Se afișează postările cu eticheta INTERVIURI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta INTERVIURI. Afișați toate postările

4 august 2012

„Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Interviu cu Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos şi Sfântul Vlassios realizat de Pavel Chirilă, profesor și medic la Spitalul „Sfânta Irina” din București.



IPS Hierotheos Vlachos, rostind cuvântul de învăţătură la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, Iaşi, 2011


Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.

Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții.

„Clonarea spirituală”

De asemenea întrebarea îmi amintește de Slujba de Înviere, sărbătorită cu mare fast de către ortodocși. Creștinii țin lumânări aprinse în mână și cântă triumfători următoarele versuri de laudă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Această imagine deosebită este reprezentativă, ilustrând atitudinea noastră față de viață și moarte. Este adevărat că suntem muritori și înclinați spre păcat însă dispunem de un „medicament al nemuririi“ iar acela este Cel ce a înviat din morţi, Domnul Nostru Iisus Hristos. În termeni moderni se poate spune că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin unirea firii umane ce cea divină în persoana Logosului a avut loc o „clonare spirituală“, iar firea noastră muritoare a fost unită cu viaţa în Dumnezeu. De aceea pentru a face referire la moarte, se întrebuințează termenul de „adormire“ (a dormi) iar locul unde sunt înmormântați cei adormiți se numește „cimitir“ („dormitor“ în greacă) și nu mormânt.

Astfel, atunci când văd oameni ținând o lumânare aprinsă și cântând „Hristos a înviat“ în noaptea de Înviere, înţeleg mai bine de ce ar trebui să privim moartea mai degrabă ca pe un proces de trecere „din ţinutul Egiptului“ în „tărâmul făgăduinței“, ca pe o speranţă a învierii în Hristos. Ar fi foarte bine dacă am putea întâmpina moartea în această postură, ţinând lumânarea de Înviere aprinsă şi cântând „Hristos a Înviat“. La urma urmei, suntem în această viaţă doar nişte „străini”, nişte „pelerini“; noi aparţinem de fapt altui tărâm. Sf. Nicolae Cabasila (sec al XIV-lea) compara foarte frumos timpul petrecut pe pământ cu cel petrecut de făt în pântecele mamei, spunând că momentul morții nu este altceva decât părăsirea pântecelui. De aceea în Biserica Ortodoxă sfinții sunt sărbătoriți fie în ziua adormirii fie în ziua martirizării și nu în cea a nașterii fizice.

Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: conform psalmistului există o frică divină, adică frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. În ce categorie se încadrează frica de moarte?

Există într-adevăr frica de Dumnezeu adică o energie necreată a harului Dumnezeiesc și începutul mântuirii, adică omul se teme, Îl respectă pe Dumnezeu și începe să Îi asculte poruncile Sale, și există frica de diavol, ce provoacă neliniște și teamă. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte. Cei secularizați și ateii se tem de „inexistenţă“, adică ei cred că această lume este singura existentă, iar după moarte nu mai există nimic altceva. Această viziune nu este valabilă pentru lumea ortodoxă. Pentru creştini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor şi a rudelor şi intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea este nevoie de credință și de pregătire spirituală.

Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții duhovnicești, îndumnezeire şi s-au unit cu Hristos au depășit teama de moarte așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și în general viața tuturor sfinților. În Sinaxar întâlnim adesea fraze precum aceasta: „În această sfântă zi (cutare şi cutare) „în pace s-au săvârșit“ sau „s-a săvârșit de sabie“ etc. Trebuie să subliniem faptul că în greacă verbul „teleioutai” înseamnă „a perfecţiona“, a duce la perfecţiune şi este diferit de „teleionei” care înseamnă „a înceta din existenţă“. Se poate spune de asemenea că viaţa simţurilor („bios”) este luată de către moarte, în vreme ce viaţa („zoin”) nu este încheiată ci perfecţionată.

Ceea ce este important de ştiut este că prin viaţa spirituală putem învinge teama de moarte şi începem să o privim ca pe o cale către întâlnirea cu Hristos, cu Maica Sa şi cu ceilalţi sfinţi.

„Părintele Paisie își vedea adesea îngerul păzitor alături de el, luându-l în brațe”

Conform Sfintei Tradiţii, la moartea unei persoane sunt prezenţi atât îngeri, sfinţi cât şi demoni. Ce ne puteţi spune despre asta?

Știm din învățătura lui Hristos și din întreaga tradiție a Bisericii că există atât îngeri cât și demoni și că aceștia nu sunt întrupări ale binelui sau răului, ci ființe create de către Dumnezeu. Diavolii sunt îngerii care au pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Mulți sfinți au fost vrednici de a vedea îngeri sau demoni în timpul vieții pământești.

Conform învățăturilor Părinților noștri, îngerii și sfinții, adesea chiar și Hristos și Maica Domnului se arătau celor care erau pe patul morții pentru a-i întări și pentru a-i ajuta să depășească teama cauzată de moarte. De asemenea apar și demoni, mai ales atunci când pot să influențeze anumiți oameni prin slăbiciunile lor și cerând astfel drept asupra sufletelor lor. Acest lucru ne este amintit în rugăciunea către Maica Domnului din slujba de Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le“.

Din învăţăturile Bisericii ştim foarte bine că fiecare dintre noi are „un înger păzitor“, care îl apără şi de aceea există o rugăciune specială pentru îngerul păzitor in slujba de Pavecerniță. Părintele Paisie, un călugăr din Sfântul Munte, îmi povestea că își vedea adesea îngerul păzitor alături de el luându-l în brațe. Spunea că trebuie să luptăm pentru mântuire, ca îngerul nostru, ce a trecut prin multe chinuri să ne apere și să ne ajute pe parcursul vieții, să nu meargă în fața Domnului cu mâinile goale.

