19 noiembrie 2014

La Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE..


Fetiță ca o Poezie,
Măicuța ta nu întârzie,
A-și împlini făgăduința,
La templu a te-ncredința.
Ești însăși jertfa, o, Marie!



Cu pași de Pruncă urci. Și știe
Arhiereul Zaharia
Locul din templu menit ție:
E sfânta sfintelor, Marie!
Iar el o dată-n an intra.



Ai venit tu, ce bucurie,
Clepsidra parcă întârzie
Minutele a număra.
Își ține suflul, o, Marie,
Arhanghelul și ceata sa.

Taina


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

O minune a Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Vindecarea uimitoare a unei fetiţe de către Maica Domnului

Minunile în care sfinţii sau Maica Domnului intervin direct, prin arătare, ne dau mai multă îndrăzneală în rugăciune, mai mult curaj în a nădăjdui la mila şi ajutorul lui Dumnezeu, mai multă încredinţare că nu suntem singuri şi că-i avem pururea ocrotitori pe sfinţii Săi şi pe Preacurata Fecioară.

Astfel de minuni s-au întâmplat de veacuri, şi se mai întâmplă încă în zilele noastre. În cele ce urmează, Părintele Ion Vrăjitoru de la biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Mogoşoaia şi soţia sa, Presvitera Silvia, dau mărturie despre chipul minunat în care Măicuţa Domnului a intervenit pentru Elena, fetiţa lor de 11 ani, aflată la pragul dintre viaţă şi moarte în urma unui cumplit accident de circulaţie…
Presvitera Silvia: – Accidentul a avut loc anul trecut, în ziua de 25 august, chiar pe trecerea de pietoni din apropierea casei parohiale. Elena traversa pe trecere şi şoferul care venea dinspre Buftea spre Bucureşti i-a dat prioritate, în mod regulamentar. Când se afla pe la jumătatea trecerii de pietoni, a venit un alt şofer care conducea cu viteză şi a izbit- o. Fetiţa a sărit în aer, el nu a frânat şi a lovit-o şi-a doua oară, aruncând-o pe Elena la aproape o sută de metri, într-o groapă. Eu eram în casă şi am auzit izbitura, care a fost destul de puternică. Atunci am ieşit afară, crezând că a explodat un cauciuc – atât de puternic a fost impactul. Văzând că Elena nu era afară, am alergat la un magazin unde ştiam că avea de gând să se ducă. Între timp, lumea se adunase în jurul ei. Cealaltă fată a noastră, cu care eram în casă, a ajuns mai repede acolo şi a strigat la mine: „Mama, e Elena!…”. Fata cea mare s-a întors imediat acasă şi a adus o sticlă cu aghiasmă mare şi o răcliţă cu moaştele sfinţilor mucenici de la Aiud. Elena deja intrase în comă şi suspina. A fost dusă de urgenţă la Spitalul Elias…
Părintele Ion: - În acel moment, eu eram la biserică şi slujeam slujba Cununiei. Cum am aflat, l-am lăsat să continue slujba pe Părintele care slujea împreună cu mine, iar eu am luat un taxi şi am plecat spre spital. Când am ajuns la Elias, fetiţa era pusă pe o targă. Mi-am dat seama că situaţia este foarte gravă. Medicii miau spus că urmează să o bage la tomograf, iar după ce a ieşit filmul de la tomograf, medicii s-au reunit într-o sală şi ne-au comunicat primele rezultate. Elena avea leziuni profunde în trunchiul cerebral, aici fiind lovitura cea mai gravă, plus nişte lovituri mai puţin importante, care nu-i puneau în pericol viaţa.
Hemoragia din trunchiul cerebral ne-a înspăimântat foarte tare, pentru că ni s-a spus că nicăieri, la nici un spital din lume, nu se putea interveni chirurgical. Ni s-a mai spus că primele 48-72 de ore sunt hotărâtoare pentru Elena. Atunci n-am avut altceva de făcut decât să ne rugăm. Am văzut acolo, în sala aceea, icoana Maicii Domnului şi icoana Sfântului Ierarh Calinic. Şi am îndreptat rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfântul Ierarh Calinic. Situaţia era foarte gravă şi nu aveam altceva de făcut decât să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu…
- Ce speranţe vă dădeau medicii?
Presvitera Silvia: - Elena nu avea nici o şansă de supravieţuire. Medicii ne-au spus că nu are nici o şansă, şi aşteptau din moment în moment să treacă la Domnul. I-au administrat treizeci şi două de medicamente, toate agresive pentru un copil de 11 ani. Luptau să o ţină în viaţă, dar din cauza acestor medicamente exista riscul să facă preinfarct sau comoţie cerebrală. Ne spuneau aşa: „Rugaţi-vă! Noi facem tot ce ne stă în putinţă ca medici, dar nu sunt şanse!”. Am început imediat să ne rugăm, şi i-am rugat şi pe cei apropiaţi nouă să o pomenească pe Elena. Rugăciunea era singura noastră speranţă, atât ne rămăsese…
„Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi strălucea”
Duminică, după accident, a venit Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul şi s-a rugat pentru ea, apoi, începând de luni, au venit şi alţi părinţi. Pe la patul ei s-au perindat mai mulţi preoţi, iar sâmbăta următoare a venit Părintele Onufrie de la Sihăstria Rarăului, cu icoana făcătoare-de-minuni a Sfântului Efrem cel Nou, icoană ce izvorăşte mir. S-a rugat mult pentru ea, a uns-o cu mir care a curs din icoană, apoi a venit la mine şi mi-a zis, cu chip luminat, că fata se va face bine şi se va juca din nou cu mingea prin curte şi-şi va plimba căţelul. Nouă nu ne-a venit să credem. Ne pierdusem orice speranţă.
Apoi m-am dus în salon la Elena. Acolo era doctoriţa de la reanimare care mi-a zis: „Se cunoaşte o îmbunătăţire a stării fetei!”. Uitându-mă la aparate, am avut sentimentul că parcă trecuse furtuna. Aparatele funcţionau, se simţea că o monitorizează, dar nu mai piuiau, se liniştiseră. A doua zi, Elena a dat nişte semne că s-a mişcat, a mişcat mâinile, şi-a întins picioarele… Avea momente în care, chiar pentru fracţiuni de secundă, respira singură, fără ajutorul aparatelor, chiar dacă era intubată.
Între timp contactase şi un microb de la spital, făcuse o infecţie pulmonară din cauza tubului care l-a avut pe gât. Noi, în tot timpul acesta, nu încetam să o ungem cu mir, în primul rând cu ulei de la Sfântul Efrem. Părintele Onufrie i-a lăsat moaşte de la Sfântul Mucenic Sabin şi icoana făcătoare- de-minuni a Sfântului Efrem. Pe de altă parte, foarte mulţi credincioşi şi prieteni deai Elenei îi aduceau ulei sfinţit de la diferiţi sfinţi: Sfânta Parascheva, Sfântul Nectarie, Sfântul Pantelimon… Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi strălucea. Era cu un cearşaf până la baza gâtului şi chipul ei, din ce în ce mai mult, se lumina. Mulţi dintre cei care o priveau, de la infirmiere până la cunoscuţi şi prieteni, au observat asta.
