CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
Preot Ioan
În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,
Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu...
De trei ori vai ţie, mamă cu asemeni greş, căci, mâine,
Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine,
Căci, precum îţi creşti copiii, vor fi oameni sau neoameni:
Din ogor nicicând nu iese decât ceea ce-n el semeni!
( Vasile Militaru).
Iubiţi credincioşi,
Marele nostru poet, Mihai Eminescu, spunea: «Biserica este
„mama“ neamului nostru». Şi de fapt, două nume strigăm în viaţă:
„Doamne“ şi „Mamă“, exact de unde ne tragem. „Şi a pus Adam
femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie maica
tuturor celor vii“(Facerea 3:20), de aceea unii au numit femeia „fântâna
vieţii“. Iată ce zice poetul creştin-ortodox Vasile Militaru într-o
minunată poezie a sa, referitor la creşterea şi educarea copiilor:
Pe copil să-l ţii în frâne, Nu-l lăsa după plăcere,
De vrei om la toţi să placă. Unde vrea el să se ducă.
Nu-l lăsa orice să spună, Din acelaşi lemn se scoate
Nu-l lăsa orice să facă. Şi icoană şi măciucă!
Misiunea mamei creştine începe cu maternitatea naturală şi
trebuie să continue în maternitatea supranaturală, pentru că din fiii săi
trebuie să facă „fii ai lui Dumnezeu“. Mame bune în adevăratul sens al
cuvântului sunt mamele creştine. Întreaga viaţă a unei mame este o
misiune, un „apostolat al iubirii“. Nu este de ajuns ca fiul sau fiica ta să
devină ceea ce-ţi doreşti tu. Viaţa mai are şi altceva, o bogăţie ascunsă,
cel mai scump mărgăritar, credinţa.
CREDINŢA este mai reală ca viaţa. „Oglinda părinţilor sunt
copiii“ sau altfel spus „Pomul după roadă se cunoaşte“. Nu uitaţi că
mama este cea mai bună profesoară de religie! Cu o „floare“ de copil a
binecuvântat-o Dumnezeu şi tot o „floare“ trebuie să-I dea înapoi lui
Dumnezeu, altfel, va da socoteală amarnică pentru felul cum şi-a crescut
copilul şi pentru păcatele ce le-a făcut ea însăşi în această viaţă.
CREDINŢA răsare, creşte şi se înalţă din colaborarea Duhului Sfânt cu
omul. CREDINŢA este uşa „Sfintelor Taine“. Pe om nimic nu-l satură,
nimic nu-l împacă şi nu-l mulţumeşte, până când inima lui nu ancorează
la „ţărmul credinţei“ în Dumnezeu.
NECREDINŢA face din om o fiinţă fără milă, fără ruşine, o fiinţă
monstruoasă. Pe măsura credinţei creşte iubirea şi pe măsura iubirii
creşte credinţa. Credinţa fără iubire nu poate fi credinţă, căci şi demonii
cred, dar nu au iubire şi de aceea osânda rămâne veşnică asupra lor.
IUBIREA, adevărata iubire pe care ne-a poruncit-o Hristos, este un
sentiment divin care porneşte de la suflet, merge la suflet şi nu costă
nimic.
Aţi auzit de Iov? Aţi auzit că era om temător de Dumnezeu?
Dumnezeiasca Scriptură spune despre acesta: „Era odată în ţinutul Uz
un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept; se
temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău“ (Iov 1:1). Dar, auzi ce
zice: „şi era foarte temător de Dumnezeu“. În toată seara aducea un
bou jertfă. Pentru ce? El a trăit înainte de Legea scrisă. Este al cincelea
de la Avraam, şi a trăit aproape cu o mie de ani înainte de Moise. El,
acest om al lui Dumnezeu, avea şapte feciori şi trei fete, şi aducea jertfă
de curăţie, cum se obişnuia pe atunci „Se poate ca feciorii mei să fi
păcătuit şi să fi cugetat ceva cu păcat împotriva lui Dumnezeu“ (Iov
1:5). Dar, care din taţii şi mamele de azi, mai au grijă ce gândesc copiii
lor? Cine se mai teme azi de păcatele cu gândul ale copiilor lor? „Vai de
mine, or fi cugetat ceva rău copiii mei! Poate au cugetat la furt sau
la ură, la desfrânare, la beţie sau la răzbunare... Vai de mine, să
aduc jertfă lui Dumnezeu ca să-i ierte că au greşit cu gândul!“
Pentru ca pe copiii dumneavoastră să-i vedeţi „OAMENI“ în
adevăratul sens al cuvântului, trebuie să-i creşteţi ca pe nişte adevăraţi
creştini ortodocşi, după cum ne spune şi Mircea Eliade în „Istoria
credinţelor şi ideilor religioase“: „A FI SAU MAI DEGRABĂ A
DEVENI OM, ÎNSEAMNĂ ÎN PRIMUL RÂND A FI
RELIGIOS!!!“ Religia este comuniunea filială de iubire sfântă dintre
Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii şi manifestată în afară prin
credinţă, cult, virtuţi şi fapte bune. Religia creştin-ortodoxă mai este
numită şi religia iubirii şi trebuie să devină pentru copil temei al vieţii şi
izvor de energie spirituală.