Îmi aduc aminte cu emoție că tatăl meu atunci când intra în biserică mergea la ușa din partea dreaptă a Sfântului Altar și săruta icoana Sf. Arhanghel Mihail rugându-l să aibă grijă de sufletul său atunci când va veni vremea, să îl păzească de spiritele rele și să-l ducă la Dumnezeu. Poate că această rugăciune, pe lângă toate celelalte, l-a ajutat să aibă un somn de veci liniștit și un chip senin și fericit în mormânt.

Sfânta Scriptură spune că mila este mai mare ca judecata. Oare aceasta înseamnă că milostenia răscumpără mulțimea păcatelor?

Pentru a răspunde trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă mila. În realitate, mila este sentimentul harului divin, al iubirii lui Dumnezeu. Când în rugăciunile noastre spunem „Doamne, miluieşte“, cerem îndurare de la Dumnezeu, cerem harul divin. Acela care are parte de harul divină este generos cu semenii săi prin fapte de milostenie, prin rugăciuni, prin vorbe de duh şi prin contribuţii materiale ajungând la starea de fericire „fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui“ (Matei 5,7). La aceasta se referă Biblia când spune că dobândirea harului Domnului si faptele de milostenie sunt mai mari decât judecata.

Acela care a fost transformat spiritual şi care s-a unit cu Dumnezeu nu se teme de judecată, căci el se regăsește în cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).

Conform învăţăturilor Părinţilor bisericeşti, există trei tipuri de judecată. Prima are loc în timpul vieţii, când ne confruntăm cu decizia de a face sau nu voia lui Dumnezeu și când trebuie să alegem dacă urmăm sau nu un gând rău. Al doilea tip de judecată are loc atunci când sufletul părăsește corpul și potrivit Sf. Ap. Pavel „precum le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecați“ (Evrei 9,27). Cel de-al treilea şi ultimul tip de judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos. Primul tip de judecată este important.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că un om care se unește cu Hristos în viața aceasta și vede Lumina Necreată, a fost deja judecat și nu trebuie să mai aștepte ce-a de-a doua venire a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele lui Hristos pe care le-am menționat mai sus.

Aș vrea acum să repet cuvintele rostite de Sfântul Vasile cel Mare si de alți Părinţi ai bisericii care spuneau că există trei categorii de oameni ce au fost salvați: sclavii care urmează poruncile Domnului pentru a nu ajunge în Iad, salariații ce se străduiesc să câștige Raiul drept răsplată și fiii care ascultă voia Domnului din iubire pentru El. Astfel pe parcursul întregii vieți trebuie să avansăm treptat de la nivelul de sclav, la cel de salariat, și apoi să dobândim mentalitatea fiului. Adică să trecem de la teamă și de la dorința de recompensă la iubire. Să-L iubim

pe Hristos pentru că El ne este mamă, tată, prieten, frate, soț și soție. Astfel putem transcede judecata.

„Boala cancerului este una divină”

Spuneți-ne ceva despre moartea subită.

Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe. Pentru creștinii credincioși însă, moartea subită nu este privită cu ochi buni pentru că aceştia nu mai au ocazia să își pregătească întâlnirea cu Hristos. Când ne întâlnim cu un om important ne pregătim corespunzător. La fel ar trebui să respectăm și întâlnirea noastră cu Hristos.

Pregătirea prin repetiție este esențială. De aceea regretatul părinte Paisie obișnuia să spună că boala cancerului este una divină căci a umplut Raiul de sfinți, adică o boală lungă pregătește oamenii prin rugăciune și pocăință. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că durerea vindecă plăcerea.

În orice caz, nimic nu este mai sigur decât moartea. O întâlnim peste tot în jurul nostru, totul moare, toate ființele, prietenii, rudele. Ceea ce nu cunoaștem însă este ceasul morții, când va veni moartea. Ar putea veni în somn, când ne plimbăm, când călătorim, când lucrăm, când ne destindem, etc. De aceea trebuie să ne rugăm Domnului zilnic, așa cum o face Biserica: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem“şi „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Din învăţăturile Părinţilor bisericeşti aflăm că unul din cele mai mari daruri pe care un om îl poate avea este „gândul la moarte“. Când acesta este păstrat cu voia lui Dumnezeu nu îl duce pe om la disperare, la deznădejde, sau la teamă psihologică ci dimpotrivă, îl inspiră, îl îndeamnă spre rugăciune, îi oferă creativitate chiar şi în treburile pământeşti, întrucât el încearcă să îşi îndeplinească îndatoririle şi să se pregătească îndeajuns. Când trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, atunci până şi moartea subită ne găseşte pregătiţi.

Care este expresia corectă: „ceasul morţii“ sau „clipa morţii“?

Depinde cum interpretăm cele două cuvinte „ceas“ şi „clipa“. În vorbirea curentă de obicei folosim „ceas“ cu sensul de moment. Dar înţeleg că întrebarea dvs. este dacă moartea este un proces sau mai degrabă un moment.

Ce pot spune este că există într-adevăr un proces al morţii, adică, bolile îndelungate slăbesc organismul omului şi îl duc în cele din urmă la moarte, însă separarea sufletului de trup are loc prin voia Domnului la un anumit moment.

Acest moment este unul important, pentru că atunci se schimbă modul de existența și nu putem ști cum va fi mai departe. Cunoaștem stadiul în care sufletul este atașat de trup și al cărui mod de comunicare cu mediul este pe calea simțurilor. Nu avem o experiență anterioară a ceea ce se va întâmpla și cum va fi. Acum vedem lumea creată de Dumnezeu, oameni, prieteni, frumusețea pământului și nu îngeri și demoni. Atunci însă, sufletul nu va mai vedea cu ajutorul simțurilor trupești ci va vedea ce acum nu poate. De aceea sfinții vor să fie conștienți și să se roage pe durata procesului morții, pentru a părăsi această lume în rugăciune și să aibă puterea și harul Domnului mereu cu ei.

