PILDE CRESTINE

 Aici o sa gasiti multe pilde din care avem de invatat..Doamne ajuta! sa va fie de folos...Dumnezeu sa va binecuvanteze!

 

VIAŢA CREŞTINĂ ÎN PILDE
 
AL. LASCAROV-MOLDOVANU


ASCULTAREA

Cele trei cuvinte

Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlineşte, foloseşte".
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.
Dar nu putea înţelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.
 
Cuget neînţelept

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

BIBLIA

"Fiţi înţelepţi ca şerpii... "

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă. 
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să cetească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.
Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească povestirea cea minunată si dumnezeiască.
Soldaţii nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai mult din această carte.
Pe urmă, acei soldaţi deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe căpitan cui se datoreşte aceasta, acesta îi arătă o Biblie şi-i spuse: - "Această carte i-a făcut aşa ... "

BISERICA

"Aşază-te în calea lui ... "

Într-o zi, un om păcătos se jăluia unui credincios:
- "Dragă prietene, sunt un om pierdut..."
Cel credincios îi spuse atunci:
- "Bucură-te că eşti pierdut, dragul meu ... "
- "Cum aşa, să mă bucur?" - îi răspunse mirat păcătosul.
- "Da, fiindcă este scris în Evanghelie: "Iisus a venit să găsească pe cel pierdut ... "
- "Şi ce trebuie să fac pentru aceasta?"
- “Foarte lesne: să te aşezi în calea lui Iisus ca să te găsească".
- "Şi care-i calea lui Iisus?"
- "Este calea pe care ne-o arată Evanghelia şi Biserica lui."

Ţinta alergării

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

BUNĂTATEA

Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

CINSTEA

Cămila şi punga cu aur

Un arab creştin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră şeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
- "Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogaţi”.
Tatăl le răspunse:
- "Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?"
 - "Nu ... "
- "Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa-i cinstit şi frumos .. '"
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
- "Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.
Şi dădu fiecăruia, câte un dar.

Ce-i mai mare?

Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înţelept şi credincios a zis:
"E mai mare cinstea ... Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta." 

CREDINŢA

Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumeşti?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.

"E bine aşa"…

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Beţivul si nevasta lui.

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!”
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

O iconiţă mică şi mai mulţi ruşi

În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruşi.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului şi, când a plecat la război, şi-a atârnat de gât, sub haină, o iconiţă a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Ruşii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâşiară hainele de pe el şi se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, ruşii dădură cu ochii de iconiţa del a gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconiţa strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiţă. Mai veniră şi alţi ruşi şi, cum veneau, se închinau şi ei. Pe urmă, luară pe prizonier şi-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.

Ce-mi este mie lumea aceasta?

Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele ameninţări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:

- "Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu." 
Modest a mers la împărat şi i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.

"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut"

Un călător mergea odată printr-un ţinut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu îngheţat. Călătorul le spunea cum îngheaţă apele iarna şi cum poţi merge cu piciorul sau cu căruţa pe gheaţă ca şi pe drum. Deşi nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înţelept şi cinstit.
Aşa e şi cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.

Pomul cu roade

Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse, zicându-i:
- "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"
Părintele, un om bătrân şi plin de înţelepciune, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi roditori şi alţii neroditori.
- „lată fiul meu, ai aici pilda vieţii.  Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade eşti.” 
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.

Corbul alb

Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.
Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:
- "Ce cauţi în mijlocul nostru? Cine eşti tu? Ai venit să ne ruşinezi?'"
Corbul cel alb nu înţelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.
Pe urmă, a înţeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.
Aşa se întâmplă şi cu omul credincios care-şi duce viaţa între necredincioşi.
Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.

Faptele credinţei

De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înşine: "Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârşit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferinţă? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câţi am înşelat? De câte ori am călcat pragul crâşmei şi de câte ori pe acel al bisericii?”
Nespus de multe şi pline de învăţătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.

Oarba care vede

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

Cele două spice.

Cu omul bun şi credincios se întâmplă ca şi cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Aşa şi Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl "coace" în vrednicie şi în credinţă, pe când cel necredincios se "usucă" în păcate, ajungând în netrebnicie.

Cum e mai bine?

Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
- „Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor?”
Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
- „De este să mori, mori în credinţa mamei tale!”
fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.

Pânza şi sufletul

Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
 - "Ce ai înţeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?"
Femeia răspunse sincer:
- "N-aş putea lămuri..."         
Preotul se mâhni şi-i zise:
- "Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta..."
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
- "Pânza pe care apa o face aşa de curată, ştie ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea şi-o face albă... Aşa şi cu predica sfinţiei tale ... De ajuns că trece prin sufletul meu şi îl curăţă ...
Preotul se înveseli şi lăudă pe femeia credincioasă.

Cine ave urechi, să audă!

Un om spunea într-o zi unor prieteni:
- "Pe mine m-a întors la credinţă o muscă."
Miraţi, prietenii ziseră:
- "Cum aşa?"
Omul povesti:
- "Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: "Cine are urechi de auzit, să audă!". Aşa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului, şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.

"Stau la uşă şi bat…"

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la uşă şi bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.
Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: "Iată Eu stau la uşă şi bat."

Un rotar care nu este rotar

Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:
- "Să iasă afară rotarii!"
Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.
Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:
- „Şi tu eşti rotar, băiete?"
- „Eu nu sunt rotar…"
- „Atunci de ce-ai ieşit?"
Soldatul i-a răspuns:
- "Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.”
Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.

Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios grăi celuilalt:
- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".
Credinciosul îi răspunse atunci:
- "Al meu e încă aici”, şi duse mâna spre cer.

CRUCEA

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

CUMPĂTAREA

Două urechi şi numai o gură

Un înţelept fu întrebat odată:
- "De ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură?”
El răspunse:
- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".

Regele şi ţăranul voios

Un rege din vechime trecu odată pe ogorul unui ţăran care muncea voios.
Regele îl întrebă:
 - "Cât câştigi?"
Omul îi spuse o sumă mică.
- "Şi-ţi ajunge atât?"
- "Nici nu-mi trebuie tot. Ci cu o treime plătesc datoriile, iar pe alta o pun cu dobândă…”
Mirat, regele îi zise:
- "Cum aşa?"
- "Bine: o treime o dau părinţilor care m-au crescut, iar pe cealaltă o strâng pentru copii, şi numai o treime o folosesc pentru mine".
Regele s-a bucurat de răspunsul omului şi l-a mal întrebat:
- "Cine te-a învăţat aceasta?"
Omul răspunse:
- "Bunul Dumnezeu…"
Regele a strâns mâna muncitorului, îndemnându-l să nu părăsească niciodată un asemenea bun obicei.

DATORIA

Tovarăşul de drum

Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă?”
Şi mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit, plângând, un nume la ureche.
Şi tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, aşa voi face” – şi a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. „Eu sunt plăcerea”. Şi tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama". Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria… - şi le-a răspuns şi lor tot aşa.
Şi târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - şi tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare".

DIAVOLUL

Oaspetele cel urât
           
Erau odată trei oameni lacomi şi răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat şi să le aducă de mâncare şi, pe urmă,  tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarăşul se gândi: „De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, şi să rămân eu singur stăpân pe comoară.” Şi a otrăvit mâncarea.
Ceilalţi doi care au rămas în pădure se sfătuiră: „De ce să împărţim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, şi comoara ne rămâne numai nouă.”
Şi aşa făcură. Când tovarăşul veni din sat, ei săriră asupra lui şi-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarăşul lor şi, fireşte, peste puţin muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.

Cum duce pe porci…

Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
Şi aşa, până ajunse la abator, unde mi ţi-l prinse pe porc şi-l buşi la pământ. Zadarnic acuma porcul coviţăia şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitoaia.
Tot aşa îşi bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească şi aşa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

Cel ce caută suflete

Noaptea se lăsase peste aşezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute şi să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el şi plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâşme, - privi, văzu - şi se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - şi zise:
"Ai mei ,sunt!...”
Trecu în faţa unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmăşie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - şi murmură:
"Şi aceştia-s ai mei!"
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulţi în jurul unei mese, jucând pe bani şi privindu-se între ei cu duşmănie. Dihania îşi zise: "Bună recoltă în astă seară!..."
Şi aşa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în faţa unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenuşă şi din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă îşi legăna încet copilaşul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăştia pace şi siguranţă peste tot...

Diavolul păcălit

Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului şi citea din Sfânta Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
- „De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată... "
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărţii sfinte.
Stăpânul văzând atâta credinţă la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, şi învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind şi el un credincios.
Şi aşa, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.

DOMNUL IISUS

Cei trei prieteni

Trei prieteni are omul.
Unul din ei îl părăseşte când moare. Acesta este averea. Celălalt îl părăseşte când omul e coborât în mormânt. Sunt rudele. Şi numai cel de-al treilea nu-l părăseşte niciodată, ci-l întovărăşeşte şi dincolo de mormânt; este Domnul şi Mântuitorul Hristos, Care merge şi ne apără în faţa Tatălui ceresc, cerându-I iertare pentru păcatele noastre.
Care dintre aceşti trei prieteni este cel mai bun?

Pomul, lumina şi fierăstrăul

Un creştin, nu prea tare în credinţă, întrebă într-o zi pe un preot:
- „Nu pot înţelege, părinte, cum de nu este batjocorită şi însuliţată dumnezeirea Domnului Hristos, când păgânii i-au batjocorit şi însuliţat trupul?"
Părintele i-a răspuns:
- „Fiule, se întâmplă aici întocmai ca şi cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai şi lumina din jurul lui? Nu. Aşa e şi cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de om, dar nu şi pe Dumnezeu Care sălăşluia în El.


Cum scăpăm de lenevie?

Într-o zi a venit la Sfântul Macarie un om şi i s-a plâns:
- "Ce să mă fac, cuvioase, că mă supără gândurile şi mă îndeamnă la lenevie?"
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Zi aşa gândurilor taIe: eu vieţuiesc aici pentru Iisus Hristos...”
Şi astfel făcând, omul acela a scăpat de lenevie. 

Dragostea tatălui pentru copil

- "Nu înţeleg cum S-a jertfit Mântuitorul pentru noi", zicea într-o zi un om către altul.
CestălaIt, fiind mai zidit în învăţătura Domnului, i-a povestit aşa:
- "Într-o ţară depărtată, în vremea unei revoluţii, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său ca să-l scape, s-a furişat în temniţă şi dându-se drept fiul său, de vreme ce avea întocmai acelaşi nume cu el, l-a liberat pe fiu şi a doua zi a mers el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul său, încât, ca să-l scape cu viaţă, a primit el moartea în locul fiului. Asemenea este şi cu jertfa Mântuitorului nostru. Ca să ne dea viaţă bună şi curată, S-a jertfit El pentru noi, cu atâta condiţie: să-i urmăm învăţătura…"
Omul cel slab în credinţă a înţeles, şi de atunci s-a întemeiat şi el mai cu putere în învăţătura Mântuitorului nostru.

Împăcarea celor răzvrătiţi

Un împărat avea o întinsă împărăţie.
Intr-o zi, supuşii unui ţinut întreg se răzvrătiră împotriva împăratului.
Se ţinu atunci un sfat mare.
Unii sfetnici ziseră că să se pornească război împotriva răzvrătiţilor, alţii ca să li se dea pedepse grele.
Singur fiul împăratului, zise:
- "Tată, lasă-mă să mă duc eu la ei. Cred că prin răbdare, bunătate şi iubire, să-i aduc iarăşi la ascultare."
Tatăl răspunse:
- „Tu ai dreptate, fiul meu.”
Şi fiul a plecat şi, făcând aşa precum a zis, a împăcat pe cei răzvrătiţi.
Împărăţia întinsă e lumea, împăratul e Dumnezeu, cei răzvrătiţi împotriva împăratului suntem noi, iar fiul împăratului e chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos; prin jertfa Lui de iertare şi dragoste, ne poate împăca cu Dumnezeu, dându-ne astfel mântuirea din păcate.

„Vreau să slujesc celui mai tare…"

Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba "celui mai tare..."
A mers, aşadar, şi s-a pus în slujba primarului din sat. Dar după puţin, a aflat că primarul stă la ordinele prefectului. A aflat însă că şi acesta ştie de poruncile ministrului. A mers şi i-a slujit acestuia. Dar nu după multă vreme, a aflat că peste ministru, mai mare este împăratul. A purces la el, şi s-a pus în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toţi.
Dar într-o zi, omul a auzit din gura împăratului că şi acesta se teme de diavol şi de puterea lui.
Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba împăratului şi căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.
Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: "Ce tare aş fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!"
Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început aşadar să-L caute...
Şi pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: "Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine.”
Şi l-a dus în casa văduvei, - în sălaşurile orfanilor, în spitale, în închisori – şi arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis: „De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji…”
Şi de atunci omul acesta a aflat „pe cel mai tare” şi a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.

Vizita Mântuitorului

Un creştin credincios, se ruga într-o zi: "Vino, Doamne Iisuse, măcar odată în casa mea! ... " Noaptea următoare, în vedenie de vis, Domnul i-a spus: "Voi veni mâine în casa ta!"
Credinciosul s-a apucat a doua zi dimineaţa să-şi pregătească locuinţa în aşteptarea Domnului. A curăţit peste tot, a făcut bucate alese - toate, ca pentru un oaspete atât de mare şi de drag.
Şi, - s-a pus să aştepte. Afară era frig şi ninsoare. Pe la prânz, iată că în dreptul casei lui, s-a arătat un drumeţ bolnav şi flămând. Creştinul l-a primit, i-a dat de mâncare şi l-a îngrijit. Acela, a plecat pe urmă...
Peste puţin, alt călător s-a ivit: o femeie văduvă, sărmană, care neavând de mâncare pentru cei trei copii ai ei, cerşea din casă în casă. Omul a primit-o şi pe ea, a ospătat-o şi a încărcat-o de daruri pentru copii. Pe urmă, a plecat şi ea...
Spre seară, s-a arătat alt călător: era un biet creştin, care, din dragoste pentru Domnul, mergea prin sate şi vindea cărticele sfinte. Era îngheţat şi flămând. Şi l-a primit, găzduindu-l peste noapte.
Aproape de a se culca, omul nostru a zis, cu mâhnire, rugându-se: "Doamne, Te-am aşteptat şi n-ai venit!” Dar când a adormit, Domnul i s-a arătat în lumină de aur şi i-a zis: "Fiul meu şi copile, ieri te-am vizitat de trei ori. Şi văduva necăjită, şi drumeţul cu cărţi sfinte, Eu eram".
A doua zi credinciosul a mulţumit lui Iisus, şi L-a rugat să vină cât de des la el.

