DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Lumea în care trăim este caracterizată de
când se ştie de violenţă:
noastră. De când Cain s-a mâniat şi
l-a
Şi chiar dacă poate am fost noi cei supăraţi putem găsi
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
Motto:
„Pace vouă!“ (Ioan
20:21), „Căci mânia omului
nu
lucrează dreptatea
lui Dumnezeu“ (Iacov 1:20).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Mânia
este o dorinţă aprinsă, prin care cel mâniat caută să se
răzbune asupra celui ce l-a întristat pe dânsul, fie că l-a întristat
cu
adevărat, fie că numai aşa i se pare. Despre
acest păcat, Sfânta
Scriptură spune: „Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie
grabnic
la
ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie“ (Iacov 1:19);
„Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti“ (Psalm
36:8);
„Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi
defăimare să piară de la voi, împreună cu
orice răutate“ (Efeseni
4:31).
Din mânie se nasc certuri, vrajbe, ucideri, răzbunări, pagube
etc. Împotriva
acestui păcat stă fapta bună a răbdării: „Căci
aveţi
nevoie
de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi
făgăduinţa“ (Evrei 10:36).
Mânie
păcătoasă
Despre păcatul mâniei găsim
scris în „Vechiul
Testament“
că profetul David, îndrăgostindu-se de Batşeba
soţia lui Urie, a nelegiuit cu ea şi a lăsat-o însărcinată. De
aceea a trimis după Urie, care era la asediul unei cetăţi,
pentru ca să fie copilul atribuit lui Urie. Venind Urie, a auzit
cele ce făcuse soţia sa şi nu a voit să se mai apropie de
dânsa. Văzând
David aceasta, s-a supărat grozav şi a scris din mânie o
scrisoare către
căpitanul oastei, din care făcea
parte şi Urie. În această scrisoare,
care
a fost dusă de Urie însuşi, poruncea căpitanilor să înceapă o bătălie
cruntă la cetate, să pună pe Urie în prima linie şi
apoi să-l lase
descoperit ca în felul
acesta să fie omorât. Şi astfel s-a făcut.
violenţă între persoane, violenţă chiar
şi împotriva vieţii
încă
nenăscute, violenţă apoi
şi în relaţiile dintre popoare,
în fine, violenţă
împotriva naturii,
împotriva mediului
înconjurător, de care atârnă însăşi existenţa
noastră. De când Cain s-a mâniat şi
l-a
omorât
pe fratele său Abel, domneşte în
lume
legea violenţei. Referindu-ne
la
mânie, putem spune că patima, ca şi răul în
genere, nu are fiinţă în sine. Patima sau
viciul sunt o
pervertire a unei existenţe
creaturale bune. Dar
pentru a combate
patima mâniei,
trebuie să cunoaştem mai
înainte virtutea care
îi este opusă. Virtutea
opusă mâniei este iubirea creştină: „Să
iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi“ (Marcu
12:31), iubire
care după avva Evagrie Ponticul se manifestă ca răbdare, îndelungă
răbdare şi mai înainte de
toate prin blândeţe. Blândeţea este o virtute
aristocratică în sensul cel mai bun al cuvântului, întrucât, potrivit
mărturiei Sfintei Scripturi ea caracterizează figurile lui Moise, David
şi
Hristos.
Mânia
distruge contemplaţia, fiindcă orbeşte mintea, iar
iubirea
devine
maică a
cunoaşterii
şi face această cunoaştere contemplativă.
Pe de altă parte, în timp ce mânia face imposibilă rugăciunea, in
iubirea desăvârşită şi duhovnicească se
lucrează rugăciunea în Duh şi
în adevăr. Moise încercând să se
apropie de rugul aprins a fost
întâmpinat de glasul
lui Dumnezeu care i-a zis: „Scoate-ţi
încălţămintea din picioarele
tale, că locul pe care calci
este
pământ sfânt!“ (Ieşirea 3:5). Cine iubeşte pe Dumnezeu vorbeşte
cu
El pururea (prin
rugăciune) ca şi cu un tată, alungând din suflet
orice
gând pătimaş.
Raţionalitatea, irascibilitatea şi
concupiscenţa
Desigur, toate
patimile au în cele din urmă origine
demonică.
Dacă avva Evagrie Ponticul ar fi fost întrebat care
patimă ar fi după
părerea lui cea mai rea din toate, ar fi răspuns fără ezitare: mânia. Şi
aceasta dintr-un
motiv simplu: „Niciun rău nu-l face pe om atât
de
mult
demon ca mânia“. Evagrie Ponticul spune că în
vreme ce
trupul, ca şi întreaga lume materială,
constă din cele patru elemente
(pământ, apă, aer şi foc) sufletul este şi el
compus din trei părţi, sau,
mai exact, din trei
puteri (dynameis), care alcătuiesc
o unitate:
raţională (logistikon),
irascibilă (thymitikon) şi concupiscenţă
(epithymetikon). Fiecare
din aceste puteri are un câmp de activitate
natural propriu. Dacă biruie irascibilitatea, ea face fiară sufletul,
dacă biruie pofta, el se face cal sau asin, dar dacă biruie mintea, el
se
face înger. Ţelul demonilor e
ajutat mult de mânia noastră aţâţată
împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui
vicleşug al lor. De
aceea, toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Ce frumos
spunea cineva:
„Când
eşti între oameni, veghează asupra cuvintelor tale, când
eşti singur, veghează asupra
gândurilor tale, iar când eşti
în
familie,
veghează asupra
manifestărilor tale“.
Calea
cea lată şi
calea cea îngustă
Lată şi uşoară este calea păcatului pe care cei
mai mulţi oameni
cu voie şi cu bucurie păşesc,
căci se găsesc în întuneric şi în întuneric
păşesc. Strâmtă este calea virtuţii. Este numită îngustă de către
indiferenţi şi leneşi, pentru că o consideră tristă din pricina
ostenelilor
virtuţii. Dar pentru lucrătorii
cei binevoitori şi sârguincioşi, care sunt
plini de credinţă şi de nădejde, de dragoste,
de dreptate şi de adevăr,
îmbogăţiţi cu virtuţi, este simplă şi uşoară: „Căci jugul Meu este bun
şi
povara Mea este uşoară“ (Matei 11:30). Alegând calea virtuţii,
povara ne este uşoară pentru că Îl avem cu noi, ajutător,
pe Hristos,
care ne iubeşte, ne acoperă, ne
îndreptează paşii.
Cuvânt
al Sfântului Teofan Zăvorâtul despre mânie
«V-aţi certat cu cineva şi nu
v-aţi împăcat?
Încercaţi să faceţi
orice
lucru cu duhul blândeţii şi să vă ştergeţi din vocabular
cuvântul
„ceartă“. În lumea aceasta
nu există nici un motiv de
ceartă, în afară de
mântuirea sufletului. Să rostiţi cât mai des
cuvintele
Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului dacă va
câştiga
lumea
întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în
schimb
pentru sufletul său?“ (Matei
16:26). Trebuie să vă luptaţi
mult
cu patima mâniei. Să vă rugaţi din suflet Domnului
să vă
miluiască şi să vă vindece. Pentru a stinge un asemenea foc, nu
sunt
suficiente puterile omeneşti.
