea Lui, să se întoarcă şi să se îndrepte! Nu-ţi
stă bine numele de creştin dacă mergi înaintea potrivnicului tău cu
sufletul plin de mânie. Cuvintele aspre aţâţă mai mult pe duşman
împotriva ta, pe când cuvintele dulci şi blânde potolesc furia. Ce vrea
să spună acea furie a ta, îndată ce se întâmplă ceva împotriva voinţei
sau gustului tău? Poartă-te binevoitor cu toţi şi nu vorbi îngâmfat cu
nimeni, de vrei să ai linişte. Nu te arăta cu fruntea încreţită, pentru ca
să nu arăţi că îţi pare rău de ceea ce Dumnezeu îţi dă spre binele tău.
Nu ţine la tine mânia şi furia şi nu tulbura pe nimeni cu ciuda ta.
Omul blând este dulce pentru sine şi folositor pentru toată lumea.
Nimic nu va face sufletul să se bucure de atâta linişte şi pace, cât face
blândeţea şi dulceaţa. Numai această virtute se hrăneşte cu batjocuri
şi otrăvurile le mistuie spre sănătate. Blândeţea zugrăveşte faţa
creştinului şi arată că în el este un suflet creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Omul aspru, crud şi certăreţ, tulbură pacea
precum vântul tulbură apele liniştite. Blândeţea rânduieşte toate în
pace şi nu aţâţă război. Ea are pace cu aproapele, familiaritate cu
Dumnezeu şi stăpânire în cer. Aşa ne îndeamnă cu multă blândeţe,
Maicuţa noastră, Prea Sfântă: Urmează-mă pe mine!

                                    Iubiţi credincioşi,

         Iată ce spune Dumnezeu: „Căci la cine Mă voi uita, dacă nu la
cel blând şi smerit“ (Isaia 66:2). De aceea să-I aducem lui
Dumnezeu ca jertfe, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea şi să-I cerem:
„Doamne, smereşte inima mea şi mă învaţă ce este răbdarea. Dămi
măcar un strop din blândeţea Ta să o pot împleti cu
ascultarea“.
Phaedrus, într-una din fabulele sale, numeşte blândeţea ca fiind
„leacul cruzimii“, iar Cicero în lucrarea sa „De amiciţia“, spune că
„blândeţea este cea mai frumoasă podoabă a prieteniei“. Vorbele
aspre, dure, slobozite din inima noastră, metodele violente, toporul lui
Raskolnikov, pistolul lui Ivan Karamazov, revoluţiile şi războaiele nui
vor putea modifica niciodată pe cei care pot fi totuşi modificaţi
sufleteşte prin blândeţe şi iubire.
Să ţinem minte această învăţătură din Sfânta Scriptură: „Nu te
lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12:21). Dacă
se poartă cineva cu noi cu grosolănie, ne întărâtă, ne tratează cu
dispreţ şi răutate, să nu-i plătim cu aceeaşi monedă, să fim calmi,
blânzi, delicaţi, respectuoşi şi iubitori faţă de cei ce se poartă nedemn
cu noi. Dacă îţi vei ieşi din fire şi le vei vorbi tu însuţi agitat, grosolan,
dispreţuitor, adică fără pic de dragoste, atunci, neîndoielnic, tu vei fi
cel învins. Arată-i celui ce te-a jignit că s-a jignit pe sine, că nu tu ai
fost cel ofensat, fie-ţi sincer milă de el, fiindcă cedează atât de uşor
patimilor, fiindcă are sufletul bolnav. Poartă-te cu el pe cât se poate
de blând şi iubitor şi aşa îl vei birui cu siguranţă. Mai ţine minte şi
că toţi suntem neputincioşi, că cedăm cu uşurinţă patimilor şi de aceea
fii blând cu cei ce greşesc faţă de tine, cunoscând că şi tu greşeşti
adesea faţă de alţii, poate mai mult decât cel ce ţi-a greşit ţie.