Părintele Ion: - Această vizită a Părintelui Onufrie a fost pentru noi ca o Înviere, ca o noapte a Sfintelor Paşti… Am crezut din acea seară că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa, deşi starea fetiţei se înrăutăţea, avea şi febră cu pulsul oscilant, şi toate acestea ne dădeau oarecum, aşa, o stare de sfârşire, de deznădejde. Dar peste toate a fost mila şi ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi al sfinţilor către care s-au îndreptat rugăciunile noastre.
La un moment dat, acolo, în rezerva în care se afla fetiţa, şi pulsul fluctua, acolo se afla icoana Maicii Domnului, şi eu, nevrednicul, atunci când ni s-a spus că fetiţa nu are şanse, atunci m-am rugat un pic mai stăruitor decât o făcusem până atunci în viaţa mea, aşa cum m-am priceput. Dar am făcut şi o făgăduinţă atunci înaintea icoanei Maicii Domnului, adică am încredinţat acest copil Maicii Domnului, ca Maica Domnului să facă ce vrea cu fetiţa noastră. Dacă ne-o dă înapoi, noi o făgăduim Maicii Domnului. Asta a fost rugăciunea pe care am pus-o la Maica Domnului…
- Deci medicii nu vă dădeau nici o şansă. Dar aveaţi cumva în suflet speranţa că totul va fi bine până la urmă?
Da, sigur, noi am trăit cu această nădejde. Tot timpul aveam gândul că Dumnezeu este mare şi ştie ce are de făcut, indiferent ce se va întâmpla… Într-un fel, eram oarecum resemnaţi, să spunem, dar cu gândul la Dumnezeu.
M-am rugat ca Dumnezeu să ne ajute, să nu ne lase şi să ne dăruiască fetiţa sănătoasă, deşi lucrul acesta, mi-am dat eu seama, nu aveam dreptul să-L cer Bunului Dumnezeu – dar m-am legat cu toată fiinţa de bunătatea şi mila Celui de Sus. Şi Dumnezeu ne-a încercat credinţa. Am pus pe seama păcatelor mele tot ceea ce s-a întâmplat, toată această dramă… Şi m-am rugat la Dumnezeu să nu ţină cont de păcatele mele şi să ne ajute. Accidentul s-a întâmplat pe 25 august, de Sfântul Apostol Bartolomeu, şi de Naşterea Maicii Domnului, după-amiază, deci pe 8 septembrie, fetiţa a ieşit din comă. Până atunci a fost sedată, şi chiar în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului ni s-a spus că nu sunt şanse de supravieţuire. Fetiţa între timp fusese mutată de la Elias la spitalul „Marie Curie”…
Presvitera Silvia: - Da, am transferat-o la „Marie Curie”, tot la terapie intensivă. Noi continuam rugăciunea la Maica Domnului şi la sfinţi. Toţi care eram la spital stăteam cu acatistele în mâini şi ne rugam pentru Elena. Era un lanţ de rugăciune. Aici, la „Marie Curie”, sâmbătă, de Naşterea Maicii Domnului, doctoriţa care era de gardă mi-a zis: „Doamnă, de ce-o mai chinuiţi? Haideţi să o deconectăm de la aparate!”. În urma ei a venit şi un medic rezident, care mi-a trântito: „Ocupă patul degeaba aici! Mai sunt şi alţi copii bolnavi care au nevoie de pat şi aşteaptă să fie internaţi!”. Ea, în timpul acesta, mai făcea mici mişcări, mai ridica câte un degeţel, mai clipea, deci nu stătea chiar lemn. Atunci i-am chemat pe toţi membrii familiei, iar doctoriţa aceasta de la terapie intensivă a încercat să ne convingă să o deconectăm. În seara aceea, Elena a început uşor să deschidă ochii. A început să-i scadă şi febra, pentru că de la infecţie făcuse şi febră. La un moment dat, băiatul meu s-a aplecat asupra ei şi i-a strigat: „Elena, Elena, scoală! Elena, haide că te aşteaptă şi Fiţa!” – Fiţa fiind căţeluşa ei. Ea atunci a deschis complet ochii şi a început să se foiască. Tot foindu-se, a realizat că are ceva în gură care o deranja.
Atunci a aruncat acel manşon şi şi-a tras sonda. Cât ne-am mai agitat noi pe-acolo, bucuroşi de cele întâmplate, Elena şi-a scos şi sonda nazală şi ne-o arăta în mâna ei, şi a început să ne zâmbească! I-am dat imediat ceva să mănânce.
Cei doi medici care cu puţin timp mai înainte ne recomandaseră să o deconectăm de la aparate priveau printr-un panou, şi de atunci nu au mai trecut pe la Elena. În schimb erau de faţă alţi medici pe care noi îi chemasem, şi tot repetau: „Dumnezeu face minuni! Dumnezeu face minuni!”. Nu credea nimeni că va scăpa. Şi alţi medici care au văzut-o mai apoi au exclamat: „Este un miracol!”. După asta a mai avut nişte episoade, medicii le numeau epileptice, adică se vedea că fata are o traumă, are o frică, pentru că se zguduia în pat.
Apoi a fost transferată la Centrul de Recuperare „Robănescu”, unde a făcut kinetoterapie. A progresat uşor, uşor, a reuşit să stea la început puţin înclinată, apoi în şezut, apoi în cărucior cu rotile. A făcut trei săptămâni kinetoterapie şi făcea zilnic exerciţii. Noi însă nu am încetat rugăciunea. I-am făcut Maslu şi, pentru că putea să înghită, s-a împărtăşit foarte des, ea cerând. La început nu vorbea, ne înţelegeam prin clipitul din ochi, „da” era un clipit, „nu” două clipituri.
După vreo două săptămâni de stat la Centrul de Recuperare „Robănescu”, primul semn de revenire a început cu o transpiraţie, părul era ud ca şi cum ar fi ieşit din duş, apoi era pe faţă, pe abdomen, pe picioare avea broboane de transpiraţie şi zicea: „Acum pleacă Maica Domnului de la mine!”…
- Până la acel moment mai vorbise, mai spusese ceva?
- Nu. Acum tot repeta: „Pleacă Maica Domnului de la mine… Este îmbrăcată în alb, şi are şi puţin roşu, şi acum pleacă, se urcă sus, în cer. Îl văd şi pe Mântuitorul… Gata, m-a operat şi acum pleacă”. Profesorul de gimnastică, care era de faţă, a întrebat-o: „Dar unde te-a operat?”. Şi ea a arătat la spate, în trunchiul cerebral. Dar ea în spital nu a fost operată deloc – pentru că, aşa cum a spus şi Părintele, la problemele pe care le avea, nicăieri în lume nu putea fi operată. După asta nu a mai spus nimic, nici măcar şoptit. A venit apoi Părintele şi a împărtăşit- o. Dar a întrebat-o înainte dacă doreşte acest lucru, şi ea a clipit şi-a dat şi din bărbie.
Părintele Ion: - Am această convingere că Maica Domnului a fost cu noi, în acele zile hotărâtoare, când din punct de vedere medical pentru fetiţă nu mai erau şanse. Noi am înţeles gravitatea situaţiei în care se afla copilul, şi atunci ne-am spus că numai o intervenţie divină şi ajutorul Maicii Domnului ne mai pot reda copilul. Sigur că nu noi i-am dat viaţă, ci Dumnezeu, şi tot El dispune de viaţa şi de sufletul omului. De aceea Maica Domnului a fost cea care a mijlocit, am această mare credinţă că a mijlocit la Fiul ei şi Dumnezeul nostru pentru tămăduirea fetiţei noastre. Într-adevăr, Maica Domnului a operat-o – aşa cum a spus şi fetiţa, i s-a arătat Maica Domnului în două rânduri. Avem această mare bucurie, dar ne simţim şi acum nevrednici de ajutorul acesta foarte mare pe care l-am primit de la Maica Domnului…