Astăzi însă acest privilegiu de a ne putea ruga pe durata acestor ceasuri, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos şi de a ne umple de slava Domnului atunci când sufletul părăsește trupul este înlăturat de așa numitul echipament de reanimare de la terapie intensivă. Din punct de vedere creștinesc pentru ceasul și momentul morții este nevoie de o pregătire prealabilă, adică de mărturisirea păcatelor, de Sfânta Împărtășanie, de Sfântul Maslu, de rugăciunile noastre și ale rudelor. Cu toate acestea, în unitățile de terapie intensivă, o astfel de slujire eclezial-pastorală este imposibilă. Astfel, din cauza medicamentelor și a tehnicilor moderne existente, în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți oameni se sting fără a ști ce se întâmplă în acel ceas sau în acea clipă. Aceasta este o problemă importantă. Metodele medicale moderne pun în discuție următoarea dilemă: „Se prelungeşte viaţa sau se împiedică procesul morţii?“. Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?

În orice caz, este o mare binecuvântare pentru cineva să poată muri înconjurat de rudele ce se roagă pentru el și mai ales să poată muri în comuniune cu Biserica, primind Sfânta Împărtășanie, rugându-se, primind binecuvântarea părintelui duhovnicesc și bucurându-se de slava Domnului și rugăciunile sfinților. Dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie o moarte ca cea reprezentată în icoana Adormirii Maicii Domnului, cu ea în mijloc, înconjurată de dragostea lui Hristos, de Apostoli și de Ierarhi.

„Gândul că putem trăi veşnic pe pământ e o boală spirituală”

Unii oameni au parte de o moarte pe neașteptate. Este adevărat că Dumnezeu ia pe cineva atunci când are șanse mari de mântuire?

Noi, creștinii, credem că ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu și că El ne îndrumă viața, El ne dă viață și o ia atunci când consideră a fi momentul potrivit. De asemenea știm că Dumnezeu iubește creația Sa, îl iubește pe om și vrea ca acesta să se mântuiască. De aceea, nu există îndoială că Dumnezeu permite ca moartea fiecărui om să se petreacă la momentul cel mai potrivit.

Desigur, iubirea lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. Omul are capacitatea de a alege și de a face fapte bune sau rele, de a se împărtăși din iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge.

Pentru că spuneați că unii oameni mor pe neașteptate, aș dori să vă reamintesc de faptul că ar trebui să conștientizăm tot timpul că vom muri, nu trebuie să avem impresia că vom trăi veșnic pe pământ, pentru că aceasta este o boală spirituală. Între viață și moarte există o alternanță, asemănătoare cu cea dintre noapte și zi. Biologia moleculară modernă subliniază faptul că moartea este fără îndoială legată de viață, întrucât printre genele umane există și gene ale îmbătrânirii, localizate în mitocondrii. Deci, încă de la naștere, moartea este prezentă în ADN și o vedem prezentă în corpul nostru prin moartea celulelor și în general prin îmbătrânire, prin apariția ridurilor, a bolilor, prin tot ceea ce din punct de vedere teologic numim mortalitatea și coruptibilitatea omului. Nu trebuie să ne comportăm precum struții, să băgăm capul în nisip și să ne prefacem că nu vedem aceste semne.

În acest proces ar trebui să știm că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, moartea este consecința păcatului săvârșit de Adam și Eva, El ne iubește și are grijă de noi. Este părintele nostru iubitor. Nu este corect ca pe de o parte să spunem „Rugăciunea Domnească“, bine cunoscutul „Tatăl Nostru“ şi să-L numim „Tată“ iar pe de altă parte să trăim ca nişte orfani.

Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă pocăinţei. Mulțumim Doamne că ne-ai oferit pocăinţă. Poate aceasta în ceasul morții să fie atât de mare încât un om să se poată salva deși sufletul său este împovărat de păcate mari?

Tradiția Ortodoxă spune că păcatul nu este moral, ci mai degrabă ceva ontologic, și anume abaterea de la viață conform naturii către cea contra ei. Astfel, căința este reîntoarcerea omului de la calea greșită la însăși natura vieții. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu întreaga creație. Prin pocăință el dobândește din nou această comuniune. Astfel, aceasta este asociată cu un proces ce eliberează omul de tot ceea ce îl înrobește. Părinții bisericii au descris acest progres în trei cuvinte: purificare, iluminare, îndumnezeire, adică o adevărată terapie. Aceasta are loc pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mântuirea este legată de terapia sufletului. Medicul ne studiază corpul, pune un diagnostic şi ne recomandă o metodă de vindecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala sufletului.

Mărturisirea păcatelor în ceasul morţii îi deschide omului calea spre mântuire. Dacă nu a apucat să-și curețe sufletul, Biserica prin rugăciunile sale îl ajută să se mântuiască, ținând cont de faptul că perfecțiunea este infinită, este o stare dinamică și nu statică.

Pe parcursul vieții trebuie să avem „duhul pocăinței“. Ar trebui să avem în vedere cum am fost creați de către Dumnezeu și cum am ajuns din cauza păcatelor. Citind cu atenție cartea Facerii, ascultând învățăturile Bisericii și ale Părinților bisericești și văzând cum trăiau Adam și Eva și ce au devenit după ce au păcătuit, atunci pocăința se va naște în sufletul nostru.

Deci, cineva care a avut „duh“ de pocăință pe parcursul vieții îl simte și în ceasul morții și chiar într-o mare măsură. Pe de altă parte dacă pe durata vieții nu s-a căit, e greu de crezut că o va face în ultimul moment.

Duhovnicul meu, Mitropolitul Kallinikos de Edessa, a trăit cu aducerea aminte de moarte. Atunci când medicii i-au spus că are o tumoare pe creier, s-a mărturisit imediat, și-a scris testamentul și s-a rugat cu credință de Dumnezeu, spunând: „Poate că Dumnezeu mi-a spus gata. Nu mai am nevoie de tine“. A continuat să se roage spunând „facă-se voia Ta“. Și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, având parte de un sfârșit liniștit, asemeni întregii sale vieți.