”N-am timp…”

Era un creştin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...”
- "Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
- "N-am timp, părinte!" Altădată, părintele iar:
- "De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?"
Şi el, la fel:
- "N-am timp, părinte…”
Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viata, zicând:
-"Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!”
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
- "Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii…”
- "Şi unde l-aş putea găsi, părinte?"
- "Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui…”
Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii.
 
Uşa fără ivăr

Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la uşă".
-Toţi cei de faţă felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Zise:   .
- "Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi...” Ceilalţi întrebară:
- „Ce greşeală?”
Acela zise:
- "Uşa nu are ivăr pe dinafară.”
Priviră cu toţii, aşa era.
Atunci pictorul răspunse:
- "Nu e greşeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toţi se mirară.
Pictorul urmă.
- "Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide. Aşa că nu e nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea...
Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi.

Ca şi Domnul Hristos
            
O mamă obişnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferinţa Domnului Hristos. Le zicea:
- "Să ştim să suferim şi noi ca El, şi El ne va ajuta să scăpăm de suferinţă".
Şi mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - şi se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - şi fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oţet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniştit şi se va face sănătos.
După puţin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, şi privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte şi o sugea.
Mama îi zise:
- "Ce faci?"
El răspunse:
- "Fac ca şi Domnul Hristos: beau oţet, - să sufăr ca El…”
Mama îşi simţi obrazul plin de lacrimi. Veni la el şi-l mângâie, zicându-i:
- "Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Şi, într-adevăr, peste puţin, copilul s-a făcut sănătos.

Fiul cel nerecunoscător
Spunea unul din cei adunaţi acolo:
"Aţi auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?" Şi povesti aşa:
- "Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult şi l-a încărcat cu toate bunătăţile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut şi l-a alungat din casă, scuipându-l şi batjocorindu-l...”
Toţi cei de faţă, într-un glas, strigară:
- "Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toţi - şi să-l ucidem cu pietre."
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
- "Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiţii mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înşine.”
Miraţi, ceilalţi întrebară:
- "Cum? De ce?" 
Omul răspunse cu durere:
- "Fiindcă şi noi avem un tată care ne iubeşte peste măsură şi ne încarcă cu toate bunătăţile, şi la fel ca fiul cel nerecunoscător facem şi noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm şi-L alungăm prin faptele noastre. Este, ştim prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi... Aşa că, mai întâi, asupra noastră piatra..."
Cei de faţă căzură în grea tăcere, ţinându-şi capetele aplecate şi încruntându-şi frunţile.

DRAGOSTEA

O mamă şi opt copii

O mamă avea opt copii. Cineva o întrebă:
- "Cum faci de-i poţi hrăni pe toţi?
Mama îi răspunse:
- "Îi iubesc din tot sufletul."
Altul o întrebă:
- "Câţi copii îmbraci şi hrăneşti?”
- "Dacă îi iubesc, nu-i mai număr."

Doi vecini

Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, şi celălalt era bun, umblând în cele ale lui Dumnezeu.
Într-o zi vecinul rău, ca să-şi bată joc, umplu un coş cu tot felul de murdării şi-l aruncă în curtea celuilalt, zicând:
- "Iaca, să aibă ce mânca!"
Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coş nou şi venind acasă, l-a umplut cu cele mai frumoase poame din grădina sa.
Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului şi i-a zis aşa:
- "Dă acest coş tatălui tău şi spune-i că fiecare dă ce poate şi ce are."
Tatăl, care ispitea în dosul uşii, văzu fapta vecinului şi-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o grea ruşinare şi, simţind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard şi, întinzând mâna vecinului, îi zise:
- "Tu, prietene, eşti mai bun ca mine... Iartă-mă, şi să fim prieteni buni.”
Şi de-atunci, aşa au fost.

„Ca să meargă la biserică..."

Într-o zi de sărbătoare, în mijlocul Londrei, o doamnă de familie bună mergea spre biserică, având cu sine cartea de rugăciuni.
Pe drum văzu o măturătoare de stradă, care stătea tristă. O întrebă:
- "De ce eşti tristă?"
Femeia răspunse:
- "Cum să nu fiu? Am căzut de rând azi, - şi nu pot merge la biserică...”
Atunci doamna aceea; fără să mai stea pe gânduri, zise măturătoarei :
- "Te rog, dă-mi mie mătura. Îţi voi ţine locul până ce te întorci de la biserică. Iar d-ta ia cartea mea de rugăciuni.”
Femeia primi. Doamna luă mătura - iar când trecu pe lângă ea o cunoscută, care, uimită, o întrebă:
- "Ce faci? Mături tu, strada?" ea îi răspunse simplu:
- "Da - ca să poată merge măturătoarea la biserică.”

Magnetul iubirii

Era un om foarte fericit. Faţa lui totdeauna avea pe ea o strălucire senină iar el mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit să fie aşa.
Într-o zi, un prieten, necăjit şi chinuit de toate urgiile urii, răzbunării, invidiei... îl întrebă cu ciudă:
- "Cum de izbuteşti tu să fii aşa?"
Acela răspunse, glumind:
- "Am cu mine un magnet minunat…”
- "Glumeşti, când eu nu-mi văd capul de necazuri!”
- "Nu glumesc deloc. Ascultă puţin. Pe când medicina nu ajunsese la perfecţionarea de azi, se scoteau, pe vremea războaielor, gloanţele şi schijele din trupurile soldaţilor răniţi cu un magnet puternic. El le trăgea la sine şi scăpa pe soldat.”
- "Ei, şi ce are a face asta cu ceea ce vorbim noi?
- "Are foarte mult. Eu am, din voia lui Dumnezeu, un magnet foarte puternic, fără moarte, ca să scot din sufletele celor ce mă urăsc şi mă vrăjmăşesc, plumbii răutăţii şi ai urii – şi aşa, să-i fac să mă iubească.”
- „Ce magnet, omule?”
- „Cel mai bun, pe care ai puterea să-l ai şi tu; îl găseşti gratis în învăţătura creştinească.”
- „Care-i?”
- „Magnetul iubirii lui Hristos, singurul cu care putem scoate răutatea din sufletele semenilor noştri."

Izvorul iubirii

O femeie îmi istorisi aşa:
- "Vezi, domnia ta mâna mea schiloadă? Ei trebuie să-i mulţumesc, că astăzi sunt fericită".
Zise mai departe:
- "Trăiam mai înainte fără mulţumire. Eram întreagă, dar nu eram fericită. Bărbatul meu adesea, uita de mine - şi călca alături de calea cea bună. Copiii mei, de asemenea, de multe ori mă supărau prin purtările lor rele. Eu îi rugam plângând, sau îi asupream cu vorbe grele, dar ei nu mă ascultau, neiubindu-mă. Atunci, am zis: "Doamne, fă Tu, aşa, ca chiar cu suferinţa mea, să se întoarcă aceştia, cu dragoste, către mine... Şi iată, domnule, Dumnezeu m-a ascultat şi eu Îi mulţumesc. Într-o zi, am alunecat, am căzut, mi-am frânt mâna, am mers şi mi-au tăiat-o... Văzând acestea, bărbatul şi copiii mei, au venit cu dragoste spre mine, îngrijindu-mă... Se vede că izvorul dragostei stătea astupat în sufletele lor, şi a venit sfânta suferinţă - şi l-a destupat... Şi, de-atunci, eu sunt fericită. Nu mai sunt întreagă, dar mulţumesc lui Dumnezeu, am iubirea celor care mă înconjoară."
Şi femeia istorisindu-mi acestea, avea pe faţă o lumină senină.

DUHUL SFÂNT

Primăvara duhului

Omul e ca şi copacul.
Când se abate frigul ispitelor şi-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele şi florile cele alese, virtutea şi credinţa.
Dar tot ca şi copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viaţă când vine primăvara credinţei, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.

Roata credinţei

Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:
- "Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi în viaţa lui: credinţa, căinţa, frica de iad, nădejdea?" Credinciosul i-a răspuns:
- "Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spiţa care porneşte mai întâi?"
- "Pornesc toate deodată”, răspunse prietenul.
- "Vezi - zise credinciosul - tot aşa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru porneşte la un drum nou. Toate darurile cereşti şi sufleteşti se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare, întocmai ca şi spiţele roţii.”

Pasărea-muscă şi vulturul

Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-şi neputinţa, fu cuprinsă de întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti…
Şi cu cât nu putea să se înalţe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.
Văzându-i neputinţa, un vultur îi zise:
- „Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poţi vedea toată frumuseţea soarelui, urcă-te pe spinarea mea, şi eu te voi purta în înălţime." Pasărea - muscă primi - şi aşezându-se pe spinarea vulturului, se lăsă în voia lui.
Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea ajunge.
Aşa este şi cu pasărea sufletului nostru...
Ca să ajungem pe înălţimile de unde putem vedea frumuseţile cerului şi către care nu ne pot duce slabele noastre aripioare sufleteşti, avem nevoie de aripele cele mari şi puternice ale Duhului Sfânt.

DUMNEZEU

„Tatăl nostru"

Un preot misionar învăţa pe nişte negri "Tatăl nostru". Unul din ei, îl întrebă:
- „Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?
- "Da", răspunse preotul.
Mulţumit, negrul zise atunci:
- "Primesc să mă fac creştin, căci noi până acuma ştiam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si neîndurător."
Numai religia noastră ne învaţă că suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

Copilul înţelept

Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-şi mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
- "De ce plângi, mamă?"
Ea se jelui, zicând:
- "De-acuma vom sta intr-o casă mică şi urâtă şi vom fi săraci. 
Copilul o întrebă din nou:
- "Mamă, în casa aceea mică şi urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?"
Ruşinată de vorbele copilului, mama îşi şterse lacrimile şi nu se mai jelui.

Recolta bună şi Dumnezeu

Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:
- "Sunt foarte mulţumit de recolta mea, şi-ţi mulţumesc şi dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la cărat". Celălalt răspunse:
- "Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.”
Un copil al unuia din ei, care se afla de faţă, zise tatălui său:
- "Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulţumeşti că ţi-a dat recoltă bună?"
Cei doi săteni, ruşinaţi, se priviră şi-şi ziseră:
- "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.”

"Mamă, dă-mi pe Dumnezeu"

Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.
Tatăl şi mama sa l-au crescut în desăvârşita necunoaştere de Dumnezeu.
Copilul s-a ridicat aşa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o ascunsă suferinţă. Toţi doctorii pe care i-au adus părinţii nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea tăcut şi plângea mereu.
Într-o zi, mama îi luă şi-i zise:
- "Copile, spune-mi ce vrei?"
Atunci, copilul, sughiţând de plâns, o rugă:
- "Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!”
Părinţii au rămas înmărmuriţi. Şi fiindcă n-au înţeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut…

Copilul şi pivniţa întunecoasă

Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivniţe întunecoase, în care se afla tatăl său.
Tatăl îi zise:
- "Copile, aruncă-te înăuntru şi eu te voi prinde în braţe.”
- "Dar nu te văd, tată.”
- „El îi spuse:
- "Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, şi eu te voi prinde".
Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniţei, iar tatăl îl prinse în braţe.
Aşa e şi cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredinţăm Lui.
Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în braţele Lui.

Lauda cea bună

La un om credincios veni un gospodar, care începu să-şi laude nevasta, zicând:
- "Nevasta mea e frumoasă...”
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
- "Femeia mea este bogată…"
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
- "Femeia mea e de neam mare...”
Scrise un alt zero.
- „Femeia mea e harnică…”
Alt zero.
- "Femeia mea e casnică...”
Iar un zero. Se făcuseră şase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
- "Femeia mea e cu frică de Dumnezeu şi-i cu purtări curate."
Atunci omul acela credincios şi înţelept, puse in fruntea celor şase de zero, un unu, ceea ce dădu cifra de un milion.
Zise apoi:
- "Da, aşa, ai o mare avere la casa d-tale!”

Ciobanul credincios

Nişte oameni necredincioşi, vrând să-şi bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, l-au întrebat:
- "Arată-ne pe Dumnezeu, şi vom crede şi noi.”
Atunci ciobanul le-a zis:
- "Uitaţi-vă în soare."
Oamenii cercară, dar, fireşte, nu putură. Ziseră:
-"Nu putem...”
Ciobanul le zise:
- "Apoi dacă voi nu sunteţi voInici să priviţi în soare, cum veţi putea, oare, să vă uitaţi la Dumnezeu, Cel ce-a făcut soarele, pământul şi toate celea?"
Şi oamenii aceia tăcură, ruşinaţi.

Dar mai înainte?

Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
- "Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu şi voi crede şi eu."
Atunci, credinciosul "îi zise:
- "Numără, te rog, până la trei." Acela zise:
- "Unu-doi-trei…"
- „Nu, nu aşa."
- "Dar cum?"
- "Începe cu numărul de dinainte de unu."
- "Nu, se poate."
Credinciosul îi spuse atunci:
- "Tot asemenea îmi ceri şi tu să-ţi spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, şi de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde."

