Boboteaza la Curtea Domneasca

Sarbatoarea Bobotezei tinea trei zile la Curtea Domneasca din Iasi. In condica de ceremonii de la 1762, Logofatul Gheorgachi mentioneaza ca la 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, veneau la Curtea Domneasca din Iasi, toti egumenii manastirilor din tara. Slujba de sfintire a apei era savarsita de Episcopul de Roman.

In ziua de 6 ianuarie, , domnitorul era primit la slujba cu doua faclii aprinse. Dupa doxologie, domnitorul pleca impreuna cu mitropolitul si credinciosii, spre malul raului Bahlui, locul in care se savarsea sfintirea apei. Erau scoase in procesiune icoanele facatoare de minuni si moastele unor sfinti.

Potrivit documentelor, daca iernile erau mai aspre, slujba se oficia in piata din fata Portii Domnesti.

La slujba de sfintire a apei erau prezenti atat sotia domnitorului, cat si curtenii, ostenii, domnitele, jupanesele si fetele de casa. Era sfintita apa dintr-un vas mare de argint si din doua cazi inconjurate de sfetnice cu lumanari aprinse.

In momentul in care mitropolitul atingea busuiocul de fruntea domnitorului, erau trase trei salve de tun. Dupa ce era stropit cu agheasma, domnitorul saruta moastele aduse in procesiune. Dupa el, veneau toti credinciosii sa fie "botezati".

Slujba de sfintire a apei se incheia cu botezul copiilor orfani, carora domnitorul le daruia imbracaminte si bani. Urma Sfanta Liturghie savarsita in Biserica Domneasca, de mitropolitul Moldovei.

A doua zi dupa Boboteaza, dascalii veneau la Spatarie pentru a-l ovationa pe domnitor.

In a treia zi de la Boboteaza, domnitorul statea de vorba cu egumenii prezenti la sfintirea apei. Era momentul in care domnitorul le oferea veniturile de la ocnele de sare, pentru manastirile in care acestia se nevoiau.

"Boboteaza cailor"

In ziua de Boboteaza caii din grajdurile Curtii Domnesti, erau stropiti cu agheasma. Se credea ca toti caii stropiti cu apa sfintita, vor fi sanatosi pe parcursul intregului an. Originea acestei traditii este in parte de sorginte tatareasca.

Primii care erau stropiti erau telegarii, caii care trageau trasurile domnesti. Urmau povodnicii, caii pur-sange arab, primiti in dar de la sultan cu ocazia investiturii domnului si apoi armasarii grajdurilor domnesti. Calul imparatesc era adus la final, de comis, conducatorul grajdurilor domnesti si al cavaleriei moldovenesti.

Adrian Cocosila

Pilda pietrelor

Era o data intr-un tinut doi Stapini: unul bun si altul rau ,si fiecare din ei stapineau cite o tarina de care aveau grija.

Stapinul cel bun incepu a o sapa si a ara tarina sa si a o pregati ca sa fie cultivata .El curata tarina sa de ciulini si de toate spurcaciunile care se gaseau pe pamintul sau ingrijind de toate ca pamintul sau sa primeasca saminta si aceasta sa faca rod insutit si fiecare saminta la timpul ei .Pietrele pe care le gasi in tarina lui si acestea erau multe la numar le lua le curata, le spala si le varui ca acestea sa lumineze si noaptea, se griji de ele si le aseza dea dreapta si dea stinga carari pe care trecea adesea ca sa vada rasadurile pe care le sadi in tarina sa.Pe unele din aceste pietre le puse ca sa desparta diferite rasaduri care se aflau in tarina si care erau multe la numar de nu puteau fi numarate,caci multe dintre pietre fura scoase la lumina si la caldura soarelui de catre stapinul tarinei si fura puse strajuitori, si acestea se bucurau pe deplin de acestea.Cind se lasa noaptea aceste pietre dogorau caldura lor, si luminau calea pe care trecea stapinul tarinei care se bucura si el de acestea ,precum si de a acelora care desparteau rasadurile bucurindu-se de ele si era multumit de lucrul bine facut precum si de rasplata cu care acestea i-I rasplateau Lui.

Stapinul cel rau nu se griji de loc de tarina sa, nu o curata de ciulini nu o ara si nu facu nimic din cauza leneviei .Gasi si el pietre in tarina sa ,ba inca mai multe decit stapinul cel bun dar nu ingriji de ele ci din contra le ascunse sub pamint ca sa nu vada lumina si semana ciulini mai multi ca sa le ascunda mai bine de ochii stapinului cel bun si lumina soarelui sa nu o vada sau sa se bucure de caldura acestuia.

Trecu timpul si veni vremea culesului rodelor muncii. Stapinul cel bun ridica din pitrele care fura puse sa strajuiasca cararea si a acelora care desparteau rasadurile culegatori destoinici, caci ei fura paznici destoinici si ascultatori si indeplinira toate poruncile si acum se bucurau cu aceeasi caldura si lumina cu care stapinul ii lumina si ii incalzea cind trecea pe cale ,si acum stringeau cu bucurie roadele muncii lor si il puneau in hambarul stapinului lor.

Cind veni vremea culesului Stapinul cel rau lua toate pietrele pe care le gasi in tarina sa ,sapa o groapa mare si le arunca pe ele in aceasta groapa arunca peste ele pamint ca sa nu mai vada lumina ,puse peste ei si ciulinii si le dadu foc ca in caz vreo una ar indrazni sa iasa sa se arda de vapaia pusa peste ei.Pietrele sunt inimile oamenilor care dupa vointa lor vor fi ori in tarina Stapinului cel bun ,ori in tarina Stapinului cel rau ,caci inimile oamenilor sunt mai reci decit pietrele si nu pot face rod de fapte bune caci se afla in tarina Stapinului cel rau si nu au lumina si caldura si sunt incolaciti de spinii care ii inabusesc in tota vremea vietii lor.