Presvitera Silvia: - Cam la şapte zile, tot sâmbăta, iarăşi a început să transpire, doctorii ziceau că face criză epileptică, deşi nu era în nici un caz criză epileptică. Acum zicea: „Icoanele mari mi le ia sus, în cer, Maica Domnului!”. Şi arăta icoanele din jurul ei. Aceasta au consemnat- o şi medicii care au filmat-o. O doctoriţă a spus: „Este o minune, Tatăl ceresc te-a vindecat!”. După aceasta, Elena a început să vorbească şoptit. Dacă te uitai la ea vedeai că vorbeşte, dar nu avea putere.
- Părinte, cum v-a schimbat pe sfinţia voastră şi pe cei din familie această minune?
Părintele Ion: - Această minune, într-adevăr, ne-a cutremurat şi ne-a dat încă o dată semn că Maica Domnului este atât de iubitoare, şi atât de mult ne poartă de grijă, cum noi nici acum nu realizăm – deşi după această slăvită minune nici acum nu putem să conştientizăm puterea, ajutorul, harul şi acoperământul Maicii Domnului. Atât de mare este, atât de mare, încât nu putem în cuvinte să spunem!… Ne-au ajutat şi ceilalţi sfinţi, am această încredinţare, dar mai presus de toţi sfinţii au fost rugăciunile Preacuratei, pentru că această slăvită minune s-a petrecut, iată, de Naşterea Maicii Domnului. Ne-am rugat şi la sfinţii taumaturgi: Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Efrem cel Nou şi la alţi sfinţi – care sigur au intervenit, au mijlocit pentru noi, păcătoşii, dar mai presus de toate a fost şi este Maica Domnului.
- Credeţi că acei medici care v-au sugerat să o decuplaţi de la aparate au înţeles minunea?
- Da. Ne-am bucurat că au înţeles minunea chiar şi cei mai sceptici, sau mai neîncrezători, sau, cum să spunem, că eu nu pot să zic că sunt oameni necredincioşi, dar cei mai rezervaţi. Au fost unii, nu le venea să creadă… Chiar un medic de la Budimex, ca să fie convins că fetiţa şi-a revenit, nici n-a mai mers să se schimbe din gardă şi a venit direct la clinică, să vadă dacă aşa este, dacă fetiţa şi-a revenit. Toţi medicii care au aflat de cazul ei au zis că este într-adevăr o minune, chiar lucrul acesta a fost spus şi la o conferinţă a medicilor în Statele Unite – şi, într-un fel, minunea aceasta a Maicii Domnului a făcut înconjurul lumii.
„Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în trunchiul cerebral”
- Cum este acum Elena?
Presvitera Silvia: - Ea şi-a revenit treptat. La început a fost evaluată ca un copil de două-trei luni. Veneau colegii de la şcoală, o plimbau cu căruciorul. Acum e aproape ca înainte. Merge, dar nu poate alerga. La şcoală încă nu merge, citeşte, scrie, dar foarte puţin, că nu poate fi supusă la efort intelectual. A fost o traumă foarte mare, prea rău a fost zguduită…
Am întâlnit un renumit doctor, Teodor Horvat, o somitate, care a studiat toate filmele, radiografiile şi analizele ei din momentul internării şi a spus că s-a petrecut o mare minune. Din câte am înţeles eu din explicaţia acestui doctor, acolo, în trunchiul cerebral s-a format o supapă care nu a mai permis sângelui să ajungă în cutia craniană şi să irige creierul. Atunci am înţeles de ce fata ne arăta că acolo, la spate, a intervenit Maica Domnului. Numai Dumnezeu a săvârşit minunea, nici un medicament, nici o intervenţie medicală nu o puteau salva… Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în trunchiul cerebral, şi a salvat-o.
- Consideraţi că după această minune Elena s-a schimbat duhovniceşte, i-a folosit cumva această experienţă?
Ea şi înainte era foarte credincioasă. Postea, îi plăcea să se roage, să participe la Sfânta Liturghie… Acum se vede că are o evlavie aparte faţă de Maica Domnului. Caută să o aibă permanent în preajmă, chiar şi când doarme vrea lângă ea icoana Maicii Domnului. După ce nu a mai avut nevoie de căruţ, am fost într-un pelerinaj în Moldova. La Mănăstirea Petru-Vodă a stat de vorbă cu Părintele Iustin: „Părinte, Maica Domnului a avut grijă de mine. M-a salvat!” „Ştiu!” „Chiar m-a operat!” „Da, ştiu!” „Dar să ştiţi că icoanele mari mi le-a luat!” „Ei, lasă, nu te necăji, atunci când ai să mori ai să le găseşti din nou!”…
Apoi am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Diaconeşti. Maicile au copleşit-o pe Elena cu dragostea lor şi nu ştiau ce bunătăţi să-i mai ofere. Iar Elena a început să le povestească: „Am văzut-o pe Maica Domnului! A fost la mine cât timp am fost internată. Şi m-a operat, şi mi-a zis că va fi bine. Ştiţi cum era Maica Domnului îmbrăcată? Era îmbrăcată în alb, nu în roşu şi albastru cum o vedem noi în icoane. La mine a venit îmbrăcată în alb, dar avea şi puţin roşu pe margine…”. În acel moment, o maică a plecat şi s-a întors cu o icoană în care Maica Domnului era aşa cum o descrisese Elena. Măicuţa i-a zis: „Elena, eu am pictat icoana cât tu erai în spital şi aş fi vrut să fie în veşminte albe, dar nu-mi ieşea deloc, şi de aceea am mai pus puţin roşu pe margine!”.
- Părinte, dincolo de vindecarea trupească, pentru fiecare dintre noi mai importantă este vindecarea sufletească. Câţi oare dintre noi punem accent pe acest lucru, pe vindecarea sufletului?
Părintele Ion: - Aici este problema noastră, pe vindecarea sufletelor noastre trebuie să insistăm foarte mult. Datorită acestei slăvite minuni care s-a petrecut cu fetiţa noastră, eu ar trebui mai mult să mă schimb şi să mă îndrept către pocăinţă, către Dumnezeu – că acest lucru presupune pocăinţa: îndreptarea noastră către Hristos, către Dumnezeu şi către Împărăţia Cerurilor. Şi familia trebuie să înţeleagă că această slăvită minune s-a făcut tocmai pentru întărirea noastră în credinţă şi pentru a ne schimba viaţa, a merge cu mai multă râvnă şi dragoste pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
- Părinte, în încheiere vă rog să adresaţi un cuvânt de întărire pentru cei care trec prin încercări grele, sunt deznădăjduiţi şi nu mai au nici o speranţă că lucrurile se vor îndrepta…
Niciodată să nu ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu! Cât de mari şi grave ar fi problemele, necazurile, bolile, suferinţele, ispitele – cât de mari ar fi, să nu deznădăjduim, că Dumnezeu este lângă noi, Maica Domnului ne apără, ne ajută să nu cădem pradă deznădejdii… Şi să avem această încredere că Dumnezeu este mai prezent în momentele acestea de cumpănă, este mai aproape de noi decât atunci când nu avem o suferinţă, o durere, o ispită sau un necaz. Atunci se arată mila lui Dumnezeu, harul Său preasfânt – dacă şi noi, cât de puţin, ne deschidem acestui har prin rugăciune şi prin lepădare de tot ceea ce este rău în viaţa noastră. Să nu ne pierdem nădejdea! Maica Domnului este maică iubitoare de fii şi ştie necazul şi durerea fiecăruia, şi ea vine şi ne ajută şi ne ridică din această stare, ne pune pe calea cea bună…