Prin urmare, chiar dacă oricine are în suflet o scânteie de iubire pentru Dumnezeu se poate căi în ceasul morții, ar fi mai bine să ne căim pentru păcatele noastre atunci când suntem încă sănătoși, când ne putem curăța sufletul, adică să trecem de le iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu și de oameni, să transformăm iubirea egoistă într-o iubire altruistă.

Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul

După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?

Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor. Toate rugăciunile către sfinți se bazează pe acest adevăr. Bineînțeles, această legătură dintre suflet și persoanele vii este una spirituală, nu materială.

În Apocalipsa Sf. Ioan care descrie Sfânta Liturghie cerească, putem vedea relația dintre oameni și sfinți și rugăciunile lor pentru noi. De aceea, Părinții bisericești vorbesc în Sfânta Liturghie despre această Sfântă Liturghie necreată ce se săvârșește în Ceruri, în Templul necreat. Prin intermediul Sfintei Liturghii pătrundem în atmosfera Liturghiei cerești și ne pregătim pentru ea.

Fiecare simte iubirea și protecția sfinților, precum și a rudelor ce au părăsit această lume și își dorește să îi întâlnească. Un fiu duhovnicesc de-al meu era foarte fericit în ceasul morții pentru că, așa cum spunea el, avea să vadă această Împărăție Cerească.

Așadar, sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul și nu intră într-o stare de inexistență. Dacă cineva a trăit în pocăință de-a lungul vieții, sufletul său după ce părăsește trupul, va intra în această Sfântă Liturghie cerească şi se va ruga ca un preot duhovnicesc pentru întreaga lume şi va aştepta învierea trupului. Apoi sufletul va intra în trup și ambele vor participa la sărbătoarea Învierii Cerești.

Ce sfat ar trebui să dăm apropiaților în ce privește atitudinea pe care trebuie să o avem în ziua sau în momentul morții atunci când cineva este pe moarte,?

Procesul morții este unul extrem de important pentru fiecare om, pentru că are în față fie drumul spre mântuire fie drumul spre pierzanie. Din păcate în aceste condiții, majoritatea oamenilor au grijă numai de sănătatea fizică a rudelor și a prietenilor fără să țină cont și de drumul spre eternitate. De aceea ar trebui să avem grijă ca persoana aflată pe patul morții să se mărturisească, să primească Sfânta Euharistie, harul Domnului prin Sfântul Maslu și să ne asigurăm că face tot ceea ce este creștinește. În special, ar trebui să fim alături de cel drag în ultimele momente ale vieții sale prin rugăciune. Nu trebui sa ne gândim doar la faptul că ne pierdem ruda, sau prietenul, ci că acesta trece de la un tip de existență (cu trup și simțuri) la un altul, fără trup. Așadar în acel moment avem nevoie de multă rugăciune.

Îmi amintesc că în ultimele clipe de viață ale duhovnicului meu, stăteam lângă patul său și nu mai puteam face nimic pentru el decât să mă rog Domnului ca sufletul său să fie primit de către îngeri. O mătuşă de-a mea a crezut că eram trist atunci când mă rugam. Însă eu doar mă rugam, pentru că acel moment este important, este sfânt.

În general, trebuie să experimentăm zi de zi întrucât, așa cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur, viața este un „han“. Am intrat în acest han, trăim în el, dar trebuie să avem grijă să plecăm cu bună speranță, fără să lăsăm nimic în urmă dacă nu vrem să pierdem ce am avut aici. Mai mult decât atât, toți creștinii ar trebui să înțeleagă că moartea a fost înfrântă prin Cruce și prin Învierea lui Iisus Hristos și că comuniunea cu Hristos este o continuă transcendență a morții și a fricii de moarte, că părăsirea trupului de către suflet este drumul spre Împărăția Cerurilor și spre întâlnirea cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții, iar că sufletul se va întoarce la trupul ce va învia și va trăi veșnic, ducând traiul pe care l-a dus și pe pământ.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de la momentul morții și în special după Judecata de Apoi există două posibilități: cei care sunt în comuniune cu Hristos vor trăi în „fericirea veşnică“ iar ceilalţi în „chinuri eterne“. Deci toată lumea se va bucura de o „viață veșnică“. Diferența este cine se va bucura de „fericire“ şi cine va trăi în „chinuri“.

De aceea, sfatul nostru pentru rudele și prietenii celor aflaţi pe patul morţii este să creadă în Hristos şi să aibă încredere că nu suntem doar cetăţeni ai acestei lumi ci suntem mai degrabă nişte călători ghidaţi spre adevărata lor ţară adică Împărăţia Cerurilor. Cetăţenia noastră este în cer. Ar trebui să ne umplem de dorinţa arzătoare pentru ţinutul ceresc.
(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com)
Sursa: doxologia.ro

