9 ianuarie 2015

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S M E R E N I E

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Moto: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi
toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă
har“ (1 Petru 5:5).


                                                                                                 Preot Ioan
                              Meditaţie despre om

              În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,
suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi de întrebări fără de
răspuns. La tot pasul, în tot momentul, apar - căutate sau necăutate, de
aproape sau de departe, de mult sau doar de acum - o mulţime de
probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute,
uşoare sau grele, pentru prima sau pentru a multa oară. Problematica
vieţii omeneşti îmbrăţişează un domeniu vast cât lumea văzută şi
nevăzută. Descoperirile omului sunt de o îndrăzneală, bogăţie şi
variaţie uimitoare. Se crede că el ştie totul, sau că va şti şi va putea în
curând, totul. Pare că nu vor mai fi întrebări fără răspuns, că se vor
descoperi toate misterele şi se vor dezlega toate enigmele. Omul caută,
cercetează, tinde şi ajunge din ce în ce mai departe de sine; cunoaşte
tot mai mult din afară şi se cunoaşte proporţional cu aceasta tot mai
puţin înăuntru.
Omul se uită pe sine, se neagă pe sine, se leapădă de sine, se
pierde pe sine. Se presupun învăţat, dar nu se cunoaşte pe sine, se
crede stăpân pe natură şi pe legile ei, dar nu e stăpân pe sine, rezolvă
toate problemele, dar nu rezolvă problema sa. De ce toate acestea?
Pentru că microcosmosul uman este mai greu de cunoscut,de cucerit
şi de condus decât microcosmosul fizic. Ştim cât de mare este soarele
şi cât de fierbinte, dar nu ştim cât de mare sau cât de mic este sufletul
fiecărui om. Ştim ce depărtare este de la pământ până la unele corpuri
cereşti, dar nu ştim cât de mare este distanţa dintre sufletul nostru şi
sufletul celui de lângă noi. Unii oameni nu ştiu ce este păcatul, ce
patimi ne stăpânesc şi ce virtuţi ar trebui să avem.

                                   Ce este smerenia?

      Smerenia (a se smeri) este starea de umilinţă a cuiva, este o stare
opusă mândriei. Smerenia este un har fără nume al sufletului. Mândria
este cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum MÂNDRIA ne înalţă
în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind
cel mai cumplit rău, aşa SMERENIA, coborându-ne în aparenţă, ne
înalţă pe cea mai înaltă treaptă. Dacă mândria ca egoism este izvorul
tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă
mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă,
smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă
contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a
lucrurilor.
Smerenia este un cuvânt care are conţinut pur creştin şi se referă
la o cunoaştere de sine în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Smerenia trebuie cultivată şi păstrată, fiind o virtute. Am putea spune
că este o imitare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care,
Dumnezeu fiind, „S-a deşertat pe Sine (de slavă), chip de rob
luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se
ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2: 7-8). În alt loc din
Biblie găsim scris: „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat“
(Faptele Apostolilor 8:33). De aceea, El îndeamnă pe cei ce-L
urmează: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre“ (Matei 11:29). După exemplul Mântuitorului s-au
smerit şi apostolii şi creştinii „Slujind Domnului cu toată smerenia
şi cu multe lacrimi...“ (Faptele Apostolilor 20:19). Sfântul Apostol
Pavel scrie efesenilor: „Vă îndemn eu, cel întemniţat pentru
Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost
chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, îngăduiţi-vă unul pe
altul“ (Efeseni 4:1-2). Iar filipenilor le spune: „Nu faceţi nimic din
duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie, unul pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3).

                    Smerenia este temelia sfinţeniei
                (Îndemn al Maicii Domnului către toţi creştinii)

«Fiule, pe cât sunt de înălţată în Cer, pe atâta am fost de smerită
pe pământ. Am priceput că Dumnezeu aruncă de pe
tron pe cei mândri şi ridică pe cei smeriţi. Îngerul
Gavriil m-a salutat, zicându-mi cea „plină de har“, şi
eu m-am numit pe mine Roaba Domnului şi am
devenit Maica lui Iisus Hristos. Însuşirile şi harurile
cu care m-a împodobit Dumnezeu pentru a mă face
născătoarea Fiului Său, m-au ţinut întotdeauna în
smerenia cea mai adâncă. Ştiam bine că primisem
toate din mâna lui Dumnezeu şi de aceea duhul cel rău al mândriei nu
m-a putut atinge niciodată. Nu este mai mare prostie ca aceea de a te
mândri cu ceea ce nu ai. Nu te uita la ceea ce ai, ci la cum
întrebuinţezi totul după placul lui Dumnezeu. Ce-ţi foloseşte că ai
minte ageră, trup frumos şi calităţi sufleteşti deosebite, dacă le
întrebuinţezi rău? Câţi sunt care s-ar folosi mai bine de ele, dacă le-ar
avea în locul tău? Talentele înalte nu mântuiesc, ci osândesc, dacă sunt
întrebuinţate spre necinstea Creatorului sau dacă se ascund, cum a
ascuns talanţii sluga cea leneşă din Evanghelie. Nu dispreţui pe aceia
care nu au însuşiri deosebite ca şi tine. Omul simplu şi nevinovat, dar
evlavios, place mai mult lui Dumnezeu şi va fi mai mare în cer decât
înţelepţii lumii care trăiesc altfel decât le dictează conştiinţa şi se
umflă cu talentele lor. Ori de câte ori te gândeşti la talentele primite de
la Dumnezeu, calcă în picioare slava cea deşartă şi îngâmfarea cea
netrebnică. Fără smerenie nu vei plăcea lui Dumnezeu şi nici
oamenilor. Dar nici mie nu-mi vei putea plăcea, pentru că eu vreau ca
în cei ce mă cinstesc să strălucească smerenia. Nu te crede mai bun
decât alţii, pentru că nu ştii dacă înaintea lui Dumnezeu aceştia nu
sunt mai buni decât tine. Nu dispreţui nici pe cei păcătoşi, precum nici
eu n-am dispreţuit pe Petru şi pe Maria Magdalena. Cine ştie dacă acei
păcătoşi, pocăindu-se nu vor fi mai sus decât tine în Împărăţia
Cerurilor? E lucru neînţelept să râvneşti la o slujbă care nu este după
voia lui Dumnezeu şi pentru care trebuie să întrebuinţezi mijloace
neiertate. Vei avea greutăţi fără număr în postul dobândit prin
înşelăciune, făţărnicie şi ambiţie. Nu orice smerenie este virtute, căci
adesea poate fi adevărată înşelăciune. Unii se smeresc prin
prefăcătorie, pe când în inima lor se socotesc deasupra celorlalţi. De
ce te mândreşti tu, care azi trăieşti şi mâine vei fi ros de viermi într-un
mormânt? Nimeni nu s-a gândit la tine înainte ca tu să fii şi după
moarte vei fi ca şi cum n-ai fi fost niciodată. Smerenia să fie mândria
ta, dacă vrei să vii cu mine acolo unde toate neamurile pământului mă
numesc „fericită“.

                                     S m e r e n i a ...      

