Cine este cel mai bun???

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi  i-a spus:

„Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni“. Şi Moise a

ales  o  mie  dintre  cei  mai  buni.  După aceea  i-a  spus  Dumnezeu:

„Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni“. Şi a

ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus:

„Alege din aceşti zece pe cel mai bun“. Şi l-a ales Moise pe cel mai

bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine.

Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume“. 
Şi a  umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau  foarte răi, dar îşi zicea: 
„De unde ştiu eu, poate că aceasta

este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec  eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă  m-a  ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel“.

Şi a căutat, şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis:

„Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi cel

mai înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău“. Şi s-a dus înapoi

la Moise şi i-a spus: „N-am găsit şi mi-am dat seama că eu sunt cel

mai rău om din lume“. Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui

Moise şi  i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă

nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!“

UN OM FERICIT

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

.



  Auzit-am că, pe vremuri,
  Dumnezeu ar fi dorit
  Ca să afle, printr-un înger,
  Dacă omu-i fericit!
  Merse îngerul pe cale
  Lumea-ntreaga colindînd,
  Cînd la deal si cînd la vale,
  Pe creştini tot întrebînd.
  Unul zise: - Cum pot oare
  Fericit să mă numesc?
  Să îmi fie cu iertare,
  Nu vezi cît de mult trudesc?!
  Altul zise cu durere:
  - Eu aş fi, dar ce sa fac,
  Fiindcă banii-s la putere,
  Iar eu sunt un om sărac!
  Unul spuse cu mîndrie:
  - Eu am bani, ce pot sa zic?
  Am destulă avuţie,
  Nu duc lipsă de nimic!
  Însă fericit aş spune
  Că nu pot să mă numesc,
  Fiindcă n-am copii pe lume
  Şi încep să-mbătrînesc.
  Altul strigă cu ocară:
  - O, ce fericit aş fi,
  Dacă n-aş avea povară
  O mulţime de copii!
  Nu am ce le da la masă,
  Tare mult mă chinuesc,
  Cum pot oare, cu-aşa casă,
  Fericit să mă numesc!
  Cînd pe altul îl întreabă:
  - Tu eşti fericit, ori ba?
  Dînd din cap, el spune-n grabă:
  - Hm! nu prea mult, măria-ta!
  - Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
  Zise îngerul suav.
  - Aş trăi împarăteşte,
  Dar sunt trist, că sunt bolnav!
  Am umblat prin lumea-ntreagă
  Pe la doctori, dar n-am leac.
  Sunt slabit şi fără vlagă
  Şi nu ştiu ce să mai fac!
  Şi cuprins de întristare,
  Îngerul plecă mîhnit,
  Că în lumea asta mare
  Nici un om nu-i fericit!
  Tot aşa cîrteau creştinii,
  Orşiunde întreba,
  Apăsînd mai tare spinii
  Domnului pe fruntea Sa.
  Şi cu fiece răspuns,
  Pas cu pas Îl aduceau,
  Spre Golgota, în ascuns,
  Şi pe Cruce-L răstigneau!
  Merse îngerul ce merse
  Pînă cînd a întîlnit
  Un om ce sudoarea-şi şterse
  De pe chipul său trudit.
  - Omule, te văd muncind
  Şi esti mult prea obosit,
  Ziua toată robotind,
  Spune-mi: tu eşti fericit?
  Omul se-ndreptă de spate
  Şi, privindu-l pe străin
  Îi spuse cu bunătate:
  Fericit sunt pe deplin!
  Îngerul sări deodată
  Iscodindu-l înadins:
  - Casa ta-i dărăpănată,
  Focu-n vatră ţi s-a stins.
  Ai copii prea mulţi, se pare
  Şi cu greu îi creşti pe toţi,
  Nu ai bani pentru mîncare,
  Şi eşti fericit, socoţi?
  - Eu nu te cunosc, străine!
  Şi nu ştiu de unde vii
  Dar, de vrei, rămîi la mine
  Pînă mîine-n zori de zi.
  Iat-acum se face seară,
  Nu-i bine să mergi pe drum,
  Că sunt oameni răi pe-afară
  Şi flămînd vei fi oricum.
  Nu am bani, nu am avere,
  Nu am casa un palat,
  Am în schimb, o mîngîiere,
  Că am sufletul curat.
  Casa mea dărăpănată,
  Cu căldură te-o primi,
  Chiar de focu-i stins in vatră,
  Om mînca ce s-o găsi.
  Şi cu toţii stînd la masă
  Domnului I-am mulţumi,
  Că spre noi mereu revarsă
  Un noian de bucurii.
  Să fii fericit în lume
  Dacă vrei, nu e prea greu,
  Că averea mea, vezi bine,
  E doar Bunul Dumnezeu.
  El îmi dă mereu putere,
  El mă iarta cînd greşesc,
  El mi-alină orice durere,
  El m-ajută să trăiesc.
  Cine are-aşa avere
  Are tot ce şi-a dorit,
  Are-n suflet mîngîiere
  Şi e-n viaţă fericit!
  Am copii pe lîngă casă,
  Am pămînt să-l pot munci,
  Am nevastă credincioasă,
  Fericit - de ce n-aş fi?
  Îngerul sa-i spună taina
  Ar fi vrut, dar ce folos?
  Se vedea că poartă haina
  Dăruită de Hristos!
  Bucuros, el se întoarse
  Şi zbură spre cer grăbit,
  Fiindcă, în sfîrşit aflase,
  Un om care-i fericit.
  Auzind Domnul îndată
  Le dădu creştinilor
  Pedeapsa meritată
  Pentru necredinţa lor.
  Numai cel ce nu cîrtise
  Fericit în veci va fi,
  Că, din toţi, doar el primise
  Darul de-a se mîntui.
  Cine are-nţelepciune
  Să priceapă, n-ar fi greu:
  Fericirea nu e-n lume,
  Ci e doar în Dumnezeu!!!
  Dac-am fi, din întîmplare,
  Întrebaţi şi noi cîndva,
  Conştiinţa noastră oare
  Ce-ar răspunde: NU sau DA?!
sursa mail..