Blândeţea se naşte după ce au fost eliminate din fire patima mâniei şi
înseamnă a rămâne neafectat de supărările pe care ni le pricinuieşte
aproapele, rugându-ne sincer pentru el. Din răbdarea necazurilor
răsar cele două flori duhovniceşti: blândeţea şi smerenia.
Aşadar, să trăim în blândeţe şi în nerăutatea inimii, având
mereu în minte cuvintele Însuşi Mântuitorului nostru Hristos din
predica de pe munte: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni
pământul“ (Matei 5:5) şi să strigăm şi noi asemenea proorocului
Avacum: Slavă puterii Tale, iubitorule de oameni!
Sfântul Grigorie Dialogul zice: „Blândeţea călătoreşte între
mânie şi nesimţire“.
Sfântul Efrem Sirul spune: „Cu cel necredincios când vrea să
vină la credinţă cu mare blândeţe să vorbeşti cu el, căci chipul
întorcerii şi al dobândirii sufletelor este numai al blândeţii“.
Părintele Dumitru Stăniloae spune aşa: „Numai când omul a
înaintat de la o patimă până la virtutea contrară şi nu s-a oprit la
starea neutră dintre ele, a dezrădăcinat cu adevărat patima din
sine, a tămăduit cu adevărat firea sa de boala egoismului, a
străbătut deplin de la viaţa chinuită în păcat şi în întuneric, la
viaţa desăvârşită şi fericită în Dumnezeu, care este lumină şi
iubire. De la iuţime la blândeţe, de la desfrânare la curăţie, de la
mândrie la smerenie, îndeosebi în milostenie îşi găseşte egoismul
înfrângerea totală şi iubirea de oameni, încoronarea ei. Ea e şi
contemplarea lui Hristos în semeni“.
Bun este Dumnezeu şi darul blândeţii se datoreşte bunătăţii Lui.
Să nu ai o limbă asemănătoare demonului celui viclean, mai cu seamă
când te împărtăşeşti cu Însuşi Trupul Stăpânului. Gândindu-te la
acestea, fii şi tu asemenea lui Hristos după puterea ta. Când ai ajuns
aşa, diavolul nici nu va mai putea să te privească; recunoaşte în tine
chipul cel împărătesc; cunoaşte armele lui Hristos cu care a fost
învins. Care sunt armele? Aceste arme sunt blândeţea şi bunătătea.
Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos aduce? Cel ce a
fost învrednicit să vină sub acest jug şi a putut să înveţe de la Stăpânul
să fie blând şi smerit cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului
său. Acest lucru este începutul mântuirii noastre. Cel ce a câştigat
această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu puterile
netrupeşti şi nu mai are nici o părtăşie cu cele din viaţa aceasta. Cel ce
imită blândetea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva
aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit
rău, dă mărturie pentru acest rău, dar dacă am grăit bine, de ce
mă baţi?“ (Ioan 18:23). Chiar de-l numeşte demonizat, îi răspunde:
„eu demon nu am“; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea
vătăma. Unul ca acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi şi nimic
din cele ce se văd nu-l va atrage, fiindcă el va dobândi alţi ochi.
Despre Sfântul Ioan cel Milostiv se spune în sinaxar că: „Era
blând, smerit şi bun, iar milostenia lui era ca un râu ce curge
neîncetat cu îndestulare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
„fiecare se face de bună voia lui blând sau rău“. Măreţia
zguduitoare a lui Hristos s-a văzut pe vârful Golgotei. Dumnezeu ca
un miel de jertfă a suferit durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se
plângă. A îndurat toate cu dorinţa de a-i îmblânzi şi pe oameni.
Sfântul Ioan Scărarul spune că: „Blândeţea este o aşezare
neschimbată a minţii, care şi în cinste şi în necinste rămâne
aceeaşi. Ea se cuprinde în faptul că, atunci când te batjocoreşte
aproapele, să te rogi pentru el fără tulburare şi curat. Ea este o
stâncă care înalţă peste mare şi de care se sfărâmă toate valurile
ce se izbesc de ea, iar ea singură rămâne neclintită.