      Smerenia este mântuirea prescurtată. Smerenia aduce chiar şi
fără fapte, iertarea multor păcate. Smerenia cu cuvântul este rodul
mândriei. Smerenia desăvârşită stă în a primi cu bucurie
învinovăţirile mincinoase. Smerenia este o putere tainică pe care o
primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea întregii lor vieţuiri.
Smerenia înseamnă să-ţi descoperi gândurile păcătoase. Smerenia îi
alungă pe draci. Smerenia nu se dobândeşte prin înconvoierea
grumazului, râncezeala coamei, haina neîngrijită, aspră şi soioasă, ci
vine din inima zdrobită şi stă în duh de smerenie. Smerenia nu se
mânie şi nu mânie pe cineva. Smerenia primeşte totdeauna milă de la
Dumnezeu. Smerenia trece prin toate cursele vrăjmaşului. Smerenia
în cuget este la cel ce are în ascuns ceva vrednic de fală şi nu se
făleşte, ci socoteşte aceea în gândul lui una cu pământul.
Câteva istorioare din Patericul egiptean despre smerenie
Zis-a un bătrân: „fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără nici
o osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul
risipitor, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au
mântuit“.
Zis-a iarăşi un bătrân: „dacă este cineva cinstit şi lăudat de
oameni mai mult decât măsura lui, unul ca acela de mult bine
se lipseşte. Iar cel ce nu este nici cât de puţin cinstit şi lăudat de
oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul
Dumnezeu în cer“.
Zis-a un bătrân: «să nu cumva să gândeşti vreodată că tu eşti
mai silitor şi mai nevoitor spre faptele cele sufleteşti decât
ceilalţi fraţi şi că mult posteşti şi că te osteneşti, ci smereşte-te
cu darul lui Hristos şi cu dragoste nefăţarnică la toţi fraţii, ca să
nu cazi în duhul mândriei şi aşa să-ţi pierzi osteneala. Căci scris
este: „Cine crede că stă să ia aminte să nu cadă“» (1 Corinteni
10:12).
Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „ce este smerenia?“
Şi i-a răspuns bătrânul: „smerenia este a se socoti omul pe sine
mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi şi tuturor supus“. Şi a
zis fratele: „cum este aceea, a fi tuturor supus?“ Zis-a bătrânul:
„să nu încerci să vezi păcate străine, ci ale tale păcate şi răutăţi
să le vezi şi neîncetat să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea
ta“.
Odată au mers nişte oameni mireni în Tebaida la un bătrân,
luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l roage pe acel bătrân să se
roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de acea muncă
diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga
cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit
rugăciunea a grăit necuratului duh, care era într-acel om şi a zis:
„Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu!“ Zis-a lui duhul
cel necurat din om: „Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi
vei răspunde“. Zis-a lui bătrânul: „Întreabă şi zi ce ai de zis!“ Şi
a zis diavolul: „Aceasta voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt
caprele şi ce sunt oile?“ Răspuns-a lui bătrânul: „Caprele eu
sunt, iar oile Dumnezeu le ştie“. Acestea auzind diavolul, a strigat
cu glas mare şi a zis: „Iată, pentru smerenia ta ies!“ Şi îndată, în
acel ceas, a ieşit, iar omul a rămas sănătos şi aşa s-a dus la casa lui
mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.
A zis un bătrân: „Dacă smerindu-te pe tine, vei zice cuiva:
Iartă-mă!, arzi pe diavoli“.
      Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat pe el: „Părinte, ce
să fac pentru că mă supără mândria şi înălţarea?“ Bătrânul i-a
răspuns: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul“.
Auzind aceasta fratele s-a smerit cu inima şi i-a făcut bătrânului
părinte metanie până la pământ şi a zis: „Iartă-mă părinte, că nici
una dintre acestea nu le-am făcut eu“. I-a zis lui bătrânul: „Dacă
Cel ce a făcut cerul şi pământul s-a smerit pentru noi, apoi noi
care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?“ Şi aşa s-a
smerit fratele de cuvintele acelui bătrân şi cu multă învăţătură a
mers la casa sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.
A zis un bătrân: „Obişnuieşte-ţi inima ta câte puţin, să zică
într-adevăr despre fiecare dintre fraţi: Acesta mă întrece după
Dumnezeu. Acesta este mai osârduitor decât mine. Şi aşa vei
ajunge întru a te avea pe tine dedesubtul tuturor şi va locui
întru tine duhul lui Dumnezeu. Iar de vei defăima pe vreun om,
să ştii că se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te dă în
întinăciuni trupeşti şi ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă
nu se află întru tine“.
A zis un bătrân oarecare: „Cel ce îşi descoperă şi îşi arată
faptele sale cele bune pentru fericirea, lauda şi slava de la
oameni, acela este asemenea cu omul care seamănă sămânţa sa
pe deasupra pământului şi nu umblă cu grapa peste ea ca s-o
acopere; şi venind păsările cerului mănâncă toată sămânţa şi în
zadar rămâne toată osteneala lui. Iar cel ce îşi tăinuieşte şi îşi
ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care,
semănându-şi sămânţa sa, îndată o acoperă cu ţărână şi aceea
rămâne şi răsare şi creşte şi rodeşte“.

                     Smerenia asemenea lui Hristos

Sfântul Siluan Athonitul spune: „Tot războiul se duce
pentru smerenie“. Este semnificativ faptul că, devenind conştient
de apropierea iminentă a morţii sale, Sfântul Siluan a spus: „N-AM
ATINS ÎNCĂ SMERENIA!“ Părintele stareţ Sfântul Siluan
distinge trepte diferite de smerenie: Sunt multe feluri de smerenie.

1. Unul este ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi, de
toate.
2. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte un
nemernic înaintea lui Dumnezeu - şi aceasta este smerenie.
3. Dar alta este smerenia celui ce l-a cunoscut pe Domnul
prin Duhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, spune Sfântul Siluan, sufletul meu a
cunoscut smerenia lui Hristos, care ne-a poruncit să o învăţăm de la
El. Şi mai spunea: „Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui
Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti“. „Mie,
zidirii Tale micuţe, cere el, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh“. A
primit de la Dumnezeu darul lacrimilor la rugăciune: „Doamne,
dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru
fratele meu ziua şi noaptea“. În vârstă de 26 de ani, după 6 luni
petrecute în Sfântul Munte Athos, Sfântul Siluan a primit harul de a
vedea pe Hristos în locul icoanei Sale. Deşi n-a durat decât o clipă,
evenimentul a fost atât de extraordinar încât a produs în Siluan o
lărgire a fiinţei sale astfel încât, de atunci a purtat în rugăciune toate
popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică.
Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a stării
lui Hristos. Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost
plasată l-au aruncat pe Sfântul Siluan într-o luptă titanică împotriva
mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut
în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, aducându-l până
la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i
tocmai aceste cuvinte: ŢINE-ŢI MINTEA ÎN IAD ŞI NU
DEZNĂDĂJDUI!“
Sfântul Siluan se numea pe sine pământ păcătos şi neputincios!

                                    Smerita cugetare

Smerita cugetare acoperă virtuţile noastre ca să nu ne
mândrim şi astfel să le pierdem. Le acoperă chiar şi faţă de noi.
Numai Dumnezeu trebuie să le vadă.

Când începe să înflorească ciorchinele smeritei cugetări,
urâm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind
de la noi iuţimea şi mânia.
Este cu neputinţă să iasă foc din zăpadă. Dar e şi mai cu
neputinţă să se afle smerita cugetare între cei de altă credinţă.
Virtutea aceasta este a celor credincioşi şi binecinstitori, dar şi a
acestora numai dacă sunt curăţiţi.
Vederea puţinătăţii şi neînsemnătăţii noastre poate spori la
nesfârşit, ca într-un abis, pe măsura cunoaşterii tot mai vădite a
infinităţii lui Dumnezeu.
Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva este a se nevoi
pentru a cugeta cu smerenie; şi iarăşi altceva a lăuda pe cel smerit
cu cugetul. Cel dintâi lucru este al celor desăvârşiţi; al doilea este
al adevăraţilor ascultători; iar al treilea este al tuturor
credincioşilor.
Cei mai mulţi ne numim pe noi păcătoşi şi poate că şi
suntem. Dar ceea ce probează inima este primirea defăimării.
Însuşirea cea dintâi a smeritei cugetări este primirea cu cea
mai mare bucurie a necinstirii.
Pe toate cele văzute le luminează soarele. Pe toate cele
făcute cu judecată le întăreşte smerenia. Nefiind de faţă lumina,
toate sunt întunecate. Nefiind de faţă smerita cugetare, toate ale
noastre sunt putrede (adică au în ele viermele mândriei care nu lasă
firea noastră să se înfrumuseţeze în mod real, să se înnobileze cu
adevărat).
Una este a se înălţa şi alta a nu se înălţa, iar cu totul alta a
se smeri. Cel dintâi judecă pe alţii toată ziua; cel de-al doilea nu
judecă pe alţii, ci poate se judecă pe sine; iar cel de-al treilea, fiind
vrednic de osândă, pururea se osândeşte pe sine.