PILDE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Cine-i mai mare?

Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând sânge rău diavolului, căruia nu-i place o asemenea bună înţelegere.
Ca să-i dezbine, Satana a pus între acei oameni tot felul de vrajbe, care, însă, nu i-au clintit din unirea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în adunarea acelor oameni glasul acesta: "Cine e mai mare între voi?"
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să zică: "Eu sunt mai mare!"
Şi s-a pornit atunci o vrajbă aşa de cumplită între ei, că praf s-a ales din unirea lor.
Aşa păţim toţi când dăm ascultare acestui glas diavolesc.

Telefonul ceresc

Un om cu învăţătură, dar trufaş, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise:
- "Ce-o mai fi şi rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii..."
Omul cel credincios tăcu. În altă zi, el găsi pe trufaş vorbind la telefon, şi-i zise:
- ?Ce faci aici, domnule?"
- "Ce să fac? Vorbesc la telefon.?
- "Tare mă mir eu, cum stai d-ta de vorbă cu pereţii.
Trufaşul se supără, dar celălalt îi zise:
- "Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, d-ta de ce te superi? Avem şi noi un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu şi-i spunem păcatele şi căinţa noastră, iar El ne iartă şi ne călăuzeşte. Trufaşul rămase cu nasul în jos.

SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BI

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE                                                                                                                

                                                                                                                                Preot Ioan

Ţelul vieţii credincioşilor creştini ortodocşi este  să ajungă în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi îşi doresc acelaşi lucru:  MÂNTUIREA!  

                                      

                                 

                             Iubiţi credincioşi,

În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“

Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos“, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea“ Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în Hristos“ spune că „omul este creat după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“.  Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o frumoasă definiţie omului spunând: „Omul este creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana = în sus, tropeo = stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !“.

Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum rezultă şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,
într-un cimitir:

 CINE EŞTI, DE UNDE VII?                              TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,

 POŢI  TU, OMULE, SĂ ŞTII?                 TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,

 UNDE MERGI, CE SOARTĂ AI?                    TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,

 POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI DAI?              TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.

Viaţa pe acest pământ se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi - asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra şi în care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop în sine.

Viaţa noastră pământească se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NAŞTEREA ŞI MOARTEA. Amândouă  se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! (DUMEZEU!) Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri  nesemnificative.

Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului  râde de ei. LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modern, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfinţit căsătoria când a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“ (Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.

Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“ spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE  CREŞTINEŞTI  ESTE  MÂNTUIREA !!!“.

Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ  pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ,  pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.

Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează. Deci, în cele trei mari momente  esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a  spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14).

Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire

 ► Unii spun aşa: „Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“. Trebuie să ţinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).

 ► Sunt mulţi oameni care sunt cu mult mai răi decât mine... Acestor credincioşi trebuie să le spunem că între oameni: „Nu este drept nici unul“ (Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile“ (Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât alţii este o laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre aceasta: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“ (2 Corinteni 10: 17-18).

 ► Eu am amânat de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul... îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii
te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“
(2 Corinteni 6:2). De aceea , precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:7-8).

 ► Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Iar prin Sfântul prooroc Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă voi da inimă nouă şi duh   nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“ (Iezechiel 36: 26-27).

 ► Mă voi pocăi mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele lui Solomon 27:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“ (Isaia 55: 6-7).

 ► Îmi este teamă că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15:14). „Nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).

 ► Există oameni care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi. Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: ... fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13). Iar Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1:5). De aceea tutoror celor care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul vieţii noastre creştineşti trebuie să le spunem că:

► Alta este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o închipuie oamenii;

►  Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;

► Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

  

TALHARUL SI MAICA DOMNULUI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



În anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare, trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și un câine.
Ani de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni. Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.
Cei care l-au cunoscut spuneau că inima lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera. Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.
Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.
Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani. Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind, au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur, Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță dacă…
În timp ce alergau cu caii, au văzut în aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.
- Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!
- Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.
- Plecați, v-am spus! Vin și eu.
Oamenii lui au plecat, cu toate că nu voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat repede în arie la bătrâna.
- Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?
Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:
- Balaurul, Balaurul!!!
El însă a coborât de pe cal și, ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.
- Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!
Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:
- Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!
A privit-o și el în ochi și sufletul lui a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo, pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.
În acea vreme judecata se făcea repede, și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie, laț, un copac și s-a dus Balaurul.
Ultimul lucru de care și-a adus aminte a fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în timp ce funia se întindea.
Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla? Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:
- Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.
- Maica Domnului!!!, a strigat el.
Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit în plâns. Dar acolo nu se plânge.
Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:
- Hai, vino!
- Maica Domnului, eu? Ce să caut eu printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume. Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.
Atunci Maica Domnului i-a spus:
- Ai uitat că primul care a intrat în Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se pocăiesc.
- Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.
- Te-ai oprit s-o ajuți pe acea bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul. Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.
Atunci Balaurul și-a ridicat pentru prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.
Și în timp ce îngerii l-au ridicat la înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și fericire. Cel mai curat suflet.
Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul, dar și în Rai unde va trăi veșnic.