Locuinţa lui Dunmezeu

Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:
- "Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuieşte?
- "Dumnezeu, dragul meu, locuieşte pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi şi acolo nu te-ai mai întreba unde e locuinţa Lui."
Necredinciosul mai zise:
- "Dacă Dumnezeu locuieşte pretutindeni, trebuie să fie mare de tot".
Credinciosul îi răspunse:
- "Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, şi-i şi atât de mic, încât încape şi în inima mea".
Necredinciosul a tăcut, ruşinat.

Cum e tatăl, şi feciorul

Stăteau odată, la sfat câţiva săteni, şi între ei se afla şi preotul. Unul din gospodari, care ades se fălea că nu crede în Dumnezeu, se jeluia celor ce erau de faţă că spunând într-o zi copilului său ceva, acesta l-a înfruntat, spunându-i:
- "Tată, eu nu te cred”.
Atunci părintele zise gospodarului:
- "De ce te porneşti împotriva copilului? El este cu mult mai puţin vinovat decât dumneata."
- "Ce-am făcut eu, de-s aşa de vinovat?" l-a întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
- "Dumneata te jelui că feciorul nu te crede, dar atunci ce-ar trebui să-ţi zică şi să-ţi facă Tatăl nostru din ceruri, în care dumneata nu crezi? Copilul când te aude mereu hulind pe Dumnezeu, cum ar mai putea crede în dumneata?"
Aşa i-a vorbit părintele, şi omul a căzut pe gânduri.

Cine i-a învăţat?

Un gospodar avea cinci copii pe care i-a crescut în teama de Dumnezeu. Când au ajuns mari erau toţi cuviincioşi, muncitori şi cu inimă bună. Din pricina aceasta, tot satul îi avea în dragoste şi în cinste.
Într-o zi, un om din sat, a întrebat pe acel gospodar:
- "Cum ai făcut dumneata, moşule, de-ai scos copii aşa de buni?"
Omul i-a răspuns zâmbind:
- "Apoi să vezi dumneata: pe cel mare l-am învăţat eu. Pe urmă, el a învăţat pe cel de după el... Aceştia doi au învăţat pe cel de-al treilea, cei trei pe-al patrulea şi cei patru pe prâslea.”
Şăguind mai departe, gospodarul mai zise:
- "Iar pe mine, m-a învăţat tata... Cât despre tata şi cei mai dinainte, i-a învăţat bunul Dumnezeu.”

S-a făcut singur

Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniştit:
- "Nimeni".
- "Cum aşa nimeni?"
Omul îi răspunse liniştit:
- "Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbeşti într-aiurea, vecine!"
- "Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput şi el a crede.

Servitorii lui Dumnezeu

Era o vreme ploioasă şi rece. La colţul unei străzi, în mulţimea grăbită, un domn bine îmbrăcat urmărea din ochi pe un copil sărman, care - şi el - la rându-i, privea cu milă la un cerşetor orb cu mâna întinsă la trecători.
Copilul îşi scotoci buzunarul şi scoase repede un ban, pe care îl dădu în ascuns cerşetorului. Domnul bine îmbrăcat se opri. Copilul făcu doi paşi şi se opri din nou. Scotoci iarăşi săracul său buzunar şi furişându-se printre trecători, mai dădu un ban cerşetorului. Pe urmă făcu o mişcare din mâini şi din umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică: "De-acuş nu mai am nici un ban..." - şi vru să plece. Dar domnul care-l urmărea, îl opri  şi-i spuse:
- "De ce ţi-ai dat amândoi gologanii?”   
Copilul, naiv îi răspunse:
- "Pentru hainele mele.”
- "Cum aşa?” îl întrebă domnul mirat.
Copilul zise:
- "Sora mea Ileana mi-a spus că: "Cei săraci sunt servitorii lui Dumnezeu - şi dacă le dăm cu dragoste bani - ei se duc la Dumnezeu şi le spun de ce avem nevoie. Şi eu am nevoie de un rând de haine. De aceea i-am dat bani.”
Cu ochii înrouraţi de lacrimi, domnul acela a zis copilului:
- "Este foarte adevărat ce ţi-a spus Ileana!” - şi luându-l, îl duse într-un magazin de haine şi-l îmbracă de sus până jos.

ICOANA

Icoana

Într-o zi, casa unui credincios fu călcată de hoţi, dar, ciudat: hoţul nu luă nimic. Toată casa fusese răsturnată pe dos, - hoţul ar fi putut lua bani şi alte obiecte - şi cu toate acestea, nu luase nimic. Şi doar ar fi putut lucra în voie, întrucât nu era nimeni acasă.
Credinciosul îşi zise: "M-a păzit Dumnezeu” şi şi-a căutat de treabă.
După o bucată de vreme însă, el primi o scrisoare de la un străin, care zicea aşa:
"Eu sunt acela care am vrut să jefuiesc casa dumitale. Am căutat peste tot - am spart sertarele şi am răvăşit toată casa. Eram gata să iau cu mine lucruri şi bani, când am dat cu ochii de icoană. Atunci, s-a petrecut ceva cu mine. Mi-am adus aminte cum în copilărie mă ducea mama la icoană şi mă punea să mă închin. Şi n-am mai putut să fur. Am fugit ruşinat - şi de atunci, răscumpăr necontenit. Te rog şi pe domnia ta să mă ierţi.”
Credinciosul a zis nevestei sale:
- "Vezi ce putere au amintirile religioase din copilărie - şi ce tainică tărie poartă cu ele icoanele?!”
Şi amândoi au mulţumit lui Dumnezeu pentru toate.

IERTAREA

Chiar de nu eşti vinovat, cere iertare

Un sătean era certat cu altul.
Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se duşmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, spuse părintelui despre această vrăjmăşie.
Preotul îl sfătui, că nu va putea să se împărtăşească decât numai dacă se împacă cu duşmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat, şi-i zise:
- "Iată, prietene, am venit să-ţi cer iertare şi să mă împac cu tine; că vin sfintele Paşti şi aş vrea să mă împărtăşesc”.
Celălalt îi răspunse:
- "Bine ai făcut c-ai venit, că uite am să-ţi spun că de trei ori te-am pândit la loc dosnic să te omor. Mulţumesc lui Dumnezeu c-ai venit şi m-ai ferit astfel de mare păcat.” Cu sufletul plin de dragoste, cei doi săteni îşi dădură mâna, şi de atunci rămaseră prieteni buni.

„N-a ştiut ce face…”

Sfântul Eusebiu mergând într-un oraş unde se aflau mulţi necredincioşi, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei.
Căzu jos şi începu să-şi dea duhul.
Mai înainte de a muri, fu adus în faţa lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.
Sfântul Eusebiu îi opri şi-i rugă:
- „Cruţaţi-l, că n-a ştiut ce face... Eu îl iert."
Şi după câteva clipe, muri.
Păgânii, care văzură atâta bunătate şi iertare, crezură şi ei în Hristos şi se botezară.

Ba să-l şi iubim pe vrăjmaş

Un stăpân aspru şi rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceaţa învăţăturii lui Iisus Hristos.
Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise prietenului său:
- "Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, şi să scăpăm de el.”
Celălalt însă îi răspunse:
- "Nu, prietene, eu sunt creştin, şi Mântuitorul m-a învăţat să iert pe cel ce-mi face rău, şi dacă pot, să-l şi iubesc.”
Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarăşului său de suferinţă, şi peste puţin timp se făcu şi el creştin.

"Ca şi Iuda…"

Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: "Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, şi el nu s-ar fi spânzurat. Aşa de mare este iubirea lui Hristos.”
Printre copii era unul care, mai osebit, înţelegea propovăduirea preotului - şi iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.
A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:
- "Spuneţi-mi, voi aţi fi făcut ca Iuda sau aţi fi cerut iertare lui Iisus?"
Toţi tăcură. Copilul cel ales, a zis cu îndrăzneală:
- "Eu, părinte, aş fi făcut ca Iuda..."
Preotul rămase surprins şi mâhnit.
Zise:
- "Cum? Te-ai fi spânzurat şi tu?"
- "Da" - răspunse, aproape lăcrimând, copilul.
Preotul nu mai înţelegea nimic.
Atunci copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:
- "Da, m-aş fi spânzurat, dar nu de copac... ci... de gâtul lui Iisus cu braţele mele… ca să mă ierte."
Preotul plânse şi el.

Căldura uitării

Doi prieteni vorbeau:
- "Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greşit.”
- "Dacă nu-ţi capeţi pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.”
- "Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...”
- „Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”
- "Ce-i lipseşte?"
- „Să-ţi spun eu, prietene dragă, ce-i lipseşte. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipseşte căldura. Stai sub strălucirea lui şi îngheţi. Tot asemenea, iubite prietene, este şi cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o doreşti, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…”
Prietenul dădu din cap şi zise:
- "Iertare şi uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!”

ISPITA

Nu-ţi face sufletul, cuib al ispitei

Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:
- "Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupeşti, şi mare mi-e tulburarea.”
Ca să-l liniştească, preotul îi zise:
- "Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poţi opri, şi nici vreun rău nu-ţi poate face. Ci numai dacă vrea să-şi facă cuib la tine, e primejdie şi trebuie s-o alungi. Aşa e şi cu ispitele trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaş în sufletul tău, nu ai de ce să fii îngrijorat. Fii aşadar strajă întru aceasta la uşa sufletului şi nu le primi".
Şi tânărul a plecat cu sufletul liniştit de la duhovnicul său.

Drumeţul şi poarta temniţei

Un drumeţ ostenit, găsind în drumul lui o moară, intră în ea să se odihnească. Dar în moară nu se afla nimeni. Pe-o masă se aflau nişte bani. Duhul rău îl îndemna să-i ia, iar Dumnezeu îl sfătuia să nu-i ia.
Biruind gândul bun, drumeţul porni mai departe, până ce, pe înnoptate, ajunse la marginea unui oraş.
Fiind vreme de vară, el se aşeză în dreptul unei porţi mari si adormi.
Dimineaţa când se trezi şi văzu poarta aceea, întrebă:
- "Ce este aici?"
Un om din preajmă îi răspunse:
- „Aici e puşcărie!”
Drumeţul zise:
- "Aici aş fi intrat dacă luam banii morarului".
Îşi făcu cruce şi plecă voios spre treaba lui.

Ispita şi sacul cu nisip

Fiind chinuit de duhul slavei sale, pentru darul tămăduirilor pe care i-l dăduse Dumnezeu, Sfântul Macarie ca să-l biruie, a luat un sac şi, umplându-l cu nisip, l-a pus în spinare şi a început a umbla prin pustie.
Întâmpinându-l un om de neam mare, care-l cunoştea, l-a întrebat:
- "Ce duci, părinte? Dă-mi sarcina s-o duc în carul meu.”
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine…” şi n-a vrut să-i dea sarcina. Asuprindu-se astfel, sfântul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-şi gândurile de slavă.

Drumul strugurilor

Odată Sfântul Macarie (cel din Alexandria) poftise să mănânce nişte struguri proaspeţi şi buni, pe care îi trimisese cineva.
Vrând să-şi biruiască pofta, îi trimise unui călugăr neputincios, care poftise şi el asemenea struguri.
Dar şi acesta, ca să-şi înfrâneze pofta, îi trimise altui călugăr şi mai slab.
Şi aşa, unul de la altul i-a trimes, până ce strugurii au ajuns iar la Macarie, întregi şi neatinşi.
Sfântul, cercetând această întâmplare şi aflând că toţi fraţii, deşi poftind, se înfrânaseră - mare i-a fost mulţumirea - şi, luând strugurii, i-a dat spre mâncare pasărilor cerului.

Să închidem uşile

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau „Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase ea astfel:
Ori de câte ori nepoţii ei plecau in oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
- "Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine".
Iar dacă vreunul o întreba: "Ce uşi, bunico?", ea îi spunea:
- "Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei. Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: "Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele". Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu... De vei face aşa, noroc mare te va întâmpina în viaţă.”

ÎNJURĂTURA

"Nu pot ... "

Un soldat avea prostul obicei să înjure.
Într-o zi, stând de vorbă cu preotul regimentului, soldatul îi zise:
- "M-aş lăsa de înjurătură, dar nu pot." Preotul îl luă cu sine în oraş şi-i zise:
- "Îţi dau o sută de lei, dacă tot timpul cât vei fi cu mine nu vei înjura.”
Şi vreme de două ceasuri, ei se plimbară prin oraş. Soldatul se ţinu de făgăduială şi preotul îi dădu suta de lei.
Când se despărţiră, preotul îi zise:
- "Tu, prietene, mi-ai spus că nu poţi să te laşi de înjurătură pentru nimic în lume. Şi iată, văd că numai pentru o sută de lei ai putut să nu înjuri două ceasuri. Atunci, cu şi mai mare înlesnire te vei lăsa de această rea apucătură, când vei şti că pentru această faptă bună, vei căpăta o răsplată neînchipuit mai mare şi mai frumoasă de la Durmnezeu!”
Şi de-atunci, soldatul acela n-a mai înjurat.

ÎNŢELEPCIUNEA

Bogăţia – războiul - moartea

 Un om mergea pe o potecă. Văzu înaintea lui trei azime.
- „Ce să fie?", îşi zise.
Atunci, se ivi un om bătrân şi-i răspunse:
- "Rupe-le, şi vei vedea.”
Omul le rupse. În una erau câteva fire de grâu, în alta câteva picături de sânge, şi în a treia viermi.
- "Ce însemnează acestea?"
Bătrânul îi răspunse:
- "Firele de grâu înseamnă bogăţie, sângele război, iar viermii, moarte".
- „Şi ce rost au ele?”
- "Bogăţia pune vrăjmăşie între oameni. Ei se încaieră şi îşi varsă sângele, iar la urmă, pe toţi îi paşte putrejunea morţii.”
Aşa se petrece viaţa oamenilor care nu cunosc pe Dumnezeu.