Trebuie să ajute Însuşi
Dumnezeu.
Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie să vadă
că şi noi ne luptăm».
Înger
şi demon
Omul
este asemenea unui copil stând la mijloc între dreptate şi
nedreptate,
nici înger, nici demon, până la
sfârşitul
veacului el este
liber
să împărtăşească viaţa îngerilor sau a demonilor. Dacă
mănâncă „vinul“
oprit al dracilor, adică mânia
cu toate consecinţele
ei, el devine încă de pe acum „demon“, „şarpe“. Dacă, dimpotrivă,
dobândeşte starea îngerească a
iubirii blânde, el se face „deopotrivă
cu
îngerii“.
Ce
spun Sfinţii Părinţi şi filosofii despre mânie
► Sfântul
Vasile cel Mare spune: „Mânia desfigurează pe om.
Tot
trupul i se umflă,
venele la fel, vocea îi devine aspră...
Când
mânia
ajunge la culme, el nu mai cruţă pe
nimeni. Dacă un
singur
om
arată astfel
la mânie, ce va fi cu doi sau mai mulţi
mânioşi?“.
► Sfântul
Ioan Scărarul zice:
„Mâniosul este un epileptic
sufletesc“.
► Sfântul
Efrem Sirul spune: „Cel mai bine este să curmi
mânia
cu un zâmbet“.
► Sfântul
Ioan Cassian zice: „Mânia orbeşte ochii sufletului,
nelăsându-l să vadă Soarele Dreptăţii“.
► În
Patericul egiptean scrie: „Un
cuvânt aspru îi înrăieşte şi
pe
cei mai buni, pe când un cuvânt bun aduce folos tuturor“.
► Sfântul
Ioan Gură de
Aur spune că: „Mânia
vine din
necredinţă“.
► Sfântul
Efrem Sirul spune: „Cumpliţi sunt şerpii
şi
vasiliscul,
dar cu mult mai cumplită este
mânia“.
► Casiodor
zice: „Mânia este mama tuturor relelor“.
► „Mânia
este stricarea tuturor virtuţilor“
(Homer).
► „La
omul înţelept
mânia moare repede“ (Seneca).
► „Mânia
este dovada neputinţei“ (Proverb
arab).
► „Piatra
este grea şi
nisipul cu anevoie de ridicat; însă mânia
nebunului
este mai grea decât amândouă“ (Pilde
27:3).
► „Mânia
este tulburarea sufletului printr-o pornire a sângelui
care
vine din inimă, din
voinţa de
a se răzbuna“
(Aristotel).
► „Cel
raţional
şi drept vede pe cel mânios, dar mâniosul
nu-l
vede
pe cel drept“ (Socrate).
► „Tu
trebuie să fii zăbavnic la mânie , grabnic la milostenie,
tare
în nenorocire şi
priceput în prosperitate“ (Tulio).
► „Mânia
împiedică sufletul,
încât nu mai poate să cunoască
adevărul. Nu te mânia fără pricină“ (Cato).
► „Gândeşte-te că şi tu şi acela care te insultă,
într-o zi sau
alta,
veţi sta
cu mâinile pe piept şi cu
lumânările
la cap“ (Garabet
Ibrăileanu).
► „Mai
uşor este să alungi mânia când simţi că vine, decât să o
stăpâneşti
după ce a
venit“ (Francisc de Sales).
► „Cel
care se mânie uşor,
repede va alerga să săvârşească
rele“
(Un înţelept).
Patima
mâniei se poate asemăna
cu mânia ursului care
mănâncă miere
cu mare plăcere.
Voind să scoată mierea din
stup,
albinele îl împung în ochi. Ursul lasă mierea
şi aşteaptă
albina
ca să o
ucidă.
Apoi vine altă albină şi iarăşi
îl înţeapă. El
lasă prima albină şi
aleargă după a doua. Şi
mânia este atât de
mare,
încât dacă l-ar
muşca
mii de albine, el ar vrea să se
răzbune pe toate. Şi
fiindcă lasă pe una pentru alta, nu se
răzbună pe
niciuna.
Există patru feluri de oameni
► Primul
fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce
duce
către cer. Nici
nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt
aplecaţi pe deplin către
cele pământeşti şi trecătoare.
► Al
doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea
lată ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să
postească, să se roage, să se spovedească, să se împărtăşească. Iubesc
mai mult odihna şi plăcerile trupului, sunt
leneşi şi indiferenţi, iubitori
de desfătare, iubitori de trup, robi ai pântecelui.
► Al
treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor
să urmeze
calea
către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să
păşească pe această cale, fără un îndrumător potrivit, au
pierdut
drumul, au pierdut
direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au
sfârşit. Alţii au căzut între tâlhari, adică între
diavolii cei vicleni şi,
fiind răniţi de aceştia, au murit.
► Al
patrulea fel, puţini şi aleşi, sunt oamenii
care cu credinţă
şi
frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul
duhovnicesc
(preot duhovnic), cu discernământ şi călăuziţi fiind
de
acesta au păşit cu siguranţă pe calea cea strâmtă şi
plină de
întristări şi au ajuns la ceruri. „Fără credinţă, dar, nu este cu
putinţă să fim
plăcuţi lui Dumnezeu, căci
cine se apropie de
Dumnezeu
trebuie să creadă că El
este şi că Se face răsplătitor celor
care
Îl caută“ (Evrei
11:6).
Eşti tu fiu al lui Dumnezeu?
Omule,
de eşti împărat,
patriarh, mitropolit, prim-ministru,
profesor,
avocat, inginer, ofiţer, medic, de eşti mare ori eşti
mic,
bărbat sau femeie, bogat sau sărac,
dacă nu eşti
fiul lui
Dumnezeu,
nimic nu eşti. Eşti vrednic de plâns şi
demn de milă.
Dacă eşti fiul lui
Dumnezeu, eşti cel mai fericit
om de pe pământ.
Bucură-te, căci poţi spune precum Sfinţii
Apostoli: sunt sărac, dar
pe
mulţi i-am îmbogăţit, nimic nu
posed, dar pe toate le am, căci
sunt fiu
al lui Dumnezeu, Tată îl am pe Dumnezeu. Ce poate fi mai fericit, mai
îmbucurător, mai de cinste? Ce slavă mai
mare poate fi şi fericire mai
mare decât
aceasta?!...
Cum
să evităm
mânia
► Să nu încerci să vindeci
răul cu rău şi să te întreci cu alţii
în
a provoca nenorociri.
În luptele celor mânioşi este mai nenorocit
învingătorul, pentru că el
pleacă cu un surplus de greşeală.
► Să nu întorci răul
cu rău şi să fii atent ca o dobândă rea
să no
plăteşti cu-n rău mai mare.
► Stăvileşte cu tăcerea insulta celui mânios.