Material realizat de Raluca Tănăseanu
Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 52 (Mai 2013)

Intrarea in biserica a Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Intrarea in biserica a Maicii Domnului - Dezlegare la peste                                                   “Fraţi creştini,

Maica Domnului s-a născut în Ierusalim, asta o ştim de la Sfântul Ioan Damaschinul care era un mare şi învăţat sfânt Părinte, a trăit în veacul al VIII-lea şi a locuit mult în Palestina. El era sirian, din Damasc şi ştia foarte bine istoria tuturor părinţilor şi a sfinţilor din Ţara sfântă şi din toată creştinătatea. Şi el ne spune în cartea lui numită Dogmatica, că Sfânta Fecioară Maria s-a născut în Ierusalim şi anume pe calea unde era Poarta Oilor şi unde era acea Vitezda, un lac miraculos, [pentru că] cei care se aruncau în apa aceasta se vindecau de orice boală erau cuprinşi, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan. Acolo şi astăzi este o catedrală mare, ridicată de cruciaţi şi o mănăstire, şi acolo într-o chilie este un legănuş mic al Maicii Domnului. Şi acolo a fost naşterea Maicii Domnului.

Părinţii ei, Sfinţii Ioachim şi Ana erau nişte oameni cunoscuţi. Sfântul Ioachim era coborâtor din David, deci din neam împărătesc. Sfânta Ana era coborâtoare din seminţia lui Aaron, marele preot, fratele lui Moise prorocul. Deci amândoi erau din neam nobil, însă mai sărăcuţi, cum se întâmplase în vremea aceea. Şi au trăit mulţi ani din viaţa lor şi nu aveau copii. Dumneavoastră ştiţi ce stare, ce situaţie aveau cei fără copii în poporul evreiesc, înainte de naşterea Mântuitorului Hristos. Şi pentru starea aceasta de a nu avea copii şi ce-au păţit părinţii Sfintei Fecioare din aceasta pricină chiar de la prieteni, mai pe scurt şi mai concis, o să citesc puţin din fericitul Antim Ivireanul.

Spune aşa Antim Ivireanul: „În vremurile cele de demult era obicei la jidovi şi care om nu făcea coconi era hulit şi urât de toţi, măcar de ar fi fost din neam cât de mare şi bogat; şi când ducea darurile lui la biserică” — la Templu – „le primea preotul pre urma tuturor şi sta la biserică mai jos decât toţi şi bucate nimeni nu mânca cu el, ci-l ţinea toţi ca pre un urgisit de Dumnezeu“. Şi în continuare: „Ioachim şi Ana, fiind sterpi, s-au întâmplat, într-o sărbătoare mare ce aveau jidovii, prin neştiinţă şi făr’ de nici un vicleşug, ca nişte oameni bogaţi şi de neam împărătesc ce erau, au dus darurile lor mai nainte decât alţii la biserică“, la Templu.

„Şi văzându-i preotul, atâta i-au înfruntat şi i-a dojenit, cât i-au scos din biserică cu mare ruşine şi cu multă urgie i-au gonit, împreună cu darurile ce adusese. (Oare ce jale şi scârbă socotiţi că vor fi luat în inima lor nişte oameni mari ca aceia?) Iară ei, binecuvântaţii de Dumnezeu, au primit înfruntarea şi urgia preotului cu multă smerenie şi, plecându-şi capetele, se duceau plângând cu amar la casa lor, fără să zică nimic nimănui“.

Şi face un comentariu, fericitul Antim: „Iară acum, să nu care cumva să îndrăznească preotul sau arhiereul să înfrunteze pre cineva, nu pentru că nu are coconi” - nu are tineri copii — „ci pentru că face fărădelegi şi strâmbatăţi, că apoi este vinovat de moarte. Iară măcar că avea Ioachim şi Ana multă jale în inima lor, pentru urâciunea şi hula ce avea de către toţi pentru sterpiciunea lor, iară de-a pururea să ruga cu lacrimi dintru adâncul inimii lor Stăpânului firii ca să facă milă cu ei, să le dezlege sterpiciunea şi să le dăruiască roadă pantecelui lor; nu doară pentru ca să le rămâie după moartea lor feciori să-i pomenească, după cum poftesc oamenii aceşti de acuma” - din timpul lui Antim – „sau să le moştenească moşiile (…), ce numai cu făgăduială ca aceia ca, de vor naşte vreun prunc, au parte bărbătească, au femeiască, să-l închine lui Dumnezeu“.

Aşa era gândul şi dorinţa acestor dumnezeieşti părinţi. Şi ştim din viaţa lor că fericiţii părinţi ai Maicii Domnului s-au rugat foarte stăruitor. Sfânta Ana se ruga în grădina sa, iar Ioachim a plecat undeva aproape de Iordan şi şi-a ales o peşteră. S-a rugat în peştera aceea tare cu osârdie, cu mult foc, cu multă durere, cu multe lacrimi. Şi a primit ştire de la Dumnezeu prin înger, să meargă acasă şi vor avea un copil dăruit de Dumnezeu. Peştera unde s-a rugat sfântul Ioachim este şi astăzi pe valea Iordanului, valea pârâului Cherit şi acolo în această peşteră mai înainte cu opt sute de ani trecuse profetul Ilie, coborât din nordul Ţării Sfinte. A stat un timp acolo, a fost hrănit de corbi, cu pâine şi ulcior de apă, după aceea a plecat Ilie mai în sud, până la Sinai. Deci în acea peşteră în care a fost sfântul Ilie, a venit şi acest Sfânt Ioachim şi s-a rugat pentru tristeţea, pentru durerea că nu aveau copii, ca să fie binecuvântaţi. Şi au avut un copil, pe Maica Sfântă. Şi a făgăduit lui Dumnezeu că această sfântă copilă va fi dăruită lui Dumnezeu, închinată lui Dumnezeu. Şi s-au ţinut de cuvânt.

Sfinţii părinţi, cum v-am spus, aveau o casă la Ierusalim, unde s-a născut Maica Domnului, aveau însă şi o casă în Nazaret. În mijlocul Nazaretului de astăzi este o catedrală mare, a Bunei Vestiri, pentru că toate bisericile din această cetate, din Nazaret, sunt închinate Maicii Domnului, Bunei Vestiri. În centrul Nazaretului e o biserică mare, o catedrală catolică şi ea este făcută pe locul unde a fost casa sfintei Familii (bătrânul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria) (…). O casă sărăcăcioasă, smerită. Însă după ce copilul s-a născut la Ierusalim, părinţii au trecut la Nazaret, pentru că Nazaretul era o cetate liniştită. Iisus însuşi a crescut la Nazaret. Ierusalimul era o cetate foarte bântuită, cu multe intrigi, cum erau capitalele în vechime, poate şi astăzi. Însă Nazaretul era o cetate liniştită şi acolo au luat părinţii pe Maica Domnului şi acolo a crescut ea, în acea casă smerită.