O doamnă îmi spunea aşa: „Părinte, nenorocitul ăsta de fiu al
meu mă bate, mă ocărăşte, mă ameninţă în fel şi chip, mă ameninţă
cu moartea dacă nu-i trec casa pe numele lui. Şi eu nu vreau,
pentru că mă bate el acum, când încă nu i-am dat casa, dar pe
urmă, ce crezi, nu mă dă pe uşă afară şi mă trimite la azilul de
bătrâni ?“ Şi atunci am întrebat-o:
- L-aţi pus să spună rugăciuni dimineaţa, seara şi la masă?
- Nu, părinte!
- L-aţi dus în fiecare Duminică la Biserică? - Nu, părinte!
- Aţi ţinut cele patru posturi mari ale anului? - Nu, părinte!
- Aţi ţinut post măcar miercurea şi vinerea? - Nu, părinte!
- Până la vârsta de 7 ani, l-aţi împărtăşit la fiecare 40 de
zile? - Nu, părinte!
- După vârsta de şapte ani, l-aţi dus pe copil la spovedanie
şi împărtăşanie în cele patru posturi mari ale anului? - Nu,
părinte!
- L-aţi crescut în dragoste şi în frică de Dumnezeu? - Nu,
părinte!
- Ei, acesta este rezultatul muncii dumneavoastră, ceea ce
aţi semănat, aceea seceraţi sau cu alte cuvinte „Dacă nu tai viţa de
vie primăvara, se sălbăticeşte şi nu mai face struguri!“.
Pentru un copil, educaţia din familie nu poate fi înlocuită cu nimic
altceva. Părinţii au rolul de a forma copiii pentru viaţă, de a le cultiva
sentimente creştine, umane, de a le cultiva credinţa, dragostea şi
nădejdea în Dumnezeu. Prin fiecare copil educat corespunzător, aducem
slavă lui Dumnezeu. Moştenirea cea mai preţioasă pe care o putem lăsa
copiilor noştri nu constă în cele materiale (a căror importanţă nu trebuie
negată total), ci în cele de ordin spiritual. Copiii trebuie învăţaţi să se
poarte ca oameni duhovniceşti nu materialişti. Să gândească, să
vorbească şi să se manifeste duhovniceşte.
Nu doar hrană se cuvine,
Ca să creşti copilul tău;
Fă-l să-nveţe ce e bine
Şi să ştie ce e rău!
FAMILIA
Să ne aducem aminte mereu de Sfânta Familie, purtătoare de
smerenie, de moralitate desăvârşită şi neîntrecută omenie, unde pruncul
Iisus „creştea şi se întărea cu duhul umplându-se de înţelepciune şi
harul lui Dumnezeu era peste Dânsul“ (Luca 21:40). Sfinţii Părinţi şi
scriitori bisericeşti ne spun că în familie începe şi oarecum se stabileşte
viitorul temporar al copilului, pentru că familia este cea dintâi şi cea mai
însemnată şcoală pentru viaţă. De aceea trebuie ca o mamă să-şi crească
copiii „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului“ (Efeseni 6:4). Şi
aşa se naşte, creşte şi se desăvârşeşte sentimentul de iubire şi credinţă în
Dumnezeu, căruia îi va încredinţa toată viaţa lui. Copilul este darul lui
Dumnezeu şi fructul iubirii dintre bărbat şi femeie. În vremurile noastre
femeia tinde să ocupe diferite funcţii, să renunţe la misiunea ei de mamă
de copii, să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în afara familiei.
Consecinţele se cunosc.
Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea
binecuvântare de a deveni împreună creatori cu El. Ca urmare, părinţii
sunt şi ei împreună creatori cu Dumnezeu pentru că dăruiesc trupul.
Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt
mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi se pot tăia uşor. Atunci
când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi totdeauna
lângă El.
Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele
mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Şi
atunci, dacă copiii noştri ar fi duhovniceşti n-ar trebui legi şi nici un mod
de constrângere. Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru călcătorii
de lege (1 Timotei 1:9). Dumnezeu va avea întotdeauna să-l înveţe ceva
pe om, iar omul va avea întotdeauna de învăţat ceva de la Dumnezeu
(Sfântul Irineu).
Dacă stai să iei aminte, tot ce se numeşte om
Seamănă într-o privinţă, fructelor ce cresc în pom;
Ce-a intrat în stricăciune, de la sine cade jos,
Rămânând sus totdeauna numai ce e sănătos.
După cum mamele sunt învăţătoarele copiilor, asemenea preotul
trebuie să fie învăţătorul mamelor. Copilul poate fi lecuit de păcat.
Mama îi poate arăta calea cea bună mai uşor decât bărbatul, fiindcă cele
mai multe femei nu înjură, nu drăcuie, nu bat, nu se îmbată şi nu fug de
Biserică.
Mama trebuie să facă din copiii ei oameni de ispravă. Mare
răspundere au mamele de ceea ce zic şi fac în faţa copiilor (puterea
exemplului). Merele nu se coc la para lumânării, ci trebuie să aştepţi
lucrarea domoală a razelor soarelui, a umezelii şi căldurii, a luminii şi a
umbrei. Tot aşa şi cu copiii noştri trebuie să avem îndelungă răbdare.
MATERNITATE
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru
care sunt ale lui Dumnezeu “ (1 Corinteni 6:20). Creştinii îl preamăresc
pe Dumnezeu în trupurile lor prin virtuţile curăţiei, prin martiriu, prin
maternitate. Maternitatea este rezervată exclusiv femeilor precum Taina
Preoţiei este rezervată exclusiv bărbaţilor. Cea dintâi femeie, la naşterea
celui dintâi prunc, a rostit un mare adevăr: „Am dobândit om de la
Dumnezeu“ (Facerea 4:1). Este prima definiţie a maternităţii.