                          Capcanele smereniei

     Dintre toate virtuţile, cea mai grea de realizat e smerenia fiindcă
dintre toate păcatele, cel mai greu de înlăturat este mândria. Uneori
mândria se ascunde în smerenie cu multă pricepere, alteori smerenia
cade în mândrie, tocmai când se crede mai apărată. Pe amândouă le
manevrează duhuri subţiri, nevăzute, între care lupta este greu de
arbitrat. Cel mai greu e atunci când nevoitorul trebuie să şi-o arbitreze
singur. Cade uşor în capcanele mândriei, cea mai subtilă fiind atunci
când, pe nesimţite, încep să se mândrească chiar cu smerenia. Când
smerenia se vrea lăudată, ajunge să fie chiar contrariul ei. Se spune că
cei smeriţi sunt cei care stau în plin soare ca în umbră. Cel care e
smerit, pentru că e prost, e mai degrabă prost decât smerit. Cel care e
mândru pentru că e deştept, e mai degrabă mândru decât deştept.
Mândria vine, în primul şi în ultimul rând, din comparaţia cu altul, din
dorinţa de înălţare mai sus decât celălalt. Păcatul smereniei poate fi
acela de a zice, sau a crede, sau a se simţi mai smerit decâ alţii.
Întrecerea în smerenie, e o întrecere între orgolii.
Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: „Avva,
spune-mi un cuvânt de mântuire“. Şi bătrânul i-a zis: „Du-te în
cimitir şi ocărăşte morţii“. Şi acela s-a dus, i-a ocărât, a aruncat
cu pietre în ei, după care s-a întors la bătrân. Acesta l-a întrebat:
„Nu ţi-au zis nimic?“ El a răspuns: „Nu“. Bătrânul i-a zis: „Du-te
şi mâine şi laudă-i“. Fratele s-a dus şi lăudând le zicea: „Apostoli,
sfinţi şi drepţi...“ S-a întors iarăşi la bătrân şi i-a spus: „I-am
lăudat!“ Şi bătrânul l-a întrebat: Ţi-au răspuns ceva?“ Fratele a
zis: „Nu“. Bătrânul i-a zis atunci: Acum ştii ce insulte le-ai
adresat, fără ca ei să-ţi răspundă ceva şi ce laude le-ai adus, fără
ca ei să-ţi vorbească! Aşa fă şi tu: dacă vrei să te mântuieşti, să
fii ca un mort! Precum morţii nu mai iau în seamă nici
dispreţul oamenilor, nici laudele lor, aşa să faci, şi vei putea să
te mântuieşti !“.
Din această istorioară, înţelegem că înaintea oamenilor trebuie să
ne purtăm cu fereală şi cucernicie, răspunzând prin tăcere laudelor şi
tot prin tăcere ocărilor (asta dacă nu cumva cerând iertarea şi la
nevoie lămurind pe scurt lucrurile, putem să-l liniştim şi să-l împăcăm
cu noi pe ocărâtor).
Smerenia îşi caută tot felul de metode de apărare. Mulţi dintre cei
retraşi în pustie au apelat la analogia cu morţii pentru a se desăvârşi.
Iată o istorioară despre acest lucru:
Preoţii unei regiuni au mers odată la mănăstirea unde se afla
Avva Pimen. Avva Anub s-a dus la el şi i-a zis: „Să-i chemăm pe
preoţi la tine, să le spui cuvânt“. Avva Pimen stătu multă vreme
în faţa lui fără să-i răspundă. În cele din urmă, Avva Anub ieşi
mâhnit din cale afară. Cei care erau cu Avva Pimen în acel moment,
rămaşi numai cu el, l-au întrebat: „Avva, de ce nu i-ai răspuns lui
nici un cuvânt?“ Avva Pimen le-a spus: „Ceea ce mi-a cerut el,
nu era treaba mea. Eu sunt mort şi morţii nu vorbesc!“. Se va fi
gândit Avva Pimen că, vorbindu-le preoţilor, se va mândri în
cugetul său că au venit să-l vadă şi să-l consulte. Nu va fi fost sigur
că va putea rezista ispitei slavei deşarte. Tratându-se pe sine ca pe
un mort, a evitat lupta. Şi Avva Moise s-a dat drept altul când a
întâlnit pe unii care îl căutau.

                                 Falsa smerenie

             Există însă şi o falsă smerenie, pe care o afişau fariseii: „Vai
vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din
afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi
de lăcomie“ (Matei 23:25). Aceeaşi falsă smerenie o afişează sectarii
şi ereticii de atunci şi dintotdeauna. La adresa acestora, Sfântul
Apostol Pavel spune: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o
prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la
îngeri...“(Coloseni 2:18). Ei au doar: „oarecare înfăţişare de
înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie...“ (Coloseni
2:23).
Starea de smerenie este una de interiorizare şi e opusă celei de
mândrie. Deci omul trebuie să cugete totdeauna la cele ale mântuirii
sufletului, urmând exemplul lui Hristos, căci „Dumnezeu mângâie pe
cei smeriţi“ (2 Corinteni 7:6).
Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea sa Cuvinte către cei
care vor să se mântuiascăspune că lumea caută linguşire. Spre
adeverirea acestei afirmaţii ne spune o istorioară:
Pe când mă aflam într-un oraş mare, a venit acolo, cu treburi
mănăstireşti, un stareţ foarte sporit în viaţa duhovnicească,
împreună cu ucenicul său începător. Oarecare mireni evlavioşi au
dorit să-l vadă pe părintele stareţ. Stareţul nu le-a plăcut, în schimb
le-a plăcut ucenicul, care, intrând în casele oamenilor bogaţi şi de
seamă, era izbit de mărirea pământească şi făcea tuturor metanii
adânci. Ce smerit este! - spuneau mirenii cu o mare mulţumire,
născută în ei de metaniile acestuia. Stareţul îşi petrecea viaţa
plângând pentru păcătoşenia sa. Socotea că cea mai mare fericire a
omului este să îşi descopere păcătoşenia.

                              Mândrie şi smerenie

                Sfântul Cosma al Etoliei ne vorbeşte şi el despre cele două
virtuţi opuse: mândria şi smerenia.
Astfel fraţii mei creştini, din cele zece cete ale îngerilor de care
am vorbit, prima ceată, privind la slava nesfârşită pe care a primit-o de
la Dumnezeu, s-a mândrit şi a vrut să se slăvească deopotrivă cu
Dumnezeu şi a căutat să-şi pună tronul ei mai presus decât tronul
Preaînaltului Dumnezeu şi de îndată ce a gândit acest lucru nelegiuit,
numaidecât s-a şi prăbuşit. Şi de unde era un înger luminos şi slăvit,
diavolul a ajuns întunecat şi lepădat şi va arde pururea în iadul cel
veşnic împreună cu toată ceata lui. Celelalte nouă cete s-au smerit, au
căzut şi s-au închinat la picioarele Sfintei Treimi şi au stat pe locul lor,
şi se bucură şi se veselesc pururea de slava dumnezeiască şi de
împărăţia cerească, ce n-are sfârşit. Auziţi, ce mare rău este mândria
şi ce mare bine este smerenia, vedeţi cum blestemata mândrie i-a
prăvălit pe demoni din ceata îngerească şi cum binecuvântata smerenie
i-a înălţat pe îngeri la cer. De aceea, pe cât putem, să fugim de
mândrie fiindcă e prima fiică a lui Lucifer, diavolul, şi să avem
smerenie fiindcă e îngerească. Gândiţi-vă că atunci când vedem un
bărbat sau o femeie care sunt smeriţi, chiar dacă sunt urâţi şi bolnavi,
chiar dacă au haine rupte, dar au smerenie, ni se par ca nişte îngeri, ca
de aur, şi ne vine să-i punem în inima noastră. Şi iarăşi, atunci când
vedem un bărbat sau o femeie şi ei sunt mândri şi strălucesc de haine
luxoase, sulemeniţi şi având podoabe idoleşti, iar piepturile şi pletele
lor sunt scoase în afară şi sunt neruşinaţi, aceia cu siguranţă ne par ca
nişte demoni.