Foiţa de ţigară

Un om stricat şi beţiv, obişnuia să înjure de toate cele sfinte, şi să-şi facă ţigară din filele Noului Testament.
Într-o zi, ţigara i se tot stingea.
Vrând să vadă de ce nu arde, o desfăcu şi văzu atunci scris: "Care va fi sfârşitul celor ce nu cred în Evanghelie?"
Omul rămase cu inima străpunsă de această întrebare. Orice făcea, ori de ce se apuca, nu mai putea scăpa de aceste vorbe, care îi ardeau ochii şi sufletul.
Curând căzu în grea îndoială, pe urmă îl cuprinse o mare mâhnire pentru toate păcatele pe care le făcuse şi Dumnezeu îndurându-se de el, beţivul se prefăcu într-un om plin de credinţă şi de omenie.

În sus, în jos şi împrejur

Într-un sat, odată, între mulţi necredincioşi se afla si un om al lui Dumnezeu...
Vremurile erau grele şi oamenii se frământau şi se jeluiau, de nu mai isprăveau.
Singur numai credinciosul era liniştit şi-şi căuta de treabă. Într-o zi, unul din consătenii lui îi zise:
- "Cum de poţi sta tu aşa?"
Iar el i-a răspuns:
- "Întocmai ca voi sunt şi eu, dar eu fac ceva în fiecare zi, care mă scoate de sub nevoie...”
- "Ce anume?"
- "În fiecare dimineaţă, mai înainte să pornesc la treabă, privesc în trei părţi. Mai întâi mă uit în sus, ca să-mi aduc aminte că acolo e Dumnezeu şi mă rog lui. Apoi privesc în pământ, ca să-mi aduc aminte că peste puţină vreme am să mă cobor în el, şi pe urmă, privesc împrejur şi văd pe alţii cari-s şi mai necăjiţi şi mai săraci decât mine... Şi aşa, pornesc la treabă, mai uşor şi mai îmbunat..."
Şi ca încheiere, zise consăteanului:
- "Iaca vezi, aista-i tot leacul!”

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI

În lume, dar nu ai ei

Un creştin spunea unui prieten că el nu înţelege vorbele Mântuitorului: "Voi să fiţi din lume, dar să nu fiţi ai lumii".
Atunci, prietenul său, care era un om mai zidit în învăţătura Domnului, i-a răspuns:
- "Cu oamenii în lume se petrece întocmai ca peştii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peştii nu sunt săraţi ca ea. Aşa şi cu oamenii, ei pot să trăiască în lume, fără să ia "sărătura ei", adică păcatele ei".

N-am auzit, dar am văzut

În mijlocul Africii se afla un preot creştin, dus acolo să propovăduiască la necredincioşi învăţătura lui Iisus Hristos.
Într-o zi, veni la el un negru şi-i ceru să-l încreştineze şi pe el.
Preotul îl întrebă:
- "De unde cunoşti tu creştinismul, căci nu te-am văzut niciodată la predică?"
Negrul îi răspunse:
- "Adevărat, niciodată n-am auzit despre creştinism, dar am văzut. Vecinul meu era un om rău, se îmbăta, fura si-si bătea nevasta. Dar de când s-a făcut creştin nu mai bea, nu mai fură si nu-si mai bate nevasta. Mi-am zis atunci că, creştinismul trebuie să fie ceva foarte bun...”

JERTFA DOMNULUI

Dragostea robului pentru stăpân

Pe timpul împărăţiei romane, un rob care ţinea mult la stăpânul său, văzând că duşmanii lui au izbutit şi l-au condamnat la moarte, s-a hotărât să-l scape chiar cu jertfa vieţii.
S-a dus de grabă acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului său şi, înfăţişându-se acelor duşmani, le-a zis:
- "Iată, eu sunt cel pe care voi l-aţi osândit la moarte, luaţi-mă şi ucideţi-mă!"
Ei l-au luat şi i-au ucis.
Tot asemenea s-a jertfit Mântuitorul nostru pentru noi. Când a văzut că după păcatele noastre suntem sortiţi la o moarte veşnică, s-a îmbrăcat în chipul nostru, s-a pus cu deplină voie în faţa duşmanilor şi a murit pentru noi.

Datoriile mărunte

Un gospodar cumpăra lucruri mărunte, pe datorie, de la o dugheană. Părându-i-se că mărunţişul ce datora nu-i lucru de seamă, a lăsat zi de zi şi n-a plătit mărunţişul acela, care se făcuse datorie mare, pe care acuma n- o mai putea plăti...
Stând într-o zi acasă, mâhnit de gândul că nu mai poate plăti datoria, iată că vine la el negustorul şi-i spune o mare bucurie: a venit un prieten bun al datornicului şi i-a plătit toată datoria.
Nespusă a fost bucuria omului.
Aşa e şi cu datoria păcatelor noastre. Le-am adunat zi de zi, zicând că-s mărunte şi nu se bagă de seamă, şi datoria s-a făcut cât un munte.
Şi a venit atunci la dugheana datoriilor noastre, un prieten mare şi bun, care a plătit datoria în locul nostru.
Acesta este chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, prin Jertfa Lui, ne curăţă de toată păcătoşenia, numai să vrem să gustăm din această Sfântă Jertfă, urmându-i învăţătura în Sfânta Lui Biserică.

LUMEA

Vulpea proastă

O vulpe văzu o grădină încărcată cu tot felul de bunătăţi.
Pofta ii era mare, dar vulpea nu avea pe unde să intre. Dibuind, găsi o spărtură.
Ca să poată intra prin spărtură, posti trei zile şi pe urmă intră.
În grădină, se puse bine pe mâncat. Când fu să iasă, iar nu putu.
Se puse din nou trei zile la postire.
Când ieşi, îşi zise: "Ce-am făcut proasta de mine? Cum am intrat, aşa am ieşit...” Şi s-a ruşinat.
Aşa e şi cu noi.
Cât de mult ne asuprim ca să punem mâna pe lucrurile lumii acesteia, şi - tot ca şi vulpea - trebuie să le lăsăm pe toate când plecăm din lumea aceasta.

MAICA DOMNULUI

"Fără stricăciune…"

- "Cum a putut naşte fără stricăciune Sfânta Fecioară Maria pe Domnul nostru?" întrebă un om pe un preot.
Preotul îi răspunse:
- "Lumina soarelui trece prin geam - şi vine la noi fără să strice sticla geamului. Tot asemenea Lumina vieţii a trecut prin Maica Preacurată, fără să-i strice trupul."

MÂNIA

Cum scăpăm de mânie

Un gospodar avea răul obicei să se mânie lesne. Din te-miri-ce, se mânia. Iar după ce făptuia la mânie, îi părea tare rău.
Văzând, că nu poate scăpa de mânie, merse într-o zi la preot şi-i spuse năduful.
Părintele îi zise:
- "Iată ce te sfătuiesc: când îi simţi că-ţi vine mânia, să zici aşa: "Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce fac!" şi să şi ieşi din casă, de te vei afla atunci în casă, sau din ogradă, de vei fi în ea, sau de vei fi pe stradă, să intri în biserică."
Gospodarul făcu aşa. De câte ori îi venea mânia, el se ruşina în faţa lui Dumnezeu şi pleca de unde se găsea. N-apuca s-ajungă la o aruncătură de băţ de unde îl cu- prinsese mânia, şi se şi liniştea.
Aşa azi, aşa mâine, sufletul gospodarului se prefăcu aşa de tare, că de se mai întâmpla să-l cerce mânia, el surâdea şi-şi căuta de treabă, mirându-se mult cum de se mânia aşa de tare mai înainte.

MÂNTUIREA

Azi, nu mâine

Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului prin primirea sfintei învăţături a Domnului Iisus Hristos, se hotărî să înceapă şi el o viaţă lipsită de păcate, dar îşi zise:
- "Încep de mâine..."
Peste noapte însă, păcătosul muri.
"Mâine" este vorba diavolului, numai "azi” este vorba lui Dumnezeu.

Vorbirea cu mormintele

Odată, a venit un om la Sfântul Macarie şi i-a zis:
- "Părinte spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc."
Macarie i-a zis:
- "Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi. Omul a mers, a grăit de rău, şi cu pietre a bătut mormintele.
A venit pe urmă la Macarie.
- "Ce ţi-au spus? l-a întrebat sfântul.
- "Nimic."
- "Mergi atunci şi laudă pe cei morţi.”
Şi omul a mers şi a lăudat pe cei morţi, fericindu-i. Întorcându-se, a spus sfântului, iar el l-a întrebat:
- "Nimic nu ţi-au răspuns?"ˇ
- "Nimic.”
Atunci Macarie i-a grăit:
- "De vrei să fii mântuit, fii pentru lume ca un mort din aceştia. Nici de te vor ocărî oamenii să nu te mâhneşti, nici de te vor lăuda, cinstindu-te, să nu te înalţi. Şi atunci vei fi mântuit.”

Cei doi ologi

Erau doi ologi care cerşeau la drum.
În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni.
Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis:
- "Ca să vă tămăduiţi de neputinţa voastră, staţi în calea acestui alai sfânt şi icoana făcătoare de minuni are să se milostivească şi de voi."
Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt:
- "Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ştergem şi să rămânem tot ologi?”
Şi plecară de acolo.
Aşa se întâmplă cu mulţi din creştinii noştri. Mulţi se feresc din calea vindecării sufletului lor, rămânând în „ologeala" lor de mai înainte. Mulţi fug de biserică şi de cele ale sufletului, stând într-o viaţă de nepăsare şi de păcat.

MILA

Ajutând, scapi de moarte

Un cioban era pe-un vârf de munte. Era iarnă şi zăpada era mare. Rătăcindu-se pe-o cărare întroienită, fu cuprins de un somn greu. Dacă adormea, era pierdut.
Cum stătea în cumpănă, văzu mai încolo, tot pe drumul muntelui, pe un alt cioban, înţepenit şi adormit de ger. Deodată, nici nu-i trecu prin gând să se ducă să-l trezească. Dar peste puţin îl cuprinse o milă frăţească de el şi-şi zise: "Dacă nu mă duc să-l trezesc, moare".
Se sculă cu hotărâre şi merse spre ciobanul îngheţat. Începu să-l frece şi să-l zguduie.
Ciobanul îngheţat se trezi, dar şi ciobanului cel milos, îi pieri somnul, aşa că amândoi scăpară de moarte.
Dragostea şi mila pot încălzi mai tare ca focul.

MILOSTEN IA

Ce dai pentru Dumnezeu?

Doi creştini credincioşi au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici. Mergând prin sate şi oraşe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alţii mai răi. Unii îi ocărau, alţii îi lăudau.          
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi alungă.
Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creştini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la om şi-i ziseră:
- "Acestea au fost pentru noi şi pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?" .
Biruit de credinţa lor, necredinciosul le ceru iertare şi le dădu ajutor pentru biserică.

Visul zgârcitului

Se afla într-o ţară un om foarte zgârcit, care nu făcea niciodată milostenie săracilor.  Într-o noapte, zgârcitul acesta avu un vis groaznic: se făcea că împărţise toată averea la săraci.
Înspăimântat, s-a sculat din pat, buimac, a luat o frânghie şi s-a spânzurat de grinda casei, după ce-a scris pe-o hârtie: "Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea.
Iată ce face banul când stăpâneşte pe om. Chiar un vis îl poate pierde.

Cine să fie slugă?

Un bogat înţelept, nerobit averii, avea scris pe peretele odăii lui, aceste cuvinte: "Banul să fie totdeauna slugă, niciodată stăpân."

Ce dai, câştigi - ce nu dai, pierzi

Era un om bogat care toată viaţa lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiaşi.
Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuşi nişte bani, dăduse faliment, şi aşa pierduse acei bani.
Omul cel bun zise prietenului său:
- "Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?"
Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: "Bogătaşul cel fără bani.”
Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: "Ce-am dat, am câştigat. Ce n-am dat, am pierdut."

Bogatul şi bradul

Într-o ţară, un om bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veni la el într-o zi, un om şi-i zise:
- "Omule bogat, iarna e grea şi în sat la noi sunt mulţi care degeră de frig. Fii milostiv şi dă-le câte un braţ de lemne...”
- "N-am lemne de dat, plecaţi de la mine", i-a răspuns omul bogat.
Omul sărac l-a întrebat atunci:
- "Care-i bradul d-tale din pădurea asta?"
- "Cum care brad? Toţi sunt ai mei, răspunse bogatul.
- "Vreau să zic: atunci când vei pleca din lume, din care brad ţi se va face sicriul?" a răspuns săteanul.
Şi a plecat.
Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu bogatul, dar, după câteva zile, a chemat la sine pe cel pe care-l gonise, şi i-a spus:
- "Luaţi din pădure câte lemne aveţi nevoie... Şi mai luaţi şi cât trebuiesc să înălţaţi o biserică în sat..."
Dumnezeu trimesese bogatului duhul milosteniei.

Cerşetorul cinstit

Odată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.
Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din urmă şi dându-i banul, îi zise:
- "Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...”
Bogatul îi răspunse:
- "Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: "Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om cumsecade.”

Ce putem da, când nu avem ce da?

Într-o zi un mare scriitor rus, Turghenief, care avea obiceiul de a nu umbla cu bani la el, întâlni pe un cerşetor care-i întinse mâna, cerându-i de pomană.
Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căută prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi o leţcaie.
Plin de dragoste atunci, întinse mâna cerşetorului, şi-i zise:
- "Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar iţi dau o strângere de mână cu toată dragostea...
Cerşetorul îi strânse mâna şi, cu glas cald de recunoştinţă, îi răspunse:
- "Mulţumesc mult, domnule, nimeni până la dumneata nu mi-a făcut o pomană aşa de frumoasă!"