Ioan Botezatorul spune “Daca ar vrea Dumnezeu ar ridica fii lui Avram din pietrele acestea”,deci si pietrele daca s-ar transforma in omeni prin puterea lui Dumnezeu ar fi mai calde , mai iubitoare ,si ar face fapte de pocainta ,dar noi omeni fiind nascuti, suntem mai reci decit pitrele ,nu avem iubire unul fata de altul ,urim ,ne pizmuim,iar daca vedem vreun semen cazut ii mai tragem si noi una ca sa cada si mai tare,nu i-l ridicam nu i-l mingaiem nu i-i legam ranile nu i-l dojenim, nu auzim strigatul vaduvei sau a orfanului,a celui gol ca sa i-l imbracam , a celui insetat ca sa-l adapam a celui bolnav ca sa-l vindecam,a celui inchis ca sa-l eliberam ,a celui ratacit ca sa i-l intoarcem a celui orb ca sa-I fim ochi,caci IIsus a spus daca veti face ceva unuia din acesti mai mici frati ai mei mie i-mi veti face si va veti lua raplata voastra pentru faptele voastre,dar noi rai fiind suntem cazuti in tarina Stapinului celui rau si ne vom lua rasplata care ni se cuvine pentru aceasta ,adica intunericul ,si focul vesnic care arde in tarina Stapinului celui rau.

Cei ce fac fapte demne de rasplata sunt aceia care iubesc lumina si iubesc pe Dmnezeu si pe aproapele lor ca pe ei insisi, deci acesti se sfla in tarina Stapinului celui bun ,iar cei care se lasa cuprinsi de spini ,de lenevie,de fapte rele sunt cei care se afla in tarina Stapinului celui rau caci ei iubesc intunericul.Scris este in Sfinta Scriptura “Eu am venit ca sa marturisesc despre lumina si sa vadesc intunericul ,dar oamenii au iubi mai mult intunericul decit lumina de aceea faptele lor sunt rele, iar cind va veni timpul fiecare i-si va lua plata pentru faptele sale” si va fi trimis la locul pe care i-l merita.

Petru Calimanescu

CE IMPORTANŢĂ AU ÎN VIAŢA NOASTRĂ LUCRURILE SFINŢITE?

Păcatul lui Adam a avut repercusiuni asupra întregii creaţii. Totul s-a alterat. Nu s-a stricat definitiv, dar aşa cum mărturisesc Sfinţii Părinţi, s-a alterat. Odată cu venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe pământ împreună cu Legea şi Harul Său, omul cu întreaga creaţie au posibilitatea de a se curăţa, de a se igieniza, de a reveni la starea iniţială paradisiacă. Bisericii şi slujitorilor săi li s-au dat puteri foarte mari în acest sens de a sfinţi şi tuturor credincioşilor de a se împărtăşi de ele.

---

Biserica Ortodoxă deţine cele şapte Taine prin care Harul lui Dumnezeu lucrează spre sfinţirea omului. Insă pe lângă cele şapte Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Maslul, Cununia şi Hirotonia) mai există şi alte slujbe de sfinţire a omului şi a diferitelor obiecte sau lucruri, numite ierurgii. De aceste sfinte slujbe poate beneficia orice creştin ortodox. Şi ele sunt foarte necesare pentru întărirea credinţei şi pentru simţirea Harului Duhului Sfânt.

Lucrurile sfinţite de care trebuie să se folosească şi să se împărtăşească fiecare credincios sunt următoarele:
a) AGHIASMA (apă sfinţită);
b) ANAFURA (pâine sfinţită);
c) ULEI SFINŢIT (de la Sf. Maslu sau de la Litie);
d) ICOANE, CRUCI, TROIŢE

(de asemenea toate aceste obiecte sfinţite au un mare rol în sfinţirea omului şi a locului în care stă omul). Toate aceste sfinţiri se fac de către preot cu harul care este în el prin invocarea Duhului Sfânt ca să vină şi să sfinţească acele lucruri sau obiecte.
Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi care sfinţeşte totul în Biserică, în creaţie, în familie, în persoana umană, atunci când este chemat (invocat) din toată inima. Duhul Sfânt este prin excelenţă SFINŢITORUL cel care sfinţeşte totul şi toate.

Personal fiecărui credincios îi este recomandabil ca să aibă în casa sa o cameră sau un colţ într-o cameră unde să aibă toate aceste lucruri sfinţite: icoane, cruci, agheasmă, anafură, ulei sfinţit, şi să se împărtăşească de ele cu evlavie şi cu curăţenie. Oamenii maturi să le consume numai atunci când sunt curaţi, iar copiii în fiecare dimineaţă după ce s-au spălat pe faţă şi înainte de a mânca.

a) AGHIASMA ( apa sfinţită) Aghiasma  este  de  două  feluri: agheasmă mare şi aghiasma mică. Ambele feluri de aghiasma este recomandabil să le avem în sticle diferite cu etichete pe ele pentru a nu fi confundate.

AGHIASMA MARE se face numai o singură dată pe an la Bobotează. Se consumă 7 zile de pe 6 până pe 13 ianuarie, în fiecare zi dimineaţa pe nemâncate. După aceea în tot cursul anului se foloseşte numai dacă s-a postit (nu s-a mâncat nimic) până la orele 16, 17 după-amiaza, de obicei când se ţine post negru vinerea sau când socoteşte fiecare personal.

Cu această aghiasma mare se poate stropi prin casă, prin gospodărie, prin maşină, la birou, etc, având puteri foarte mari de alungare a diavolului.

AGHIASMA MICĂ se face în fiecare zi cu excepţia intervalului de timp 6-12 ianuarie, când se face aghiasma mare.

Aghiasma mică de asemenea, se ţine într-o sticlă la un loc curat şi se ia în fiecare dimineaţă pe nemâncate, dacă nu am consumat nimic după orele 24 de la miezul nopţii.

Se mai poate stropi cu ea prin casă, hainele, maşina, gospodăria, biroul, etc. Odată sfinţită, aghiasma deţine Harului Duhului Sfânt. Deci nu este numai o apă simplă ci are o încărcătură spirituală deosebită, Din cauza aceasta cel ce o ia cu evlavie şi se împărtăşeşte de ea, se împărtăşeşte de Harul Duhului Sfânt. Aghiasma curăţă, luminează şi întăreşte sufletul omului. De foarte multe ori are puteri miraculoase asupra celui ce o ia cu multă credinţă şi izgoneşte diavolii.

b) ANAFURA (pâinea sfinţită) Un alt element sfinţitor de care ne putem împărtăşi zilnic este sfânta anafura, acea pâine sfinţită în timpul Sfintei Liturghii care s-a atins de Sfânta împărtăşanie de către preot în timpul Axionului. Ea are puteri harice deosebite, deoarece a fost atinsă de Trupul şi Sângele Domnului. Această anafura se ia de către credincios duminica când merge la biserică într-o hârtie curată sau într-un vas, se usucă pentru a evita riscul să nu se mucezească şi după aceea să se strice.