► Dacă ai primit în inimă (fiind
rănit în amorul propriu)
dezlănţuirea mâniosului ca
pe un fluviu, imită vânturile care,
printr-o
suflare potrivnică, împing înapoi tot ce li s-a adus.
►Nu
te conduce după învăţături duşmănoase şi nu te gândi la
ceea ce îţi provoacă ura.
► Nu
fi oglinda mâniosului , manifestându-se în tine chipul
aceluia. Se învineţeşte sau se înroşeşte mâniosul? Tu să cauţi să nu te
înroşeşti. Sunt ochii
aceluia injectaţi cu sânge de mânie?
Ai tăi să
privească liniştit. Este vorba lui
aspră? A ta să fie blândă.
► Să nu-i urăşti
pe oameni, ci pe diavoli şi păcatele.
► Când
eşti obosit, surmenat sau nervos, retrage-te într-o
încăpere liniştită. Roagă-te lui Dumnezeu,
citeşte din Psaltire, din
Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, contemplă natura
sau
îndeletniceşte-te, pentru câteva minute, cu o altă activitate. Reîncepe
lucrul când eşti liniştit, odihnit şi calm.
► Ai
credinţă şi nădejde în Dumnezeu, că aşa cum te-a ajutat
până acum, te va ajuta şi de
acum încolo, în orice lucru mântuitor
pentru suflet.
► Nu
face, din mândrie, planuri măreţe , pentru ale căror
nereuşite te vei tulbura şi
mânia, ci urmăreşte lucrurile accesibile,
după posibilităţile reale pe care le
ai.
► Pe
cât posibil, evită oamenii
mânioşi . Solomon spune:
„Omului
mânios să nu-i
fii însoţitor,
nici să locuieşti împreună cu
prietenul
tău gata de sfadă, ca nu cumva să înveţi ceva din purtările
lui şi sufletului tău să nu-i agoniseşti
lanţuri“
(Înţelepciunea lui
Solomon
22:24).
Aşa-i porunca lui Iisus
Să-şi ieie fiecare
crucea, / Aşa-i porunca lui Iisus
/ Dacă
voieşte să ajungă / În sânul Domnului de sus. / Mai sfântă
mângâiere
nu e / Pe-acest pământ de suferit /
Pentru creştini, ca
jertfa
crucii / Slăvitul semn, nebiruit.
/ Iar dacă moartea ne va
prinde
/ Neîmpăcaţi cu Dumnezeu, / Primi-vom plata cea amară,/
Pedeapsa
grea pentru păcat.
Trebuie
Dacă voieşti cu adevărat să vieţuieşti în linişte şi după
poruncile
lui Dumnezeu TREBUIE să respecţi câteva cerinţe:
► Să ai credinţă. Credinţa este îndoită.
Una este credinţa cea de
obşte a tuturor credincioşilor
şi alta este a acelora, este adevărat
mai
puţini, care s-au întors la chip şi
asemănare. „Dacă nu
crezi, zice
Sfântul
Ioan Scărarul,
cum te vei linişti?“.
„Credinţa ta
te-a
mântuit“
(Matei 9:22).
► Să faci fapte bune. „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu
le
daţi
uitării;
căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu“
(Evrei
13:16).
► Să fii paşnic. „Urmează pacea cu toţi şi sfinţenia,
fără de
care
nimeni nu va vedea pe Dumnezeu“ (Evrei 12:14).
► Să fii neîmprăştiat.
„Cu cei împrăştiaţi nu te însoţi“ (Sfântul
Isaac
Sirul).
►Să fii neîngrijorat. „Căutaţi
mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu
şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga
vouă....
De
nu
te-ai eliberat de griji, să nu
cauţi
lumină în
sufletul tău“ (Sfântul
Isaac
Sirul).
► Să iubeşti tăcerea. Tăcerea este taina
veacului viitor. Iar
cuvintele, uneltele
lumii acesteia. Sfântului Arsenie aşa
i-a poruncit
Dumnezeu: „Arsenie,
fugi, taci, linişteşte-te şi te
vei mântui“.
► Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate. „În
toate
mulţumiţi“ (1
Tesaloniceni 5:18).
► Să-ţi recunoşti neputinţa
ta. „Miluieşte-mă Doamne, că
neputincios
sunt“ (Psalm 6:2). Fericit este omul care cunoşte
neputinţa sa, pentru că această cunoaştere i se face lui
temelie şi
rădăcină şi început a toată bunătatea.
► Să răbdăm cu bărbăţie încercările.
„Cearcă-mă Doamne şi
mă ispiteşte“ (Psalm
25:2). „Venind încercarea, nu căuta
de ce şi
prin
cine a venit, ci caută să o rabzi cu mulţumire
şi fără să ţii minte
răul“ (Sfântul Marcu Ascetul). Slavă Stăpânului care prin
doctorii
amare ne dă bucuria sănătăţii. Căci de unde ar avea vasul de lut
puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul
dumnezeiesc?
►Să nădăjduim în Domnul şi să aşteptăm de la El ceea ce ne
este
de folos. Trebuie să aruncăm ancora nădejdii în Dumnezeu,
care
poate să mântuiască. „Cel ce va răbda până la
sfârşit
acela se va
mântui“
(Matei 10:22).
Nimeni
nu este neschimbător şi în orice lucru din viaţa
aceasta
să ne temem de cădere, căci nimic nu-l lipseşte pe om
de
convorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune
ca mânia.
Rugăciunea către Sfântul înger, păzitorul vieţii
Îngerule
cel sfânt al lui Hristos, către
tine cad şi mă rog,
păzitorul meu cel sfânt, care eşti
dat mie de la Sfântul Botez spre
păzirea sufletului şi a
păcătosului
meu trup. Iar eu, cu lenea mea
şi
obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta şi
team
izgonit
de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine:
cu
minciunile,
cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu
neplecarea,
cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu
iubirea
de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpătatea,
cu
mâncarea
cea fără de
saţ, cu beţia, cu multa vorbire , cu gândurile
cele
rele şi viclene, cu obiceiurile cele rele şi cu aprinderea spre
desfrânare,
având osebită voire spre toată pofta cea trupească. O,
rea
voire a mea, pe care nici vieţuitoarele
cele necuvântătoare nu
o
au! Dar cum vei putea să cauţi spre mine sau să te
apropii de
mine,
cel necurat? Sau cu ce ochi, îngerule al lui Hristos, vei căuta
spre
mine, cel ce m-am încurcat aşa de
rău în lucrurile cele
întinate?
Sau cum voi putea să-mi cer iertare
pentru faptele mele
cele
amare, rele şi viclene, în care
cad în toate zilele şi nopţile şi în
tot
ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel
sfânt,
milostiveşte-te spre mine păcătosul, şi-mi fii mie într-ajutor
şi
sprijinitor asupra pizmaşului
meu celui rău, cu sfintele tale
rugăciuni şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii,
acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Oricine
se mânie pe fratele său vrednic
Unii se aprind de
focul pocăinţei, iar alţii se aprind de focul
mâniei şi al fărădelegii: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie
pe
fratele său vrednic este de
osândă; şi
cine va zice fratelui său:
netrebnicule,
vrednic va fi de judecata sinedriului; iar care va
zice:
nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei
5:22). Iată
deci că nu numai mânia exprimată, ci
şi cea gândită este un păcat.