Şi când a împlinit copila trei ani, au plecat s-o închine Domnului la Ierusalim. De la Nazaret până la Ierusalim sunt aproape o sută de kilometri. Au făcut drumul acesta pe jos, timp de trei zile, însă nu singuri, ci cu vecini, cu prieteni, mai multă lume care mergea la Ierusalim să se închine, să aducă jertfe la singurul templu din vremea aceea, Templul din Ierusalim. După trei zile au ajuns la Ierusalim.

Şi a fost impresionantă această grupare: când au ajuns în Ierusalim, în faţa Templului, acolo a fost anunţat clerul şi a ieşit din Templu soborul de preoţi şi corul Templului, cor de copii. Erau unii copii care cântau în corul Templului — aceşti copii strigă în urma lui Iisus, când Iisus merge la Ierusalim în Duminica Floriilor. Îl întâmpină pe drumul Ierusalimului, Îi cântă osana poporul; şi în Templu încă Îi cântau lui Iisus osana, acest cor de copii de la Templu. Căpeteniile poporului erau supărate că lasă pe copii să cânte. Şi Iisus spune: „dacă nu cântă ei, pietrele vor da glas”. Şi aşa îi ies înainte Maicii Domnului şi acestui cortegiu, acestui grup destul de numeros din Nazaret, la intrarea în Templu, soborul preoţilor şi corul de copii.

Din faţa Templului până sus erau cincisprezece trepte şi când intrau preoţii şi leviţii la Templu, în săptămâna lor de serviciu, se opreau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm. Sunt în Psaltire cei cincisprezece psalmi „ai treptelor”, 119 şi până la 133. Stăteau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm, până când ajungeau sus — al cincisprezecelea psalm, a cincisprezecea treaptă – şi acolo intrau în Templu. Jos era grupul acesta şi Maica Sfântă. În faţa Maicii Domnului, în faţa copilului acesta, era un grup de fetiţe, poate mai mari sau chiar ca ea — Maica Domnului avea trei ani atunci — şi aceste copiliţe erau îmbrăcate în alb, cu nişte lumânări în mâini. Şi părinţii o ţineau de mână pe Măicuţa Domnului. În urmă stătea poporul din Nazaret şi mult popor din Ierusalim. Vine soborul acesta de preoţi şi cântăreţi şi cântă psalmi. Sus, în capul treptelor, era preotul Zaharia, aştepta să urce acest copil, după rânduială, să-l închine lui Dumnezeu. Copila a fost eliberată din mâinile părinţilor săi şi a păşit pe prima treaptă, după aceea a mers fuguţa până sus, fără să fie ajutată de nimeni, parcă o împingea Duhul Sfânt din urmă sau o chema cineva. Însuşi preotul Zaharia s-a mirat de această îndrăzneală, această vioiciune a copilei. Toţi erau plini de har, de Duh Sfânt.

Şi preotul Zaharia văzând-o, a spus nişte cuvinte proroceşti foarte frumoase acestei tinere şi micuţe Fecioare, Sfintei Maria. Şi tot aici, la Antim Ivireanul, fericitul nostru ctitor, găsim ce i-a spus Zaharia: „Tu eşti cu adevărat uşa cea de gând a vieţii care au văzut-o prorocul Iezechil închisă; ce-mi caută şi făr’ de voia mea a-ţi deschide uşile bisericii ca să intri Într-însa, să locuieşti, că cu adevărat mai vârtos pentru tine au făcut Solomon, cu înţelepciunea ce i-au dat Dumnezeu, acest lăcaş şi ţie au închipuit-o” şi a închinat-o, „cunoscându-i fecioria cu ochii săi (…) cei proroceşti. Şi ţie ţi se cuvine ca să locuieşti într-însa, că acelea câte sta într-însa, ţie se închipuiau. Drept aceea, dacă s-au arătat adevărul, trebuie să se ridice umbra“.

Testamentul vechi era socotit umbră, pentru că erau nişte prorociri, nişte preziceri — aşa cum ni se întâmplă şi nouă, când ne spune cineva un lucru numai cu vorba, parcă uşor se desprinde din minte şi zboară. Însă când e vorba de o faptă reală, atunci oamenii sunt atenţi şi primesc cu mai multă uşurinţă. Aşa s-a întâmplat şi în vremea aceea: prorocii toti, de la începuturile lumii şi până aproape de naşterea acestei Sfinte Fecioare, au tot spus mereu cuvinte proroceşti despre Maica Domnului. Însă în clipa intrării în biserică s-au cunoscut aceste prorociri. De aceea Zaharia, plin de Duhul Sfânt, îi spune că Templul pe care l-a făcut Solomon cu înţelepciunea lui „te închipuia pe tine“: Biserica închipuia pe Maica Domnului şi însăşi biserica aceasta, orice biserică creştină, încă este locaş al Maicii Domnului, în care Hristos tronează. Aşa cum însuşi trupul ei, al Maicii Domnului, a fost biserică sau templu al Celui Preaînalt, Dumnezeul cerului.

Şi spune [Zaharia] în continuare aceste cuvinte: „Intră, fiica lui Dumnezeu, cu bucurie şi te veseleşte într-însa, că am cunoscut cu adevărat că s-au apropiat mântuirea lui Israil, care va să vie înfăţişat să se nască din tine.” Mântuirea era Iisus Hristos; înfăţişat, adică în persoană. „Intră, preacurată, voioasă şi veselă, de te fa lăcaş desfătat (…) Mântuitorului Lumii. Intră în locul cel ales, ceea ce eşti aleasă mai înainte de veci (…). Intră în Sfânta Sfintelor, ca ceea ce ţi se cuvine să auzi tainele cele ascunse şi preaslăvite ce s-au grăit în cămările cele cereşti (…). Şi întorcându-se preotul Zaharia, zise şi către părinţi: «Bucuraţi-vă şi voi, soţie sfântă, pereche blagoslovită, Ioachime şi Ano, că v-aţi învrednicit de v-aţi făcut părinţi ai unei prunci sfinte ca aceasta. Fericiţi sunteţi cu toată fericirea, că de pe semnele darurilor ce văd că are această tânără fecioară asupra ei, cunosc adevărat cu duhul prorociei că ea este acoperământul goliciunii strămoşilor noştri, oglinda prorocilor şi izbăvirea lumii»”.

Cu asemenea cuvinte, profetul Zaharia, marele preot, o ia pe Fecioara de mână şi o introduce în Sfânta Sfintelor. Sfânta Sfintelor era cum e altarul nostru, însă acea încăpere era foarte tainică, nu intrau femeile şi norodul, nu intrau nici preoţii în Sfânta Sfintelor, intra numai arhiereul o singură dată în an — numai arhiereul. Şi preotul, marele preot, prin descoperire dumnezeiască, o introduce în această cămară a Sfintei Sfintelor şi îi arată locul unde se va ruga ea. Îi spune şi acum nişte cuvinte proroceşti şi după aceea o ia de mânuţă şi o scoate afară din acea Sfântă a Sfintelor şi o încredinţează unor fecioare mai în vârstă ca s-o ocrotească şi să o ajute.