Pentru că a fost atinsă de Sfânta împărtăşanie se consumă dimineaţa înainte de aghiasma. Deci rânduiala este în felul următor:

In fiecare zi creştinul ia o mică bucăţică de anafura după aceea câteva înghiţituri de aghiasma (de preferat de trei ori în numele Sfintei Treimi), iar după ce a consumat acestea se unge cu ulei sfinţit pe frunte, făcând semnul sfintei cruci cu un beţişor.

După ce s-a împăcat cu Dumnezeu prin câteva rugăciuni ce le-a făcut în gând, şi s-a împărtăşit de Harul Duhului Sfânt prin aceste elemente sfinţite, în sfârşit îşi ia crucea zilei ce a venit de dimineaţă cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi astfel mult spor va avea şi va fi ferit de multe curse ale celui viclean în acea zi.

c) ULEIUL SFINŢIT După cum aminteam mai sus, un alt element sfinţit de care ne mai putem împărtăşi zilnic este uleiul sfinţit sau mirul curat i se mai spune, nefăcând confuzia cu Sfântul şi Marele Mir cel cu care suntem unşi numai odată în viaţă la Botez. Uleiul sfinţit este de două feluri: cel care se face la Sf. Maslu şi cel care se face la Litie, atunci când serbăm un sfânt mai mare cu cruce roşie în calendar.

Uleiul de la Taina Sf. Maslu are mare putere sfinţitoare şi tămăduitoare asupra omului care-l ia cu credinţă. Acest ulei nu se resfinţeşte ci se pune într-o sticlă cu uleiuri de la cât mai multe Sf. Masluri (7-9-12 sau chiar 40 de Sf. Masluri). Deci nu se mai aduce încă o dată acelaşi ulei care s-a sfinţit la biserică. De asemenea acest ulei nu se pune la candelă şi nu se dă la animale. Este o greşeală dacă se face acest lucru. El se sfinţeşte pentru oameni şi oamenii trebuie să-l folosească. Candela nu are nevoie de uleiul sfinţit pentru oameni ci are nevoie de ulei simplu care se sfinţeşte arzând acolo; iar pentru animale nici nu mai vorbim. Este chiar o profanare când se face aşa. Spun acest lucru deoarece sunt fel de fel de zvonuri care mai de care mai colorate.

Cu uleiul de la Litie de asemenea se miruieşte pe frunte cu el. Uleiul de la Sf. Maslu se mai poate administra în felul următor mai ales pentru cei bolnavi: oricine se poate unge pe frunte cu el făcând semnul sfintei cruci cu degetul sau cu un beţişor. Se mai poate unge rana celui bolnav, tot aşa făcând semnul sfintei cruci pe ea. Se mai pot lua dimineaţa pe nemâncate câteva picături, înghiţite sau puse pe o bucăţică de anafură: Iarăşi se mai poate administra la cel bolnav sau la cel cu duhuri necurate în mâncare. Se pun în farfuria celui care mănâncă câteva picături, iar după ce mănâncă se spală farfuria singură şi se aruncă apa la o floare sau la un loc curat din grădină. Nu se aruncă la chiuvetă, la canalizare sau la animale.

Mai există în Biserica ortodoxă încă două feluri de ulei sfinţit, unul este cel care se face la botez şi se pune în apa din cristelniţă şi se unge copilul cu el la toate încheieturile, iar cel de-al doilea fel de ulei sfinţit este cel de la sfinţirea casei, când se ung toţi pereţii casei la toate punctele cardinale având semnificaţie biblică de binecuvântare a casei unde locuim.

Pentru animale există rugăciuni de sfinţire a cerealelor sau a sării, care se dă animalelor, spre alungarea duhurilor necurate, care se încuibează în gospodării din cauza răufăcătorilor care trimit duhuri rele inclusiv asupra animalelor. Deci este exclusă folosirea uleiului sau a făinii de la Taina Sfântului Maslu pentru animale.

Atât cu uleiul sfinţit de la Sf. Maslu care este pus într-o sticlă separat cât şi cu uleiul de la Litie, creştinul se poate mirui pe frunte în semnul sfintei cruci în fiecare zi sau se poate administra intern.

De asemenea, noi creştinii ortodocşi ne mai putem împărtăşi de uleiuri sfinţite direct de la Harul lui Dumnezeu fără intervenţia preotului, de la candela icoanelor făcătoare de minuni sau de la candela ce arde la sfintele moaşte.

Aici parcă harul sfinţitor la care sunt aprinse candelele este prezent în acel ulei care poate fi miraculos, de cele mai multe ori, la mulţi credincioşi care-1 iau cu multă credinţă, evlavie şi închinăciune, la acei sfinţi. Acest fel de ulei se poate administra ca şi celelalte dinainte despre care am vorbit, însă aici ne imaginăm prezenţa personală a sfântului de la care am luat uleiul şi-l simţim în rugăciunea noastră.

d) CRUCI. ICOANE. TROIŢE Casa creştinului fără cel mai important simbol al său - Sfânta Cruce -poate avea multe lipsuri şi poate fi privată de prezenţa Harului Duhului Sfânt. De aceea se recomandă ca fiecare casă şi chiar fiecare cameră să aibă pe perete o sfântă cruce şi o icoană. Aceste obiecte sfinţite pe lângă încărcătura harică pe care o deţin reprezintă şi pe cei care sunt pictaţi: Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului sau diferiţi sfinţi. Sfântul care este pictat pe acea icoană este prezent în icoană după ce s-a sfinţit, prin energiile necreate ale Duhului Sfânt. Deci Duhul Sfânt este prezent în casă şi o protejează. Cei care nu au icoane în casă nu au o asemenea protecţie şi o asemenea prezenţă.

Chiar şi o iconiţă purtată la tine sau o cruciuliţă sfinţită te ajută în multe împrejurări ale vieţii. S-au întâlnit cazuri când o iconiţă sfinţită la maşină şi o rugăciune rostită de şofer înainte de a se urca în maşină l-au ferit de un mare accident, după câţiva kilometri de mers. O casă ce avea multe icoane în ea a fost salvată de la un incendiu, pentru că prezenţa sfinţilor din icoane nu a îngăduit acest lucru şi a protejat casa. Reversul acestor lucruri protectoare este din păcate prezenţa în multe case ale creştinilor din ziua de azi a diferitelor tablouri cu nuduri sau pornografii ce provoacă plecarea Duhului Sfânt din acea casă şi lipsa de oricare protecţie harică din ea. Nefiind Duhul Sfânt în acea casă, este prezent opusul lui, adică spiritul rău al diavolului şi al îngerilor lui.