Nimeni nu gândeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar
trebui să locuiască. Cine gândeşte rău împotriva fratelui
său, rupe o
legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu,
uneori
niciodată, pentru că diavolul mâniei o dată pătruns în inima ta,
născoceşte tot felul de
argumente în favoarea ta spre a te opri de la
împăcare. Mânia are tendinţa de
a rămâne în inima omului şi de a
se
transforma în ură. De
aceea iată ce ne îndeamnă Sfântul
evanghelist
Matei: „Să nu
apună Soarele
peste mânia voastră“
(Matei
4:26).
Principiul apostolic
este acesta: „Nicio agresiune, nicio
tensiune,
nicio intimidare“, sau după cuvântul proorocului
David:
„Mâniaţi-vă dar
nu greşiţi; de cele ce ziceţi
în inimile voastre,
întru
aşternuturile voastre vă căiţi“ (Psalm 4:4). Conflictele
sunt
numai între filosofi,
nu între Sfinţi. Nu există doi filosofi să se
înţeleagă şi nu există conflicte între Sfinţi.
Unicul caz în istoria
creştinismului este mustrarea Sfântului Apostol Pavel către Sfântul
Apostol Petru care
trecea la masă când cu iudaizanţii, când cu
creştinii. Dacă s-ar fi rămas la tema iudaizantă (creştinii să se taie
împrejur)
creştinismul ar fi rămas naţional, adică numai pentru evrei.
Cel ispitit de duhul
mâniei trebuie să gândească cât de
vătămătoare este mânia, care îl tulbură pe
om şi-l face să piardă
iubirea de Dumnezeu:
„Spre unii ca aceştia
Îmi îndrept privirea
Mea:
spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la
cuvântul
Meu“
(Isaia 66:2).
Să avem răbdare, nu mânie
Mânia trebuie alungată de la noi ca o ciumă şi să ne umplem de
răbdare, această pavăză sigură cu care putem învinge duşmanii
sufletelor noastre,
luând aminte la Iisus Hristos şi la
toţi Sfinţii, care
au fost răbdători până în clipa morţii. Despre faptul că răbdarea ne este
de mare trebuinţă ne vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţivă,
dar,
ca aleşi ai lui Dumnezeu,
sfinţi şi
preaiubiţi, cu
milostivirile
îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii
altora,
dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva;
după cum
şi
Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi“ (Coloseni
3:12-13).
„Prin
răbdarea voastră veţi dobândi sufletele
voastre“ (Luca
21:19).
Sfântul
Grigore spune: „Putem să fim martiri şi fără lanţuri ori
schingiuirea
trupului, dacă ne păzim într-adevăr răbdarea în inimi“.
„Înţelegerea şi
pacea nu pot fi niciodată păzite decât cu răbdare“.
Solomon
zice: „Cel încet la mânie e mai de preţ decât unul
viteaz,
iar cel ce îşi stăpâneşte
duhul este mai preţuit
decât
cuceritorul
unei cetăţi“ (Pilde
16:32).
Minunată este răbdarea Sfinţilor sub loviturile vrăjmaşe ale
diavolului, ale lumii
şi ale trupului. Iată câteva
întâmplări din viaţa
unor bătrâni, care ne întăresc
şi pe noi în răbdare:
Întorcându-se odată la chilia lui, Sfântul Macarie cel Mare a
văzut cum un hoţ îi
scotea toate cele din chilie şi
le punea pe un
măgar. Sfântul Macarie nimic altceva n-a făcut decât să îl ajute pe
hoţ să încarce totul cât
mai bine, zicând întru sine: „... noi n-am
adus
nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem
să scoatem ceva
din
ea afară“ (1
Timotei 6:7). Alt bătrân, după ce hoţii i-au furat din
chilie, a văzut că o legătură cu puţini bani rămăsese neluată de
dânşii; deci a strigat după ei şi le-a dat şi acea legătură. Iar un al
treilea bătrân, văzând cum hoţii îi pradă chilia, le-a
strigat: „Grăbiţivă,
grăbiţi-vă! Nu cumva fraţii
mei călugări venind, să mă
împiedice
să împlinesc porunca lui
Hristos!“ Căci „ Oricui îţi
cere,
dă-i; şi
de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi“
(Luca
6:30).
Omul
trebuie să aibă duh plin de bucurie
Să ne păzim de întristare,
care este soră bună a îndoielii şi a
mâniei. Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preţ pacea lăuntrică şi să
avem întotdeauna duh
plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preţ să
fim pururea bucuroşi, pururea voioşi.
Dar, iată, şi Sfântul
Ioan de
Kronstadt
spune: „Noi suntem precum vremea, uneori vine furtună,
vânturi,
fulgere şi
apoi străluceşte soarele şi ne
este bine. Aşa şi noi.
Apoi
iarăşi
vine furtuna şi
iarăşi
soarele şi
tot aşa.
Pentru că avem
şi
trup,
noi şi
trupul acesta material suntem înrâuriţi de
condiţiile
atmosferice.
Când condiţiile
sunt bune şi
presiunea atmosferică nu
este
mare, atunci este vreme bună,
iar noi suntem veseli şi
bine
dispuşi. Iar când vremea este mohorâtă şi noi suntem abătuţi. Aşa e!
Şi de
aceea este nevoie să ne păstrăm
cumpătarea
duhovnicească
chiar
şi atunci când este vreme mohorâtă şi să fim
liniştiţi cu duhul.
Să fim neîncetat într-o stare sufletească bună, să fim neîncetat cu
duhul
plin de bucurie, pentru că duhurile
diavolilor din văzduh
vor
să fim necontenit trişti“.
Cuvinte
din Pateric despre mânie
► Un
frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce
voi face
împotriva
patimilor? Şi i-a răspuns bătrânul părinte: fiecare dintre
noi
se ispiteşte după pofte.
►Un
frate l-a întrebat pe avva Tithoe: Cum voi păzi inima
mea? Şi i-a zis lui bătrânul:
cum vom păzi
inima noastră, fiind
slobodă limba şi plin de lăcomie pântecele?
► Zis-a
un bătrân părinte: bine
este a nu te mânia. Iar dacă se
va
întâmpla, de ce urăşti
pe omul care te-a mâniat? Nu este el cel
ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte
boala, dar nu pe cel
ce
boleşte.
► „Când
diavolul cel preaviclean, făcând
multe, nu poate
împiedica
rugăciunea dreptului, o lasă puţină vreme mai domol
şi pe
urmă îl războieşte, iar pe cel ce se roagă. Căci fie că-l
prinde
pe acesta spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună
dobândită prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi
aşa îi pângăreşte mintea“.