Maternitatea înseamnă împărtăşire de sine, înseamnă dăruire
de fiinţă şi viaţă, GENITRIX ET MATER! NĂSCĂTOARE
ŞI MAMĂ! Maternitatea corespunde unui principiu cosmic şi
este grija, ocrotirea vieţii împotriva primejdiilor care o ameninţă,
este expresia unei protecţii care se desfăşoară nu numai faţă de
copil, în sensul strict al cuvântului, ci faţă de eternii neputincioşi
copii , care sunt majoritatea oamenilor. Numai mama cunoaşte
secretul drăgălăşeniei care încălzeşte şi mângâie sufletul copiilor.
Maternitatea tuturor femeilor este maternitatea iubirii.
Când Giusepe Sarto - Papa Pius X, de mai târziu - a fost
ales şi hirotonit episcop, a simţit filiala datorie să facă imediat o
vizită măicuţei sale. „Ce inel frumos mi s-a dăruit“, i-a zis el
arătându-i inelul episcopal cu piatră de ametist şi cununa celor
12 cristale de diamant. „Frumos este fiule, dar tu nu l-ai avea,
dacă eu nu l-aş avea pe acesta“, şi-i arătă inelul de căsătorie.
Fiul o cuprinse în braţe şi-şi amestecară lacrimile de bucurie şi
de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
MAMA
Mama este fiinţa care dă naştere unui prunc. Mama are grijă de a
creşte şi a îndruma copilul pentru a da Bisericii şi societăţii un om de
omenie, iar copilul are datoria de a cinsti pe tatăl său şi pe mama sa
(Matei 15:4-6) şi de a-i îngriji (Marcu 7: 11-12). A fi mamă este un act
moral mai presus decât cel biologic. Mama este „piedestalul însufleţit“
al copilului, iar vocea mamei este muzică divină pentru copilul ei. În
Bisericile noastre Ortodoxe pe catapeteasmă, în partea stângă a uşilor
împărăteşti este aşezată icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în
braţe. Chipul sfânt al Maicii Domnului parcă nu este complet decât aşa,
cu pruncul Iisus în braţe. Biserica nu a ştiut şi nici nu a putut să redea o
înfăţişare mai desăvârşită: Mama împlinită prin copil. Mama, născând
pruncul, zideşte o nouă Biserică lui Dumnezeu: Sau nu ştiţi că trupul
vostru este Templu al Duhului Sfânt... (1Corinteni 6:19). Altfel spus,
prin naşterea unui prunc mama îl întregeşte pe Iisus Hristos: „Pentru că
suntem mădulare ale Trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui“
(Efeseni 5:30). Prin durerile Crucii, Iisus a dat viaţă lumii, prin durerile
naşterii, mama dă viaţă unui om pe lume.
Mama este fiinţa cea mai dragă de pe pământ. Ea iubeşte ca nimeni
altcineva şi ea şi-ar da viaţa pentru cei dragi ai ei. De unde are atâta
iubire şi devotament pentru copii? Cu siguranţă de la Dumnezeu, care
este izvorul tuturor iubirilor, a dăruit mamelor puterea de a-şi iubi
pruncii. DECI IUBIREA MAMEI ESTE DUMNEZEIASCĂ. Însuşi
Dumnezeu Iisus Hristos a coborât pe pământ ca să mântuiască omenirea,
iar pentru aceasta a ales-o pe Sfânta Fecioară Maria ca să se nască din ea
ca un prunc, deşi El este născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de a fi
lumea, pământul, soarele, stelele, îngerii, spaţiul şi timpul. De ce a
trebuit să se nască Dumnezeu Fiul din nou?
Ca să aibă şi El o mamă aşa cum avem noi oamenii, pentru ca
Hristos să fie şi Dumnezeu şi om. De aceea MAICA DOMNULUI NE
ÎNRUDEŞTE CU ÎNSUŞI DUMNEZEU. Deci El se smereşte şi se
coboară din cer făcându-se om, pentru ca să-l înalţe pe om şi să-l facă
asemenea lui Dumnezeu. Pentru lucrarea aceasta dumnezeiască a fost
nevoie de o mamă. Iar Maica Domnului nu este numai mama lui
Dumnezeu Fiul, ci şi mama tuturor oamenilor ce s-au născut vreodată
pe pământ, pentru că Domnul Hristos ne-a dat-o nouă de maică
duhovnicească, pentru iubirea ei nemărginită faţă de oameni - copiii
lui Dumnezeu.
CEA MAI DESĂVÂRŞITĂ FIINŢĂ CREATĂ DE
DUMNEZEU ESTE O FEMEIE: Sfânta Fecioară Maria. Ea este mai
iubitoare şi mai înţeleaptă decât toţi sfinţii şi toţi îngerii. ESTE UN
EXEMPLU PENTRU TOATE MAMELE DIN LUME. Legătura de
inimă dintre Domnul Hristos şi Maica Domnului este veşnică şi
puternică. Nicio mamă din lume nu şi-a iubit atât de mult fiul, ca
Maica Domnului. De aceea dreptul Simeon a proorocit câtă suferinţă
poate încăpea într-o inimă de mamă pentru fiul ei: Şi prin sufletul tău va
trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi, cu aceste
cuvinte arătând suferinţa Sfintei Fecioare Maria la crucificare Fiului ei.
Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului nu se vor despărţi în veci. Să
dea Domnul ca aceeaşi iubire să fie şi între mamele noastre şi noi copiii.
Amin.
O femeie avea opt copii. Întrebată de cineva, cu uimire, cum îi
poate hrăni pe toţi, cum reuşeşti să-i îmbraci pe toţi? Aceasta i-a
răspuns: Pentru că îi iubesc, totul devine simplu, îi iubesc, nu-i
mai număr...! Aşa face şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu
noi, ne ne numără câţi suntem păcătoşi şi câţi suntem virtuoşi şi
ne ajută pe toţi fără discriminare.
În educaţia copiilor cel mai important lucru este ca ei să vadă că
părinţii lor au o bogată viaţă sufletească. În chipul fiecărei femei creştine
ortodoxe trebuie să strălucească chipul sfânt al Maicii Domnului. Copiii
de astăzi sunt ţara de mâine. La aceasta gândindu-se, un stareţ sfătuia
mamele să-şi ducă copiii mai des la Sfânta Împărtăşanie, motivând că
astfel ei vor fi şi mai sănătoşi şi mai inteligenţi şi mai fericiţi. Trebuie să
ne îngrijim în mod deosebit de creşterea copiilor noştri fiindcă ţara care
îşi pierde generaţia tânără, ţara care nu Îi dăruieşte lui Hristos copiii săi,
este condamnată la despiritualizare şi implacabil la dispariţie.
Părintele Arsenie Boca i-a spus unui tânăr, care era foarte tulburat
sufleteşte şi căruia părintele îi cunoştea familia: Măi, tu eşti sinteza
harababurii din casa voastră! Fiecare dintre noi suntem o sinteză; a
unei harababuri mai mari sau mai mici, Dumnezeu ştie... noi n-avem
de unde să ştim cum venim în lumea aceasta, dar venim şi cu pozitive şi
cu negative, şi-i reprezentăm pe părinţii noştri, într-un fel oarecare.
Iată un exemplu din Vechiul Testament. Cei doi judecători Eli şi
Samuel nu au avut copii buni potrivit demnităţii lor. Copiii lor n-au păşit
pe urmele părinţilor. Educaţia fiilor rămâne o datorie de căpetenie pentru
părinţi, orice demnitate şi funcţie ar avea ei. Cine cruţă toiagul său îşi
urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte, îl ceartă la vreme (Pilde 13:24).
Este cu putinţă să sufere copiii din pricina păcatelor
părinţilor lor?
Este cu putinţă şi iată un exemplu elocvent: Nişte părinţi l-au adus
la marele ascet din Egipt, Sfântul Amon, pe copilul lor aflat pe patul de
moarte, rugându-l cu tânguiri sfâşietoare să-l vindece. L-a muşcat un
câine turbat şi nici-un medic nu poate să-l vindece, au zis printre
suspine părinţii copilului. Fiul vostru n-are nevoie de rugăciunile mele,
se va vindeca când veţi întoarce boul pe care l-aţi furat de la stăpânul
lui, a zis Sfântul Amon. Şi, când boul la stăpânul lui, copilul s-a
vindecat.
Mama bună şi iubitoare
Pentru cine are urechi de auzit şi minte să priceapă: Mama care,
din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copila pentru totdeauna
lângă ea, împotriva interesului ei, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa
copilei ei. Mama bună şi iubitoare o îndeamnă pe copila sa plece din
casa părintească, atunci când trebuie şi se desparte de ea cu linişte în
suflet (Sfântul Ioan Gură de Aur).
O mamă creştin-ortodoxă a fost întrebată de o prietenă a ei: Spunemi,
dacă te-ai afla într-un mare pericol şi ar trebui să pleci departe sau
să treci pe lumea cealaltă, Doamne fereşte, şi ai putea spune doar trei,
patru cuvinte, ce cuvinte le-ai spune? Şi femeia a zis: Le-aş spune
patru cuvinte: Liturghia, Spovedania, Împărtăşania, Biblia. Adică să
fie prezenţi întotdeauna la Sfânta Liturghie, să se spovedească cât mai
des, să se împărtăşească mereu şi să citească zilnic din Biblie.
Un copil a întrebat pe mama lui: Mamă, unde locuieşte Hristos? Iar
mama lui i-a zis: Domnul Iisus Hristos locuieşte în Cer şi-n inimile
noastre!; Dar cum putem să-L aducem în inimile noastre? - Prin
Taina Sfintei Împărtăşanii!; Atunci, dacă eu ÎL aduc în inimă, inima
mea e un mic cer, mamă? - Da, aşa este copilul meu!
„Educaţia copiilor este obligaţia primordială a părinţilor. Părinţii
care au eşuat în educarea copiilor lor sunt socotiţi, de obicei, rataţi în
toate. Dacă ei şi-au pus viaţa în slujba extinderii afacerilor şi a
înmulţirii banilor şi averilor, făcându-se magnaţi şi bogătaşi, dar n-au
mişcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci
înseamnă că nu numai nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai şi
luptat şi ostenit să-i leneşi, neisprăviţi şi infractori! Şi ştiţi de ce?
Pentru că banul, când intră pe mâna unor oameni decăzuţi, face rău
atât celor care îl au, cât şi celor care sunt lipsiţi de el. Fiindcă primii,
cei care-l au, profită de ultimii, cei care nu-l au, după bunul lor plac.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura
Bunavestire, Bacău, 2006).