De asemenea troiţele de la intersecţii de drumuri îşi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc şi din acea zonă. Preotul când sfinţeşte troiţa se roagă astfel: „...Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-1 binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi... şi tuturor celor ce se vor închina Ţie înaintea semnului acestuia şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat împlinitor al tuturor cererilor celor către mântuire..." (Moliftelnicul; Rânduiala sfinţirii crucii şi troiţei).

Când treci pe lângă o troiţă şi te închini înaintea ei parcă simţi că te apropie ceva de ea, parcă o energie te atrage, îţi dă mângâiere, linişte. Cam cu măsura credinţei pe care o ai faţă de Sfânta Cruce şi Cel Răstignit pe ea, cu aceeaşi ţi se răspunde. Punând mult suflet şi credinţă primeşti mângâieri şi satisfacţii pe măsură. Aici nu se mai poate păcăli nimeni, nu mai poate vicleni nimeni.

Dacă noi creştinii ortodocşi avem aceste comori inestimabile şi nu le conştientizăm, nu ştim să „profităm" sau să „uzăm" de ele este dureros. Unii vor spune că nu contează mult aceste lucruri la întărirea credinţei sau la mântuire. Dar să nu uităm că de la lucrurile mici pornesc cele mari, sau dacă nu le înfăptuim pe cele mici, pe cele mari nu numai că nu le vom putea înfăptui, dar nici nu le vom putea cunoaşte.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este infinită, evolutivă şi progresivă, dacă nu ai un punct de pornire de jos nu poate fi o susţinere obiectivă şi reală ci numai una imaginară şi ireală. I-L rog pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze spre tot lucrul bun şi folositor.

Iordanul curge invers!

În luna ianuarie creştinii săr­bătoresc Boboteaza, în amin­tirea evenimentului pe­trecut la râul Iordan, prin care Iisus Hristos a primit bo­tezul de la Sf. Ioan. Acesta este nu­mit Botezătorul deoa­rece şi până la apariţia Mân­tuitorului pe malul râului, el îi boteza pe iudei şi îi îndemna să-şi schimbe viaţa printr-o curăţire sufletească. Mai mult, la Iordan, după bo­tezul Domnului, taina de nepătruns pentru noi, oa­­menii, a Sfintei Treimi s-a dez­văluit într-o mică măsură prin apariţia porumbelului alb (ca prezenţă lămurită a Duhului Sfânt) şi ca glas al Tatălui Ceresc, glas care a fost auzit de toţi cei prezenţi – rămaşi înmărmuriţi.

De atunci – de aproape 2000 de ani – pe malul Ior­danului are loc o procesiune la care participă mulţime mare de oameni. Vis à vis de malul israelian, pe pământul Ior­daniei, despărţiţi doar de râul (lat de vreo 10 m) care este şi graniţă, alte sute de creştini prăznuiesc Bo­boteaza cu mare entuziasm.

Am fost martorul ocular al minunii „întoarcerii Ior­danului”, chiar de Bobotează, mo­ment în care se sfinţesc apele printr-o slujbă specială. De altfel, aghiazmă înseamnă chiar sfinţirea apei (din lb. grea­că), iar apa sfinţită atunci, numită şi „aghiazmă mare”, ţine vreme îndelungată. Toţi cei prezenţi la Iordan ştiau aceste lucruri, şi manifestarea lor a fost una pe măsură. Ime­diat după slujbă, sub pri­virile Patriarhului şi dele­ga­ţiei sale, oamenii au sărit în apa deloc caldă (chiar dacă afară erau vreo 15 grade), să prindă cru­cea care a fost aruncată în mij­locul râului (1). În acelaşi timp, s-au eliberat porumbei albi, care au înconjurat fix de trei ori mulţimea, şi duşi au fost. Zarva crescuse pe malurile pline de trestie ale Iordanului, iar mulţimea pestriţă (rase, nea­muri, porturi, obiceiuri etc.) se manifesta zgomotos. Cele câteva mii de suflete aş­tep­tau înfrigurate mi­nunea: „întoarcerea” râului înspre izvoare!

Unduirea umană se mai potolise niţel, unii începuseră chiar să plece (2), eu însumi strân­geam aparatele foto, când un glas jugulat de emo­ţie ne-a făcut să tresărim: „Ior­danul, priviţi Iordanul!”. În­tr-adevăr, am rămas mut de uimire! Fiind la 2 metri de apă, am putut vedea perfect cum râul mâlos, care cursese până atunci imperturbabil de lin, a prins a fierbe. Dar cum? Exact între locul din amonte, în care Patriarhul Ierusalimului aruncase crucea, şi locul din aval, unde eram noi – şi unde se şi termina mulţimea pelerinilor adunată pe mal (3).

Aşadar, râul îşi tulburase curgerea exact pe o distanţă de 100 de metri. Mai sus, era perfect lin; după noi, la vale – neted ca-n palmă... Privind acest fenomen inexplicabil, aveai senzaţia unui uriaş fierbător pus pe fundul apei, care-i agita suprafaţa, într-o „fierbere” nemaipomenită. Aşa­­dar, pentru ochiul meu, Iordanul nu a curs invers, ci a bolborosit pe loc, şi-a încreţit faţa – aşa cum o arată şi ima­ginile foto.

Vă imaginaţi ce vuiet, ce entuziasm a cuprins mul­ţimea! Oamenii s-au aruncat cu zecile în apă, alţii luau bidoane întregi, mulţi se ru­gau fierbinte, unii priveau în gol, amuţiţi (4). Pentru toţi cei prezenţi, a fost o zi de neuitat. Şi acest lucru se întâmplă la fel, punctual, de aproape două milenii! Aşa uiţi de oboseala zilei, de marşul prin deşert câţiva kilometri dus-întors (de unde se opresc autocarele), uiţi de sete sau foame. Pur şi simplu re­memorezi fiecare imagine tulburătoare şi nu conteneşti să te gândeşti că ai fost martorul unei minuni care
s-a petrecut sub ochii tăi (5).

Autor: Răzvan Bucuroiu

Iisus în celulă -

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Încredere

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească omul - lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte ?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară ? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”

“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine.” 

SUPERSTITII

Intrebare :
“O pisica neagra aduce sau nu ghinion ?”
Raspuns :
“Depinde ce esti: om sau soarece !”