Cumpărarea fericirii

Cineva îmi povesti astfel:            
"Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutăţile vieţii şi avusesem şi o suferinţă, venită de la oameni.
Şi iată că pe uşa casei mele, se ivi prietenul care totdeauna ştia să biruie tristeţea.
Îmi zise:
- „De ce eşti trist?”
Îi spusei de ce.
El, surâzând, îmi zise:
- "Hai să cumpărăm puţină fericire."
M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu faţa deschisă:
- „Ia ceva bani cu tine... - îmi spuse - şi plecarăm. Şi prietenul m-a dus de-am căutat nişte săraci, cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea pierea din duhul meu, iar când ne-am întors acasă, amândoi eram cu sufletul plin de pace şi de îmbucurare.
- "Vezi" - îmi zise prietenul - "cum se poate cumpăra fericirea?"
Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea vin asupra mea, plec şi cumpăr fericirea, dând ajutor celor mai încercaţi şi mai trişti ca mine.

Legendă creştină

Se povesteşte că Dumnezeu a chemat odată în adunare de împăcare pe toate virtuţile duhovniceşti.
Acestea au venit sub chip de îngeri luminoşi.
Erau acolo: Răbdarea, Iubirea, Credinţa, Binefacerea, Recunoştinţa, Bunătatea - şi toate celelalte...
Din toate acestea, numai două nu se aveau bine între ele. Nu voiau să se apropie una de alta - şi chiar nu se iubeau.
Dumnezeu văzând acestea le-a trimis de la Sine şi le-a zis:
- "N-am să vă mai adun, până ce cele două vrăjmaşe nu se vor împăca...
Şi a trecut o vreme - şi S-a arătat pe pământ Domnul Hristos.
Şi după ce învăţătura Sa a cuprins sufletele oamenilor, Dumnezeu a chemat din nou la Sine virtuţile duhovniceşti.
De data aceasta, cele două vrăjmaşe se împăcaseră. Întrebate cine le-a împăcat, ele răspunseră:
-"Ne-a împăcat Domnul Iisus Hristos...”
Cele două vrăjmaşe erau: Binefacerea şi Recunoştinţa.

Milosteniile omului sărac

Într-un sat, preotul vorbea copiilor despre milostenie.
Unul din ei, zise preotului:
- "Dar când nu ai ce da, părinte, cum mai poţi face milostenie?"
Părintele surâse - şi vorbi către toţi:
- "Iată, dragi copii, - priviţi colo, unde-şi are gospodăria Ioana, cu bărbatul şi cu cei trei copii ai lor. Ei sunt săraci, dar fiindcă Ioana este o bună creştină, găseşte în fiece zi prilejuri spre a face milostenia.
Aşa, ieri, sculându-se înaintea tuturor, şi văzând trecând o femeie sărmană, care ducea în spinare o sarcină prea grea de lemne, i-a purtat sarcina până în deal.
Vecina ei trebuind să plece la oraş după treabă, i-a lăsat în seamă pe copilaşul ei - şi Ioana, amestecându-l cu copiii săi, i-a purtat şi lui grija până ce, seara, s-a întors mama lui.
Trecând un drumeţ care nu cunoştea locurile, Ioana l-a îndrumat, scoţându-l până la marginea satului şi vorbindu-i cuviincios.
Vecina ei primind o scrisoare de la feciorul său ostaş şi, neştiind să citească, iată că Ioana a venit la ea şi, cu răbdare şi prietenie, i-a citit-o.
Iar pe doi soţi care se certau la poarta ei, Ioana i-a împăcat, spunându-le că-s creştini şi că, făcând astfel, supără pe Domnul Hristos.
Iar aceste lucruri le-a făcut cu toată inima şi cu veselia pe chip.
Iată, dragi copii, câte milostenii poate face un om sărac numai într-o zi!"

"Nu lucra ca pentru oameni…"

Unui om bogat fiindu-i milă de un zidar sărac, care avea şi o familie împovărată, l-a chemat la sine şi i-a zis:
- "Iată, vei face o casă pe colina aceea plină de soare... Te plătesc bine…”
Lucrătorul a făgăduit – şi omul i-a dat banii trebuitori.
Pe urmă, a plecat într-o ţară depărtată, iar lucrătorul s-a apucat să clădească locuinţa.
Muncitorul sărac, care nu cunoştea pe Dumnezeu, şi-a zis: " Voi lua materiale ieftine şi proaste şi voi înşela, pe omul bogat. Cu diferenţa de bani, voi petrece…”
Aşa a şi făcut. A ridicat o casă şubredă, gata s-o dărâme un vânt mai tare, iar banii ce i-au rămas i-a cheltuit.
Când s-a întors bogatul din drumul făcut, a chemat din nou la sine pe lucrător şi i-a zis:
- "Iată, casa ce-ai făcut e a ta - primeşte acest înscris de dăruire de la mine... Să locuieşti în ea cu nevasta şi cu copiii tăi!”
Lucrătorul a rămas uimit şi ruşinat... Crezând că înşeală pe bogat, se înşelase pe sine...
De-atunci, orice-ar lucra, nu mai lucrează ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu.

PATIMILE

Cununa virtuţii

Un înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o zi la plimbare, având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Nişte trecători îl opriră, spunându-i:
- "Numai vitejilor din războaie se cuvine aceasta…”
Iar el le-a răspuns:
- „Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti…”
Cei cari strigară asupra lui rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul acela avea dreptate.

PĂCATELE

Un păcat aduce pe altul

Un zgârcit îşi îngropă comoara sub o piatră. Venind hoţii, i-o furară.
Zgârcitul se jeluia, plângându-şi comoara. Un vecin îi zise:
- "De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara dumitale şi te linişteşte…"
- "Nu - răspunse zgârcitul - îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea."
Păcatul zgârceniei duce şi la alte păcate.

Sămânţa clevetirii

Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atâta de mare păcatul clevetirii.
Atunci părintele îi zise:
- "Mergi acasă, ia nişte seminţe de scaieţi, şi aruncă-le în grădină."
Femeia făcu aşa, iar după o vreme merse iarăşi la preot şi-i zise:
- "Am aruncat seminţele de scaieţi…”
- "Bine, du-te acum şi le strânge.”
Femeia se duse, dar, fireşte, nu putu strânge seminţele, că de acuma grădina era toată năpădită de scaieţi. Veni din nou la preot.
Părintele îi zise:
- "Iată, femeie, aşa ai făcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor oamenilor, înapoi nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieţi peste tot locul... Mergi aşa dară, şi să nu mai cleveteşti...”

Omul şi calul

Un gospodar avea un argat beţiv. Într-o zi, gospodarul îi zise:
- "Ai dus caii la adăpat?"
- "Da, i-am dus...”
- "Fii bun şi mai du-i odată.”
- "Cum să-i mai duc, dacă s-au săturat de băut?", răspunse argatul.
Stăpânul îi spuse atunci:
- "Iată, omule, vita e mai înţeleaptă ca tine. Ea nu bea decât atâta cât îi trebuie, pe când tu bei până ce cazi în mocirlă...”
.Adesea putem lua pilde de la animale.

Mai întâi sticla

Odată, un beţiv, sătul de viaţa ticăloasă ce ducea, merse la un duhovnic, şi-i zise:
- "Părinte, vreau să scap de patimă... Învaţă-mă ce trebuie să fac.”
Preotul, băgând de seamă că omul are în buzunar o sticlă cu rachiu îi zise:
- "Mai întâi şi întâi, dragul meu, să nu mai umbli cu sticla de rachiu în buzunar. Aşa e şi cu mântuirea noastră. Dacă vrem s-o căpătăm, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate, pe care o purtăm în buzunarul sufletului nostru.

Ce zace în sticla de rachiu?

Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:
- "Iată, îţi dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om."
- "Niciodată!”
- "Atunci să furi ceva.”
- "Niciodată!”
- "Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…"
Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri.
Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.
Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei.
Şi iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată.

Vestmântul cel nepătruns

Ca să putem să ne coborâm în adâncul mării, trebuie să ne îmbrăcăm într-un fel de vestmânt tare de oţel, ca nu cumva puterea apelor de la fund să ne strivească trupul.
Tot aşa se întâmplă cu apele cele adânci ale sufletului nostru. La fund zac păcatele noastre. Ca să ne coborâm acolo să le scoatem şi să scăpăm astfel de ele, ne trebuie un veşmânt tare şi nepătruns, care să ne apere să nu pierim .
Acest vestmânt sufletesc nu poate fi altul decât învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.

Ursul, mierea şi păcatul

Odată, un om sătul de păcatele lumii, se trase într-o casă din fundul unei păduri.
Într-o zi, veniră la el nişte prieteni să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le zise:
- "Haideţi să vă arăt păcatul…”
Luă câţiva faguri cu miere şi-i puse într-un loc din pădure, unde obişnuia să vină un urs.
Aşteptară cu toţii, privind din cerdacul casei.
Ursul veni şi mâncă un fagure. Mai stătu şi mâncă încă unul. Cu toate că abia mai putea să înghită, mai mâncă şi pe al treilea, până ce, făcându-i-se rău, muri.
Omul zise atunci:
- "lată: aşa e păcatul. Guşti din el - te saturi - pe urmă, iar guşti, până ce se întâmplă ca şi cu ursul, mori de otrava dulceţii păcatului."
Păcatul, la început, e dulce ca mierea; pe urmă e amar ca fierea şi te ucide.

Cele mici aduc pe cele mari

- "Eu nu am decât păcate mărunte," zise într-o zi un creştin.
Altul, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns:
- "Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei uşori ,dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpădenie... Aşa e şi cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.”
Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.

"Suntem străini şi călători"

Într-o zi, un biet călător, străin şi sărac, poposi la casa unui om şi-i ceru adăpost.
- "Casa mea nu-i han," îi răspunse omul acela rău şi zgârcit - şi-l goni.
Călătorul îi zise atunci:
- "Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ţi pun trei întrebări."
Zgârcitul încuviinţă, că doar nu dădea nimic.
Călătorul îl întrebă:
- "Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?"
- "Tata…”
- "Dar înainte de dânsul?"
- "Bunicul...”
- "Dar după dumneata, cine va locui în ea?"
- "Copiii mei.”
Atunci săracul zise:
- "Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alţii vin... Aşa că-i tot un fel de han... Aşa suntem noi pe lumea asta: călători şi străini...”
Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe şi primi să adăpostească pe călătorul acela sărac.
Şi de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.

Focul limbii

La preot a venit într-o zi o femeie să se spovedească şi i-a spus:
- "Părinte, am dat foc...”
Preotul a întrebat-o:
- "Ce te-a îndemnat să dai foc casei duşmanului?"
Femeia zise:
- "N-am umblat cu foc, părinte, n-am aprins cu foc de acesta…”
- "Atunci, ce-ai făcut?"
Şi femeia a răspuns:
- "Am aprins casele vecinilor cu clevetirea, cu bârfirea şi cu vrajba mea... Şi mare păcat am săvârşit...”
Părintele i-a zis:
- "În adevăr, acest păcat e tot aşa de mare ca uciderea. Se cade să-l ispăşeşti.”
De limbă, Sfânta Scriptură zice: "Iată un foc mic, ce mare pădure aprinde!"

Numai cu ajutorul lui Dumnezeu

Un vânător istorisea, cui voia să-l asculte, că el, împotmolindu-se odată într-o mlaştină, s-a scos singur din ea, trăgându-se de păr în sus.
Cei ce-l ascultau au râs şi, fireşte, nu l-au crezut.
Aşa e şi cu cei care cred că se pot scoate singuri din mlaştina păcatelor.
Şi ei se fac de râs, ca şi vânătorul de mai sus.
Din mlaştina păcatelor nu putem ieşi decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Huietul păcatului

În oraşul New-York din America, e un zgomot aşa de mare pe străzi, încât clopotele bisericilor, oricât de tare ar bate, nu le mai poate auzi nimeni.
Aşa e şi cu huietul pe care viaţa cea deşartă a păcatului îi face în ziua de azi. El asurzeşte pe om şi-l face să nu mai audă chemările Domnului.

De ajuns un fir…

Pe vremuri, ţara depărtată a Australiei era lipsită de scaieţi. A venit vremea şi-a intrat în stăpânirea englezilor. În Anglia se află un întreg ţinut în care scaieţii cresc foarte mult.
Şi iată că unui englez din cei care se statorniciseră în Australia i se face dor să vadă un scaiete din ţara lui. A scris aşadar în Anglia şi a cerut unui prieten să-i trimită un scaiete, drept amintire de acasă. Şi, i-a trimis. El l-a sădit într-un colţ din grădina sa, pentru ca, privindu-l în fiecare zi, să-şi aducă aminte de ţara lui.
Pe urmă, s-a întâmplat un lucru tare stricător. Sămânţa de scaieţi s-a înmulţit şi a împânzit tot cuprinsul ţării. Azi, Australia e plină de buruiana aceasta stricătoare.
Aşa e şi cu sămânţa păcatelor, fie cât de mici şi de neînsemnate ni s-ar părea: o mică minciună, un pahar-două de vin mai mult, o bârfeală, o zavistie...
Toate rodesc ca şi scaietele şi cuprind întregul nostru suflet.

Cum se seacă balta?

Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică.
Atunci, un gospodar priceput i-a zis:
- "Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.”
Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă din cel mai bun.
Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale: sudalmele, băutura, vorbele deşarte, defăimările, pizma şi toate celea asemenea lor.

„Mă tem că…”

Când pleca dimineaţa la treabă, omul acela, în loc de altă vorbă, zicea: „Mă tem că nu vom izbuti…”
Când începea să mănânce, îşi arăta îndoiala: „Mă tem că mâncarea aceasta are să-mi facă rău…”
Dacă un cerşetor întindea spre el mâna, omul nostru nu-i dădea nimic ci numai şoptea: "Mă tem că mă înşeală...” Iar când cineva îi vorbi despre mântuirea sufletului, el de asemenea îi răspunse: "Mă tem că-i o înşelare...
Până într-o zi, când preotul, stând cu el de vorbă, îi zise:
- "Dumneata spui aceste vorbe: "Mă tem că...” tocmai unde nu trebuie, şi nu le spui unde trebuie.
- "Cum adică, părinte?”
- "Foarte simplu. Când tragi din ţigară, când treci pe la crâşmă, când înjuri, când minţi şi în alte împrejurări ca acestea, nu zici: "Mă tem că…”, cu toate că tocmai atunci ar trebui să le spui...”
Şi omul nostru a rămas pe gânduri din clipa aceea.