Copiii noştri cunosc toţi fotbaliştii, actorii şi cântăreţii pe de rost, dar
nu ştiu cine a fost Sfântul al cărui nume îl poartă, nici măcar viaţa
acestuia n-o cunosc, cu atât mai puţin Crezul sau alte rugăciuni ale
pravilei. Educaţia are o dublă misiune, să cultive binele şi să stârpească
COPILUL
„In principio erant pueri: Romulus et Remus“... „La început au
fost copiii: Romulus şi Remus“. Aşa a început istoria Romei. Aşa
începe istoria fiecărei femei care vrea să se înscrie în vreme şi peste
vreme, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. O soţie scria odată soţului
său: „O cât de sfântă este iubirea noastră! Ea vine de la Dumnezeu şi
se întoarce la Dumnezeu ducându-I inimile noastre... şi rodul iubirii,
copilul!“
Iubirea nu se întoarce la Dumnezeu fără copii, ei fiind o „fărâmă“
din Puterea Creatoare împărtăşită omului. „A iubi nu înseamnă a ne
avea drag unul pe altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie, direcţia
iubirii familiare care este copilul“ (Saint-Exupéry). Copilul este
sublimul dar al mamei, iar mama este marele dar al copilului! Pentru
fiecare copil femeia care l-a iubit cel mai mult şi care s-a ocupat cu cea
mai mare dăruire de el este, desigur, mama lui. Nici o altă femeie, oricât
de sfântă ar fi, n-o va întrece vreodată.
ÎNSEMNĂTATEA NUMELUI
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu punem nume
întâmplătoare copiilor noştri, ci să le punem numele sfinţilor bărbaţi care
au strălucit în virtute, al celor care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Sfântul al cărui nume îl poartă copilul va mijloci la Dumnezeu pentru
mântuirea lui. Dar oare pentru cel care poartă nume de zeităţi (Diana,
Afrodita, Hermes, Minerva, Atena...) cine va mijloci la Judecată?
Numele ar trebui puse la Botez în mod corect, adică spre exemplu:
Maria (în loc de Mariţa, Marieta, Miţa, Măriuca...); Nicolae (şi nu
Nelu, Nicu, Neluş...); Elena (şi nu Leana, Leanca, Lenuţa, Lina,...);
Gheorghe (şi nu Gigi, Gică, Gicuţă...); Andrei (în loc de Andu, Andi,
Andruş...); Petre (în loc de Petrică, Petrişor, Petrache...).
Unii părinţi pun la Botez copiilor nume care nu sunt creştineşti:
Bobo, Pupi, Gogu, Mimi, Sica, Riţa, Vica, Noni, Coco, Miţi, Ică,
Gimi, Puşa, Nina... Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că numele
nu foloseşte la nimic dacă cel care-l poartă este lipsit de virtute căci el
trebuie să aibă nădejdea mântuirii sufletului în dreapta credinţă ortodoxă
şi în săvârşirea faptelor bune.
COROANA MEA ESTE FIUL MEU
În Biserica unei Mănăstiri din Munţii Apenini se află o frumoasă
icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. La picioarele ei este
pictat călugărul moldovean Ieremia Românul, care aflat în rugăciune o
întreabă: „Signora mia, siete regina del cielo e de la terra, e non tenete
corona?“ („Maica Domnului meu, eşti Împărăteasa cerului şi a
pământului, şi nu ai coroană?“) Şi Maica Domnului îi răspunde: „La
mia corona e mio Figlio!“ („Coroana mea este Fiul meu!“).
ASASINUL
Asasinul politicianului francez Jean Jaures a fost osândit la
moarte. Tribunalul cu juraţi era gata să rostească sentinţa
„inapelabilă“. Urma ca asasinul să-şi spună ultimul cuvânt de
apărare, pe care îl rosti cu o zbuciumată şi înfundată durere: „Nu
am avut mamă...!“ La auzul acestor cuvinte tribunalul l-a achitat pe
asasin.
EDUCAŢIE FĂRĂ DUMNEZEU?
De multe ori auzim vorbindu-se de educaţia pe care copilul ar fi
trebuit să o primească în familie: „Nu are cei 7 ani de acasă!“. Familia
a fost numită adesea „mica biserică“ pentru caracterul ei comunitar şi
pentru sfinţenia pe care trebuie să o cultive. Poate fi considerată o mică
şcoală pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în
„cei 7 ani de acasă“, ci şi ulterior. Când începe educaţia religioasă a
copilului? Înainte de a se naşte şi durează o viaţă de om.
Educaţia nu este atât artă, cât ştiinţă duhovnicească, căci sufletul
copilului se înfăţişează ca o taină. Cei care au încercat să facă
„educaţie“ fără Dumnezeu au eşuat lamentabil. Cel mai elocvent
exemplu a fost sistemul educaţional ateo-comunist din România.