(…) [Maica Domnului] stă la Templul din Ierusalim timp de doisprezece ani. De la trei ani încă doisprezece, până la cincisprezece ani. Ce-a făcut Sfânta Fecioară în Templu în acest timp? S-a rugat, a citit Sfânta Scriptură, a adâncit-o şi a meditat, a lucrat — ştia să ţeasă, ştia să coasă, ştia să toarcă. Torcea lână, torcea in, torcea mătase. Ştia să brodeze foarte frumos. A lucrat veşminte preoţeşti la Templu şi, mai târziu, Maica Domnului a lucrat cămaşa lui Iisus Hristos. Acea cămaşă — poate aţi întâlnit, e şi un roman vestit, Cămaşa lui Hristos — nu avea cusătură, era făcută din împletitura meşte¬şugită a Maicii Domnului. După răstignire, când era Iisus pe Golgota, pe Cruce, dezbrăcat de hainele Sale, această cămaşă trebuia să fie împărţită la cei patru ostaşi de acolo care păzeau pe Cel răstignit, crucea şi mormântul. Şi ostaşii, văzând-o că era foarte frumos lucrată, n-au îndrăznit s-o sfâşie, s-o rupă în patru ca să ia fiecare câte o bucată, ci au tras sorţi şi a luat-o cineva din cei patru ostaşi (…). Şi de asemenea, [Maica Domnului] ajuta şi la slujbele care erau necesare în Templu.

În tot acest timp, Maica Domnului a fost îndeosebi în stare de rugăciune. Rugăciunea şi paza simţurilor, a inimii şi a minţii au făcut-o cu adevărat lăcaş sfinţit, dumnezeiesc, al Celui Preaînalt, încât era un vas ales al Duhului Sfânt în care peste puţină vreme, la plecarea ei din Templu, a ajuns să întrupeze pe Iisus Hristos Mântuitorul.

După cincisprezece ani (…), fecioarele care erau acolo închinate, erau eliberate din Templu, mergeau la casele lor, familiile lor şi puteau să se căsătorească, pentru că era acest ideal, la poporul evreu, toate fecioarele trebuiau să fie căsătorite, ca din una din ele să se nască Mântuitorul Lumii. El a fost vestit încă primilor oameni în Rai, după căderea lor. De aceea era această stricteţe şi dorinţă aprinsă ca toţi cetăţenii, fetele, fecioarele să se căsătorească şi să nască prunci. Din aceşti prunci, măcar unul va fi cândva Mântuitorul Lumii.

Şi Fecioara a ajuns în Nazaret. Părinţii ei muriseră de mult pe atunci, Ioachim şi Ana, acolo avea însă rude şi cunoscuţi. Şi o îndemnau să se căsătorească; ea a spus „nu, eu rămân singură cu Dumnezeul mântuirii mele, nu mă căsătoresc“. Atunci vecinii şi prietenii ei, familia, au sfătuit-o „să acopere gura lumii”, cum se spune, şi i-au recomandat şi au încredinţat-o unui bătrân cu numele Iosif. Acest bătrân, spune undeva în Protoevanghelia lui Iacov — în care este copilăria Mântuitorului Hristos, nescrisă în Evanghelie — acest bătrân Iosif avea 84 de ani când a luat pe Fecioara Maria sub ocrotirea lui. Şi într-adevăr, lumea a tăcut. Fecioara însă avea libertatea să se roage, să citească sfintele Scripturi şi să lucreze, în’ mare libertate duhovnicească cu acest protector al ei — şi scăpase şi de vorbele lumii. Şi într-o bună zi, Fecioara Maria are bucuria de a-i veni Sfântul Arhanghel Gavriil şi a-i binevesti că ea va naşte pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (…).

Aşa s-a întâmplat, fraţi creştini, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Mai târziu, Maica Domnului (…), ştiind foarte bine Sfânta Scriptură — la Templul din Ierusalim era o şcoală biblică şi a studiat foarte mult Sfânta Scriptură, a învăţat foarte bine, acea minte luminată a Maicii Sfinte — a fost prima profesoară a copilului Iisus. Maica Domnului Îl învăţa Scriptura, Psalmii şi Profeţii, în vârsta de copilărie a Mântuitorului Hristos, pentru că ea însăşi ştia foarte bine aceste lucruri. Şi în Evanghelia de astăzi în cinstea Maicii Domnului, când ea pleacă, după Buna Vestire, de la Nazaret la vara sa Elisabeta, în sudul Ierusalimului, spune nişte cuvinte proroceşti despre ea: „că iată de acum mă vor ferici toate neamurile, întrucât mi-a făcut mie slavă Cel puternic“. În tot acest imn al Maicii Domnului se vede cultura ei teologică şi biblică.

Atâta vreau să vă spun, fraţi creştini, şi am să închei aşa cum încheia fericitul Antim cuvântul lui la sărbătoarea de astăzi, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: „Drept aceea dară, trebuieşte şi noi, când vom intra în sfânta biserică, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu cunoştinţă întreagă să ne facem vase alese, să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre şi aşa, cu acest mijloc, vom fi adevăraţi prăznuitori, măcar că pe Preasfânta Fecioară, de vreme ce este şi se numeşte pricina tuturor bunătăţilor, nu este cu putinţă nici cu un mijloc să o cinstim şi să o prăznuim precum se cade. Pentru că cinstea ei biruieşte toată limba şi covârşeşte tot cugetul omenesc; iară încă trebuie cu frică şi cu bucurie, cu frică pentru păcat şi cu bucurie pentru mântuire, să-i spunem toţi, cu un glas, lauda cea îngerească: «Bucură-te, ceea ce eşti. plină de dar, Domnul este cu tine». A căruia slavă, în veci“.
Amin”.

Parintele Sofian Boghiu
Editura Bizantina, 2007, Bucuresti

18 noiembrie 2014

Acoperamantul Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



  • Despre Acoperamantul Maicii Domnului


    Credincios sau nu,mai mult sau mai putin,cunoastem sarbatoarea Acoperamantului Maicii Domnului.
    Dar cunoastem ce semnificatie are aceasta sarbatoare?Cum a luat nastere sarbatoarea,ce semnificatie are?
    Am sa incerc in cuvinte putine,clare sa explic raspunsul intrebarilor de sus,si sa ilustrez blogul cu icoane rare sau fresce semnificative pentru aceasta sarbatoare.
    Nu trebuie sa fii neaparat "dus la biserica",credincios ,pentru a citi acest blog.In fond poate constitui un act de cultura generala,si daca simti ceva miscandu-se in suflet mergi si la biserica si delecteaza-ti ochii sufletului cu o fresca sau icoana.Apoi,incet,incet,drumul se va deschide.Rabdare,este loc pentru toata lumea si nimic nu este obligatoriu,exista LiberulArbitru.

    Acoperământul Maicii Domnului

    Acoperământul Maicii Domnului (popular, pe filieră slavo-rusă: Pocrovul) este o sărbătoare a Maicii Domnului care se prăznuieşte la 1 octombrie, în amintirea unei minuni întâmplate în biserica Maicii Domnului din cartierul Vlaherne din Constantinopol, pe timpul împăratului Leon Înţeleptul (886—911), când Sfânta Fecioară s-a arătat, în toată mărirea ei cerească, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, ca ocrotitoare şi mijlocitoare a creştinilor.

    În tradiția greacă, ţin această sărbătoare îndeosebi călugării din Sfântul Munte Athos. Începând din 1952, sărbătorirea ei se face în Grecia pe 28 octombrie, ca o sărbătoare naţională în care se aniversează respingerea atacului italian din 1940 asupra Greciei.