Cine crede in superstitii,ii da voie satanei sa intre in viata lui!
EX:
Cand,de pilda,pisica ii taie calea superstitiosului ,cel rau ,diavolul, se sileste sa ii faca probleme…ca sa creada apoi in “previziunile”lui .

Daca iti apare cineva cu un vas gol ,chiar o sa iti mearga rau ….daca tu crezi in asta …,pentru ca cel de langa tine ,ingerul cel rau ,vazand intamplarea ,se sileste sa iti faca turburare in casa sau la serviciu sau in suflet,ca tu sa devii dependent de asa ”semne”.
La fel si cand te intorci din drum, de pilda, sau cand ai varsat sarea…sau ,multe alte superstitii.
Acel cineva care lucreaza acestea este diavolul, pentru ca sa ne faca increzatori ,nu in Dumnezeu ,rugaciune si faptele credintei, ….ci in superstitii !
Deci este un mijloc al lui de a influienta viata noastra.

Cine crede in superstitii, daca vrea sa scape de influienta lor, sa se lupte sa nu mai ia seama la ele ,sa le ignore …SI ELE VOR INCETA SA SE MAI ADEVEREASCA !!!
E logic ca acea pisica de iti taie drumul , nu stie ea viitorul tau si ,in nici un caz, nu trece drumul ca sa iti prevesteasca tie ceva .Poate isi cauta si ea hrana sau are vreo alta idee…
In nici un caz Dumnezeu nu o trimite sa iti vesteasca tie ceva…
Daca o pisica ar trece strada pe undeva printr-un loc aglomerat, cu mii de oameni ,oare ea ar prevesti la toate acele mii de oameni, la toti ,ca le va merge rau ??!

Si totusi ,celui superstitios I SE INTAMPLA SA I SE ADEVEREASCA SUPERSTITIILE ! …
Chiar IN REALITATE ,nu doar ca o sugestie …

Superstitiosii nu sunt doar dintre oameni simplii ,neinstruti ,prosti,naivi …
Superstitiosii nu sunt numai dintre copii necopti la minte…
Nuuu!
Superstiosi sunt si patroni,si politicieni ,si doctori ,profesori ..etc..,oameni cu carte, care ai zice ca nu ar trebui sa plece urechea la asemenea “bazaconii”…

Oare acesti oameni cred doar in niste idei?

Nuu…Ei au simtit realitatea superitiilor lor..au palpat ,au verficat realitate “implinirii “lor..
Superstitiile ,ca si vrajile ,ca si iluziile iluzionistilor ,ca si farmecele sau ghiciturile ,ca si vorbirile cu “mortii” sau vindecarile cu “energii”…etc…SUNT REALITATI …!
Dar ,cu adevarat, ce sunt ele ???
Sunt in retaliate LUCRARI SATANICE…sunt lucrari puternice prin care necuratii demoni incearca sa castige lumea pentru ei…

Ce interes au ei,ce castiga prin aceste inselaciuni ?

Lucifer ,seful demonilor vrea sa ne surpe credinta in Dumnezeu ,sfintii Lui ,biserica Lui…ne vrea niste copii prosti si naivi care sa nu intelegem marile adevaruri , adevarurile ca toate minunile adevarate din lume sunt plecate de la Dumnezeu …
Ne vrea niste copii prosti si neascultatori si rebeli fata de TATAL si CREATORUL NOSTRU…
Pe de alta parte vrea ca sa apelam la serviciile lui( si la ale slujitorilor lui )… nu la ale lui Dzeu …pentru ca pe urma sa aiba drepturi asupra noastra ,in fata lui Dzeu,si sa dovedeasca ca pe el l-am urmat ,pe el l-am ascultat, prin el ne-m aranjat viata …
El mai urmareste sa se mandreasca in fata sfintilor zicand :” uite ,ma ,cati imi slujesc mie !“
In final el tinteste sa ne castige pentru imparatia lui…iadul cel vesnic.

De asta a inventat ,prin multimes slujitorilor lui ,demonii, atatea inselaciuni , ca sa castige lumea…

De ce ii lasa totusi si Dumnezeu ???De ce nu le impiedica lucarera ?
Pentru ca Dzeu nu vrea sa ne aduca cu forta la El,ne respecta libertatea…si le respecta si libertatea lor, ingerilor cazuti…demonii.
Si pentru entru ca oamenii nu mai inclina spre El..ci tot spre pacate ,spre necinste si murdarie sufleteasca …chiar si pentru asta El le respecta liberul arbitru…Nun e baga cu forta in Raiul Lui…
De aceea ,spune Biblia, ca suntem dupa chipul si asemanarea Lui Dzeu.…adica nu suntem si noi dumnezei ,ci avem cele trei libertati MAXIME ca si El :
1-vointa libera
2-sentiment liber si
3-ratiune libera.
Nu suntem ca animalele , sa traim instinctual…
De aceea si suntem nemuritori ,ca si El, si de aceea ne si va judeca la sfarsit si ne va recompensa vesnic..

Revenind la superstitii ,declar inca o data ca acestea sunt un gen de “carlige cu momeli” prin care sunt “pescuiti “ o parte dintre oameni pentru iad…

Asa se intampla chiar si cu horoscopul si cu ghicitoriile ,cu magia ,spiritismul …si multe alte inselaciuni satanice… in care ,cine crede … ajunge un rob al lor !!!

Pe scurt, sa dau un exemplu si cu horoscopul.
Daca citesti in aceeasi zi horoscopul indian,te minunezi…nu seamana cu cel chinezesc..si acela nu seamana cu cel japonez..sau cu cel romanesc..si asa mai departe…
Ar fi o nebunie sa crezi ca Dumnezeu predestineaza o masa uriasa de oameni , numarand miliarde de oameni chiar…numai pentru ca s-au nascut intr-o anumita perioada…
Ar fi o nebunie sa crezi ca niste frati gemeni care sunt nascuti la interval de cateva minute ar avea viata “trasa la Xerox”…
Sau sa crezi ca intr-un razboi ,in acelasi atac ,vor muri oameni din aceeasi zodie…
Ar fi o nebunie sa crezi ca prim miscarea planetelor si stelelor(iar in spate la toate fiind , zice-se, Dumnezeu) sa fie influientat un cuplu ,un sot si o sotie, sa aiba relatie sexuala …ca peste 9 luni sa se nasca un copil…cu o anume predestinatie …
Atunci , Dzeu .de ce ne mai judeca la sfarsitul lumii si ne mai ofera un Rai sau ne pedepseste in iad …daca noi suntem ,deja, predestinati sa fim intr-o zodie rea ,cu apucaturi pacatoase???!
Pentru ce sa fim responsabili de ceea ce este sadit irevocabil in fiinta noastra ,independent de noi ?