Dumnezeirea a fost „alungată“ din şcoală pentru aproape o jumătate de
veac, iar rezultatele se resimt dureros şi astăzi. Iisus Hristos este „piatra
din capul unghiului“, de la care începe zidirea caracterului creştin al
pruncului, clădindu-se apoi virtuţile piatră cu piatră, în adolescenţă şi în
COPIII ŞI EDUCAŢIA LOR
Vechiul Testament cuprinde multe mărturii privind educaţia
copiilor. În familia israelită, copiii erau consideraţi ca o binecuvântarea
a lui Dumnezeu (Psalm 127:3-4). Un număr mare de copii de parte
bărbătească era considerat un semn deosebit al binecuvântării divine
(Facerea 29:31). Scopul major al educaţiei la vechii evrei era, pe de o
parte, învăţătura Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea faţă de
această Lege în sensul aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Educare copiilor
într-un spirit profund religios constituia o îndatorire permanentă şi de
căpetenie a părinţilor după cuvântul biblic: „Domnul Dumnezeul nostru
este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea,
pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. Să le
sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe
cale, când te culci şi când te scoli“ (Deuteronom 6:4-7). În afară de
părinţi şi profesori un rol important în educarea religios-morală a copiilor
revenea preoţilor.
REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE
Sfinţii sunt fiii unor mame creştine. Pentru părinţii care neglijează
această misiune, această răspundere în ceea ce priveşte creşterea copiilor,
cităm cuvintele câtorva sfinţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pe aceşti părinţi şi decât ucigaşii de
copii zic că sunt mai răi. Pentru că aceia despart sufletul de trup iar
aceştia şi sufletul şi trupul ducându-le le aruncă în gheena focului“.
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Nepăsarea faţă de copii este cel mai
mare dintre toate păcatele şi în el se află necredinţa în cel mai mare
grad... O mamă, luată la un moment dat în lumea de dincolo de
mormânt, este judecată mai mult pentru fiul ei decât pentru propriile
păcate“.
Părintele Constantin Galeriu: „Educaţia religioasă a copiilor este
o necesitate fundamentală. Asupra noastră apasă o răspundere grea în
faţa lor şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului care a spus“: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este
Împărăţia Cerurilor“ (Matei 19:14).
Cuviosul Paisie Aghioritul: „Părinţii care îi nasc pe copii şi le dau
trupul, trebuie să contribuie pe cât pot şi la renaşterea lor
duhovnicească“.
Monahul Grigore: „Conduceţi-i pe copiii voştri la Biserici,
arătaţi-le icoanele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare
Maria şi ale Sfinţilor. Învăţaţi-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să se
plece până la pământ şi să zică: Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieştemă
pe mine păcătosul!“
Constantin Narly - pedagog: „Iubirea de pământ şi dragostea de
cultivarea lui, iubirea de neam, adorarea lui Dumnezeu ca şi
proverbiala armonie şi ospitalitate a românului se datorează familiei
noastre patriarhale“.
Theodor M. Popescu - pedagog: „Biserica trebuie să creştineze
din nou cultura“.
Petre Ţuţea - filosof: „Educaţia este Dumnezeu“.
Simion Mehedinţi - pedagog: „Nu poţi fi om deplin fără să fii
creştin, iar un om ca şi un popor atâta preţuieşte cât a înţeles din
Evanghelie“.
Spiru Haret - ilustru pedagog şi ministru al învăţământului:
„Până în anul 1948 când religia a fost suprimată din programele
şcolare, această materie a fost considerată prioritară şi odată cu
apariţia cataloagelor figura în fruntea celorlalte materii“.
Vasile Băncilă - scriitor şi filosof creştin: „Să învăţăm odată,
adevărul vechi şi de bun simţ că dacă omul nu se introduce în religie
încă de când e copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul şi
binefacerea religiei“.
Pentru a ne arăta cât de importantă este educaţia,
pedagogul Ioan Bontaş relatează cazul mediatizat a două fetiţe
Amala şi Kamala care au supravieţuit într-o pădure tropicală în
stare animalică, iar apoi au fost internate într-un orfelinat,
încercându-se recuperarea lor. Nu s-a reuşit decât într-o măsură
foarte mică obţinerea caracteristicilor fiinţei umane. Amala nu a
supravieţuit, iar Kamala, după 7 ani de „recuperare“, nu a putut
să stăpânească mersul biped, iar efortul logopedic s-a
concretizat în articularea a patruzeci de cuvinte.
Se vorbeşte mult de pedagogi, educatoare, pedagogie, dar peste toţi
pedagogii rămâne pedagogia mamei care constă în două trăsături:
sinceritatea şi iubirea jertfelnică. Pentru aceasta toţi marii bărbaţi ai lumii
îşi mărturisesc succesul datorită mamelor lor. Nu putem uita pe Emilia -
mama Sfântului Vasile cel Mare, Antuza - mama Sfântului Ioan
Gură de Aur, care mărturisea că îi datorează mamei sale nu numai
creşterea, ci şi cele mai alese cugetări, Nona - mama Sfântului Grigorie
de Nazianz şi Monica - mama fericitului Augustin. Datorită acestor
mame au ajuns ei mari sfinţi, fapt mărturisit de ei înşişi. Aşa se explică
faptul că din familia Sfântului Vasile cel Mare au fost canonizaţi de
Biserică patru Sfinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru şi
Macrina. Să n-o uităm pe Anastasia - mama mitropolitului Andrei
Şaguna - care prin metode pedagogice: sinceritate şi iubire, a reuşit să
păstreze credinţa fiului ei peste toţi pedagogii cu pregătire ştiinţifică. El
însuşi mărturiseşte că tot ce zideau profesorii romano-catolici într-o
săptămână distrugea mama Duminica, atunci când îl trimitea cu prescură
la Biserica Ortodoxă. Nu putem trece cu vederea nici într-un caz pe
Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria prin atitudinea ei
faţă de Iisus Hristos care a constat în dragoste neţărmurită şi jertfelnicie,
biruind mai presus de bărbaţi frica, în momentul răstignirii Fiului ei pe
Cruce.