Ai
grijă ce faci şi ce gândeşti
când te cuprinde mânia
Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi cu
ajutorul lui
Dumnezeu aceasta va
ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi
este
bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau dacă aşa ceva nu
este
posibil, atunci strângeţi cu
tărie buzele voastre ca să nu
aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru. Tăcerea
şi rugăciunea este soluţia cea mai bună în aceste clipe. Când flacăra
mâniei se va stinge şi inima voastră se
va linişti, numai atunci veţi
putea spune cuvinte
folositoare.
Mânia lui Dumnezeu
este încetarea oferirii darurilor dumnezeieşti
(Cornel
Ciomâzgă). Creştinismul este nevoia teribilă de
a ierta
păcatele altora (spune Părintele Savatie Baştovoi).
Să iei aminte fiule, să nu păcătuieşti, că tot ceea ce ai câştigat în
Sfânta Biserică prin participarea la Sfânta Liturghie şi ai auzit în
predică, ai pierdut mergând acasă cu
mânie, cu tulburare şi cu furie
faţă de cineva.
„Pentru
a nu cădea pradă enervării şi mâniei trebuie să nu
fim
pripiţi“ (Cuviosul
părinte Ambrozie de la Optina).
► „Fiule,
fugi de tot răul şi de ce este asemenea lui. Nu fi
mânios,
căci mânia duce la ucidere, nu fi invidios
şi certăreţ,
nici
aprig
la mânie, căci
din toate acestea se nasc ucideri.
► Fiule,
nu fi poftitor, căci
poftele duc la destrăbălare, nu fi
poftitor
în privirile tale, fiindcă din
toate acestea se naşte
desfrânarea.
► Fiule,
nu fii mincinos, căci
minciuna duce la furtişag,
nici
iubitor
de arginţi,
nici lacom de mărire
deşartă, căci
din toate
acestea
se nasc înşelătoriile...
► Fiule,
să nu ai mâinile întinse pentru a lua şi strânse pentru
a
da... Nu te întoarce de la cel sărac,
ci fă-i
parte din toate fratelui
tău şi nu
spune că sunt
ale tale, fiindcă dacă aveţi de
obşte
bunurile
veşnice, cu atât mai mult cele trecătoare“ (Din învăţătura celor 12
Apostoli).
Raiul
şi iadul
Se spune că demult, un războinic s-a întâlnit
cu un preot şi l-a
întrebat: „Cum
poate să existe
raiul şi
iadul, când eu nu văd
nimic
din
toate acestea? Poate cineva să-mi
arate raiul şi
iadul?“ „Dar tu,
l-a întrebat preotul,
cum te poţi
numi războinic
când văd
în faţa
mea
doar
o schimonositură de
om?“ Soldatul s-a mâniat, a scos imediat
sabia din teacă, dar la fel de calm preotul i-a spus: „Vezi,
aşa se
deschid
porţile
iadului!“ Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus
sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos în faţa
preotului. „Vezi, i-a mai
spus
preotul, aşa
se deschid porţile
raiului!“
Apa
înţelepciunii
Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit
prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu iam
spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu
sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi
eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au
făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul
singur nu se poate certa! Şi
nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura
ta ţi-e plină cu apă...
Mânia
► „Mânia
este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Când
dorim
un lucru şi suntem împiedicaţi de cineva, ne mâniem
asupra
lui ca unii ce suntem nedreptăţiţi“ (Sfântul Ioan
Damaschin,
Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14).
► „Mânia
este aducerea aminte a urii ascunse, adică a
pomenirii
de rău. Mânia este dorinţa de a face rău
celui ce ne-a
mâniat“
(Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul,
Cuvântul 8).
► Felurile
mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă
„iritare“
, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă“ ; al treilea fel de
mânie se cheamă „zavistie“ , adică cea care zace mult în sufletul
omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este „mânia
cea dreaptă
a lui
Dumnezeu“ . Dumnezeu ne învaţă în
Sfânta Scriptură să oprim
mânia noastră cea rea: „Părăseşte
mânia şi
lasă iuţimea“ (Psalm 36:
8). La
fel şi Sfântul Apostol Pavel, zice: „Lepădaţi şi voi toate
acestea:
Mânia, iuţimea,
răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura
voatră“ (Coloseni 3: 8). În
alt loc arătând acelaşi lucru, zice: „Orice
amărăciune
şi supărare şi
mânie şi
izbucnire şi
defăimare
să piară
de
la voi împreună cu
orice răutate“
(Efeseni 4: 31).
► Sfântul
Ioan Scărarul ne
arată prin ce faptă bună putem să
gonim de la noi mânia
cea rea şi pătimaşă, zicând: „Precum apa în
văpaie câte puţin
adăugându-se,
desăvârşit pe văpaie
o stinge, aşa şi
lacrima
plânsului celui adevărat
pe toată văpaia mâniei şi a
iuţimii
face
s-o ucidă“ (Filocalia
IX, op. cit., p. 68).
► Cât
priveşte mânia cea dreaptă a
lui Dumnezeu s-a arătat prin
multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată
dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulţimea slavei Tale ai surpat
pe
cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta şi
i-a mistuit ca pe nişte paie.
La
suflarea nărilor
Tale s-a despărţit apa. Strânsu-s-au la un loc
apele
ca un perete şi
s-au închegat apele în inima mării.
Vrăjmaşul
zicea:
Goni-i-voi şi-i
voi ajunge; pradă voi
împărţi şi-mi
voi sătura
sufletul
de răzbunare;
voi scoate sabia şi
mânia mea îi va stârpi. Dar
ai
trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit;
afundatu-s-au ca
plumbul,
în apele cele mari“ (Ieşirea
15: 7-10).
► În
alt loc, despre mânia cea dreaptă a
lui Dumnezeu, auzim
aşa: „Şi i-a
lepădat
Dumnezeu din pământul
lor cu mânie, cu iuţime
şi cu
aprindere mare şi i-a
aruncat în alt pământ,
cum vedem acum“
(Deuteronom
29:28). Iar dumnezeiescul şi
marele Prooroc Isaia,
arătând despre mânia cea dreaptă şi
sfântă a lui Dumnezeu care va fi la
sfârşitul lumii, zice aşa: „Pentru
aceasta voi prăbuşi cerurile; şi
pământul se va clătina
din locul lui, din pricina furiei Domnului
Savaot
în ziua iuţimii
mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o
turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la
poporul
său şi
fiecare va fugi în pământul
său“ (Isaia
13: 13-14).
► Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sunt împotriva mâniei.
Cea dintâi faptă bună care stinge şi potoleşte mânia este blândeţea .
Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem
linişti tulburarea mâniei a zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi
smerit cu inima şi
veţi găsi
odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29). În
alt loc dumnezeiasca
Scriptură ne învaţă, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia
vor moşteni
pământul“ (Matei 5:5). Tot
dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând:
„Răspunsul blând domoleşte
mânia“ (Pilde 15:1;16:14:25:15).