                               Cuvinte alese despre smerenie

Sfântul Grigorie spune că cel ce adună mulţime mare de
virtuţi, dar nu o are pe cea a smereniei, aruncă praful în vânt şi
risipeşte totul (Alfons Rodriguez , Calea desăvârşirii).
Pentru a câştiga smerenia, se cuvine, mai ales la început, să
te sileşti şi să te osteneşti a primi toate necazurile şi piedicile ca pe
nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Să doreşti a fi
defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva
decât Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut).
Smerenia este cămara în care se adăpostesc toate comorile
virtuţilor, de care nu se pot apropia răpitorii (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara).
Cel smerit poate primi şi păstra credinţa cu adevărat, căci
izvorul tuturor ereziilor este mândria, fiindcă ele se nasc din
pricină că ereticul are o părere aşa de înaltă despre sine, încât ţine
mai mult la ele (erezii) decât la părerea Bisericii întregi (Alfons
Rodriguez).
Ascultarea de preotul duhovnic este calea cea mai scurtă,
dar aspră, care duce la mântuire, şi din ea nu se desprinde decât o
cărare care duce la rătăcire (către iad). Cine ascultă de preotul
său duhovnic, iar alteori nu, este asemenea unui om care la un
ochi bolnav pune alifie tămăduitoare şi în celălalt pune var
(Sfântul Ioan Scărarul).
Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Sfânta Singlitichia
nu atât să facă bine se îngrijea cât mai ales să facă ascultare faţă
de cei mai mari ai ei, având mereu în minte cuvintele Domnului:
„Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta
ta“ (Matei 6:3).
Cei ce nu au povăţuire cad ca frunzele. Mântuirea vine
acolo unde se păzesc poruncile, se ascultă sfaturile. Nu urma în
nici o privinţă judecata ta. Nu lua hotărâri singur fără să întrebi
(Avva Dorotei).
Trebuie să ţii capul plecat, pentru că, în felul acesta în suflet
coboară smerenia şi evlavia. Astfel învăţăm să-i respectăm pe
ceilalţi, să-i cinstim, să-i iubim, ca mai buni decât noi, ca pe
prietenii noştri, ca pe icoane ale lui Dumnezeu (Avva Pamvo).
Smerenia covârşeşte păcatele noastre şi ne ridică, iar
mândria ne apasă sufletele spre pământ şi ne coboară (Sfântul Ioan
Gură de Aur).
Ferice de om când ascultă (Nicodim, Patriarhul României).
Smerenia înnobilează sufletele (Julien Green).
Filosofia iederii: numai târându-te, te poţi înălţa (Lucian
Blaga).
Dumnezeu nu ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine cum au fost
făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute şi
nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii!“, dar ne-a spus
„Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ O
smerenie profundă este mai temeinică decât o înălţare trufaşă
(Fericitul Augustin).
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe
sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este când cel care ştie că a
făcut multe şi mari fapte bune, să se considere păcătos şi
nemeritos (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Dacă vrei să ai slavă, dispreţuieşte slava (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
Prin felul lor de a fi, scurte, precise şi foarte frumoase, aceste
îndemnuri spre smerenie ca nişte „mărgăritare de preţ“, parcă
vorbesc sufletelor noastre mai mult decât o carte întreagă, fiind ca
un sfat duhovnicesc, o chemare, o rază de lumină în întunericul
patimilor, un reazem în slăbiciunile noastre sufleteşti.
Iubiţi credincioşi,
Smerenia se învaţă din citirea zilnică a Vieţii Sfinţilor, din
Psaltire, din Biblie, prin spovedanie (cel puţin în cele patru posturi
mari sau ori de câte ori ne-o cere conştiinţa), din toate istorioarele din
Pateric şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales prin suferirea
umilirilor, ocărilor şi necazurilor. Chiar şi în rugăciunile dimineţii
(cele din Ceaslov) pe care le înălţăm către Dumnezeu de cum ne
sculăm, spunem: „Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne,
nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.
Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere
aminte de moarte şi de umilinţă. Doamne, dă-mi cuget să
mărturisesc toate păcatele mele. DOAMNE, DĂ-MI SMERENIE,
CURĂŢIE ŞI ASCULTARE...“ Pentru ca Dumnezeu să ne audă
rugăciunile noastre, în afară de faptul că ele trebuie să izvorască din
credinţă neclintită, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare
altora, să fie stăruitoare, să nu avem supărare sau duşmănie cu cineva,
rugăciunile trebuie făcute cu inima smerită şi atunci vom putea spune
„Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi-mi iartă toate păcatele“
(Psalm 24:19) şi apoi vom zice: „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de
mâna Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi
sufletul meu“ (Psalm 30:7). Un Sfânt Părinte spunea: „Nimic nu
smereşte mai mult decât cunoaşterea păcatului“. Până se trezeşte în
om această cunoaştere, carul mântuiriistă pe loc fiindcă începutul
mântuirii noastre este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatului. Pe calea
mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Primul pas îl facem cunoscând starea
noastră cea păcătoasă şi al doilea pas îl facem prin credinţa noastră în
Iisus Hristos. În cartea sa Scara, Sfântul Ioan Scărarul ne spune:
«Nelegiuţi, dracii au semănat lauda în inima unuia ce voia
să ajungă la fericita smerenie. Iar acesta s-a gândit, prin
insuflare dumnezeiască, să biruie viclenia duhurilor printr-o
meşteşugire evlavioasă. Şi anume, sculându-se, a scris pe
peretele chiliei numirile celor mai înalte virtuţi, a iubirii
desăvârşite, a curăţiei nestricate şi a celor asemenea. Deci, când
veneau gândurile să-l laude, el spunea: „Să mergem la
mustrare!“ Şi venind în chilie citea numirile virtuţilor şi striga
către sine: „Chiar când vei câştiga acestea, să ştii că eşti încă
departe de Dumnezeu!“»
După cum ne spun Patericele este nevoie de perspicacitate pentru
deosebirea duhurilor, pentru că adesea duhurile rele îndeamnă
stăruitor la virtute şi astfel pot fi crezute duhuri bune. Uneori aceste
duhuri se materializau apărând ca îngeri de lumină şi: „Nu este de
mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu
este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai
dreptăţii“ (2 Corinteni 11:14). Trebuie văzut ţelul lor ultim şi acesta
este ca pe movila virtuţilor să clădească în vârf mândria şi astfel
căderea să fie cât mai de sus. Cu cât este mai înaltă movila virtuţilor
cu atât victoria duhului rău era mai mare. A prevedea aşa ceva nu este
lucru uşor şi de aceea trebuie să mărturisim preotului nostru duhovnic
alături de celelate păcate chiar şi gândurile ascunse din sufletul nostru.
Singuri în această luptă, fără un preot duhovnic care de fapt este o
călăuză duhovnicească în drumul către Hristos nu ieşim nicicum
biruitori, ci biruiţi. Să avem mereu în minte cuvântul Sfântului Siluan
Athonitul (cel ce din smerenie se numea pe sine „PĂMÂNT
PĂCĂTOS şi NEPUTINCIOS“) care spunea:
A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot
aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde
harul şi îl năpădeşte întunericul, dar tot aşa, numai
pentru un singur gând de smerenie, harul vine din nou.

                                Vieţile Sfinţilor

               Smerenia se învaţă din citirea zilnică a Vieţii Sfinţilor, din
Psaltire, din Biblie, prin spovedanie (cel puţin în cele patru posturi
mari sau ori de câte ori ne-o cere conştiinţa), din toate istorioarele din
Pateric şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales prin suferirea
umilirilor, ocărilor şi necazurilor. Chiar şi în rugăciunile dimineţii
(cele din Ceaslov) pe care le înălţăm către Dumnezeu de cum ne
sculăm, spunem: „Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne,
nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.
Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere
aminte de moarte şi de umilinţă. Doamne, dă-mi cuget să
mărturisesc toate păcatele mele. DOAMNE, DĂ-MI SMERENIE,
CURĂŢIE ŞI ASCULTARE...“ Pentru ca Dumnezeu să ne audă
rugăciunile noastre, în afară de faptul că ele trebuie să izvorască din
credinţă neclintită, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare
altora, să fie stăruitoare, să nu avem supărare sau duşmănie cu cineva,
rugăciunile trebuie făcute cu inima smerită şi atunci vom putea spune
„Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi-mi iartă toate păcatele“
(Psalm 24:19) şi apoi vom zice: „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de
mâna Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi
sufletul meu“ (Psalm 30:7).
Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Nimic nu smereşte mai
mult decât cunoaşterea păcatului“. Până se trezeşte în om această
cunoaştere, carul mântuiriistă pe loc fiindcă începutul mântuirii
noastre este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatului. Pe calea mântuirii
se păşeşte cu doi paşi. Primul pas îl facem cunoscând starea noastră
cea păcătoasă şi al doilea pas îl facem prin credinţa noastră în Iisus
Hristos. În cartea sa Scara, Sfântul Ioan Scărarul ne spune:
«Nelegiuţi, dracii au semănat lauda în inima unuia ce voia
să ajungă la fericita smerenie. Iar acesta s-a gândit, prin
insuflare dumnezeiască, să biruie viclenia duhurilor printr-o
meşteşugire evlavioasă. Şi anume, sculându-se, a scris pe
peretele chiliei numirile celor mai înalte virtuţi, a iubirii
desăvârşite, a curăţiei nestricate şi a celor asemenea. Deci, când
veneau gândurile să-l laude, el spunea: „Să mergem la
mustrare!“ Şi venind în chilie citea numirile virtuţilor şi striga
către sine: „Chiar când vei câştiga acestea, să ştii că eşti încă
departe de Dumnezeu!“»
După cum ne spun Patericele este nevoie de perspicacitate pentru
deosebirea duhurilor, pentru că adesea duhurile rele îndeamnă
stăruitor la virtute şi astfel pot fi crezute duhuri bune. Uneori aceste
duhuri se materializau apărând ca îngeri de lumină şi: „Nu este de
mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu
este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai
dreptăţii“ (2 Corinteni 11:14). Trebuie văzut ţelul lor ultim şi acesta
este ca pe movila virtuţilor să clădească în vârf mândria şi astfel
căderea să fie cât mai de sus. Cu cât este mai înaltă movila virtuţilor
cu atât victoria duhului rău era mai mare. A prevedea aşa ceva nu este
lucru uşor şi de aceea trebuie să mărturisim preotului nostru duhovnic
alături de celelate păcate chiar şi gândurile ascunse din sufletul nostru.
Singuri în această luptă, fără un preot duhovnic care de fapt este o
călăuză duhovnicească în drumul către Hristos nu ieşim nicicum
biruitori, ci biruiţi. Să avem mereu în minte cuvântul Sfântului Siluan
Athonitul (cel ce din smerenie se numea pe sine „PĂMÂNT
PĂCĂTOS şi NEPUTINCIOS“) care spunea:
A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot
aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde
harul şi îl năpădeşte întunericul, dar tot aşa, numai
pentru un singur gând de smerenie, harul vine din nou.