CALEA SPRE INIMA COPILULUI
Dumnezeu este iubire. De aceea, în afara iubirii nu există viaţă
duhovnicească, nu există comunicarea tainică a sufletului cu Dumnezeu,
nu există naşterea şi creşterea credinţei, a smereniei, a blândeţii, a
evlaviei şi a altor virtuţi care animă sufletul. Iubirea în persoana lui
Hristos a venit în lumea păcătoasă şi decăzută. Tocmai cu această iubire
biruiau apostolii, preoţii Bisericii şi ucenicii lui Hristos. Cu iubirea şi
numai cu iubirea putem găsi şi noi calea spre inima copilului. Când
Sfântul Apostol Ioan, cel mai iubit ucenic al lui Hristos, a slăbit de
bătrâneţe şi nu a mai putut propovădui, repeta doar: „Copiii mei,
iubiţi-vă unii pe alţii!“
Să ne amintim mereu că la Înfricoşata Judecată noi părinţii nu vom
sta singuri înaintea Domnului. Precum şi Cain a fost întrebat: „Unde este
fratele tău?“, aşa şi noi vom fi întrebaţi: „Unde sunt copiii voştri?“ Ne
vom mântui dacă vom putea să-I spunem Domnului: „Iată eu şi pruncii
pe care Mi i-a dat Dumnezeu“. Iată ce spune un cântec religios din
Ardeal:
Multe rele sunt pe lume, Multe lacrimi sunt amar
Însă una-i cea mai grea, Însă plânsul mai cu vai,
Mama, care n-o să-şi vadă Este-al mamei cu copiii,
Toţi copiii-n Rai cu ea. Despărţiţi pe veci de Rai.
O călugăriţă, care avea în grija sa un orfelinat, se plângea stareţului
Ambrozie de la Optina că două fetiţe neastâmpărate îi iau tot timpul şi nu
mai reuşeşte să deschidă nici o carte duhovnicească. Stareţul a liniştit-o
şi i-a spus că tocmai grija acestor două fetiţe este mântuitoare pentru
sufletul ei şi că la Înfricoşata Judecată ea nu se va înfăţişa singură, ci
împreună cu ele.
În Vechiul Testament găsim exemple despre cum sunt pedepsiţi
părinţii din cauza necredinţei copiilor. Aşa a fost pedepsit preotul Eli, cu
toate că el nu neglija deloc educaţia fiilor săi. Dimpotrivă el îi acuza
spunându-le: „Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud despre voi;
nu faceţi aşa, căci nu este bună vestea care o aud eu: voi răzvrătiţi
poporul Domnului“ (1Regi 2:24). Dar se pare că de la Eli se cerea mai
mult decât cuvinte blânde. Şi anume: râvna, pedepsirea fiilor, înfrânarea
lor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Deoarece Eli nu a făcut ce
trebuia, L-a ridicat pe Dumnezeu împotriva sa şi împotriva fiilor săi şi
cruţându-se pe sine şi pe copiii săi, împreună cu ei şi-a pierdut şi
propriul său suflet“. Afară de neglijarea copiilor, Dumnezeu nu avea cu
cel să-l învinuiască pe bătrân... Iar dacă faptul că era preot, era bătrân, că
proorocea şi că timp de 12 ani a condus cu înţelepciune poporul evreu,
nu l-au scăpat de mânia lui Dumnezeu şi a avut o moarte năprasnică, ne
întrebăm ce pedeapsă ne aşteaptă pe noi care nu avem virtuţile lui, iar pe
copii nu-i povăţuim pe calea mântuirii. Despre influenţa pe care o are
comportamentul copiilor asupra stării sufletului nostru după moartea
părinţilor mărturiseşte următoarea istorisire a unui preot:
Fiul unor oameni credincioşi a intrat într-o instituţie de învăţământ
superior. Sub influenţa prietenilor necredincioşi, s-a abătut şi el de la
credinţă, iar după terminarea studiilor a început să ducă o viaţă
desfrânată. Când părinţii au murit, el s-a întors în satul natal şi s-a dus
să le viziteze mormintele. De două ori a încercat să se apropie de ele şi
de fiecare dată a leşinat pe drum, iar la a treia încercare a paralizat. Dar
el tot nu a înţeles că aici era lucrarea lui Dumnezeu. Fiind paralizat, i-a
apărut în vis mama şi i-a spus: „Fărădelegile tale şi viaţa ta
desfrânată, plină de necredinţă, au ajuns până la Dumnezeu. Ţi-ai
pierdut nu doar sufletul, ci ne-ai pătat şi pe noi, iar această pată de
pe haina sufletului meu este dată de păcatele tale. Dumnezeu a vrut
să te pedepsească, însă eu şi tatăl tău ne-am rugat mult în faţa
tronului dumnezeiesc şi El s-a îndurat să te întoarcă pe drumul cel
bun. El ştie că pentru tine mormintele noastre sunt lucrul cel mai
scump din lume şi de aceea nu ţi-a dat voie să te apropii de ele,
lovindu-te cu boală, că să recunoşti puterea pe care tu o respingi.