12 iulie 2012

MA ROG PENTRU SUFLETELE OAMENILOR

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Preotul Andrei Cotruţă. Foto: Dinu Rusu
Timpurile foarte grele pentru credinţă, anii ateismului scrântit, nu au împiedicat familia Cotruţă de la Scumpia, Făleşti, să ţină cuvântul Domnului la loc de cinste. Chiar dacă erau numiţi „credincioşi”, doar pentru a-i înjosi şi a-i considera întunecaţi, ei nu se sminteau la vorbele răutăcioase ale oamenilor, ci aveau frică de Cel de Sus.
Peste ani, unul dintre copiii familiei Cotruţă, Andrei, împlineşte visul tatălui şi se face preot. Îl găsesc slujind la Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria de la Hagimus, Căuşeni, fiind unul dintre cei mai respectaţi şi căutaţi duhovnici ai Basarabiei.
Mă huiduiau „Credinciosul”
S-a născut şi a crescut pe vremea când cei care credeau în puterea lui Dumnezeu erau desconsideraţi şi trecuţi în lista rătăciţilor. Poreclit în semn de batjocură „credinciosul”, nu prea înţelegea ce se întâmplă cu adevăratelea.
„Mereu mă întrebam de ce sunt batjocorit? Nu fur, nu fumez, nu umblu hoinar. Credeam că dispreţul acesta e doar din partea unor membri necunoscători ai societăţii, dar la şcoală eram necăjit chiar şi de profesori”, spune părintele Andrei.
Atunci când a păşit pentru prima dată pragul şcolii au şi început pedepsele sau, mai bine zis, răfuielile.
E trecut din clasa unde erau copii din mahala şi pe care-i cunoştea în una în care să se simtă străin şi singur. Dar şi în aceasta i se alege un loc „potrivit” – ultima bancă.
Deşi conştientiza că va avea probleme, mergea la biserică, urmând îndemnul părintesc. Sigur, şicanele apăreau, fel de fel de vorbe urâte şi note mai mici.
„Eu am iubit foarte mult şcoala. Gândeam că doar cartea mă va ajuta să trăiesc mai bine. În şcoală am avut multe probleme cu profesorii, mă străduiam să învăţ, pentru a nu fi discreditat. Îmi ziceam că nu pot fi desconsiderat dacă am să fiu un elev bun. Mi se spunea: „da eşti elev bun, dar taică-tău te întunecă şi nu ştii ce e cu tine”, povesteşte duhovnicul.
„Eram bucuros când am citit pentru prima dată în strană. Era o linişte deosebită. Această atmosferă mi-a dat curaj să mai vin să citesc, să fiu alături de corişti. Bucuria, însă, a căzut în scârbă. Au fost turnători care au spus că am citit la biserică. Luni m-au scos la careu şi m-au pus să merg de-a lungul tuturor şi ei mă huiduiau: „Credinciosul!”, îşi aminteşte părintele Andrei.
Uneori, îi trecea prin gând să părăsească şcoală, dar taică-său îi vorbea: „Lasă că o să vină timpul când Dumnezeu o să le orânduiască pe toate la locul lor, se vor deschide bisericile şi profesorii o să vină să plângă, mulţi o se regrete, o să-şi ceară iertate. Cine n-o să audă chemarea lui Dumnezeu o să ardă în foc!”.
Bogăţiile sufletului sunt cele mai de preţ
A absolvit şcoala şi s-a ales cu o caracteristică bună, doar că se încheia cu menţionarea „ideologic nu este dezvoltat”.
Însă, atunci când susţine examene de admitere la Colegiul de Telecomunicaţii din Chişinău, pesemne, membrilor comisiei le scapă calificativul.
După absolvirea acestei instituţii îşi satisface serviciul militar, apoi este angajat conform specializării la Bălţi, unde îşi demonstrează aptitudinile de bun specialist, apoi de conducător.
Apoi i s-a ivit ocazia să plece în Germania. „Văzând luxul de acolo, a apărut dorinţa de a mă îmbogăţi. Totodată, mă interesam de la cei de-acasă ce se face cu biserica din sat şi încercam să ajut cu ceea ce puteam. Am înţeles că totuşi biserica rămăsese în sufletul meu şi, la un moment dat, am simţit un gol în suflet. Am început să mă gândesc la viitorul meu, la viitorul sufletului meu.
A apărut o dorinţă mare să mă mărturisesc şi tot drumul, când am revenit din Germania, m-am rugat lui Dumnezeu să mă păzească, îngânam cântări bisericeşti şi spuneam şi ectenia „Iarăşi şi iarăşi Domnului să ne rugăm”.
Golul din suflet l-a provocat să se uite cu dispreţ la ceea ce adunase până atunci. Într-o seară, revenind de la Biserica de la Nicoreni, pe care, de altfel, o frecventa foarte des, i s-a aprins un foc în suflet – dorinţa de a sluji lui Dumnezeu.
Era într-o dilemă, nu ştia ce să facă. Îl aşteptau şefii cărora le-a promis că revine la vechiul loc de muncă, subalternii, proiectele începute.
Soţiei Valentina i-a spus franc: „Eu vreau să plec la seminar”. Ideea nu a fost salutată de la bun început, iar viitorul slujitor al Domnului se tot ruga: „Doamne, ajută-mă, luminează-mă. Poate nu e de la Tine, e o aprinde de moment?!”
„Era un timp urât afară, ploua năprasnic şi atunci m-am gândit să ies să o întâlnesc pe soţie de la serviciu, de fapt, pentru prima dată făceam acest lucru. Înainte de a mă porni, mi-am oprit privirea la Icoana Maicii Domnului şi am simţit o trăire deosebită, parcă m-a chemat. M-am apropiat şi plângeam în hohot.
„Maica Domnului, eu sunt poate rătăcit, multe nu le ştiu, mult m-am rupt de biserică, dar nu ştiu e de la sine sau e o chemare de la Dumnezeu, ajută-mă să-mi găsesc pacea… Şi parcă m-am liniştit. A venit pace în suflet, parcă am auzit un glas: „Fii liniştit, totul se rezolvă, totul s-a hotărât!”.
Mi-a dat o mare speranţă. În faţa instituţiei o aştept pe soţie. Când s-a apropiat, am observat că avea faţa senină, ca şi cum nu se întâmplase nimic şi asta m-a bucurat foarte mult.
Ea mi-a spus: „Ţi-e greu, ai nevoie de ajutorul meu, trebuie să pleci!”. Am îmbrăţişat-o şi am început să plâng de bucurie”, îşi aminteşte cu profunde emoţii părintele Andrei.
A mers la preotul de la Petreşti, Ungheni, aşa precum o făcea în copilărie, însoţit de taică-său.
Totul drum s-a rugat Domnului să-l ajute să poată sta de vorbă cu părintele. I-a cerut sfatul şi i-a spus că se simte sărac, chiar dacă a adunat o mulţime de averi, a accentuat că sufletul are nevoie de alte bogăţii decât cele materiale.
Părintele l-a încurajat şi l-a binecuvântat să facă studii la Seminarul Teologic de la Chiţcani.
Ajuns aici, avea o sete nemaipomenită de a învăţa. Citea o mulţime de cărţi, era în căutare, în dorinţa de cunoaştere. A fost un elev sârguincios şi s-a bucurat de încrederea acordată de profesorii şi feţele bisericeşti de la Seminarul de la Chiţcani. În timpul studiilor a fost diaconit şi preoţit.