            Cugetări ale Sfinţilor Părinţi despre smerenie

Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă (Sfântul
Maxim Mărturisitorul).
Smerenia este cea mai credinciosă chezăşie pentru un virtuos
în faţa căderii. Cel smerit nu cade niciodată. Unde ar putea să
cadă acela care se află mai jos decât toţi? (Sfântul Macarie cel
Mare).
Adu-ţi aminte de căderile celor puternici şi smereşte-te în
virtuţile tale (Sfântul Efrem Sirul).
Despre smerenie
17
Dacă vrei să dobândeşti adevărata smerenie, deprinde-te să
rabzi ocările aduse de alţii (Avva Serapion).
Desăvârşita smerenie constă în faptul că răbdăm cu bucurie
învinuirile mincinoase (Sfântul Isaac Sirul).
Smerita cugetare o arată nu acela care se ticăloşeşte pe sine,
ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-şi micşorează dragostea
faţă de el (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Precum mortul nu mănâncă, aşa şi smeritul nu poate să
osândească pe om (Avva Longhin).
Cine se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor poate
păstra harul pe care l-a primit (Sfântul Macarie cel Mare).
Cel ce are smerenie îi amărăşte pe demoni, iar cel ce n-are
smerenie e batjocorit de ei (Avva Moise).
Smerenia libereză mintea de fumul mândriei şi de slava
deşartă(Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate şi smerenie se arată
Dumnezeu sufletulu (Sfântul Ioan Scărarul).
Cu cât mai înalt vrei să ridici edificiul virtuţii, cu atât trebuie
să sapi mai adânc temelia smereniei (Fericitul Augustin).
Cei ce se smeresc pentru greşelile lor păstrează virtuţile ce le
au; ceilalţi, trufindu-se cu binele ce-l află în ei pierd pentru trufia
lor şi se pierd pe sine (Sfântul Grigorie Dialogul).
Dacă crinii cresc mai cu seamă în văi, inima care se face vale
prin smerenie va naşte şi ea crini (Cuviosul Ioan Carpatinul).
Smerenia atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
Cel ce se teme de Domnul are ca însoţitoare smerenia“
(Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Coboară în adâncul smereniei, unde vei afla mărgăritarul de
preţ al mântuirii tale (Cuviosul Teognost).
„Ascet aspru şi sever poate fi diavolul, dar el nu poate fi
smerit (Sfântul Macarie cel Mare).
„Dacă smerenia îl înalţă pe omul simplu şi neînvăţat, atunci
gândeşte-te ce mare cinste îi va aduce omului mare şi respectat“
(Sfântul Isaac Sirul).
„În sufletele smerite se odihneşte Domnul, căci nimic nu
dezrădăcinează aşa de mult buruienile rele din suflet, ca fericita
smerenie“ (Sfântul Teodor Studitul).
„Cel ce nu este smerit a căzut din viaţă(Cuviosul Isihie
Sinaitul).
„Smerenia sufletului este o armă nesfărâmată(Avva Evagrie
Ponticul).
„Fără smerenie nici nu putem să ne gândim la virtute“
(Fericitul Augustin).
Smerenia adevărată nu se arată prin forma din afară a
trupului, nici prin vocea frântă, ci prin curata mişcare a inimii“
(Fericitul Ieronim).
„Micşorează-te în toate înaintea oamenilor şi vei fi înălţat
înaintea prinţilor veacului acestuia“ (Sfântul Isaac Sirul).
„Nici cel trufaş la cugetare nu-şi cunoaşte căderile sale, nici
cel smerit la cugetare, virtuţile sale“ (Avva Ilie Ecdicul).
„Nu orice om care petrece în linişte este smerit cugetător, dar
orice smerit cugetător petrece în linişte“ (Sfântul Isaac Sirul).
„Hristos este al celor smeriţi, nu al celor ce se înalţă cu
îngâmfare pentru turma Sa“ (Sfântul Clement Romanul).
„Dintre toate armele creştinului, una singură are putere să
treacă peste toate cursele vrăjmaşului şi aceasta este smerenia“
(Sfântul Antonie cel Mare).
„Înţelepciunea adevărată nu stă în discuţii şi vorbe învăţate, ci
în smerenie“ (Fericitul Augustin).
„Fericiţi sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu
îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu“ (Avva Isaia Pustnicul).
„Nu dispreţui pe cel smerit, căci el stă mai sigur decât tine; el
păşeşte pe teren solid şi nu cade“ (Sfântul Nil Sinaitul).
„A şti să te smereşti înseamnă a şti să-l urmezi pe Hristos“
(Sfântul Vasile cel Mare).
„De îndată ce harul observă că în gândul omului a început să
apară o oarecare părere de sine şi el a început să gândească înalt
despre sine, îngăduie să se întărească împotriva lui ispitele, până îşi
va cunoaşte neputinţa sa şi se va umple de smerenie pentru
Dumnezeu“ (Sfântul Isaac Sirul).
„Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteşte mult şi duce
nevoinţe mari fără smerenie“ (Avva Isaia Pustnicul).
Dacă săvârşeşti rugăciunile şi nevoinţele cu smerenie, ca un
om vrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu. Dacă însă
îţi vei aduce aminte de un altul care doarme sau care nu e sârguitor
şi te vei înălţa cu inima, atunci osteneala ta va fi zadarnică (Avva
Isaia Pustnicul).
Nimic nu poate să se compare cu virtutea smereniei. Ea este
mama, rădăcina, hrana, temelia şi legătura oricărui bine (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru
tine nu te smereşti, ci te înalţi şi te înfumurezi (Sfântul Macarie cel
Mare).
A spori în virtute înseamnă să sporeşti în smerenie (Sfântul
Vasile cel Mare).
Nu te îngâmfa şi nu te înălţa cu credinţa şi sfinţenia ta, ci să
pretreci până la ultima ta suflare în smerenie (Avva Isaia
Pustnicul).
Pe când mândria este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor,
smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor (Sfântul Ioan
Gură de Aur).
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre smerenie
Nimeni nu se poate mântui fără smerenie. Ia aminte, până în
ultima zi din viaţă vei cădea în păcate mari sau mici. Vei fi iute la
mânie, mândru, nesincer, zgârcit, poruncitor. Dacă îţi dai seama de
lucrul acesta te vei smeri.
Unde nu este smerenie, vor apărea neapărat neînţelegerile şi
certurile. Fiecare va vrea să se îndreptăţească pe sine şi să-i supună pe
ceilalţi.
Sfântul Macarie cel Mare ne învaţă că omul poate fi mântuit
chiar dacă îi lipsesc multe virtuţi. Însă dacă nu are smerenie,
mântuirea nu este cu putinţă. Vameşul şi tâlharul cel bun nu aveau nici
o altă virtute şi au fost mântuiţi numai prin smerenie. Satan avea
însuşirile cele mai bune, însă neavând smerenie a căzut. Dacă dorim să
fim smeriţi, să îndurăm observaţia sau insulta rostită către noi de
ceilalţi.
Cele trei cuvinte ale smereniei sunt: Iertaţi, Binecuvântaţi şi
Rugaţi-vă pentru mine. Smerenia este înţelegerea propriei
nimicnicii, care nu are nici o limită, şi tocmai în aceasta constă
izbânda sufletului. Pentru smerenie, Dumnezeu iartă totul şi nu caută
lipsurile nevoinţelor (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

                 Omul şi conştiinţa nimicniciei sale

Cine s-a învrednicit să se vadă pe sine, este mai bun decât
unul ce s-a învrednicit să vădă pe îngeri, spune Sfântul Isaac Sirul.
Viaţa duhovniească nu poate fi trăită nici măcar înţeleasă până ce nu
ajungem la vederea realităţii că suntem nimic. Nu zic de conştiinţa
păcătoşeniei ci de vederea nimicniciei tale. Din cele ce citim la Sfinţii
Părinţi, înţelegem că foarte puţini pătrund în viaţa duhovnicească şi de
cele mai multe ori trăim cu o falsă impresie că suntem oameni
duhovniceşti. Nu există înşelare mai mică sau mai mare, există doar
înşelare, care nu poate fi alungată decât prin trăirea acestei realităţi, că
suntem nimic, că nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
Cum arată această vedere care deschide porţile vieţii duhovniceşti?
Această vedere nu se arată la începutul nevoinţelor noastre. Ea
apare pe măsură ce ne recunoaştem căderile şi neputinţele, iar această
cunoaştere este cu neputinţă să o dobândească omul cu mintea sa.
Trebuie să treacă prin multe şi grele încercări: Fără a avea aceste ispite
peste puterea firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Şi,
după ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va cunoaşte şi toate vor fi
date în mâinile lui. Atunci este aproape adevărata smerenie. Împreună
cu aceasta vine şi răbdarea, te cuprinde şi cunoaşterea tainelor, te
cuprinde şi vederea clară a lucrurilor (Gheron Iosif, Mărturii din viaţa
monahală, vol II). Vederea permanentă a stării propriei păcătoşenii,
nu-ţi permite nici cel mai mic gând de înălţare de sine, nici cea mai
mică neluare aminte.

