Se spune că, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a dat unor trei călugări câte o cruce mare de lemn și le-a poruncit să o ducă sus pe vârful muntelui, dar nu oricum, ci, crucea trebuia ținută sus în mâini și dreaptă, fără a o sprijini pe vreun umăr.
Așa trebuia dusă până sus pe munte unde era o cetate și acolo, chiar la poarta cetății avea să-i întâmpine Însuși Hristos Domnul.
Cei trei călugări, simbolizează monahismul de-a lungul veacurilor.
Primul călugăr, simbolizează monahismul din primele veacuri, care a împlinit întru-totul și întocmai porunca Domnului. Adică, primul călugăr a luat crucea cea mare de lemn, a ridicat-o în mâini și, ținându-o așa, a dus-o până sus pe vârful muntelui, unde îl aștepta Hristos.
Al doilea călugăr, simbolizează monahismul din veacurile de la mijloc, care a împlinit porunca Domnului doar pe jumătate. Acesta, a luat crucea, a ridicat-o în mâini și a pornit spre vârful muntelui. Dar, de la o vreme a obosit, și nemai-putând duce crucea exact așa cum poruncise Domnul, a lăsat-o pe un umăr, și așa și-a continuat drumul. Tot schimbându-o, când pe un umăr când pe celălalt, apoi mai ținându-o și dreaptă, a ajuns sus pe vârful muntelui, unde îl aștepta Hristos Domnul.
Al treilea călugăr simbolizează monahismul din veacul cel de pe urmă (adică noi cei de acum), care, în fapt, nu va împlini nimic din porunca Domnului. A luat cel de-al treilea călugăr crucea sa de lemn, a ridicat-o în mâini și, a pornit spre vârful muntelui. A mers el ceva drum așa, dar a obosit. Atunci a lăsat crucea pe un umăr și așa și-a continuat drumul. A tot mutat-o el când pe un umăr, când pe altul, dar și așa oboseala lui s-a accentuat destul de mult. Cât despre a o duce crucea dreaptă, nici nu mai putea fi vorba. A pornit el iar la drum cu crucea la subțioară, și tot ținându-o el așa, a obosit iar. S-a oprit și gâfâind el, se tot întreba cum să facă să poată duce și el crucea sus pe munte? Oboseala lui era mare de tot, crucea era și ea parcă tot mai grea. Îi venea gândul s-o lase acolo și să fugă, dar ... asta însemna a renunța la luptă, adică o capitulare în fața vrăjmașului. S-a tot gândit el și, până la urmă a găsit o soluție: și-a scos centura și a legat bine crucea cu ea și a început s-o târască așa în urma lui spre vârful muntelui. E destul de limpede că sărmana cruce târâtă prin praf și pietre s-a umplut de pământ, și s-a ciobit toată rupându-se așchii din ea, și, ... într-un cuvânt, arăta jalnic.
Așa trăgând crucea după el, cu multă osteneală și sudoare, ajunge într-un târziu și acest călugăr sus pe vârful muntelui, unde îl aștepta Hristos Domnul.
Se uită Domnul la el, și-l vede murdar și plin de năduf, iar crucea era lângă el, jos, în drum, ... și arăta tot atât de jalnic.
Domnul Hristos îl întreabă din privire: Ce s-a întâmplat? Iar monahul văzându-L pe Domnul nedumerit, îi zise sincer și direct: Doamne, n-am vrut s-o las, ...
Atât de încântat a rămas Domnul Dumnezeu încât a zis: "Și iată, sunt unii de pe urmă care vor fi întâi, și sunt alții întâi care vor fi pe urmă."
(Luca 13,30).
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte. Să nu condamnăm pe alții pentru neputințele lor, că numai Bunul Dumnezeu îl știe mai bine pe fiecare dintre noi, și căderile lui, și ridicările lui ... și neputința lui ... și biruința lui ... în definitiv. Pronia lui Dumnezeu ajută tuturor.
Valabil asta și în crucea căsniciei, și în crucea singurătății, și în crucea bolii, și în orice altă cruce dată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea sufletelor noastre."
Eliana Popa