Şi-a dorit aprofundarea cunoştinţelor şi a urmat Academia Teologică de la Kiev. În acelaşi timp era inspector la Seminar şi preda două materii – Catehismul şi Teologia morală.
Acum 12 ani, este susţinut şi binecuvântat de regretatul Episcop Dorimedont, în ridicarea unei mănăstiri de maici în apropiere de satul Hagimus, Căuşeni.
Astfel, părintele devine duhovnicul acestui sfânt locaş.
Datorită acestui deosebit preot pe lângă mănăstire este deschisă o şcoală de regenţie.
Ne rugăm pentru vindecarea oamenilor
- Ce vă doriţi cel mai mult, părinte, atunci când vedeţi că un creştin vine la mănăstirea a cărui duhovnic sunteţi?
- Vreau ca omul să se ducă încurajat. Important este să vadă de ce ajuns la respectiva stare, care e motivul – copiii nu-l ascultă, sunt necazuri în familie. De unde a pornit boala? Mereu spun, dacă boala o tratezi, lucrurile se schimbă. Nu poate fi aşa ca noi să vrem să ne schimbăm, iar D-zeu să nu vină în întâmpinarea noastră. Omul când îşi pune o hotărâre, vede o schimbare şi atunci ne rugăm şi noi cei de la Mănăstire.
- De ce lăcrimaţi, uneori şi plângeţi, în timpul Sfintei Liturghii, dar şi când ţineţi predica pe amvon?
- Eu cred că un preot trebuie să plângă totdeauna, pentru că povara pe care o are este una foarte grea. El răspunde de sufletele oamenilor, răspunde de cuvântul care îl aduce, răspunde de viaţa lui şi a enoriaşilor. Când săvârşesc Sfânta Liturghie stau într-un foc mare. Dumnezeu l-a pus pe un putregai în această slujire, să mijlocească pentru oamenii care sunt în biserică. Vin lacrimi şi pentru mine, dar şi pentru lumea care se află în faţă.
- Sigur, trăiţi momente de împlinire, de bucurie…
- Se mai întâmplă să plâng şi de bucurie pentru că văd că Dumnezeu îi adună pe creştini, îi scoate din lumea grijilor, dar şi a împlinirilor. Trebuie să fii conştient că ei aşteaptă de la tine ceva, fiind slujitor al lui Dumnezeu.
Despre părintele Andrei Cotruţă se vorbeşte foarte frumos, cu cele mai dulci şi dragi cuvinte. Însă, duhovnicul spune că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu ca lauda să nu ne ducă la cădere.
„Cu darul, cu ajutorul lui Dumnezeu le poţi face pe toate. Harul lui Dumnezeu magnetizează, dar dacă tu te crezi atotputernic – greşeşti foarte mult. E nevoie de smerenie – ea stă la baza mântuirii noastre. Atunci când cineva te laudă, trebuie să lupţi, să fii smerit şi să atribui meritul Celui de Sus.
Dacă vrei să omori pe un creştin nu prea bine pregătit, atunci să-l lauzi”, susţine părintele Andrei.
Preotul spune că regretă că de multe ori ceea ce este normal e tratat drept fanatism. Chiar şi de a posti regulat, de a frecventa biserica.
„S-a ajuns la o aşa rătăcire, la o banalitate că lucrurile normale sunt considerate fanatism. Este o durere – lucrurile anormale ajung a fi declarate normale. Firescul este criticat, considerat demodat.
Normalitatea de a te ruga, de a merge la biserică, de a citi cărţi sfinte este considerată o prostie acum. Dar nu e aşa, asta e o viaţa creştinească firească”.
Părintele Andrei Cotruţă se roagă către Dumnezeu să poată ajuta oamenii. Recunoaşte că le vorbeşte creştinilor, uneori, poate prea dur, dar vrea să ajungă la normalitate.
„Trebuie să ştii cum să ajungi la sufletul creştinului. Nu interzicerea, dar arătarea greşelilor apropie pe cineva de biserică. Nu resping omul, caut modalităţi pentru a discuta.
De la creştini se cere ceva – să se lase toate lucrurile rele”, zice duhovnicul.
Credinţa fără faptă este moartă
- Ce întrebări vă pun creştinii? Care-s problemele care-i macină cel mai mult?
- Cel mai mult destrămarea familiei. Mulţi nu vin să zică „părinte, unde, cu ce am greşit în viaţa asta?”, dar o încep cu „m-o lepădat soţul sau soţia, copii nu mă ascultă”.
Necazul şi durerea îl aduce. „Uite mi-o făcut, mi-o legat, uite vecinul e aşa… Toţi sunt răi”.
Vrăjile, de care are frică multă lume, sunt superstiţii. Omul le crede şi vede vina în alţii, ci nu în sine.
Atâta timp cât în noi lucrează harul lui Dumnezeu, mergem la biserică, ne mărturisim, ne împărtăşim, nicio vrajă nu se lipeşte.
Să nu ne temem noi de vrăji! Să ne ferim de păcat şi să avem frică de Dumnezeu. Unde se aşează musca? La murdărie. Porcul se duce la mizerie, albina – la floare. Îngerii vin unde e curăţenie. Totul depinde de starea noastră.
Noi suntem cei care deschidem uşa la vrăji. Începem a învinui pe oricine.
Diavolul nu lucrează singur, deşi ar putea. El lucrează prin Ioana care nu merge la biserică, nu se mărturiseşte, nu se împărtăşeşte, şi-i dă în cap să se ducă să facă rău Mariei şi cealaltă la fel e nesocotită ca şi creştină. Se încep a învinui şi urî şi nu observă că sunt ostatecele satanei.
Dacă Ioana purta duhul lui Dumnezeu, nu avea să se pună în slujirea diavolului, iar Maria – e la fel, or, diavolul nu lucrează acolo unde e sfinţenie.
E la modă acum să se vorbească despre legarea cununiei, dar e un motiv. Tu să-ţi dezlegi păcatele, poate ai zămislit copilul în necununie, în desfrânare. Păcatul porneşte de acolo, de la tine şi de asta ea nu se poate mărita.
Da, sunt vrăjile, dar ele depind de credinţa noastră. Dacă am fi credincioşi, nu am accepta să lucrăm în slujba demonilor.
- De multe ori auzim replica „pe când era ortodoxă avea un comportament tare rău, acum de când e la sectanţi e un om deosebit…”
- Ortodoxia trebuie trăită, nu doar să ne limităm la a fi botezaţi şi cununaţi. Nu se vine cu credinţă la Sfintele Taine, mulţi o fac din fală, dar aste e o făţărnicie. În ortodoxie trebuie de urmat pe Iisus şi e important de ţinut Legea lui Dumnezeu. Credinţa fără faptă este moartă şi fapta fără credinţă la fel. Una fără alta nu poate exista. Dacă tu faci în fală şi nu pentru Hristos, atunci acesta e fariseism.
E un teatru de prost gust, parcă ar fi nişte sperietori pentru păsări.
- Ce sfat important le daţi tuturor creştinilor?
- Să aibă prezenţa lui Dumnezeu permanent în suflet. Să fie mărturisiţi, să fie împăcaţi în faţa lui Dumnezeu şi să nu se teamă de moarte. Moartea nu este o tragedie – e o bucurie, o descătuşare, noi ne ducem pe mâna lui Hristos. Să facă bine şi să vină cât mai des la sfânta biserică.
Dinu Rusu
Pentru Elldor.Info