                                Defăimarea de sine

Cel ce voieşte să-şi mântuiască sufletul, se cade, pe lângă
cunoştinţa de sine, să mai agonisească şi defăimarea de sine.
Defăimarea de sine aceasta este: a se defăima cineva şi a se ocărî întru
toată vremea vieţii, socotindu-se că nu a făcut nimic şi niciodată vreun
lucru bun în viaţa lui. Însă să ştii şi această că defăimarea de sine nu
este adevărată şi nici nu aduce vreun folos, dacă se face numai cu
mintea şi cu limba, fiindcă Dumnezeu cere de la noi să fim convinşi
cu toată inima şi înţelepciunea că suntem cu adevărat păcătoşi, plini de
păcate şi neputinţe.
                   Aceasta este adevărata defăimare de sine, când omul are
convingerea că el este cu adevărat păcătos şi cu această convingere se
defaimă el, căindu-se din inimă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
O astfel de defăimare, dacă se uneşte cu smerenia inimii, are atâta
putere încât biruieşte pe cele două păcate: mândria şi slava deşartă şi
le rupe ca pe nişte slabe mreje de păianjen. Omul este dator a se
defăima pe sine, în tot locul şi în toată vremea şi nu este bine ca
cineva să îndrăznească a se ruga lui Dumnezeu spre a-i da darul de a
face minuni sau a învia morţii cu rugăciunea sa, căci cine îndrăzneşte
să ceară de la Dumnezeu aceste lucruri, acela e foarte înşelat de către
draci.
Rar se întâmplă să se termine vreo discuţie fără a lăsa în sufletul
celuilalt durere şi asta pentru că nu există dragoste şi smerenie şi orice
discuţie ajunge să fie în cele din urmă paradă, din orgolii.
Dacă nu ar fi existat umilinţa şi ocara, nu ar fi existat nici un
sfânt. Cine fuge de necazuri acela fuge de viaţa veşnică. Cine nu
îndură defăimarea acela nu poate atinge smerenia. Pentru ce am primi
răsplată dacă nu am fi ocăţi? De aceea pe cei ce ne ocărăsc trebuie
să-i socotim binefăcătorii sufletelor noastre. Dumnezeu apreciază
fapele bune şi ostenelile creştinilor după măsura smereniei lor.
Smernia constă în a avea în inimă conştiinţa propriei păcătoşenii,
a ne mustra înlăuntru şi cu căinţă din adâncul sufletului a striga:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dacă noi, smerindu-ne în
cuvinte credem că avem smerenie, aceasta nu este smerenie, ci numai
mândrie duhovnicească fină. Când vrăjmaşul ne insuflă gânduri de
laudă la adresa noastră, trebuie să ne amintim păcatele de dinainte
pentru a ne smeri.
Dacă vei spune totdeauna iartă-mă vei dobândi smerenia. Acest
gând trebuie să-l avem mereu în suflet: Fiecare om este mai bun
decât mine. Unii oameni au îmbătrânit în nevoinţe, dar smerenia n-au
învăţat-o şi nu pot înţelege de ce nu le este bine, de ce nu au pace şi de
ce le este sufletul abătut.
Sfântul Antonie cel Mare, când a văzut cursele diavolilor întinse
pe faţa pământului, oftând a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, oare
cine va putea scăpa de acestea? Şi Dumnezeu i-a răspuns: Numai
smerenia va putea scăpa, ba mai mult nici nu este prinsă în ele.
Certat-ai pe cei mândri (Psalm 118: 21). Certat-ai, adică a spus:
nu vă mândriţi, şi a spus acest lucru cu ameninţare, punând interdicţie
şi hotărând pedeapsă aspră. De aceea trebuie să fim ascultători,
cuminţi, să facem binele, să fim prieteni ai rugăciunii şi ai citirii
(Bibliei şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi).
Să te mustri pe tine însuţi când ai conştiinţa neputinţelor tale,
pentru a dobândi smerenia. Dacă voieşti cu adevărat să fii smerit,
doreşte cu ardoare să fii ocărât, să fii prigonit, aşa cum îşi doreşte cel
flămând mâncarea.
Păcatul aduce smerenie, smerenia supunere iar supunerea faţă de
poruncile Bisericii Lui Hristos aduce izbăvire de păcat şi întoarcerea
la viaţă după cuvântul Mântuitorului: Nu voiesc mortea
păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu. Maica lui Dumnezeu
mijloceşte îndeosebi pentru cei care întotdeauna şi pentru toate îşi cere
cu smerenie iertare.
Cât de frumos vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur despre
smerenie în rugăciunea a doua din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri: Ci,
precum din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum
spre smerenia mea... . Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea
Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul
Meu (Isaia 66:2). Necurat este la Domnul tot cel ce se înalţă cu
inima (Psalm 16:6). Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu mam
smerit foarte (Psalm 115:1).
Sfântul Antonie cel Mare i-a înarmat pe căutătorii desăvârşirii
cu sfaturi care să-i ferească de rătăciri, de înşelăciune, de mândrie şi
de orice cădere, răspăndind astfel pe la chiliile călugărilor regula
gândirii sănătoase. De aceea chipul sfinţilor este chip de lumină şi
inspiră încredere, pentru că în mintea lor totul este limpede, totul este
cristal de gândire logică, de bucurie, de simţire curată.
Nu te lăuda cu aur între ai lumii muritori,
Ci comoara ta să fie a smereniei comori,
Că e singura comoară ce n-o fură - pleava, vântul,
Şi prin care poţi să cumperi Cerul tot şi tot pământul!
(Vasile Militaru)
Preacuviosul Varsanufie spune: „Fii smerit, fă ascultare,
supune-te şi te vei mântui. Nu cârti niciodată, ce este cârteala şi la
ce foloseşte? Dar fii smerit şi supus, mai ales faţă de avva al tău,
care se roagă lui Dumnezeu pentru tine şi căruia îi este
încredinţată mântuirea sufletului tău. Cine doreşte să fie ucenicul
lui Hristos, acela nu are nici-o putere asupra sa şi nu poate să facă
de la sine nimic, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face ceva
după cugetul său nu est bine plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare
a fi bine. Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său
mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia?
Taie-ţi propria voie şi fii smerit în toată viaţa ta şi atunci te vei
mântui. Smerenia şi ascultarea dezrădăcinează toate patimile şi
înrădăcinează toate virtuţile. Cel supus trebuie să moară vieţii
trecătoare, lumeşti ca să dobândească viaţa veşnică. Precum
înălbitorul curăţă şi albeşte postavul, făcându-l alb ca zăpada, aşa
şi cel ce se smereşte şi face ascultare, răbdând umilinţele, jignirile,
defăimările se curăţă făcându-se strălucitor precum aurul
purificat în foc“.
Nu poţi fi blând şi smerit cu inima până nu ieşi din tine şi să te
muţi în Iisus. În tine eşti trufaş, în Iisus eşti blând, smerit şi odihnit cu
sufletul. Omului cu foarte mulţi bani îi dispare smerenia. El socoteşte
că poate face dacă nu totul, cel puţin în bună parte ceea ce vrea. El
face şi pune accentul pe El. Izvorul credinţei lui nu este în darul ce i la
dat Dumnezeu, ci în conturile din Bancă.
Primul început al omului este ţărâna. Gândul despre acest început
ar trebui să ne slujească ca un izvor nesecat de smerenie.
Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut. Pe conştinţa euluise
grefează trufia, căpetenia răutăţilor.
Pe conştinţa religioasăse altoieşte smerenia maica tuturor
virtuţilor.
Şi la cine Mă voi uita, spune El, dacă nu spre cel blând şi
smerit (Isaia 66:2).
În momentul în care am ajuns la concluzia că suntem smeriţi, ar
trebui să rugăm un iconar să ne picteze chipul şi să vorbim cu un
scriitor să scrie un roman despre viaţa noastră. Nu-i aşa? Bineînţeles
că nu. În momentul în care am ajuns la concluzia că suntem smeriţi ar
trebui să ne întristăm tare de tot. Ar trebui să ne dăm seama că suntem
înşelaţi de duhul mândriei.
Păcatul aduce smerenie, smerenia supunere, iar supunerea faţă de
poruncile Bisericii Lui Hristos aduce izbăvire de păcat şi întoarcerea
la viaţă după cuvântul Mântuitorului: Nu voiesc mortea păcătosului,
ci să se întoarcă şi să fie viu.
Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte
(Psalm 115:1).
Cât de frumos vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur despre smerenie
în rugăciunea a doua din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri: Ci, precum
din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum spre
smerenia mea...
Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi,
cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu (Isaia 66:2).
Necurat este la Domnul tot cel ce se înalţă cu inima (Psalm
16:6).