Via cea înşelătoare

Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea."
Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi."
Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: "Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.” Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: "Măcar dacă aş ajunge la via aceea!
Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise: "Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”
Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei...

PEDEAPSA PĂCATELOR

Un şal făcut din apă

O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătăţea cu apă. Din ce câştiga în felul acesta necinstit, ea îşi cumpără un şal frumos.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse şalul de pe umeri şi duse în mijlocul şuvoiului.
Mâhnită, privea cum se duce şalul pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.
Înveselindu-se, fata şopti:
- "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!”
Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.

Orbul şi ologul

Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi ferit de pagube.
Dar orbul luă în spinare pe olog, şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc pedeapsa.

Ucigaşul în pragul morţii

Un mare ucigaş, fu condamnat la moarte.
Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căinţă si ceru să vină preotul.
Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise:
- "Ce este fiule? Ce vezi de eşti atâta de înfricoşat?"
Căzând în genunchi, ucigaşul zise:
- "Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omeneşti... E dincolo de fire şi-i atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!”
Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere şi, după ce-l spovedi, îi dete Sfânta Împărtăşanie.
Şi numai aşa, ucigaşul a putut primi cu linişte, moartea.

PIZMA

Ochii pizmaşului

Cari ochi văd mai bine?
Un înţelept a răspuns: "Ochii cari văd cel mai bine din toţi, sunt ochii celor cari pizmuiesc şi învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, şi fie un lucru cât de mic. Ba, aceşti ochi văd aşa de bine, încât adesea văd şi ce nu este...”
 
POCĂINŢA

Drumul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- „Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”
Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-şi:
- „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”
Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

Cel mai vinovat

Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi.
Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
- „Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici." Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.

POSTUL

Hrana duhului

Un om evlavios fu întrebat odată:
- "Cum posteşti d-ta?"
Iar el răspunse:
- "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".

PRIETENIA

„Nu i-am întrebat…"

Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de bune.
Începu, aşadar, a-l întreba:
- "Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?"
 Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
- „Nu i-am întrebat niciodată.”
- „De ce?”
"Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici. Aşa că  eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei.
- "Şi crezi că este bună această metodă?"
Directorul îi răspunse:
- "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”

RĂBDAREA

Cum căpătăm buna înţelegere?

Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături.
Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic:
- "Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse:
- "Trei sunt mijloacele."
- „Care?" întrebă străinul.
- "Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”

Pietricica din încălţăminte

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

Secerişul

Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
- „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
- „Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa."
Tânărul nu pricepea.
- „De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură."
Preotul se opri puţin, după care zise:
- "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

Puterea răbdării

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă.
Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
- "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."

RĂZBUNAREA

Frâul diavolului

Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina păşunii, îşi puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
- "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă laşi să-ţi pun frâu în gură şi să încalec pe tine."
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Şi omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Şi iată cum pentru o răzbunare, calul îşi pierdu libertatea.
Tot asemenea şi noi, dacă ne lăsăm prinşi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.

RĂUTATEA

Cine-i mai sălbatec?

Europenii, care stăpâneau un ţinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Aşa că multe nelegiuiri săvârşeau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu aceşti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăşilor să-l cruţe pe prizonier şi să i-l dea lui. Soldaţii negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său şi vru să-i dea ospătare şi un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-şi bată joc de el, îi zise:
- "Nu primesc nimic, căci ştiu că mâine mă vei omorî.” 
- "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinţa tatălui d-tale.”
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
- „Tatăl d-tale care e un ostaş brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Ştiu că şi d-ta eşti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu şi nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.”
Şi a doua zi, sub pază bună, vechiul ostaş negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate faţă de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.

Zidul urei

Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. 
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat. 
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.

RUGĂCIUNEA

Potolirea fricii

Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricoşă şi, mai înainte de a se urca sus, se duse puţin în cabina sa. 
Întorcându-se înviorat la faţă, căpitanul îl ispiti:
- „Ai băut o gură de rachiu?”
- "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”

Cuvinte puţine, duh mult

Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie:
- "Cum ne vom ruga?”
Iar el îi răspunse:
- "Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă!” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: "Doamne miluieşte!” Că el ştie cele ce ne sunt de folos, şi ni le dă, milostivindu-ne."

Cine nu se închină?

Un cizmar merse la o nuntă.
Fiind evlavios, el îşi făcu cruce când se aşeză la masă. Câţiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl întrebă:
- "Acasă la d-ta, se închină toţi când se aşează la masă?”
 - "Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.”
Tinerii, ruşinaţi, n-au mai râs.

Şeaua şi rugăciunea

Un credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte.
Ca să-l cerce, preotul îi spuse:
- "Îţi voi dărui calul meu, dacă vei spune "Tatăl nostru" fără să te gândeşti la altceva."
Omul se prinse, şi începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, şi întrebă pe preot:
- "Îmi dăruieşti şi şeaua calului?"
Atunci preotul îi răspunse:
- "Nu-ţi dăruiesc nici calul, nici şeaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândeşti şi la altceva."
Omul, ruşinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se cuvine.

Ca pe marea Tiberiadei

Sfântul Ignatie călătorea odată pe mare spre Egipt. Pe drum se stârni o furtună mare, şi corabia era în primejdie să se scufunde. Toţi de pe corabie îşi pierdură cumpătul, afară de sfântul Ignatie, care se ruga: „Tu, Doamne Iisuse, care eşti Stăpânul valurilor şi al vânturilor, nu ne lăsa pe noi, ca odinioară pe sfinţii Tăi apostoli, pe lacul Tiberiadei."
Şi Domnul l-a ascultat, potolind marea.

Aducerea păcii

Două sate se înduşmăneau din pricin㡠că fiecare se credea îndreptăţit să primească o bucată de pământ după legea împroprietăririi.
De aici, zavistii şi procese. Oamenii se vrăjmăşeau şi cheltuiau şi parale.
Atunci, un bătrân înţelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate şi le zise:
- "Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm. Îngenuncheară toţi, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: „Tatăl nostru..."
Când ajunse la "iertarea păcatelor", glasul lui era încărcat de lacrimi.
După ce isprăvi rugăciunea, toţi într-un glas ziseră:
-" Da, se cuvine să facem pace.”
Cuprinşi de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.

Încrede-te în Dumnezeu!

Un farmacist fu trezit în mijlocul nopţii de un copil care-i ceru o doctorie.
Farmacistul i-o făcu şi i-o dete. Copilul plecă în grabă.
Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greşeală, pusese în doctorie o otravă puternică.
Ieşi după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire.
Abia se sculă din rugăciune şi se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:
- „Ce este?”
Copilul îi răspunse:
- „Alergând prea repede, am căzut şi s-a spart sticla.”
Farmacistul mulţumi lui Dumnezeu şi făcu o altă doctorie copilului.

Nu te teme, turmă mică

Venind să-şi facă datoria ostăşească, un recrut, care era bun creştin, îşi păstră şi în cazarmă bunul obicei de a se închina dimineaţa şi seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-şi bată joc de el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în faţă…
El însă, ca şi cum ar fi fost singur, îşi căută de rugăciune, până o isprăvi.
A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Şi aşa, câteva zile la şir.
După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înţelept şi văzând tăria de credinţă şi de răbdare a recrutului, zise către ceilalţi:
- "Am râs noi, fraţilor, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe duşman, când va fi chemat să-şi apere ţara.”
Şi de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care îşi începea şi-şi sfârşea ziua, închinându-se.

Leacul de preţ

Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă în casă şi întreba pe fiecare dacă nu cunoaşte vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei creştine, cerându-i un leac.
Creştina îi răspunse:
- "Leac lumesc nu ştiu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ţi tămăduiască pruncul.
După ce rosti aceste vorbe, creştina căzu în genunchi şi începu să se roage cu putere Mântuitorului.
Atâta credinţă a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit.
Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie şi ea botezată în învăţătura creştină.

Un preot şi patru derbedei

Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă.
Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-şi bată joc de el, îl opriră şi-i spuseră:
- "Părinte, dacă zici că poţi ceti în suflete, spune-ne de câţi ani suntem fiecare din noi?"
Preotul, fără să-şi piardă cumpătul, le zise:
- "Am să vă spun, dacă mergeţi cu mine.” Cei patru primiră.
Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse:
- "Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici."
Intrară. Preotul îşi puse patrafirul şi veni la ei.
- „Să ne rugăm!”
De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară.
Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră.
Când preotul isprăvi, le zise:
- „Mai vreţi să vă spun de câţi ani sunteţi?"
Ei răspunseră:
-„Nuuu…”
Şi nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.

Biruinţa genunchilor

Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături şi de alte rele:
- „Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?”
Omul i-a răspuns:
- „Am folosit genunchii. M-am rugat şi mă rog necontenit lui Dumnezeu.”

Vorbirea cu Dumnezeu

O femeie avea un bărbat beţiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se ţinea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu şi de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic şi-i spuse necazul. Preotul îi zise:
- "Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu şi de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un sfat: vorbeşte mai puţin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el."
Femeia începu să se roage cu putere şi cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, şi Dumnezeu i-a ascultat cererea şi a dat puteri omului să se lase de păcatul beţiei.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!

Puntea de aur

Odată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat:
- "Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor şi a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricoşătoare?"
Şi tânguindu-se, femeia plângea ...
Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn.
Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cereşti, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi:
- "Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer şi îndurerat... Am venit să-ţi aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, şi bunul Dumnezeu.
Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi:
- "Dar cine eşti tu, fecioară de lumină?"
Şi ea răspunse: 
- "Sunt rugăciunea!”
Şi de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.

SEMĂNĂTORUL

"Semănătorul"

Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu semănătorul…
Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei.
Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie.
Şi aşa, mereu, noi semănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor noştri.

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Leacul minunat

Într-o casă de muncitor sărac, dar plin de credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, zăcea de grea boală un copilaş. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghere, aştepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia chemă pe preot, ca să împărtăşească pe copil.
După ce-i dădu Sfânta Împărtăşanie, părintele întrebă pe copil:
- "Cum îţi este?”
Copilul îşi adună toate puterile şi răspunse:
- "Da, mi-i foarte bine."
A doua zi, când veni doctorul, căzu în uimire: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilaşul se juca în ogradă cu frăţiorii lui, însănătoşit pe deplin, cu toate că doctorul spusese că nu mai este nici o nădejde. 
Fiindcă una-i puterea omului şi alta este aceea a lui Dumnezeu.

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Cartea cărţilor

Într-o adunare de creştini, unul din ei puse întrebarea:
„De-ar fi să trăiţi într-o pustie, sau de-aţi fi duşi într-o temniţă pe viaţă pentru credinţa voastră, şi vi s-ar îngădui să luaţi cu voi numai o singură carte, pe care aţi lua-o?
- "Sfânta Scriptură!" răspunseră toţi, într-un glas.

SMERENIA

Adevăratul prieten

Sfântul Grigorie cel Mare atât de smerit era, că totdeauna zicea: „Prieten îmi este cel care  îmi arată greşelile, şi duşman îmi este acela care mă laudă.”
Şi aceste vorbe erau ale unui sfânt…

"Spune-mi de cele rele ale mele... "

Dacă mergea cineva la Sfântul Macarie şi-i spunea că e om mare şi sfânt, el nici nu voia să-i răspundă.
Dar dacă venea cineva şi-i spunea:
- "Ţii minte, părinte, când ai fost în lume şi furai silitră ca s-o vinzi?" cu acela, Macarie stătea de vorbă bucuros, răspunzându-i la tot ce-l întreba.

Cu ce biruim pe diavol

Sfântul Macarie, cel trăitor în pustie, se întâlni într-o zi cu diavolul.
Şi i-a spus el lui:
- "Multe rabd eu, Macarie, de la tine, şi nu pot să te biruiesc. Toate câte faci tu, fac şi eu. Posteşti şi tu, postesc şi eu; privighezi tu, nici eu nu dorm de loc. Dar una este cu care tu mă biruieşti pe mine."  Şi Macarie l-a întrebat:
- "Ce este aceea?"
Diavolul i-a răspuns:
- "Smerenia ta!"

Tocmai fiindcă ai uitat...

Într-o noapte, un creştin neînsemnat şi smerit: a visat că, intrase în Paradis - şi că un înger îl ducea de mână.
Spăimântat, omul a zis:
- "Nu sunt vrednic să păşesc aici - căci n-am făcut nimic, ca să merit aceasta!"
Dar îngerul i-a spus:
- "Nu, aici se ştie ce-ai făcut"
- "N-am făcut nimic - şi nu sunt vrednic.”
Îngerul i-a zis:
- „Ai ajutat în ziua aceea pe fraţii tăi lipsiţi.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- „Ai păşit în casa văduvei şi-ai purtat darul milei.”
- "Nu-mi aduc aminte.” 
- „Ai cercetat pe cei în suferinţă.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- "Nu te-ai trufit, n-ai bârfit, n-ai ridicat glas de pâră asupra fraţilor tăi.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
Dar îngerul i-a spus:
- "Fii liniştit. Tocmai fiindcă ai uitat tu, ţinem noi minte. Iar pentru tot ce-ai făcut, se cade acum să stai aici cu noi.”

Sărmanul Ion

Era un om sărac, Ion, care, cu toate că era împovărat de copii şi de nevoi, nu cârtea niciodată împotriva lui Dumnezeu, ci mergea întotdeauna la biserică şi rugându-se, zicea: "lată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!”
Dumnezeu părea că nu-l aude, şi sarcina din spinarea lui Ion se făcea şi mai grea.
Şi cu cât Dumnezeu era mai surd la strigarea lui, Ion se făcea si mai mititel.
Şi iată că Ion muri - şi ajungând la poarta cetăţii veşnice, căzu în genunchi, şi asemenea cum făcea în biserică, zise şi acum: "Iată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!"
Atunci, poarta cerească se deschise, se arătară îngerii şi luând între ei pe Ion, îl duseră la picioarele Celui Veşnic.
Şi Dumnezeu îi zise: "lată-mă înaintea lui Ion pentru totdeauna!”