15 ianuarie 2012

Ce spun Sfinţii Părinţi despre viaţa plină de har a Maicii lui Dumnezeu?






Vieţuirea Sfintei Fecioare Maria este model desăvârşit de viaţă, ea fiind gata să îl primească în orice moment pe Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că atinsese culmile sfinţeniei: "Fiindcă El nu îşi putea alege drept Mamă decât pe cel mai bun dintre toţi oamenii, cel în care să se vadă obiectivul pentru care a creat Dumnezeu natura umană, şi anume ca aceasta să producă un om în stare să slujească cum se cuvine scopului său ultim". Vorbind despre vieţuirea întru curăţie a Sfintei Fecioare Maria, Sfântul şi neîntrecutul mariolog, Chiril al Alexandriei, aduce aminte şi de dreptul Iosif, care nu a fost un tată în sens fizic, ci un om ce a purtat de grijă Sfintei Fecioare şi pruncului Iisus. Pentru a arăta fecioria Maicii Domnului, el tâlcuieşte profeţia Proorocului Iezechiel (44, 1-2), unde se vorbeşte despre "poarta închisă" prin care nimeni nu a trecut şi nu va trece, iar Domnul o va lăsa închisă; apoi despre "rugul aprins" (Ieşire 3), în care sălăşluia Dumnezeu şi nu se mistuia de flăcări. În teologia Părinţilor, Maica Domnului mai este înfăţişată şi ca "pricina mântuirii neamului omenesc". Rolul ei nu este unul pur biologic, ci ea conlucrează la planul Sfintei Treimi de restaurare a neamului omenesc. Pentru sublinierea maternităţii, ea este pusă în paralel cu Eva de către Sfântul Irineu de Lyon, care o arată ca apărătoare a vechii Eva, "Adam a fost recapitulat în Hristos, aşa încât moartea s-a transformat în viaţă. Eva a fost recapitulată în Maria, aşa încât Fecioara s-a arătat apărătoarea celeilalte fecioare ca să strice neascultarea fecioarei celei dintâi".

Pr. Vasile Gheorghe Popescu este preot paroh la Parohia Pocruia, Protoieria Târgu Jiu Nord, judeţul Gorj

Parintele Paisie..POVESTESTE

DOAMNE AJUTA!
Odata parintele Paisie mi-a povestiit cum a apărut Maica Domnului, ziua în amiaza-mare şi l-a ajutat la o nevoie pe care o avea. Au vorbit împreună timp de câteva minute.
-    Cum v-aţi simţit Părinte? - l-am întrebat.
-    Mare bucurie... Dar simţeam şi ruşine... Mă simţeam stingherit... Este Maica lui Dum¬nezeu... Cu Sfântul Ioachim şi cu Sfânta Ana mă mişc mai în voie!