                             Cuptorul smereniei

Aurul se lămureşte în foc - zice înţeleptul Sirah - şi oamenii cei
plăcuţi lui Dumnezeu, în cuptorul smereniei. Ca şi aurul brut, scos
din pământ, omul se naşte cu o mulţime de „corpuri străine“.
Patimile moştenite de la părinţi, înclinările rele trasate din moşistrămoşi
şi, pe deasupra, păcatele noastre formează în sufletul nostru
impurităţile, pământul, zgura, corpurile străine care trebuie înlăturate
pentru ca aurul din noi, adică chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să
iasă lămurit, curat şi strălucitor.
Umilinţa împăratului Xerxes
În anul 480 înainte de Hristos, Xerxes, împăratul Persiei, a pornit
asupra Greciei cu armatele sale având 1.600.000
de soldaţi. Vrând să îmbrăţişeze dintr-o singură
privire această mulţime a dat poruncă şi s-a
construit un turn foarte înalt. Dar suindu-se în
turn şi privind acea mulţime s-a pornit pe plâns.
I-a trecut prin cap gândul că peste 100 de ani
nici-unul dintre aceştia nu va mai fi în viaţă. Deci, gândul morţii
l-a smerit pe aceste împărat puternic.
Să nu te măsori cu nimeni. Smereşte-te!

                              Avva Ioan cel pitic

Avva Ioan cel pitic i-a întrebat pe fraţi: „Cine l-a vândut pe
Iosif?“ Şi un frate i-a răspuns şi a zis: „Fraţii lui“. Iar bătrânul i-a
zis: „Nu fraţii lui, ci smerenia lui. Căci Iosif ar fi putut zice că
fratele lor este, ar fi putut să strige, să se împotrivească, dar el a
rămas tăcut. Deci cu adevărat smerenia lui l-a vândut. Iar după
aceea, smerenia lui stăpân al Egiptului l-a făcut. Pe când noi ne
apărăm tot timpul de greutăţile cele exterioare, trimise nouă de
Dumnezeu, sau de El îngăduite, cărora ar trebui de fapt să ne
predăm, adică să le îndurăm cu mulţumire fără murmur,
supunându-ne voii lui Dumnezeu. De aceea şi pierdem roadele
bogate pe care le-am putea câştiga dacă am îndura greutăţile cu
smerenie până la capăt“. Avva Pimen zice cu înţelepciune: „Noi
am lepădat jugul cel blând şi sarcina cea uşoară, adică, certarea
de sine; şi ne-am luat asupră-ne jugul cel greu şi sarcina cea grea
de purtat a îndreptăţirii de sine. Dar creştinul cel adevărat ştie să
accepte orice greutate sau dificultate a vieţii ca plată pentru
păcatele de acum sau de demult, căutând în toate să împlinească
cu credinţă voia Domnului şi aşteptând cu nădejde răsplătirile
cele de la sfârşit“.
„V-au înjurat şi v-au jignit? Acesta este semn bun, nu vă
pierdeţi! Înjurăturile şi jignirile sunt tina cea vindecătoare! Fără
aceasta, poate că aţi fi zburat pe nori cu aripile mândriei. Deci,
Domnul, Care vă iubeşte, a îngăduit să cadă asupra voastră acest
noroi, ca să vă smeriţi“.

                   Cele două jertfe primite de Dumnezeu

Sfântul Simeon Noul Teolog arată în chip grăitor însemnătatea
pentru mântuire a smereniei pe care trebuie să o avem: „Două sunt
jertfele primite de Dumnezeu Tatăl, care aduc mila Sa asupra
oricărui om şi asupra lumii întregi. Prima este Jertfa Domnului
nostru Iisus Hristos şi cea de-a doua jertfă este inima zdrobită şi
smerită a celui ce crede în Dumnezeu. Omul nu trebuie să dea
nimic altceva în schimbul sufletului său, fără numai înţelegerea că
este nimic“.
Sfântul Grigorie Teologul era atât de smerit că întotdeauna
zicea: „Prieten îmi este cel ce-mi arătă greşelile şi duşman cel ce
mă laudă“.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Trebuie să conştientizezi
că eşti nu nimic, dar trebuie să te alini cu faptul că eşti creştin“.

O însuşire a smereniei este să vezi în tine păcatul tău, iar în
ceilalţi să vezi faptele lor bune. A doua însuşire a smereniei constă în
a primi cu bucurie insultele şi batjocurile de la oameni, ştiind că prin
acest lucru ni se iartă păcatele şi că astfel Îi facem pe plac lui
Dumnezeu. Dacă vei spune întotdeauna „iartă-măvei dobândi
smerenia. De voieşti să fii cu adevărat smerit, doreşte-ţi cu ardoare să
fii ocărât, să fii prigonit, aşa cum îşi doreşte cel flămând mâncarea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: Să lucrăm toată fapta cea
bună în ascuns. În ascuns înseamnă a nu face nimic la vedere.
Feriţi-vă prin toate mijloacele să nu vi se cunoască faptele voastre
cele bune. Acestui lucru trebuie să i se adauge uitarea faptelor
bune şi ostenelile noastre.
Târziu mi-am dat seama că tatăl meu mi-a cultivat mândria încă
din anii fragezi ai copilăriei atunci când îmi reproşa: „N-ai nici un pic
de mândrie, o să fii ultimul om! Nu trebuie cultivat orgoliul şi
mândria în sufletul copilului ci smerenia“. Smeriţi-vă... Smeriţivă...
Toată ştiinţa, toată înţelepciunea vieţii creştineşti se cuprinde în
aceste cuvinte: Smereşte-te, şi Domnul te va mântui. Smeriţi-vă şi
răbdaţi toate. Deprindeţi smerenia şi răbdarea, având pace în suflet.
Credeţi-mă: pentru cel ce are pace în suflet, şi ocna este rai.
Cine l-a vândut pe Iosif, fraţii săi? Nu, nu l-au vândut fraţii săi ci
smerenia lui, fiindcă ar fi putut să le spună cumpărătorilor că cei care-l
vând sunt chiar fraţii săi. Dar această smerenie l-a făcut să ajungă al
doilea după Faraon la conducerea Egiptului.
Pocăinţa ridică iar plânsul bate la uşa cerului; smerenia, însă
deschide.
Cum să păstrăm harul? Prin smerenie şi prin mulţumire
neîncetată lui Dumnezeu pentru toate.
Nu murmura şi nu-ţi permite să jigneşti pe cineva. Dacă cineva te
va mustra pentru un oarecare păcat la care un ai fost părtaş, smereştete
înaintea celui care te mustră, şi vei moşteni cunună.
Iubeşte smerenia! Ea te va acoperi de păcate. Fii gata să
răspunzi: Iartă-mă! la orice cuvânt pe care-l vei auzi, pentru că
smerenia distruge toate uneltirile vrăjmaşului.
Un părinte a fost întrebat Din ce cauză se ridică atât de mult
împotriva noastră dracii? El a răspuns: Pentru că am renunţat la
armele noastre: lipsa de slavă, smerenia, neagonisirea şi răbdarea.