    Prin secolul al XII-lea, sărbătoarea a fost introdusă în Rusia, unde a căpătat o mare popularitate, iar de la aceştia a trecut şi la români, prăznuindu-se mai mult în mănăstiri. În ultima vreme, sărbătoarea a început să fie din ce în ce mai cunoscută și mai populară și la români, numeroase biserici și mănăstiri din țară și din diaspora românească purtând acest hram.

    Sărbătoarea amintește de apariţia Maicii Domnului în cartierul Vlaherne (Blachernae) din Constantinopol în secolului al zecelea. La sfârşitul vieţii Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos (Andrei din Constantinopol), acesta, împreună cu ucenicul său, Sf. Epifanie şi cu mai mulți credincioși au văzut-o pe Maica Domnului împreună cu Sf. Ioan Botezătorul şi cu mai mulți alți sfinţi şi îngeri, în timpul unei slujbe în Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne. Biserica palatului din Vlaherne adăpostea mai multe relicve ale Maicii Domnului - cămașa, acoperământul (maforionul) și parte a brâului acesteia, care fuseseră aduse din Țara Sfântă în secolul al V-lea.

    În acea vreme, Constantinopolul era amenințat de primejdia unei invazii (posibil invazia rușilor kieveni din 907 sau 911). Maica Domnului a înaintat până în mijlocul Bisericii, a îngenuncheat, cu chipul brăzdat de lacrimi, și a rămas vreme îndelungată în rugăciune. Apoi și-a ridicat acoperământul (vălul) și l-a întins peste popor, ca pentru a-l ocroti. După arătarea Maicii Domnului, primejdia a fost îndepărtată, iar orașul a fost cruțat de suferință și de vărsarea de sânge.
    Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta.

    Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău".

    Prăznuire

    Acoperământul Maicii Domnului este prăznuit cel mai fervent în Bisericile de tradiție slavă, poate și pentru că Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos este considerat de aceștia ca fiind de origine slavă, dar mai degrabă datorită circumstanțelor specifice. Prima prăznuire a Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă Rusă cunoscută datează din secolul al XII-lea.

    Prăznuirea minunatei ocrotiri a Maicii Domnului începe cu o priveghere în care sunt prezente elemente similare cu cele ale praznicelor mari ale Maicii Domnului. Totuși, sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului nu are însă o perioadă de dupăprăznuire.

    Tradiția rusă

    Cronica rusă (probabil de sec. XIII sau XIV) cunoscută sub numele de Povestea vremurilor trecute notează că mijlocirea Maicii Domnului era atunci necesară pentru a ocroti poporul constantinopolitan de amenințarea unei mari flote rusești păgâne, sub conducerea lui Askol și Dir. Flota a fost înfrântă, iar amintirea minunii s-a păstrat În mod curios, sărbătoarea a devenit mai populară în lumea slavă decât în Bisericile de tradiție greacă.

    Câteva veacuri mai târziu, au început să apară și biserici care își alegeau drept hram Acoperământul Maicii Domnului.

    Catedrala Sf. Vasile (sau Soborul Cinstitului Acoperământ - Pokrovskii Sobor), Moscova
    Două din aceste biserici sunt arhicunoscute: Catedrala Sfântului Acoperământ de la Pod (rus: Храм Покрова "на рву," Hram pokrova na rvu), mai cunoscută sub numele de Catedrala Sf. Vasile din Moscova, și Biserica Sfântului Acoperământ de pe râul Nerl (rus: Церковь Покрова на Нерли, Țerkovi Pokrova na Nerli) din Bogoliubovo, lângă Vladimir.

    Catedrala din Moscova a fost construită pe la jumătatea sec. al XVI-lea de țarul Ivan al IV-lea, iar biserica din Bogoliubovo a fost construită în anul 1165 de prințul Andrei Bogoliuski. La Novgorod, o mănăstire cu hramul Acoperământul Maicii Domnului a fost construită în secolul al XII-lea.

    Tradiția greacă

    Începând din secolul trecut, praznicul Sfântului Acoperământ este asociat cu ideea de praznic de mulțumire pentru eliberarea Greciei de invazia italiană din anul 1940, eveniment celebrat în Grecia ca sărbătoare națională, sub numele de "ziua lui NU" - ziua în care generalul Metaxa a răspuns negativ la ultimatumul emis de Mussolini.

    În semn de respect față de acest moment și datorită nenumăratelor minuni ale Maicii Domnului petrecute, potrivit relatărilor soldaților, în timpul războiului greco-italian din anii 1940-1941, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a decis în anul 1952 să transfere sărbătoarea de pe 1 octombrie pe 28 octombrie, practică păstrată în Biserica Greciei până în prezent.

    Patriarhia Ecumenică acceptă și ea această practică pentru parohiile sale din Grecia și din diaspora greacă, iar sărbătoarea se celebrează în această zi în toate bisericile de limbă greacă. Celebrarea cuprinde și cântarea unei doxologii speciale, care cuprinde cântări prin care este amintită ocrotirea Greciei de către Maica Domnului, precum și condacul "Apărătoare Doamnă", cea mai cunoscută cântare de biruință a Maicii Domnului - Ocrotitoarea.

    Icoana Acoperământului Maicii Domnului

    În icoana Acoperământului Maicii Domnului sunt îmbinate două evenimente petrecute în vechea biserică din Vlaherne din Constantinopol la câteva secole distanță.

    Icoana Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului o înfățișează pe Născătoarea de Dumnezeu stând deasupra credincioșilor, cu mâinile ridicate la rugăciune. De cele două părți sunt înfățișați îngeri. Mai jos, în partea dreaptă a icoanei sunt cel mai adesea înfățișați Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos și ucenicul său Epifanie, care au văzut-o pe Maica Domnului în biserica din Vlaherne, iar alături de ei sunt înfățișați cei doisprezece Apostoli, episcopi, sfinte femei, monahi și mucenici, iar Maica Domnului îți întinde maforionul asupra credincioșilor adunați. Sf. Epifanie poartă pe sub manta o tunică, și face gesturi de uimire la vederea minunatei apariții a Maicii Domnuluiș Sf. Andrei este înfășurat doar într-o manta.

    Sub imaginea Maicii Domnului, în centrul icoanei stă un sfânt tânăr, îmbrăcat într-un stihar diaconesc. În mâna stângă poartă un sul de hârtie desfășurat, pe care este înscris textul condacului în cinstea Născătoarei de Dumnezeu care se cântă la Nașterea Domnului (Fecioara astăzi...). Acesta este Sf. Roman Melodul, cunoscutul imnograf a cărui pomenire se face în aceeași zi, pe 1 octombrie. Acesta este însoțit de corul Bisericii și alături de el se găsesc și împăratul Leon Înțeleptul, împreună cu împărăteasa și patriarhul Constantinopolului.

    Este posibil ca icoana Sfântului Acoperământ, care apare relativ târziu în iconografia ortodoxă să fie influențată de reprezentarea occidentală a Maicii Domnului - Maica Milostivirii (Mater Misericordiae), foarte populară în secolele XIII-XVI în Occidentul creștin.

    Ce urmeaza scris de mine este optional pentru cititorul de inters mai larg,nu este semnificativ de citit daca nu sunteti practicanti crestini.

    Textul l-am luat dintr-un manual de teologie,ramas de cand eram un tanar studios,nu pacatosul de acum,mai multe articole din ziarul Lumina.
    Si pentru ca Acoperamantul Maicii Domnului este un obiect de vestimentatie ,reprezentat ca atare in pictura,desii semnificatia este mult mai larga,mi se pare interesant sa va explic ce semnifacatie au straiele purtate de preotii.
    Cred ca vi se pare interesant sa stiti despre culorile purtate de preoti,ce semnifacatii au,si dealtfel sa stim si sa intelegem semnificatia fiecarui vesmant,sa intelegem de ce si cum se "poarta un preot"

    Care sunt şi ce rol au veşmintele slujitorilor sfintelor altare?