Dacă grăieşti şi tu aşa, dacă grăieşti spre îndreptarea semenilor
tăi, ai o limbă ce seamănă cu limba lui Hristos. Însuşi Dumnezeu
spune aceasta: „Cel ce osebeşte pe cel ce e cinstit de cel necinstit, ca
gura Mea va fi“. Aşadar, când limba ta va fi ca limba lui Hristos, iar
gura ta va fi ca gura Tatălui şi tu vei fi templu al Duhului Sfânt, ce
cinste poate egala cinstea aceasta?
Praznicul lui Dumnezeu este nepomenirea de răutăţi, că pe
pomenitorul de rău îl va apuca plânsul, iar Cincizecimea Domnului
este învierea dragostei. Cel ce urăşte pe fratele său, în cumplită cădere
cade. Praznicul lui Dumnezeu este înţelegerea cea adevărată, iar cine
caută înţelegere mincinoasă, va muri urât. Mai bine este a flămânzi cu
inima curată, decât a prăznui cu suflet necurat. Cel ce-şi curăţă
gândurile cele rele din inima sa, acela este cel ce şi-a ucis pruncii săi
cu piatra.
Dar, atunci, să nu-ţi laşi chilia ta şi, iarăşi, să nu pierzi vremea
prielnică, căci, precum cineva curăţeşte argintul, aşa se va curăţi şi
inima ta. Şi, precum aurul şi argintul se curăţă prin foc, aşa şi inima
călugărului se curăţeşte prin ispite. Duhul tulburării goneşte lacrimile,
iar duhul necazului sfărâmă rugăciunile.
Pentru Evagrie Ponticul, blândeţea contează înainte de toate. Ea
este cheia adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Pe Moise şi pe David
îi caracteriza blândeţea, nemaivorbind de Iisus Hristos.
„Iisus este Stăpân în ţara aceasta de aproape 2000 de ani. El
a modelat, prin Sfântă Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul
blând şi omenos al românului s-a născut şi a crescut în
Bisericuţele de lemn răspândite pe plaiuri mioritice. Ateii încearcă
să-L alunge pe Hristos din ţară şi din suflete“ (Preot Liviu Brânzaş,
Raza din catacombă).
„Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul acestei lumi“ (Sfântul
Ignatie Teoforul). Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind
sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie blând şi smerit cu inima, va
avea întreaga virtute şi va păşi pe urmele Stăpâânului.
Prin pocăinţă să-ţi îndreptezi sufletul tău, iar prin milostenie şi
blândeţe să-l întăreşti pe el, chiar de va năvăli asupra ta duhul cel
grabnic. Leapădă de la tine mândria şi slava deşarta, departe să o
goneşti; că acela ce acum nu voieşte slava, se va mări în veacul ce va
să fie, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu înălţa vocea. Aflându-te
în mijlocul fraţilor, păstrează tăcerea. Dacă trebuie să te adresezi lor
pentru ceva, spunea aceasta concis, cu blândeţe.
Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: „Din gura voastră să nu
iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de
trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă(Efeseni 4:29).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Leon Magdan, Andreea Magdan,
Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;
Mitrop. Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul
Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Pr. Prof. dr.
Vasile Gordon, Mergând învăţaţi..., E.I.B.M., Bucureşti, 2006; Arhimandritul Ioannikios,
Patericul Atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Ignatie monahul, Viaţa în duh filocalic,
Editată de mănăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament, E.I.B.M., 1995; Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman, Editura
Albatros, Bucureşti, 1983; (http://cuvânt.credo.ro/category/despre blândeţe/); Sfântul Ioan
Gură de Aur, fragment din comentariul la Pilda talanţilor; Sfântul Ioan Gură de Aur,
Cateheze baptisimale; Diacon Gheorghe Băbuţ, Maica Domnului ocrotitoarea României,
Editura Pelerinul român, Oradea 1990; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2006; 153 de istorisiri minunate, adunate de la Sfinţii Părinţi, Editura
Sofia, Bucureşti, 2002

ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