Ce este smerenia? Atunci când va greşi împotriva ta fratele tău şi
tu îi vei ierta, mai înainte ca el să se căiască în faţa ta.
Atunci când nu avem luptă, trebuie să ne smerim, căci
Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea noastră, ne apără. Iar dacă ne vom
lăuda cu aceasta, atunci se va lua nouă apărarea şi vom pieri.
În ce constă sporirea duhovnicească? În smerenie. În măsura în
care se smereşte cineva, în acea măsură a progresat.
Mijlocul cel mai bun de a dobândi smerenia este să înduri cu
răbdare orice chin care străpunge inima ta cea mândră.
În momentul în care omul se smereşte, smerenia îl aşează îndată
în pragul Împărăţiei lui Dumnezeu (Cuviosul Ambrozie). Mândria
împiedică totul. Înfăşoară-te în smerenie şi chiar dacă cerul se va
strânge pe pământ, nu-ţi va fi frică (Cuviosul Ambrozie). Dumnezeu
îi vizitează cu milostivirea sa doar pe cei smeriţi. Să ne amintim de
poruncile pe care suntem datori să le împlinim şi vom vedea că faptele
noastru nu ajung nicidecum la măsura poruncilor dumnezeieşti, după
cum o baltă mică nu se poate compara cu marea.
Trebuie să dobândim smerita cugetare: Eu sunt mai vinovat
decât toţi, eu însumi sunt vinovat pentru toate.
Până când nu ai smerenie nu poţi avea nici linişte. Vrăjmaşul te va
vârî din patimă în patimă, din prăpastie în prăpastie. Iar când ai
smerenie dobândeşti toate celelalte virtuţi - sunt un lanţ duhovnicesc.
Dumnezeu caută la inimile smerite.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Diacon Gherghe Băbuţ, Maica Domnului,
ocrotitoarea României, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994; Antonie Plămădeală,
Cuvinte duhovniceşti, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 2000; Ignatie monahul, Viaţa în
duh filocalic, Editată de mănăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999; Sf`ntul Ignatie Briancianinov,
Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sofia, Bucureşti, 2002; Patericul
egiptean, Editura Reîntregirea , Alba-Iulia, 2002; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1955; Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica
Bisericii Ortodoxe, E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui,
Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Viaţa şi învăţăturile
Cuviosului şi Sfinţitului mucenic Cosma Etolianul, luminătorul Greciei şi Apostolul
săracilor, Editura Deisis, Sibiu, 2001; Leon Magdan,Andreea Magdan, Dumnezeu şi omul -
antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001.Bibliografiei: Sfântul
Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006; O
sinteză a gândirii părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognos, Cluj-Napoca, 2007;

Sfântul Ignatie Briancianinov - Cuvânt despre om.

2 ianuarie 2015

Aș colinda…

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...





Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN :

Aș colinda, Doamne,
pe ulița din sat,
dar au venit aceiași,
ce-odată Te-au scuipat!

Aș colinda, Doamne,
pe deal, în Casa Ta,
dar drumu-i plin de gropi
și nu Te pot vedea!

Aș colinda, Doamne,
pe drumul pietruit,
dar sunt prea mulți, aceia
ce Chipul Ți-au lovit!

Aș colinda, Doamne,
să-Ți spun: cât Te-am Slăvit!
dar sunt, din nou, aceia
ce, crud, Te-au Răstignit!

Cum arata ingerii?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

         Cuvantul inger inseamna "trimis, mesager" si se poate referi la oricare dintre creaturile netrupesti ale lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura afirma fara echivoc existenta cetelor ingeresti si consemneaza diferite aparitii ale acestor fiinte transcendente. Dificultatea de a percepe si recunoaste ingerii este semnalata in Biblie prin numarul de chipuri sub care ei apar, ca si prin impresia pe care o lasa. Ingerii apar in textul scripturistic ca fiinte cu multe infatisari, care inspira teama, si la vederea carora martori precum Zaharia sunt coplesiti si raman fara grai (Luca 1 : 20-22). Ingerii apar sub forma de nor si de foc (Ies. 13:21-22), de glasuri fara chip (Facerea 21:17) sau, in viziunile lui Iezechiel si Isaia, ca fiinte coplexe si imposibil de descris in cuvinte.
Definitita scripturistica a firii ingeresti ca fiind alcatuita din foc sau din vant (Psalmul 103:5), subliniaza caracterul imaterial si tainic al acestor fiinte. De altfel, pentru teologia ortodoxa natura ingerilor a fost considerata mai presus de intelegerea omeneasca.
Probleme legate de reprezentarea ingerilor
Astfel, din cauza dificultatii de a defini natura ingerilor si a popularitatii cultului lor, inca de la inceputurile crestinismului au aparut intrebarile: cum arata ingerii si cum se poate reprezenta in imagini o fiinta necorporala?
Daca iconografia lui Hristos si a sfintilor reda chipul lor omenesc, asa cum fusese in timpul vietii lor in trup pe pamant, reprezentarile ingerilor nu pot face acest lucru. Chiar daca este adevarat ca ingerii aparusera uneori cu infatisare omeneasca, aceasta era numai una dintre multele forme sub care se puteau infatisa.
Confruntati cu problema unor creaturi atat de greu de descris ca ingerii, artistii crestini s-au gasit in fata unei dileme privind reprezentarea lor. Depasind dificultatile aparent de nedepasit legate de caracterul imaterial si incomprehensibil al puterilor ceresti, iconarii au facut apel la nenumaratele angelofanii consemnate in Sfanta Scriptura sau de vietile sfintilor, mai exact la acele forme simbolice, de regula umane, pe care ingerii le-au asumat circumstantial pentru a putea intra in contact cu anumiti oameni drepti. Acestia au dezvoltat o iconografie a ingerilor care le reda aparitiile pe pamant, cel mai adesea folosind aripile pentru a sugera caracterul simbolic al acestor reprezentari.
Iconografia ingerilor reda cu fidelitate anumite infatisari sub care au aparut pe pamant trimisii lui Dumnezeu. In arta crestina ingerii sunt reprezentati avand infatisarea unor tineri, cel mai adesea inaripati, figurile lor sunt generalizate pana la anonimat si numai arhanghelii sunt identificati cu consecventa prin inscriptii.
Heruvimii si serafimii pot fi adeseori recunoscuti, desi nu intotdeauna si deosebiti unul de altul, din cauza numeroaselor aripi si a ochilor cu care sunt descrisi in Scriptura. Totusi, heruvimii, serafimii si alte cete ingeresti - adica, Tronurile, Stapaniile, Domniile, Puterile si Incepatoriile mentionate de Scriptura - puteau fi, de asemenea, figurate prin reprezentarile generalizate ale tinerilor cu aripi. In mod clar, imaginea unui om inaripat nu trimitea doar la infatisarea umana sub care ingerii aparusera uneori, ci se referea in sens mai larg la toate fiintele angelice.
Aripile sunt in arta bizantina "un semn distinctiv consacrat si recognoscibil al slujirii si naturii angelice, care simbolizeaza, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, "transcendenta, necorporalitatea, rapiditatea si si activitatea neincetata".
Antropomorfismul nu a constituit insa o modalitate exclusiva in reprezentarea iconografic a a ingerilor, iconarii crestini facand apel si la alte forme mentionate de Sfintele Scripturi, precum stalpul de nor si cel de foc (Ies. 13, 21-22).
O alta modalitate de a diferentia ingerii de persoanjele umane a fost stilul (maniera de reprezentare), dupa cum se poate observa in cazul icoanei in encaustica a Maicii Domnului cu Pruncul de la manastirea Sinai (sec. VI), a celei redand minunea Arh. Mihail din Chonae (Sinai, sec. XII) sau al mozaicurilor de la Sf. Sopfia din Constantinopol (sec. IX).
Au existat teologi care doreau sa demaste incapaciatea artei, bazata pe modelel pagane, de a reprezenta fiinte transcendente precum ingerii, opunandu-i acesteia o inchinare pur spirituala. Punctul lor de vedere a influentat doctrina eretica iconoclasta a secolelor VIII-IX. Respingerea reprezentarilor ingerilor era direct legata de teama de idolatrie dar implica sia late probleme de maxima importanta pentru Biserica primara, si anume venerarea ingerilor ca zeitati si incercarile paganilor de a-i identifica pe ingerii crestini cu proprii zei.
In acelasi timp, reprezentarile iconografice ale ingerilor si-au gasit numerosi aparatori in lumea bizantina, in randurile unor cunoscuti Parinti si Scriitori Bisericesti.
Insa piatra de temelie a angelologiei si, indirect, a iconografiei puterilor netrupesti o reprezinta, tratatul "Iearhia cereasca" a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, care a definit in rol magistral rolul gnoseologic si cultic al simbolurilor crestine: "Simbolurile sunt principala cale de cunoastere a lui Dumnezeu, deoarece sunt pogoraminte prin care Dumnezeu devine accesibil si Se lasa cunoscut intelegerii noastre."
Teologia icoanei, inclusiv a icoanei ingerilor, va fi pe deplin conturata abia in timpul disputei iconoclaste (726 -843), prin stradaniile unor cunoscuti teologi ai Bisericii, precum Sfintii Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Nichifor Marturisitorul si Fotie.
Potrivit acestora principalele argumente iconofile sunt: caracterul circumscris al ingerilor, reprezentarea iconica a Heruvimilor poruncita lui Moise de catre Dumnezeu in Vechiul Testament si formele simbolice pe care ingerii le imbraca in angelofanii la porunca divina si care sunt reprezentate in arta.
Nevazuti, asadar, prin fire pentru ochii trupesti, ingerii au fost vazuti in diferite feluri si de aceea au putut fi reprezentati in icoana, potrivit "simbolurilor misiunii lor". Tocmai tensiunea dintre reprezentarea materiala si natura imateriala a ingerilor constituie o calitate captivanta a acestui tip de icoane.

1 ianuarie 2015

CANTEC DE SLAVA CATRE MAICA DOMNULUI CANTA CORUL APOSTOLIA




ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