    Veşmintele liturgice sunt elemente speciale de vestimentaţie pe care le îmbracă slujitorii altarelor, în cadrul cultului divin public. În cadrul slujbelor divine, diaconul îmbracă 3 veşminte: stihar, orar şi mânecuţe, preotul, 5 veşminte: stihar, epitrahil (popular patrahir sau patrafir), brâu, mânecuţe şi felon sau sfită, iar arhiereul îmbracă 7 veşminte: stihar, epitrahil, brâu, mânecuţe, omofor mare şi mic, sacos şi mantie, precum şi o serie de insigne sau ornate - bederniţă, cruce, engolpion, mitră şi cârjă.

    Stiharul este un veşmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă întregul corp. La diaconi, stiharul simbolizează strălucirea şi curăţenia spirituală a îngerilor. La preoţi, are un alt simbolism - strălucirea lui Dumnezeu şi viaţa vrednică de admiraţie pe care trebuie să o posede cel ce îl poartă, iar la arhierei, semnifică luminarea şi curăţia lui Hristos şi a îngerilor Săi.

    Orarul are forma unei fâşii înguste de stofă, veşmânt specific treptei diaconeşti. El simbolizează firea cea nevăzută a îngerilor.

    Mânecuţele - la început, au fost purtate doar de către arhiereu, folosirea lor de către preot şi diacon generalizându-se mai târziu, în sec. XV-XVII. Semnifică puterea lui Dumnezeu, care dă putere slujitorilor Săi.

    Epitrahilul nu este altceva decât un orar diaconesc, trecut peste grumaz, cu capetele în jos şi ambele laturi apropiate. Este veşmântul cel mai des folosit de către preot, veşmânt fără de care nu poate săvârşi nici o slujbă. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului şi prin care slujeşte cele sfinte, dar şi jugul cel bun al slujirii lui Hristos.

    Brâul ne aduce aminte şi de ştergarul cu care Hristos S-a încins în seara Cinei celei de Taină, atunci când a spălat picioarele ucenicilor.

    Felonul reprezintă haina roşie, cu care a fost acoperit Mântuitorul Hristos, în semn de batjocură, în timpul pătimirilor, şi pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. El mai închipuie şi puterea lui Dumnezeu, cea care acoperă şi protejează întreaga făptură.

    Omoforul mare, care se poartă pe grumaz, se îmbracă numai la începutul Sfintei Liturghii, până la Apostol, când este înlocuit, pentru restul slujbei, cu omoforul mic. Simbolizează „oaia cea rătăcită“, pe care Mântuitorul a căutat-o şi a luat-o pe umerii Săi - firea umană pe care Hristos a luat-o asupra Sa şi a îndumnezeit-o.

    Sacosul este un veşmânt care seamănă cu stiharul, dar este mai scurt şi are mânecile mai scurte. Are aceeaşi semnificaţie ca şi felonul: căinţa şi smerenia.

    Mantia este un veşmânt lung şi larg, ca o pelerină, având pe laturi foarte mulţi plii. Se încheie la gât şi jos, în faţă. Arhiereul îmbracă mantia numai la slujbele în care nu îmbracă stiharul şi sacosul (Vecernie, Litie, sfinţirea apei). Simbolizează „darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi acoperitor. Iar pliurile de pe margini, învăţăturile felurite, care izvorăsc necontenit, din cele Două Legi, veche şi nouă“.

    Folosirea veşmintelor în cultul ortodox dă fast slujbelor şi creează o atmosferă duhovnicească, propice dialogului cu Dumnezeu. Credincioşii le sărută şi le cinstesc cu mare evlavie, având conştiinţa că ele participă la cele mai înalte momente de sfinţenie şi că sunt purtătoare şi împărtăşitoare de har.

    Ce simbolizează culorile veşmintelor şi când se îmbracă

    Fiecare culoare din vestimentaţia slujitorului la altarul Domnului are o semnificaţie?

    Aşa cum fiecare veşmânt are un simbolism propriu, la fel, există anumite culori, care au anumite semnificaţii. Sunt folosite în general şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu, roşu, albastru şi auriu. Având o semnificaţie liturgică, la unele sărbători, se optează pentru anumite culori.

    Albul reprezintă curăţenia şi puritatea luminii harului lui Dumnezeu. Veşminte de culoare albă se îmbracă, de obicei, la Praznicele Botezului Domnului, Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului. Verdele simbolizează culoarea vieţii şi a Sfântului Duh. Se îmbracă veşminte de culoare verde la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, iar în unele zone şi la sărbătoarea Floriilor. Roşul închis, purpuriul, ne duce cu gândul la Sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce, dar şi la sângele martirilor. Veşminte de culoare roşu închis se poartă la sărbătorile sfinţilor martiri, la Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi la Crăciun, în acest caz, culoarea roşie aducându-ne aminte de Naşterea Mântuitorului. Albastrul predomină la sărbătorile Maicii Domnului (Întâmpinarea Maicii Domnului sau Buna Vestire). Culoarea aurie semnifică bogăţia darurilor Sfântului Duh, de aceea este o culoare predominantă a veşmintelor liturgice.

    Negrul este, în mod tradiţional, culoarea slujbelor funebre. Este o culoare de dată mai recentă în veşminte şi simbolizează pocăinţa şi întristarea. Se folosesc veşminte cernite în timpul Postului Sfintelor Paşti.

    Splendoarea veşmintelor a dus la convertirea multor necredincioşi

    De unde atâta frumuseţe şi grandoare în slujbele ortodoxe, în special la cele arhiereşti?

    Prin culoarea, prin forma şi calitatea materialului din care erau confecţionate, veşmintele liturgice au produs şi produc o puternică impresie asupra credincioşilor. Să nu uităm că splendoarea veşmintelor a dus la convertirea multor necredincioşi, în vechime şi nu numai.

    Atâta vreme cât prezenţa noastră la Sfânta Liturghie reprezintă începutul prezenţei în împărăţia lui Dumnezeu, unde Hristos este în mijlocul nostru, ca Împărat şi Arhiereu, nu se poate ca slujba să nu fie grandioasă. La curtea împăratului nu te poţi duce oricum. În Sala Tronului nu se poate să nu fie grandoare.

    Cum explicaţi celor ce judecă, arătând cu degetul spre veşmintele „scumpe“, „luxoase“ ale slujitorilor Domnului, importanţa acestor elemente care înfrumuseţează cultul nostru?

    Orice obiect din Sfânta Biserică, necesar săvârşirii cultului, trebuie să fie din cea mai bună calitate. Confecţionarea şi achiziţionarea acestor obiecte reprezintă o jertfă, iar jertfa trebuie să fie din cele „mai bune“, din cele „fără meteahnă“ - la fel şi veşmintele. Însă trebuie să avem mare grijă, ca să nu cădem în mustrarea lui Hristos, care îi certa pe farisei şi despre care spunea că „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale“. Veşmintele trebuie să fie deosebite, prin frumuseţe şi calitate, dar nu trebuie să fie un element de mândrie şi de opulenţă
     http://ro.netlog.com/artasireligie/

ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