" ... Şi cel mai mic dintre voi... "

Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, ameninţându-l la toată clipa. Un marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val şi aruncat în mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalţi marinari ca să-l scape. Unul din ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se agaţe de ea. Dar cel căzut în mare nu putea vedea nimic.
În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinari zăcea bolnav, şi aflând pricina larmei de pe punte, se rugă lui Dumnezeu: "Doamne, ajută-mi şi mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie!” Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete şi o aşeză în dreptul ochiului de fereastră a cabinei. Un firişor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopţii, dar tocmai în clipa aceea, datorită acestui firişor, marinarul căzut în apă, văzu frânghia care i se aruncase de pe punte şi prinzând-o cu putere în mână, fu scăpat de la moarte.

Cămaşa fericitei

Era pe vremea unui război. O doamnă bogată, care-şi petrecea vremea în trândăvie şi bârfire, auzi într-o zi povestirea cu cămaşa fericitului. Atunci ea râse:
- "Sunt nişte proşti… Iată eu am să mă duc să caut cămaşa unei femei fericite şi am s-o aduc.” Şi a pornit la una din prietenele sale şi a întrebat-o dacă-i fericită. Aceea i-a răspuns că nu. Aşa la alta, şi la alta, pe care ea le credea foarte fericite. Şi au zis şi acelea nu.
Descurajată, a pornit atunci la preot, rugându-l să-i arate o femeie fericită, pentru a-i cere cămaşa. Preotul i-a răspuns că ştie el o femeie fericită, dar e dusă cu oştirea în război, ca să îngrijească pe răniţi.
Merse atunci la spitalul unde se găsea această femeie şi aflând-o, a întrebat-o:
- „Eşti cu adevărat fericită?”
ea i-a răspuns cu faţa plină ele bucurie:
- „Da… Îngrijind pe aceşti fraţi ai mei, simt o fericire  fraţi ai mei, simt o fericire nespusă, - aşteptând fericirea din ceruri.”
Atunci căutătoarea de fericire i-a zis:
- „Te rog dă-mi cămaşa dumitale.”
Femeia fericită i-a zis:
- „N-o mai am. Azi dimineaţă lipsea pânza de legat rănile şi mi-am sfâşiat cămaşa întru aceasta.”
Înţelepţită, femeia aceea tăcea şi plângea.

Lampa cea mică

Vorbeau doi prieteni. Zicea unul: 
- "La ce pot fi bun, cu puţina mea lumină sufletească?"
Celălalt îi răspundea:
- "Fie cât de mică, o lumină sufletească poate fi de folos unui semen.”
Şi celălalt nu voia să creadă.
Îi zise prietenul:
- "Dacă nu eşti sincer, eşti un trufaş; iar dacă eşti sincer, eşti un înşelat.
Celălalt grăi:
- "Nu, prietene, - sunt sincer, dar nu cred în puterea mea...”
Atunci, prietenul îi zise:
- "Priveşte, dragul meu, căsuţa modestă a unui lucrător. Iată cum se adună toţi seara de la lucru. Seara începe să se umple încăperea căsuţei lor. Atunci, mama ia lampa mică din perete, o umple cu gaz şi-i aprinde fitilul. Pe urmă, o aşează în perete la loc. Şi iată, dragul meu, această mică lampă cum îşi împrăştie în jur lumina ei blajină - şi umbra a pierit. Toţi se strâng sub lumina ei si se simt mulţumiţi. Asemenea şi tu, şi oricine... Poţi fi ca această umilă şi tăcută lampă: să aduci lumină bună şi pace într-un suflet. În faţa lui Dumnezeu aceasta este o ispravă foarte mare."
Şi prietenul a căzut pe gânduri...

Noi nu putem şti toate

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- "La ce mai e bună şi ploaia aceasta, Doamne?" Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- "Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis."
Şi de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.

SUFERINŢELE

Întoarcere la făgaş

De multe ori, gospodarii din vreun sat în loc să meargă pe drumul cuvenit, o iau, fie cu piciorul, fie cu căruţa peste câmp, trecând peste lanuri şi hotare.
Stăpânii locului încălcat s-apucă şi fac şanţ, dar oamenii trec şi aşa. Pun atunci spini şi scaieţi, şi nu mai trece nimeni. Se duc toţi la drumul cuvenit.
Aşa şi cu suferinţa omenească.
Dumnezeu vrea să mergem pe cărarea Lui, cea cuvenită, dar noi o luăm "peste câmp", adică facem fărădelegi. Atunci el sapă în calea noastră un şănţuleţ de suferinţă, pe care noi îl trecem lesne. Sapă unul mai măricel, dar noi îl trecem şi pe acela. Atunci ne aruncă în cale spinii şi ghimpii suferinţelor şi noi vedem calea cea bună şi ne întoarcem la ea.

Cea mai sigură chemare

O femeie veni la un duhovnic şi-i mărturisi:
- "Părinte, cu toată râvna ce-mi dau, nu pot veni la Dumnezeu."
- "Fă binele!" - îi răspunse preotul.
Femeia plecă. Întorcându-se după o bucată de vreme, zise preotului:
- "Părinte, am făcut, dar tot nu pot veni la Domnul..."
- "Du-te şi te roagă mult, o sfătui duhovnicul. Femeia plecă iar, dar după un timp se întoarse, şi cu mare zdrobire de suflet, mărturisi:
- "Părinte, m-am rugat cu putere, dar tot nu m-am putut apropia de Dumnezeu."
- "Du-te şi ai nădejde femeie," o linişti părintele, dar în gândul său duhovnicul zise: "Doamne, de este aşa voia Ta, dă acestei fiinţe doctoria suferinţei!”
Femeia plecă.
Trecu o vreme mai lungă.
Şi într-o zi, femeia veni la preot. Din toată înfăţişarea ei, se vedea că acuma cunoaşte pe Dumnezeu.
Zise preotului:
- "Părinte, acuma sunt învrednicită a cunoaşte pe Dumnezeu."
- "Ce-ai făcut?" Femeia răspunse:
- "Mulţumesc suferinţei! Ea m-a dus spre Dumnezeu."

SUFLETUL

Sufletul şi faptele

Dacă în mâncarea noastră sau în băutura noastră cade o muscă sau o necurăţenie, mai putem gusta din ele?
Nicidecum!
Aşa e şi cu sufletul omului: când faptele rele îl murdăresc, cum vreţi ca acel suflet să mai fie pe placul lui Dumnezeu?

Păsărica de preţ

Un vrăjitor din vechime zise unui înţelept:
- „Păsărica pe care o am acum în pumn sub pulpana hainei mele e vie sau moartă?”
înţeleptul îi răspunse:
- „Zadarnic mă ispiteşti. De-ţi voi zice că e vie, tu o vei sugruma şi-mi vei arăta-o moartă, de-ţi voi zice că e moartă, tu mi-o vei arăta vie precum o ai acum în pumn. Stă deci în voia ta să mi-o arăţi vie sau moartă.”
Aşa şi noi: avem în lutul nostru o păsărică scumpă: sufletul nostru. Şi stă în voia noastră să avem vie sau moartă, această păsărică cerească. Atârnă de noi să avem suflet viu sau mort, după cum vor fi faptele noastre.

TRUFIA

Cine e mai tare?

Un om trufaş se lăuda mereu că toată puterea e la el şi că lui nu-i trebuie Dumnezeu.
Într-o zi, se îmbolnăvi greu.
Veni la el un prieten credincios, care-i zise:
- "Prietene, de ce nu-ţi laşi sufletul înmuiat de credinţă? Vei vedea ce putere mare vei căpăta.” Cu toate că în duh vedea că prietenul său are dreptate, trufaşul nu voia să se dea biruit. Atunci prietenul său, căzu în genunchi la patul bolnavului şi începu să se roage cu putere pentru cel ce pătimea. Cu cât se ruga, cu atât asupra bolnavului se lăsa o dulce pace. Odată cu această pace, simţea cum îl părăseşte răul ele care suferea.
Când prietenul se sculă, avea faţa scăldată în lacrimi. Bolnavul fu atât de zguduit din pricina aceasta, încât îl podidiră şi pe el lacrimile, şi zise prietenului:
- "Tu, prietene, eşti mai bun şi mai tare decât mine!” 
Şi de-atunci, părăsind trufia, omul acela a crezut că toate puterile ne vin de la Dumnezeu.

Biciul lui Dumnezeu

Un mare împărat din vechime, fiind plin de trufie şi fără respect de Dumnezeu, a pus să se scrie pe monedele cu chipul său, următoarele vorbe batjocoritoare: "Cerul este al tău, pământul este al meu."
Un preot plin de credinţă, a luat o monedă din acestea şi a scris sub chipul împăratului: "Spatele este al tău, biciul este al meu."
Şi n-a trecut mult, şi împăratul fu alungat într-o insulă pustie, unde a murit uitat de toţi ai lui. Atunci s-a gândit el Ia vorbele preotului şi a văzut cât e de cumplit biciul lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu şi slava oamenilor

Întrebat odată sfântul Macarie dacă nu se simte cuprins de duhul măririi, când este învrednicit a face minuni aşa de mari, el a răspuns:
- „O inimă care ar căuta spre slava oamenilor, dovedeşte că nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu; iar cel care s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocoteşte slava oamenilor.

Ce nu se vede e veşnic

Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.
Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
- „Ce vezi aici?"
Şi flăcăul îi răspunse:
- "Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de tare, că începu să ţipe.
- "Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.”

Un copil care nu se teme de tatăl său

Într-o zi, un trufaş zicea unui credincios:
- "Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?"
Credinciosul îi răspunse:
- "Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei."
A trecut o bucată de vreme şi iată pe trufaş venind la cel credincios.
Îi zise:
- "M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Şi acuma m-a luat cu ciomagul şi m-a alungat.”
Cel credincios i-a răspuns:
- "Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu şi auzindu-te ba, azi, ba mâine, şi-a zis şi el: "Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aş teme eu de tata?!" Şi de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta. 
Trufaşul a pus nasul în pământ şi n-a mai zis nimic.
 
Cine-i mai mare?

Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând sânge rău diavolului, căruia nu-i place o asemenea bună înţelegere.
Ca să-i dezbine, Satana a pus între acei oameni tot felul de vrajbe, care, însă, nu i-au clintit din unirea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în adunarea acelor oameni glasul acesta: "Cine e mai mare între voi?"
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să zică: "Eu sunt mai mare!"
Şi s-a pornit atunci o vrajbă aşa de cumplită între ei, că praf s-a ales din unirea lor.
Aşa păţim toţi când dăm ascultare acestui glas diavolesc.

Telefonul ceresc

Un om cu învăţătură, dar trufaş, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise:
- "Ce-o mai fi şi rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii..."
Omul cel credincios tăcu. În altă zi, el găsi pe trufaş vorbind la telefon, şi-i zise:
- „Ce faci aici, domnule?"
- "Ce să fac? Vorbesc la telefon.”
- "Tare mă mir eu, cum stai d-ta de vorbă cu pereţii.
Trufaşul se supără, dar celălalt îi zise:
- "Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, d-ta de ce te superi? Avem şi noi un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu şi-i spunem păcatele şi căinţa noastră, iar El ne iartă şi ne călăuzeşte. Trufaşul rămase cu nasul în jos.

Plopul şi iedera

Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânţă de iederă. Venind o ploaie bună, sămânţa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută şi trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop:
- "Cât ţi-a trebuit să ajungi atât de înalt?" Plopul, cuminte şi înţelept, îi răspunse:
- "Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!"
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
- "Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
- "Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăieşti, că află de la mine: cine creşte repede, piere repede. Aşa că vai de mărirea ta!
Şi, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă şi, peste puţin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, înţelept şi tăcut, îşi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.

Cel ce se lăuda

Într-o adunare, venind vorba despre Dumnezeu şi despre cele ale sufletului, iată că un necredincios ridică glas de încrezută vorbire, zicând:
- "Cunosc eu toate acestea... Ce mai am nevoie de lămuriri şi explicaţii? Iată: le cunosc toate, ca-n palmă..."
Unul din cei de faţă, om cu credinţă şi cu teamă de Dumnezeu, îi zise:
- "Bine, domnule, dacă d-ta zici că cunoşti atâta de bine toate acestea, rogu-te, fii bun, şi arata-mi ce ştii d-ta despre viaţa şi fiinţa furnicilor?"
Acela, holbând ochii, răspunse:
- "Nu ştiu nimic..."
Atunci, credinciosul îi zise:
- "D-ta spui că cunoşti pe Dumnezeu ca-n palmă şi nu ştii nimic despre o fiinţă aşa de mică şi despre viaţa ei ... Cum e oare cu putinţă acest lucru?"
Omul acela mândru fu cuprins de ruşinare şi nu mai avu ce răspunde.
Iar credinciosul urmă:
- "Nu se cade să vorbim astfel despre Dumnezeu!”