Nu este adevarat, fratilor !
Nu suntem absolut deloc dependenti de constelatii…
Constelatiile reprezinta doar o impartire a universului in zone (impartire facuta de astro- nomi ) pentru o mai buna cercetare…
Insa aceste idei ,despre astrii cerului si organizarea lor, le-au preluat astro-logii(un fel de astronomi ai logicii,cica …ai teoriei,nu ai practicii ) si le manipuleaza in felul lor, nestiind ca de fapt , aceste idei, in spatele lor, sunt manipulate de forte malefice ,care vor sa influienteze negative lumea.
Nici nu isi dau seama bietii oameni
ca sunt niste sarmane instrumente ale fortelor oculte prin care dracii isi implinesc intentiile lor.

Unii dintre ei lucreaza INCONSTIENT pentru satana… Ei nici nu stiu ,nu baga de seama cat sunt de inselati si ce inselatori sunt pentru altii…
Ei se considera de buna credinta… …

Insa altii, cei mai multi , sunt constienti ca puterile lor “para-normale “ nu sunt de la Dzeu …
Stiu de unde au asemenea “premonitii “ “harisme”si “disponibilitati”…
Stiu ca le au de la draci…dar nu spun adevarul…
Asa sunt atatia “clar-vazatori”,ghicitori,fermecatori ,spiritisti (vorbitori cu morti ,cica ! ),magicieni ,bioenergeticieni ,fachiri ,iluzionisti,etc,etc.etc…

Dintre toti acestia nu spun niciunul ca fac minuni cu puterea dracilor..
Toti spun ca au daruri de la Dumnezeu si ca ,cu puterea Lui ,fac ei asa ceva !!!!

Oare ?Asa sa fie cum spun ei ?

Face Dumnezeu minuni la comanda acestor ticalosi si inselatori , care nici macar nu recunosc inselaciunile si castigurile necinstite pe care le fac ???!
Este Dumnezeu sluga unor asemena oameni ???!

Nu ,frati crestini !!!

Dumnezeu …abia de face minuni prin icoane ,prin slujbele Lui ,prin institutia Lui oficiala,biserica , prin oamenii Lui plini de modestie ,curati la suflet ,cinstiti si sfinti !!!
Dumnezeu abia de isi face minunile Lui prin manastiri si schituri ,prin locuri sfinte si sfintite…!!!

Nu pe stadioane lucreaza Dumnezeu ,prin sali de spectacole ,prin circuri ,prin casele vrajitorilor si descantatorilor, nu prin oameni viciosi si pacatosi imbracati in tinute indecente sau haioase si dubioase ,care mai de care facandu-si reclame zgomotoase ,puternic finantate!
Nu prin astea lucreaza Dzeu ,expresia decentei si seriozitatii !
In categoria asta se numara si multimea sectelor(peste 9800 de credinte..asa zis crestine ) care stramba adevarul si lucreaza prin metode asemanatoare cu inselatorii mai sus amintiti …numai ca in forma mai decenta…Si ei cheama lumea la minuni ,semne si binefaceri…Si ei vand iluzii…
Si ei trambiteaza ca sunt ai lui Hristos si cheama lumea la ei.
Va intreb acum ceva .
Daca ar chema lumea la satana ,la demoni ,la iad…s-ar duce cineva la ei ?!
Nu!
Cheama la un hristos!
Dar ce fel de hristos e acesta ?
Un hristos fara cruce ,fara sfinti ,fara mama Lui,fara slujbe,fara preoti,fara icoane ,fara post,fara pomeni ,fara spovedanie ,fara pocainta adevarata,fara ,fara…
Dintre aceasta multime de credinte nu sunt doua la fel!
Unii tin sambata ,altii duminica ,unii nu fac pe-aia ,altii pe-ailalta…toti in felul lor…
Toti cu doctrina lor,toti cu cartile lor,toti cu finantarea lor …banii lor…

Cine nu stie de unde le vin banii acestor multe secte ,de unde vin acele sume fabuloase ce sunt inghitite pe case de rugaciuni luxoase,carti de calitate daruri,etc,va spun eu .
Toate sectele sunt finantate din fondurile mondiale, alimantate din conturile magnatilor evrei …
In prezent o mana de bogatasi evrei conduc lumea prin francmasonerie si alte cateva grupuri si organizatii secrete…
Evreii, ai caror stramosi au fost ucigasii Domnului Hristos, finanteaza acum credinte crestine …
De ce ?
Pentru ca sa dezbine ,sa nu mai fie unitate in credinta..sa nu mai fie putere…si apoi conduca tot globul, sa impuna o singura conducere mondiala politico-religioasa prin acel super-presedinte ,Antihrist, pe care il descrie Biblia la Apocalipsa.
Se merge pe principiul romanilor :”divide et impera”…dezbina si domina !

Deci de aici isi trag seva si puterea sectele crestine ,secte care cheama lumea la hristos…
Care hristos?
Fiecare are un hristos propriu ,asa cum il vor ei,doctrina fiecaruia…

Nu vedeti cum am ajuns in vremurile despre care spune Biblia ca :” la sfarsit vor apare hristosi mincinosi si lupi imbracati in piei de oi “! ..?
La sfarsit….deci…

Biata lume ,cat de inselata este astazi !…Pe inselatori ii crede si ii asculta si ii respecta…La ei se duc cu miile si zecile de mii ,se duc la sectanti ,la vrajitori ,spiritisti, etc…se duc foarte multi…
Iar bisericile lui Dzeu sunt goale…
Slujitorii Lui sunt blamati ,contestati si batjocoriti …

Daca a facut ceva un preot …mass-media urla de rasuna satele…facand din tantar armasar..si vuieste toata lumea zicand :”uite ce fac popii, slujitorii lui Dzeu !!!!!!”
Nu zice lumea :”uite ,sarmanul preot , a fost doborat de diavolul ,ca probabil si el ,ca preot, a luptat mult contra lui,scotand multe suflete din ghearele lui…”!
Nu zice asa …Nu zice nici macar ca a cazut acel preot …singur…
Ci zice :”uite ce fac preotii !”Adica toti la un loc…

Ati auzit vreodata sa se faca vre-un “tam-tam” ca vre-un vrajitor a facut cine stie ce,sau vre-un spiritist sau vre-un astrolog sau iluzionist …?
Nu…de ei si de ticalosiile lor nu se sinchiseste nimeni…le tolereaza si le trec cu vederea…
Si ,tocmai ca si ei se numesc “slujitori ai darurilor lui Dzeu”…
De ei nu vorbeste gura lumii ca uite ce fac”astia toti “…
Eu nu am auzit ca vre-un astfel de om sa
Starneasca atat valva…ba chiar acestia se bucura de cinste mare in ochii lumii ,reclame ,lumini ,straluciri,laude…
Cine se revolta ca o vrajitoare a cazut in desfranare sau ca un astrolog si-a facut nu stiu ce vile sau ca un predicator sectant are venituri ilicite ?