Sfântul Apostol Petru
arată că blândeţea are mare preţ înaintea
lui
Dumnezeu şi zice: „Să fie omul cel tăinuit
al inimii, întru
nestricăcioasa podoabă a
duhului, blând şi
liniştit,
care este de mare
preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 3:4). Încă şi Sfântul Apostol
Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândeţe pe cei care vor cădea
în oarecare păcat şi zice: „Fraţilor, chiar de va cădea
vreun om în
vreo
greşeală, voi cei duhovniceşti
îndreptaţi
pe unul ca acela cu
duhul
blândeţii“
(Galateni 6: 1).
Am însemnat acestea
din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc
aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândeţea şi
nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune,
şi pe cei răi îi pot face
buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă
reamintesc nişte istorioare din Pateric.
Au venit odată hoţii la chilia unui bătrân şi i-au zis: „Am venit
să-ţi luăm toate câte ai în chilia ta“. Iar
el le-a zis: „Câte vă place,
fiilor,
luaţi“.
Şi ei au luat toate lucrurile bătrânului
pe care le avea în
casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atârnat într-un cui. Deci
bătrânul luându-l, alerga după ei,
zicând: „Fraţilor,
luaţi
cele ce aţi
uitat
în chilia voastră!“ Iar
aceia, umilindu-se pentru nerăutatea
bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit,
zicând întru dânşii: „Cu adevărat,
omul lui Dumnezeu este acesta“.
Iarăşi citim în Pateric că doi
monahi locuiau într-un loc şi
s-a dus
la dânşii un bătrân ca să încerce viaţa lor şi, luând un toiag, a început a
sfărâma verdeţurile unuia. Iar
fratele văzând, s-a ascuns până le-a
sfărâmat toate. După ce
a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către
bătrân: „De voieşti, lasă pe
aceasta să o
fierb ca să gustăm din ea
împreună!“ Aceasta auzind bătrânul,
a pus metanie fratelui, zicând:
„Pentru
această nerăutate a ta se odihneşte
Duhul Sfânt peste tine,
frate!“
► A
zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide
mânia“
(Iov 5:2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: „Soarele să nu
apună peste mânia voastră“ (Efeseni
4: 26). Cu adevărat, pe cel fără
de minte îl ucide
mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău
şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat,
altfel având ură asupra
fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de
oameni. Căci, după mărturia
Sfintei Scripturi, „oricine
urăşte pe fratele său este ucigaş de
oameni“
şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (1 Ioan
3:15).
Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci
de nu va părăsi mânia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi
prin
ură se face ucigaş de
oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare
sufletul său.
► Trebuie
să ne luptăm mult cu patima mâniei. Să ne
rugăm
din
suflet Domnului să ne
miluiască şi să ne vindece. Pentru a stinge
un asemenea foc, nu
sunt suficiente puterile omeneşti.
Trebuie să ne
ajute însuşi Dumnezeu. Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie
să vadă că şi noi ne luptăm.
► Satisfacerea
plăcerilor
şi mânia nu aparţin firii noastre. Ele
sunt
rezultatul păcatului
strămoşesc, iar cel care se luptă şi biruieşte
aceste patimi nu îşi constrânge firea, ci opreşte
distrugerea, revenind
la starea de dinainte
de cădere.
► La
unii oameni, plăcerile
şi mânia par smerite pe când la
alţii se aseamănă cu fiarele sălbatice.
Cei dintâi, care sunt oameni
liberi de aceste
patimi, nu vor avea răsplată mare pentru lupta lor. Însă
ultimi, dacă biruiesc acestea fiare, vor primi cunună mucenicească.
► Mânia
şi cârteala noastră vădesc
un suflet mândru. Să ne
smerim şi să ne osândim, iar
Domnul cu puterea Lui o să ne ajute şi o
să ne mângâie (Povăţuiri
de suflet ziditoare, Sfântul Cuvios Anatolie
de
la Optina, E.I.B.M., Bucureşti,
2008).
► „Pentru
a nu cădea
pradă enervării şi
mâniei trebuie să nu
fim
pripiţi“ (Cuviosul
părinte Ambrozie de la Optina).
► Ne
este îngăduit
să ne mâniem numai pe păcatele noastre, pe
gândurile
noastre rele şi
pe însăşi
mânia noastră.
► Dacă ne mâniem din pricina cuiva, ar trebuie să ne
deprindem
să tăcem timp de câteva minute, zicând Rugăciunea lui
Iisus,
înainte de a vorbi în pripă. Pentru
a birui gândurile mânioase
trebuie nu numai să iertăm, dar să ne şi rugăm pentru cel care ne-a
supărat.
► Iar
dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să
nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se
mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă
osteneala şi folosul, avându-şi
inima tulburată şi neînstare a suferi
puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care,
fiind
atins de câte un mic ghimpe, îndată face
rană mare
şi
putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget
întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se
pot întâmpla şi peste
toate să vă iubiţi unul pe altul.
Să nu lăsăm timpul să amplifice
mânia
„Bucuraţi-vă cu
cei ce se bucură;
plângeţi
cu cei ce plâng.
Cugetaţi acelaşi
lucru unii pentru alţii;
nu cugetaţi
la cele înalte, ci
lăsaţi-vă duşi
spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu
răsplătiţi nimănui
răul cu rău. Purtaţi
de grijă de
cele bune înaintea
tuturor
oamenilor. Dacă se
poate, pe cât stă în
puterea voastră,
trăiţi
în bună pace
cu toţi
oamenii. Nu vă răzbunaţi
singuri iubiţilor,
ci
lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: << A Mea este
răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul >>. Deci, dacă vrăjmaşul
tău este flămând,
dă-i de mâncare, dacă-i este sete, dă-i
să bea, căci,
făcând aceasta, vei grămădi cărbuni
de foc pe capul lui. Nu te lăsa
biruit
de rău,
ci biruieşte
răul cu binele“ (Romani
12:15-21).
Sfântul
Apostol Pavel ne dă în această pericopă apostolică câteva
sfaturi care privesc
relaţia noastră cu semenii. Cum ar fi
să ne
propunem ca de astăzi să __________nu
mai supărăm pe nimeni? Supărăm şi am
fost supăraţi, se întâmplă destul de des, dar important este să nu
ne
despărţim de persoana mâhnită, până nu ne împăcăm cu ea. NU
TREBUIE
SĂ LĂSĂM TIMPUL SĂ AMPLIFICE
ACEA
Şi chiar dacă poate am fost noi cei supăraţi putem găsi
soluţia împăcării, nu este greu pentru un om al lui Dumnezeu să aducă
pace.
Un părinte din pateric, Avva Isaac, ori de câte ori se despărţea de
cineva, înainte de a-şi lua rămas bun, se gândea
dacă nu cumva l-a
supărat, l-a mâhnit cu ceva. Nu se gândea numai la el, ci în primul
rând
la alţii. Oare, câţi dintre noi, înainte
de a intra în casă, ne punem
întrebarea dacă am mâhnit pe cineva? Puţini.