Dar tu tot nu te-ai întors. De aceea Dumnezeu m-a trimis pe mine la
tine... Aceasta este ultima ta şansă“. Drept mărturie a prezenţei
sale, mama i-a lăsat crucea, pe care el o aruncase cu dispreţ mai
înainte. Datorită acestei vedenii, fiul s-a tămăduit şi s-a însănătoşit
Fericitul Augustin - „Fiul lacrimilor“
Sfântul Isaac Sirul considera drept o condiţie esenţială a succesului
în orice lucru întreprins de om ca „orice lucru, mare sau mic, să fie
cerut cu rugăciune de la Dumnezeu“. Aşadar prima condiţie în procesul
educaţiei este rugăciunea intensă a părinţilor pentru copiii lor. Dreptul
Iov se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul
copiilor spunând: „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit“... (Iov 1:5).
Mama lui Ludovic al Franţei (catolic), îi spunea fiului ei: „Mai uşor îmi
este a te vedea murind în faţa ochilor mei, decât să te văd săvârşind un
mare păcat“.
Rugăciunea părinţilor are în faţa lui Dumnezeu o mare putere,
căci dragostea fierbinte duce la rugăciune fierbinte, iar rugăciunea
nu rămâne neauzită. Putem aminti de rugăciunea fierbinte a Monicăi
pentru fiul ei, Fericitul Augustin, care, în tinereţe, a nimerit într-un
mediu rău, a dus o viaţă destrăbălată şi s-a lipit de ereticii manihei.
Monica a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru îndreptarea fiului său.
A încercat mai întâi să-l convingă, apoi nu a mai vorbit cu el un
timp, cerându-i chiar să plece de acasă deşi îl iubea nespus de mult.
Monica şi-a plâns fiul ca pe un mort şi s-a rugat pentru întoarcerea
lui la credinţă timp de 18 ani. Într-o zi ea s-a adresat unui episcop
căruia i-a mărturisit că i-au secat ochii de atâtea lacrimi vărsate în
timpul rugăciunilor pentru fiul ei. Episcopul a îndemnat-o să se
roage în continuare spunându-i: „Dumnezeu nu-l poate lăsa să
piară pe fiul acestor lacrimi!“ Într-o zi Fericitul Augustin stătea în
grădina casei şi se odihnea într-un balansoar. Mama sa îi pusese pe
masa din faţa lui o Biblie, doar, doar o vrea să citească din ea.
Deodată Augustin a auzit un copil din curtea de alături care a strigat:
„Tolle e lege! Tolle e lege!“ (adică, Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!).
Mişcat sufleteşte de Dumnezeu, Augustin a luat Biblia de pe masa
din faţa lui şi a deschis-o la întâmplare şi a citit cele scrise: „Să
umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în
desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi
spre pofte“ (Romani 13:13). Iată că Augustin a fost salvat de
Dumnezeu în urma rugăciunilor şi a lacrimilor fierbinţi ale mamei
sale şi a devenit mai târziu unul din marii învăţători ai Bisericii. În
amintirea lacrimilor vărsate de Monica, mama lui, Fericitul Augustin
mai este numit şi „fiul lacrimilor“.
Pe copiii noştri trebuie să-i învăţăm Sfânta Evanghelie cu
blândeţe, sub forma povestirilor şi astfel să semănăm în inimile lor
credinţa în Dumnezeu. Învăţătura din pruncie şi deprinderile căpătate în
primii ani de viaţă rămân neclintite până la adânci bătrâneţi. Este
adevărat că nu oricărui suflet îi este dat să simtă din copilărie suflarea
Duhului Sfânt, dar dacă părinţii îşi învaţă copiii să se roage dimineaţa şi
seara, să meargă Duminica la Biserică, să postească cel puţin Miercurea
şi Vinerea le va fi mai uşor să postească mai târziu, în timpul vieţii de la
marijuana, ţigări, beţie, desfrânare, jocuri de noroc... Zilnic alături de
celelate rugăciuni să adăugăm şi pe aceea care urmează:
Rugăciunea părinţilor pentru fiii lor
Doamne, Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi şi casa noastră
şi în marea Ta bunătate varsă îmbelşugarea Harului Tău peste toţi
copiii noştri. Milostiveşte-te, Doamne, spre noi şi spre fiii noştri, pe
care Tu ni I-ai dăruit. Mult Milostive, Doamne, care dai hrană
păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor pământului, Cel ce păzeşti
floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, hrăneşte, creşte şi păzeşte cu
bine şi pe copiii noştri. Apără-i pe ei de toate cursele vrăjmaşilor
văzuţi şi nevăzuţi... Porunceşte îngerilor Tăi, ca totdeauna să le fie
lor călăuzitori şi povăţuitori luminaţi, spre toate faptele cele bune.
Rugămu-ne Ţie, Doamne, deschide mintea lor ca să Te cunoască pe
Tine, cât se poate de mult. Amin!
BIBLIOGRAFIE: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; „Ne vorbeşte Părintele Cleopa,“ volumul1,
pagina 10, Editura Episcopiei Romanului, 2004;Preot prof. Ilarion Felea, „Religia iubirii“;
Andrew Sopko, Pentru o cultură a iubirii jertfelnice, Teo-antropologia Arhiepiscopului Lazăr
Puhalo, Editura Eikon,2005; Virgil Gheorghiu, Memorii, Editura 100+1Gramar, Bucureşti,
2003; Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere: Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003;
Preot prof. Gheorghe Safta, Îndrumător Liturgic, Editura Gimnasium, 2005; Pr. prof. dr. Vasile
Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Episcop al Oradiei
Ioan Mihălţan, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste
an, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradei, 1999; Pr.dr. Constantin Mihoc, Taina
căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, 2003.