Cei doi doctori şi preotul

Într-un compartiment de cale ferată, mergeau, într-o zi, un preot şi doi doctori.
Doctorii, văzând pe preot, au început a vorbi batjocoritor despre cele sfinte, aruncând tot felul de cuvinte, din care se vedea că ei nu cunosc deloc lucrurile asupra cărora vorbeau atât de slobod. Preotul, văzându-le rătăcirea şi aflând din vorbirea lor că sunt doctori, vru să le dea o lecţie. Prinzând prilejul, începu convorbirea cu ei şi, într-o clipă prielnică, aduse vorba despre medicină.
Atunci, părintele începu a spune tot felul de lucruri batjocoritoare şi neadevărate despre medicină şi despre medici.
Doctorii se scandalizară, zicând:
- "Bine, părinte, dar cum e cu putinţă ca d-ta să vorbeşti aşa de greşit despre medicină, când nu ştii ce-i aceia?"
Preotul zâmbi uşor - şi le răspunse:
- "N-am făcut decât exact ce-aţi făcut dumneavoastră." Doctorii se mirară. Preotul urmă:
- "Tot atât de neştiutori şi de greşiţi eraţi şi dumneavoastră cu privire la cele sfinte, şi cu toate acestea vorbeaţi aşa de lesne... Asemenea am făcut şi eu despre medicină, ca tocmai să vă vedeţi greşeala.
Cei doi doctori nu mai avură ce răspunde.

VIAŢA

Săculeţul cu pietre

Un om, umblând odată pe ţărmul mării, a găsit un săculeţ cu pietre negre şi mărunte.
Mergând încet pe drum şi, neavând ce face, scotea pietre din săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A mers şi a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.
Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare:
- "Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ." Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.
Aşa facem si noi adesea cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieţii noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră şi ajutorarea semenilor, iar noi ades le mistuim pe lucruri deşarte. Iar vremea trece şi întoarcere n-are, aşa că pătimim şi noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării.

VIAŢA VEŞNICĂ

Când se isprăveşte, abia începe

Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credinţă, zise:
- "Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i aşa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buştean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos şi bun numai de aruncat la foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el Ia credinţă.

Un om credincios fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i: - "Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?" Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si il duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori si altii neroditori. - "Iata fiul meu, ai aici pilda vietii. Crezi tu oare ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii arunca cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii - caci asemeni pomului cu roade esti.” De-atunci, omul acela nu s-a mai vaitat de asupririle semenilor.

Harfa

Povestea vorbeşte despre: muzica interioară a lucrurilor, despre talent şi har, artă, credinţă, esenţă, faţa nevăzută a lucrurilor.

David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul şi în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor. Odată, pe când toţi curtenii erau adunaţi, el a cerut voie regelui să cânte la harpa, care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus :
–N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!

David a insistat. Când a atins corzile harfei s-a auzit o muzică atât de minunată,încât toţi au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie. Regele s-a mirat:

–Cum se face că la alţii, harfa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
–Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harfa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...şi aţi auzit cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferinţa, prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigutat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui s-a făcut o harfă, care bucură sufletele oamenilor şi se pot cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu...Harpa a înţeles toate acestea... şi mi-a raspuns...cântecul ei.
Spunem povestea: omului care se caută pe sine,
tânărului care îşi caută calea,
celui ce trebuie să-şi asculte chemarea.
 

Semnele cuielor

Povestea vorbeşte despre: răni sufleteşti, valoarea experienţei, durerea de a fi părinte.

Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.

În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.

–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!
Povestim: unui copil/adolescent/soţ/subaltern, care nu înţelege asprimea parintelui/soţiei/şefului,
celui care scuzându-se crede că a rezolvat tot,
pentru a arăta că orice experienţă schimbă.
DIN DRAGOSTE

Povestea spune că: muncind uităm să trăim şi să iubim, adesea nu vedem pădurea de copaci, marcaţi de responsabilităţi uităm să mângâiem, strădania fără încredere în succes e sortită eşecului.

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi aflându-se în faţa altarului l-a chemat pe Dumnezeu zicându-i:

- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru tine. Supune-mă, la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti nici un strop de ulei.

Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!". Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei. Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică.

A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare omul, cu capul pe genunchi plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".

Atunci s-a auzit un glas iarăşi:

–La ce-mi trebuie mie uleiul tău, nătărăule? Ce fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, netotule, te-ai gândit la mine?

... Aşa era, se gândise numai la ulei ...

–Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la mine cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit şi iubeşte-l pe Dumnezeul tău, măcar un pic.

(după Lanza Del Vasta)

Spunem povestea: părintelui aspru care uită să mângâie,
colaboratorului, şefului, dascălului care uită să laude,
celui care uită că există Dumnezeu,
omlui copleşit de muncă, ce uită să trăiască, să se bucure.
aceluia ce nu caută perfecţiunea interioară.

Mâini curate

Povestea arată: legătura faptă-vorbă, ipocrizia, orgoliul inutil al principialului, din greşală învăţăm.

Un om, care se considera fără de păcat, la Judecata de Apoi, i-a spus Creatorului:

–Doamne, am păzit legea ta, n-am făcut nuci-un rău, nici-o nedreptate. Priveşte mâinile mele, sunt curate!
–Fără îndoială că sunt curate, dar sunt şi goale!

Spunem povestea: principialului orgolios,
unui om al vorbelor,
celui ce nu ştie să dăruie,
cui nu înţelege că din greşală învăţăm.

 

Răsplata

Povestea spune că: nu banul te face fericit, există multe feluri de fericire, munca te face fericit, o conştiinţă împăcată dă linişte, succesul nu este totul, fericirea depinde de orizontul de aşteptare.

Un om bogat avea doi servitori. Unul foarte rău, leneş, neloial, al doilea cinstit, harnic, loial, pios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un călugăr şi l-a întrebat:

–Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri?

Bătrânul călugăr era cunoscut pentru înţelepciunea sa:
–Donmul dă necredincioşilor fericirea pământească trecătoare, singura, pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri are pentru prietenii săi!

Spunem povestea: cuiva care n-are simţul datoriei,
celui care crede doar în bani,
pentru a arăta că fericirea este aşa cum o concepi,
celui ce crede că prosperitatea este cheia fericirii,
pentru ilustrarea ideii că nu muncim doar pt. răsplată.

 

Viermele

Povestea spune că: fiecare are destinul lui, binele e oricând posibil,
aparenţele înşală, trebuie disociată aparenţa de esenţă.

Viermele a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai el, sărăcuţul, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este un vierme şi-şi spunea:
–Fiecare are destinul său!

Şi şi-a început munca.În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştit în gogoaşa lui şi a aşteptat spunându-şi:
–Încă puţină răbdare!

La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva un vierme.

Spunem povestea: unui pesimist, melancolic,
cuiva ce se lasă înşelat de aparenţe,
omului, care vrea să renunţe din cauza efortului necesar,
celui ce crede că n-are nici un talent,
părintelui, care n-are încredere în valoarea copilului.

 

Povestea mărului

Se facea, povesteşte un călugar, că în vis eram un..mar, mic si rotund. Si la poarta cojii mele a batut un vierme:

-”Prea frumosule mar, se lingusea viermele, ma lasi sa ma hranesc si eu cu sucul tau , caci imi este tare foame..”

Si marul, in bunatatea lui l-a lasat pe vierme sa se hraneasca din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras si  frumos, devorand continutul gustosului fruct..si inmultindu-se, transforma continutul zemos si dulce intr-o masa amorfa, neagra, urat mirositoare, de putregai.

De seminte, hraparetul vierme nu putuse sa se atinga…acolo scanteia insasi viata marului.Am ajuns in mana unui copil , care vazand ca sunt stricat a vrut sa ma arunce.Dar chiar in acel moment i-a sclipit o idee:-sa smulga semintele marului din putregaiul ce le inconjura si sa le planteze in pamant.

Copilul a avut grija ca in fiecare zi sa ude cu apa vie semintele plantate si sa le vorbeasca ca si cand ar fi fost niste fiinte.

Semintele au incoltit si adapate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au inaltat copac , care dupa trei ani a rodit mere frumoase si curate.

Copilul a avut grija ca nici un vierme sa nu mai atace roadele copacului crescut cu atata  iubire.

M-am trezit din vis, cand eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decat eram prima oara, şi odihneam fericit în mana unui copil.

Tanarul necuviincios

Un tanar credincios se mutase de putina vreme intr-o comuna mare cu multe sate, astfel ca in imprejurimi avea sapte biserici. El voia sa mearga la Sfanta Liturghie acolo unde oamenii participau trup si suflet si unde credinta lor era mai puternica. Si nu stiu cum sa faca altfel, decat sa se imbrace in haine zdrentuite, murdarindu-se pe fata cu carbune, cat sa arate ca un cersetor si merse din biserica in biserica, chiar in timpul Sfintei Liturghii, ca sa vada unde este bine primit.

In prima biserica numai intrand, lumanareasa l-a scos afara dandu-i citate din Sfanta Scriptura despre tinuta in Biserica, spunand ca ea citeste Epistolele Sfantului Apostol Pavel.

In a doua biserica intrand, toti cei din jurul lui incepura sa nu mai fie atenti la slujba si incepura a discuta cum de el cu hainele acestea a indraznit sa intre in biserica. Pleca el de acolo de bunavoie si intra in a treia.

Aici daca vazu ca nimeni nu se uita la hainele lui, incepu sa ingane asa ceva, prefacandu-se ca e bolnav. Un barbat nu a mai rabdat si l-a luat pe sus izgonindu-l din biserica.

In a patra biserica, oamenii rabdara sa-l vada murdar, sa ingane si vazand asta, tanarul incepu a zice din cand in cand: "Mi-e foame!”. Si aici il repezi careva, spunandu-i ca in biserica nu se mananca si sa caute de mancare pe afara cat o vrea.

In a cincea, oamenii ii rabdara inganarea, vaitatul de foame, caci cineva ii intinse un covrig, dar dupa aceea spuse ca ii este sete, oamenii nu-l mai rabdara si il scoasera si de aici.

Intr-a sasea biserica intrand, credinciosii daca au vazut ca nu sta locului, au inceputa sa se agite, care incotro, unul sa-i dea paine, altul sa-i dea apa, dar de aici a plecat el singur.

Intr-a saptea biserica intrand, a inceput la fel sa ingane, sa ceara mancare si apa, dar nimeni din cei prezenti la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uita urat la el. Slujba se incheie, se inchinara toti la icoane si se miruira, apoi copilul fu dus de cativa credinciosi la o casa in apropiere, fu imbaiat, ospatat si i se dadura haine noi.

Tanarul gandi ca aceasta ar trebui sa fie biserica in care va sa vina la slujba de acum inainte, nu pentru faptul ca se alesese cu haine noi, fiindca avea haine destule acasa. Dorea acest lucru din doua motive; o data pentru ca nimeni nu si-a intrerupt rugaciunea si lucrarile credintei in timpul Sfintei Liturghii ca sa–i dea lui atentie, si a doua; fiindca oamenii aceia nu tineau doar de forma cuvantul Scripturii, ci chiar au inteles ca trebuie sa si lucreze dupa acel cuvant. Astfel au lucrat cu totii, imbracandu-l si ospatandu-l, ca sa se implineasca prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati imbracat; Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; Bolnav am fost si M-ati cercetat" (Matei 25, 35-36)

Sfânta Biserică

Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum Îl vedem peste tot.

- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate. Însă, priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.”

( Sfântul Nicodim )

COPILUL SI PREOTUL


Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:

- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el ?

- Că este un englez, a răspuns băieţelul.

- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă ?

- Ar fi un spaniol, desigur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu ? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.”

( Sfântul Macarie )

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."

Si mai zise parintele:

- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Istoria celor doaua pietricele albastre deAdmin

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.

Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.

Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.

Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.

Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.

Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.

Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.

La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

Gradina Sufletului

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?

- Nu, părinte, trebuie să le ud...

- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi

frumoase?

- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...

- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.

Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

†

Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

NECREDINTA BATRANULUI CREDINCIOS

Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata.

Inalta mereu o ruga fierbinte:,,Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodata. Dimineata si seara, ma rog, fac pomana. N-ai putea veni si tu odata la mine?"

Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a spus:,,Miine voi veni la tine."

Ce bucurie pe bietul om. A curatat toata casa, a facut mincare, a aprins luminari. In camera de oaspeti a orinduit multime da tavi pline cu fructe, placinte dulci si flori. Toate erau pregatite pentru a-l primi pe Dumnezeu.

La ceasul slujbei de dimineata, un baietel, care tocmai trecea pe acolo, zareste prin fereastra deschisa tavile cu placinte, se apropie si spune:

-- Tataie, ai multe placinte, nu-mi dai si mie una?

Miniat de indrazneala, omul cel credincios ii raspunde suparat:

--Ia sterge-o, impielitatule, cutezi sa-mi ceri, ce-am pregatit pentru Dumnezeu?

Baietelul infricosat pleca fugind.

Clopotul anunta sfirsitul slujbei de dimineata. Crestinul isi spune: ,,De buna seama, Dumnezeu va veni dupa rugaciunea de amiaza. Sa-l asteptam".

Obosit s-a asezat pe banca din fata casei. Vine un cersetor si-i cere de pomana. Omul il alunga, fara prea multa vorba. Apoi spala cu grija locul, unde a calcat cersetorul. Trece si amiaza si Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abatut omul nostru asteapta vizita fagaduita. La ceasul rugaciunii de seara, se infatiseaza un pelerin si-l roaga: ,,Ingaduie-mi sa ma odihnesc pe banca ta si sa-mi petrec noaptea aici..."

-- Nici gind! E locul, pe care l-am pregatit pentru Dumnezeu!

S-a innoptat. ,,Dumnezeu nu si-a tinut fagaduiala" isi spuse sarmanul om necajit.

A doua zi, omul merge la biserica, la slujba de dimineata, ducind prinoasele si izbucneste in lacrimi:

-- Doamne, n-ai venit la mine asa cum ai fagaduit! de ce?

-- De trei ori am venit si de trei ori m-ai alungat.

Pacatul impartit la trei

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.

Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.

Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:

- Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?

- Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sarantocul din tinda bisericii

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:

- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?

O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.

- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?

- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.

- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.

- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.

- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?

- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…

- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.

- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Satul cuviosilor

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!

- Pai care ar fi motivul?

- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.

- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.

- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...

- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!

- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."

Si mai zise parintele:

- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Lacrimile lui Hristos


Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.

A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.


Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.

Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

"Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.