Hmmm…
Sa ne ajute Dumnezeu sa avem intelepciune si discernamant sa stim pe ce carari sa mergem sa nu fim inselati ca sa ne irosim zilele vietii fara roadele bune necesare in vesnicia Raiului !

CUVÂNT DESPRE RAI - PARINTELE CLEOPA

Oare cum as putea eu, nepriceputul si cu totul neiscusitul, să zugrăvesc prin cuvinte patria noastră cea veche din care am căzut? Dacă dumnezeiescul si marele Apostol Pavel ne spune că: Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-au suit, acelea a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, apoi cum o limbă de tărână si o minte întunecată de păcate se va pricepe a spune cele nespuse?

Dar, fiindcă nu este bine nici a tăcea despre acea fericire si frumusete, voi îndrăzni a aduce prin cuvânt, din cele ce ne-am învătat din Sfânta Scriptură si din învătăturile Sfintilor Părinti, o umbră oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici să suim întelegerea noastră după putere la cele prea mari si cu prea minunată frumusete împodobite.

Sfânta Scriptură ne spune despre rai că este asezat de Dumnezeu spre răsărit: Si a sădit Dumne-zeu rai în Eden spre răsărituri. N-ati auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-ati auzit ce spune Psaltirea? Dumnezeu S-a suit peste cerurile ceruri-lor, spre răsărituri.

Sfântul Vasile cel Mare întelege raiul, după el si după toti sfintii, ca o desfătare, căci Eden înseamnă raiul desfătării. Aici trebuie să întelegem o desfătare vrednică de Dumnezeu, desfătare care este potrivită sfintilor.

Mai departe, arătând despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: Acolo pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4). Sfintii Părinti ai Bisericii au spus că raiul este îndoit, adică este alcătuit si din cele simtite si din cele gândite, văzut si nevăzut, după cum omul este format din trup si suflet. Raiul îl întelegem si trupeste dar îl tâlcuim si duhovniceste. În rai va fi o desfătare duhovnicească desăvârsită a celor cinci simturi ale omului.

Raiul nu-i împărătia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam si unde stau dreptii până la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotărât să stea dreptii acolo pentru totdeauna, că de la judecată înainte, sufletele dreptilor nu se mai duc în rai, ci în împărătia cerurilor.

Iar deosebirea între cer si rai este negrăit de mare, pentru că atâta iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, încât în locul raiului i-a dat împărătia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pământ si suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai bagă în rai pe omul care face voia Lui si poruncile Lui si se teme de El, ci în ceruri. În Evanghelie ce s-a zis? "Fericiti cei săraci cu duhul, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci altfel: "împărătia cerurilor". Sau zice: "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci împărătia cerurilor.

"Iată dar - zice Sfântul Vasile -, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negrăită, a câstigat cerul". Că unde a prisosit păcatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit.

Împărătia lui Dumnezeu nu este mâncare si băutură, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt. Iar ca să intre cineva în Împărătia cerurilor trebuie să se nască din apă si din Duh, să fie nevinovat ca pruncii, să rabde multe scârbe în viată si să se silească în toată viata la lucrul poruncilor Domnului.

Raiul, ca cineva să-l poată descrie, nu se poate. Niciodată nu poate să descrie cineva frumusetile raiului. Nici oamenii, nici îngerii. Auziti pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-a suit. Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul.

Marele Vasile, arătând pe cât este nouă cu putintă despre rai, zice asa: "Omule, dacă-ti închipui că raiul este mâncare si băutură si veselie si grădină si flori si cântări si păsări si palate de aur, nu te opresc. Măcar asa să-ti închipui, dar râvneste la rai, adică să doresti raiul. Că dorind raiul, te lasi de păcat. Închipuie-ti si tu cum vrei, dar orice vei închipui tu despre rai, nu este ceea ce îti închipui tu, că raiul este mai presus de minte".

Apoi zice: "Deci ispiteste-te ca prin învătăturile acestea să vii întru întelegerea raiului aceluia si să ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini. De esti trupesc si mare îndulcire socotesti din cele simtite, să ai acea închipuire a Raiului celui trupesc si săturarea cea prea dulce, si să te sârguiesti către acestea, fiindcă acolo vei afla desfătarea neîncetată! Dar mai bine decât îndulcirile cele trupesti, suie-te cu gândul către frumusetea îngerilor si învată-te cu de-amănuntul roadele dreptătii!"

Sfântul Vasile cel Mare vorbeste în Hexaime-ron despre rai, zicând: "Acolo sunt livezi prea dulci la vedere, cu multă si negrăită verdeată si foarte fru-mos împodobite. Acolo floarea nu străluceste putină vreme si apoi lipseste, ci îndelungată vreme si este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune.

Buna lor mireasmă este fără de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea străluceste si puterea vânturilor nu le slăbeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, înghe-turile nu le îngheată, arsura soarelui nu le usucă; ci un duh măsurat, care dă oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceată suflă asupra lor, neîmpilat de vreme si nevestejit în veac, păzind sporul lor. Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednică de facerea si sădirea Celui ce le-a sădit".

Si după multe, zice: "Care cuvânt va putea să arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?... Acolo sunt si neamuri de nenumărate feluri de păsări, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasuri-lor, aduc o dulceată negrăită, încât oamenii cei drepti de acolo se desfătează si se îndulcesc prin toate simtu-rile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le". Mai departe zice: "De esti duhovnicesc si cugeti mai mult decât la îndulcirile trupesti, urcă-te cu gândul către frumusetile îngerilor si învată-te roadele dreptătii ce sunt în ei. Vezi râurile lui Dumnezeu cele pline de ape, ale căror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu si a căror mester este singurul Dumnezeu".