De ce? Pentru că nu mai
avem timp pentru aşa ceva. Ne gândim, e drept, la supărările pricinuite
de alţii, dar nu cu dorinţa de
a ierta, ci cu gând de răzbunare. Acest
gând de răzbunare ne face viaţa
din chilia sufletului, din chilia unde
locuim, tulburată şi zbuciumată. Gândul de a te şti împăcat cu toţi cei
pe care îi cunoşti, gândul că nu ai nimic rău împotriva altuia şi
nimeni
nu-ţi vrea răul este cea mai mare
pace, este bucuria ce dă linişte, ce dă
siguranţă, o siguranţă ce parcă ne cam lipseşte. Şi astfel părintele Isaac
era plăcut lui Dumnezeu, dar era plăcut şi oamenilor, asemenea
Sfinţilor cărora nu avem nimic de
reproşat, şi dacă vreun gând iscoditor
i-ar judeca puţin, parcă imediat Sfântul vine şi îşi cere iertare. Nu
mai
sunt printre noi cu
trupul, dar chipul de pe icoană sau
gândul din
rugăciune nu ne lasă să avem gând rău împotriva lor. Cum
au ajuns
Sfinţii aşa? Sfântul
Apostol Pavel ne spune: „Nu te lăsa biruit de rău,
ci
biruieşte răul cu binele!“
Cineva
spunea odată: De obicei cântăresc 55 de kilograme,
dar
când sunt mânios cântăresc o tonă. Mândria mi-l fură pe
Dumnezeu,
invidia pe aproapele şi mânia pe mine
însumi.
Când
eşti mânios, fii sigur că aceasta are legătură cu mândria
rănită sau cu iuţimea. Aristotel spunea că:
Oricine se poate mânia
-
este foarte uşor; dar să te mânii pe cine trebuie, cât trebuie şi
cum
trebuie - aceasta nu este în puterea oricui şi nu
este un lucru
uşor. Mânia poate fi bună sau
rea - depinde ce facem cu ea.
Uneori
poate fi o mare virtute, alteori trebuie lepădată. Mai întâi
zice
Sfântul Apostol Pavel lepădaţi mânia, iar apoi mâniaţi-vă dar
nu
greşiţi.
Cele două stihuri au încurcat
pe mulţi. Ele par
contradictorii,
dar de fapt nu sunt. Mânia are un loc clar în viaţa
creştinului. De fapt lipsa ei poate fi chiar un semn al slăbiciunii
duhovniceşti.
Medicamentele
mâniei
Un
om nervos şi iritabil are nevoie
de trei medicamente: frica
de
Dumnezeu, dragostea şi smerenia
. Mândria este rădăcina
patimii
care îl chinuieşte. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul :
„Dacă Duhul Sfânt este şi se
numeşte
pacea sufletului, iar mânia
este
tulburarea inimii, atunci e limpede că nimic
nu-L alungă pe
Duhul
Sfânt din inima noastră atât
de mult ca mânia“.
Paisprezece ani
neîntrerupţi a luptat AVVA
AMMONA în pustie
împotriva mâniei. Dar
tu nu te descuraja. Roagă-te lui Dumnezeu
pentru ajutor şi începe de pe acum fără nici o întârziere. Taie mai întâi
orice manifestare
exterioară a mâniei şi apoi înaintează în lumea ta
interioară. Începutul vindecării patimii mâniei, ne spune Sfântul
Ioan Scărarul, este să tacă buzele în timp ce sufletul este tulburat.
Mijlocul
este să tacă gândurile în timp ce inima este puţin
tulburată. Şi sfârşitul este ca pe marea sufletului să fie
linişte
deplină, oricât de necurate ar fi vânturile care bat. În
felul acesta,
nu numai că nu ne mai mâniem împotriva celui care ne-a supărat, dar
începem chiar să ne rugăm în mod spontan şi fără vreo greutate pentru
acela, după cuvântul Avvei Dorotei: Doamne,
ajută-l pe fratele meu
şi
pentru rugăciunile lui, ajută-mă şi pe mine! În
felul acesta ne
manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. În felul acesta ne
manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. Iubirea, pentru că ne rugăm
pentru fratele nostru
care ne-a supărat, şi smerenia, pentru că,
dincolo
de orice, invocăm rugăciunile sale.
Nu te descuraja. Luptă-te vitejeşte cu izbucnirile de
mânie. Nu-ţi
pierde niciodată nădejdea că le vei învinge. Mânia este una dintre cele
mai grele patimi ale
tale, dar nu poţi nicicând să te vindeci de ea dacă
nu o conştientizezi.
Tendinţa pe care o ai de a te lăsa
dus de un val de mânie oarbă
când ceilalţi te nedreptăţesc sau crezi că te nedreptăţesc, arată că în
sufletul tău este o pată de mânie.
Descoperirea acestui lucru nu trebuie
să ne ducă la deznădejde, ci la pocăinţă. Să te spovedeşti cu smerenie
prin spovedanie.
Trebuie să ştim că tendinţa aceasta a fost semănată în noi de
Însuşi Dumnezeu, ca să o
folosim împotriva păcatului, a ispitelor şi a
demonilor şi niciodată împotriva semenilor
noştri. Când o folosim
împotriva oamenilor,
lucrăm împotriva firii noastre create de
Dumnezeu. Aşadar, am luat arma pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi, în
loc să o îndreptăm împotriva vrăjmaşilor, am început să lovim cu ea
pe fraţii noştri! Prin urmare
trebuie să ne luptăm împotriva mâniei,
ca
să o ţinem în frâu. În ce
fel? Este uşor dacă ai voinţă puternică şi dacă
înveţi la ce duce mânia şi
care sunt cauzele ei. Ni le dezvăluie
marele
Cuvios Sinait: Cauzele
mâniei, spune el, sunt multe. Mai ales
mândria,
iubirea de argint şi lăcomia. Câteodată şi desfrânarea.
Fiicele
sale sunt răutatea,
vrăjmăşia, ura şi
îndreptăţirea.
Vrăjmaşii ei
sunt blândeţea şi gândul smerit.
Zicea un părinte de demult: Cel care nu dispreţuieşte lucrurile
materiale,
slava, odihna trupească şi,
cu atât mai mult, drepturile
şi
voirile sale, nu poate să scape
de mânie şi de tristeţe.
Când
murmurăm
împotriva lui Dumnezeu, aruncăm
cu pietre
în
Cer, dar ele vor cădea
tot pe capul nostru.
Sfinţii Părinţi spun că chiar dacă ar învia un mort, rugăciunea
celui mânios nu este
bineplăcută lui Dumnezeu. Mânia,
trufia şi
osândirea aproapelui
alungă Harul Duhului Sfânt. Multa vorbire
îndepărtează harul şi stinge înflăcărarea sufletului.
Iubiţi credincioşi,
Se mânie unii oameni şi se zavistuiesc. Dar de ce oare? N-au loc
sub soare? Nu le
ajunge pânza cerului? De ce stau oamenii la pândă şi
se vânează unul pe altul? De ce cred ei că au
loc în lume numai atunci
când dispare altul?
În lumea aceasta zbuciumată,
plină de mistere şi
contradicţii, sufletul omenesc caută un
adevăr. Da! Adevărul există! El
este Hristos! Mânia
este necesară doar
pentru apărarea credinţei
noastre.
Nu este folositoare pentru a ne apăra
pe noi înşine (Să fii
smerit şi să eviţi cearta, să înfrunţi orice situaţie
cu gânduri bune).
„Dacă cineva vorbeşte de
rău împotriva noastră, ar trebui să
acceptăm. Însă,
atunci când credinţa
noastră este
atacată,
atunci
mânia
devine potrivită pentru
a apăra
credinţa
noastră Ortodoxă“
(Patericul
Athonit).
Dacă mânia, ura, zgârcenia sau tristeţea
încolţesc în tine, nu fi
descurajat. Toate
acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar
apare,
fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu
te vei arăta indulgent cu patimile şi nu
le vei ceda, vei vedea
distrugerea lor. Dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în
dialog cu ele, dacă le vei cultiva în tine şi te
vei delecta cu ele, te vor
duce la moarte.
Gândurile şi simţămintele trebuiesc mărturisite
preotului duhovnic aşa de des cum apar, chiar dacă el
este fără faimă
de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa,
iar
harul lui Dumnezeu,
prezent în Sfânta Taină, te va vindeca.
Nimeni nu
se poate mântui fără smerenie. Ia aminte,
până în ultima zi din viaţă
vei cădea în păcate mari sau mici.
Vei fi iute la mânie, mândru,
nesincer, zgârcit,
poruncitor. Dacă îţi dai seama de lucrul acesta, te vei
smeri şi te vei mântui.
Te-a mâniat cineva? „Vrei
ca răzbunarea
ta să fie
bună?
Las-o
în
seama lui Dumnezeu“ (Fericitul Augustin). Lasă răzbunarea în
seama lui Dumnezeu, căci aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Nu
răsplătiţi nimănui
răul cu rău. Purtaţi
de grijă de
cele bune înaintea
tuturor
oamenilor. Dacă se
poate, pe cât stă în
puterea voastră,
trăiţi
în
bună pace
cu toţi
oamenii. Nu vă răzbunaţi
singuri, iubiţilor,
ci
lăsaţi
loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este
răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul
tău
este
flămând,
dă-i mâncare; dacă îi este sete, dă-i
să bea, căci,
făcând aceasta, vei grămădi cărbuni
de foc pe capul lui. Nu te lăsa
biruit
de rău,
ci biruieşte
răul cu binele“ (Romani
12: 17-21).
Ştiind
că nimic nu fiinţează veşnic, până la Ziua Înfricoşatei
Judecăţi, ci totul se schimbă, să ne ostenim atunci să nu
ne mâniem, ci
să aşteptăm pe Domnul şi El va pune totul în
rânduială. Din mânie se
naşte furia, pentru că atunci
când sângele a tulburat inima, aceasta
rămâne indignată şi
apoi se preface în ură, dacă furia dăinuie îndelung
în inimă. Şi din cele trei păcate: mânia, furia şi
ura se nasc multe rele,
pentru că din mânia învechită provine
neînţelegerea, cearta şi războiul,
care sunt potrivnice
virtuţii păcii. Sfântul
Maxim Mărturisitorul
spune: „Sub
lovitura unei ocări şi ispitit de a răspunde,
gândeşte-te
că eşti
încercat şi
pus în alternativa fie de a te apropia de Dumnezeu
prin
răbdare, fie de a te preda diavolului prin
mânie“.
Nişte copii se jucau sub o fereastră. Stăpâna
casei îi tot certa
să nu mai facă atâta
gălăgie,
dar ei nu ascultau. Atunci, în
mânie,
femeia a luat o găleată cu apă rece
şi a aruncat-o pe ei.
Copiii
au văzut
primejdia şi
s-au ferit, dar acolo era şi un
copilaş
mic
de câteva luni. Apa a căzut
pe el şi
din această pricină
copilul
a murit. Mânia femeii a ucis un copil nevinovat.
Spune Părintele Stareţ Tadei
de la mănăstirea Vitovniţa:
„Dacă
suntem
liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul Sfinţilor şi al îngerilor.
Trebuie
să ne liniştim. Să nu
mai luăm
peste măsură asupra noastră
grijile
lumii acesteia, ci să ne păzim pacea şi să vieţuim
cu
Dumnezeu.
Să le lăsăm pe
toate în grija Domnului“.
Nu
toţi pot fi nepătimaşi, însă toţi pot să se mântuiască şi să
se
împace cu Dumnezeu. Pocăinţa este mai presus de toate virtuţile,
însă nu e voie ca, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu să
continuăm să păcătuim. Pe unii ca aceştia, moartea îi cuprinde pe
neaşteptate. Iar cei care au păcătuit nu trebuie să deznădăjduiască.
Îngerilor le este
proprie necăderea, oamenilor le
este proprie căderea şi
ridicarea rapidă, iar dracilor le este caracteristic să nu se ridice
niciodată. Mare bucurie au în cer îngerii pentru un păcătos care se
pocăieşte. Mântuitorul spune
că a venit să-i mântuiască pe cei
păcătoşi, după cum cei bolnavi au
nevoie de ajutor, iar nu cei sănătoşi.
Dumnezeu se pronunţă asupra pocăinţei nu în măsura ostenelilor, ci
în
măsura blândeţii şi a smereniei. Dragostea nu se aprinde de mânie. Să
medităm la cuvintele Mântuitorului care ne-a spus: „Învăţaţi de la
Mine
că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29), dar
să avem
în minte pururea şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel:
„CU
TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU
ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUIŢI-VĂ UNII PE
ALŢII ÎN IUBIRE“ (Efeseni 4:2).
Bibliografie: Biblia,
E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Ceaslov,
E.I.B.M., ediţia a cincea, Bucureşti,
1992; Părintele
Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura
Panaghia, Colecţia Rugul Aprins;
Mitropolia Modovei şi Bucovinei, Concordanţă
biblică
tematică, Editura
Trinitas, Iaşi, 2000;
Filotei Zervakos, Sfaturi,
minuni, rugăciuni, Editura Sofia,
Bucureşti,
2005; Stareţul Iosif de
la Optina, Cu voce părintească, Editura,
Platytera, Iaşi, 2005; Ieromonah Gabriel Bunge,
Mânia şi terapia ei după
avva
Evagrie Ponticul,
Editura Deisis, Sibiu, 1998; Ne vorbeşte
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisori,
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004; Ignatie
Briancianinov,
Fărâmiturile ospăţului, Episcopia
Ortodoxă Română, Alba Iulia,
1996; Protos. Nicodim
Măndiţă, Calea
sufletelor în veşnicie, Vămile văzduhului, vol 1; Leon
Magdan, Lumină din
Lumină, Editura
Acvila, 1998; Prof. univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor,
Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara,
1992; Stareţul Tadei, Cum îţi sunt
gândurile, aşa
îţi
este şi viaţa, Editura
Predania, Bucureşti,
2005.