Dar, într-adevăr, raiul în care a stat Adam era îndoit. Avea o parte simtită si una gândită, fiindcă în rai erau pomi din care se putea mânca. Ceea ce spune Sfânta Scriptură: pomul cunostintei binelui si răului, se poate închipui că a fost într-adevăr pom.

Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si răului? Stiti voi ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului, din care a mâncat Adam si de ce se cheamă asa? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre acest pom: "Pomul cunostintei binelui si rău-lui din rai se chema asa pentru că două lucruri mari a arătat el după ce au gustat Eva si Adam dintr-însul: A arătat binele si răul".

A arătat cât de bine era dacă nu mânca din pom, că Adam, care a stat 700 de ani în rai, s-a desfătat acolo de atâtea bunătăti - si de cele simtite si de cele gândite, că auzea si îngerii în ceruri si îi vedea cum îl laudă pe Dumnezeu. Iar atunci când l-a scos afară din atâta dulceată si frumusete, a cunoscut cât de bine era dacă nu mâncam din pom. Si iarăsi, a cunoscut si răul: "Cât de rău este, si ce mare răutate ne-a ajuns pe noi, fiindcă am mâncat din pom".

Iată ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului. A cunoscut cât de rău a făcut că a călcat porunca lui Dumnezeu si cât de bine era dacă nu o călca si nu mânca din pom. Asa se tâlcuieste pomul cunostintei binelui si răului după Sfintii Părinti.

Dar să continuăm despre rai. Marele Vasile spune acolo: "Păsările raiului nu mai mor ca cele de pe pământ si nu mai îmbătrânesc, că sunt pline de Duhul Sfânt. Acolo cele patru stihii care sunt pe pământ: aerul, apa, pământul si cerul, sunt atât de împodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele patru anotimpuri ale anului: primăvara si vara, toamna si iarna, asa de frumos sunt îmbinate unele cu altele, încât nu se mai satură omul în veacul veacului de a trăi acolo.

Acolo niciodată nu este silă a vânturilor si nepotrivire a anotimpurilor. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici prea cald. Nu-i nici prea mare vânt, dar nici să nu fie deloc. Nu-i niciodată acolo ploaie prea multă, dar nici să nu fie. Deci cele patru stihii, cele patru anotimpuri, sunt îmbinate în asa fel, încât pro-voacă o negrăită plăcere la cele cinci simtiri ale omului.

Gustul. Poamele din rai au atâta dulceată si atâta felurime de gusturi, încât omul nu mai poate pofti nimic peste dulceata lor.

Auzul. Cântările de acolo care desfătează nu gustul, ci alt simt al omului, auzul, atâta frumusete au, încât o mie de ani se pare un ceas în rai, cum citim si în Mântuirea păcătosilor.

Pipăitul cel îndoit, înăuntru si în afară, acolo atât frumusete are si atâta blândete în zidiri, încât niciodată spini nu există, lucru aspru nu există, lucru care să te ardă nu există, lucru care să te otrăvească nu există, asa încât pipăirea si cea dinăuntru si cea din afară este fără nici o vătămare.

Mirosul. Atâta mireasmă a Duhului Sfânt este acolo si florile acelea atâta mireasmă au, încât nu mai poti să-ti închipui că ar mai exista altceva în lume să miroasă mai frumos ca acelea.

Vederea. Iar vederea se desfătează întru atâta frumusete (Gan-Eden, adică vesnică desfătare), încât nu poate omul nici într-un fel să mai cugete că ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.

Se desfătează cele cinci simtiri ale omului de nu pot mai mult. Ai văzut ce spune în Psaltire: Pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu. Stiti voi ce înseamnă pornirile râurilor? Râurile Duhului Sfânt se varsă în rai si veselesc cetatea lui Dumnezeu - raiul si sufletele -, încât nu poate omul să spună cu limba asta de tărână ce mângâiere a Duhului Sfânt vine acolo.

Pornirile râurilor, pornirile darului Duhului Sfânt care se varsă în rai, atât veselesc inima si mintea omului, încât el nu mai poate cugeta, nici cu inima, nici cu mintea, nimic mai presus decât acele mângâ-ieri ale darului Duhului Sfânt. Si acesta-i raiul, dacă-ti poti închipui asa, dar nu împărătia cerurilor.

V-am spus că omul este îndoit, o parte văzută si una nevăzută. Raiul este si simtitor, ca omul să poată gusta si cu trupul si cu vederea dulcetile lui; si gânditor, pentru că sufletul omului acolo nu este împiedicat să vadă cerul sau dăntuirile arhanghelilor si ale îngerilor sau să audă cântările din cer. Între partea văzută si cea nevăzută este mare legătură.

În rai Dumnezeu a spus lui Adam să lucreze raiul si să-l păzească. Dar stiti ce lucrare era aceea? Întreabă pe Sfântul Nil Ascetul. Era lucrarea rugă-ciunii si păzirea mintii. Raiul cel cuvântător din sufletul lui! A lucra raiul este totdeauna a fi în rugăciune necontenită cu Dumnezeu, asemenea cu îngerii, căci Adam îi auzea rugându-se si cântând lui Dumnezeu; iar a-l păzi este de a-si păzi mintea, să nu alunece cumva spre gândire împotriva lui Dumnezeu.

Închei aici prin cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: "Învată-te, omule, ca din niste învătături ca acestea să vii întru întelegerea Raiului si să ajungi la zorile dinaintea luminii, unde răsare lumina cunos-tintei si unde raiul desfătării s-a sădit". Amin.

Sursa: www.sfaturiortodoxe.ro

• t

Cum arată Raiul?

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

* Fragment din cartea Despre omul frumos de Dan Puric

Sabia şi coroana

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui. Chemându-şi fiul, i-a cerut să se gândească bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales sabia.
- De ce tocmai sabia, 1-a întrebat regele?
-Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.

- Aşa este, fiul meu, ai făcut b alegere bună. însă ţine minte: la fel este şi calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!
"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodată
la cer prin comoditate. " (Sfântul Isaac Sirul)

URARE DE ANUL NOU... 2011

Anul Nou, prietene dragă,
să-ţi aducă în desagă,
bunătate, sănătate
belşug şi prosperitate.

Iubire şi dragoste,
fără nici o pacoste.
să fii vesel tot mereu,
cu gândul la Dumnezeu.

Mintea ta strălucitoare,
pe sub stele trecătoare,
să-ţi aducă bucurie
de acum până-n vecie! ....La Multi Ani!....