CAPITOLUL 1
FAMILIE-EDUCAŢIE
Decembrie 1988
1. Stareţul mi-a povestit următoarea întâmplare: Odată venise aici un medic grec-american. Era orto¬dox, dar nu avea prea multe legături cu credinţa, nici postul de vineri nu-l ţinea şi nici nu mergea prea des la biserică. A trăit o experienţă şi voia să discute despre ea. Într-o seară, în timp ce se ruga în apartamentul lui, «s-a deschis cerul». O lumină l-a învăluit, iar tavanul şi cele patruzeci de etaje de deasupra lui au dispărut. S-a aflat învăluit în lumină mai mult timp, dar nu şi-a putut da seama cât.
M-am minunat, pentru că am simţit şi am înţeles că a fost de la Dumnezeu. Era adevărată. Văzuse lumina necreată . Ce făcuse în viata lui? Cum trăia de s-a învrednicit de astfel de lucruri dumnezeieşti?
Era căsătorit, avea femeie şi copii. La un moment dat femeia lui îi spuse: «M-am săturat să mă mai ocup de casă, vreau să merg şi eu într-o plimbare». Deja nu mai lucra, începuse să se plimbe în fiecare seară cu prietenele ei şi să-1 ia şi pe el împreună cu ele. După puţin timp, îi spuse: «Vreau să ies singură cu prietenele mele». A primit şi aceasta, de dragul copiilor lui. Apoi: «Vreau să merg singură în concediu». Ce să facă? I-a dat şi bani şi maşina.
Apoi i-a cerut să-i închirieze un apartament pentru a trăi singură, unde şi-a adus şi pe prietenii ei. îi vor¬bea, o sfătuia: "Ce vor face copiii noştri?". Dar ea, nimic. în cele din urmă i-a dat mulţi bani şi ea a ple¬cat. Iar el se necăjea mult pentru aceasta.
Apoi, după câţiva ani a aflat că devenise desfrânată în Pireu!
Se mâhnea mult, plângea. Se gândea să meargă să o găsească. însă ce să-i spună?
A îngenunchiat să se roage: "Dumnezeul meu, luminează-mă, ce să spun... Ce să fac pentru a se mân¬tui acest suflet?". Vezi, îl durea pentru ea. Voia "să se mântuiască acest suflet". Mici egoism bărbătesc, nici pomenire de rău, nici dispreţ; îl durea pentru starea ei. Dorea mântuirea ei. Atunci Dumnezeu a deschis cerul şi 1-a învăluit în lumina sa.
Vezi? Vezi? Acesta care era în America... în ce mediu trăia? în timp ce mulţi dintre noi care trăim în Sfântul Munte, în mijlocul sfinţilor, în harul Maicii Dom¬nului...

2. Fiecare trebuie să o vadă pe logodnica lui ca pe sora lui, să fie amândoi foarte atenţi şi să se înfrâneze. Să-şi facă nevoinţa lor, pentru dragostea lui  Dumnezeu, ca astfel să se încununeze la sfârşit ca nişte luptători mărinimoşi. Aceasta este semnificaţia cununi¬ilor Bisericii. Numai astfel are cineva ca ajutor harul dumnezeiesc.
Logodna să fie scurtă, să nu se prelungească prea mult.

3.    - Părinte, cum trebuie să fie cei doi căsătoriţi între ei?
-    Însoară-te şi apoi vom discuta.
-    Nu se poate acum?
-    Să aibă a)... b)... şi să aibă disputa cea bună între ei.
Adică să se străduiască fiecare să ia cu bucurie greutăţile asupra lui şi să-1 odihnească pe celălalt. Să facă unul cumpărăturile, pentru a-1 odihni pe celălalt, să-i facă hatârul celuilalt pentru a-1 mulţumi. Odihnirea celuilalt să-ţi fie prilej de bucurie.

4.    - Părinte, citeam mai demult, că dragostea este un lucru bun şi cu cât face cineva mai des, cu atât este mai bine; căci cei care nu fac, dobândesc probleme
psihologice; căci atunci când cineva este tânăr trebuie să facă de două-trei ori pe zi,  pentru ca apoi la bătrâneţe să poată face o singură dată.
-    Ce sunt acestea, bre fiule? Cine le spune? Măi, măi! A venit aici un medic străin, care merge la con¬ferinţe mondiale şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. Sămânţa este foarte întă¬ritoare. «Tinerii care au multe legături, şi pe unii ca aceştia îi cunoaştem uşor, îmi spuse, dacă îşi rup vreun os nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». Când vin tineri aici la mine, eu îi cunosc. Ochii lor devin ca... (şi mi-a arătat cum), memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău decât bătrânii. Vezi că li se strică şi mintea? Este ca şi brânza, să spunem, care se face ca iaurtul, apoi ca laptele acru, după aceea ca laptele, şi dacă stăruiesc aşa, ajunge ca apa.
-    Această dorinţă trupească, Părinte, este o dorinţă firească,  care  izvorăşte  din  trup,  precum  foamea, setea sau este patimă? Excesul ei este vătămător (precum de exemplu nu mâncarea ci lăcomia este rea)? Această dorinţă în sine este rea? Au avut-o şi protopărinţii noştri în rai?
-    Este   PATIMĂ!   Ce   altceva   să   fie?   PATIMĂ... Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cine¬va este om duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta.
Toţi oamenii au cugetare trupească. Iar aceasta se moşteneşte de la părinţi. Vezi, dacă vreun copilaş s-a născut din părinţi trupeşti, încă copil fiind, el are astfel de dorinţe. Aceasta însă nu este nimic. Se vindecă. Pofta este fragedă ca şi urzica, încă nu s-a "înăsprit ca să devină spin, şi se vindecă repede cu un duhovnic bun, care să aibă însă discernământ şi să înţeleagă ce se întâmplă, pentru că la început toate răsadurile au numai două frunzuliţe.
Toţi oamenii, unul mai mult, altul mai puţin, au cugetare trupească. Unul este 30%, să spunem, duhovnicesc, altul 40, altul 60, iar cel mai mult care l-am întâlnit era 75%. Numai Ioachim şi Ana au fost cu desăvârşire oameni duhovniceşti şi după rugăciune s-a născut cea mai nepătimaşă creatură, adică Maica Domnului. Aceasta am trăit-o, când eram la Sinai.
-    în vedenie, Părinte?
-    ... (a tăcut).
-    Adică Ioachim şi Ana au devenit cu totul desă¬vârşiţi prin nevoinţă sau aşa au fost de la început?
-    Gândul îmi spune că aşa au fost de la început... Omul fără mâncare sau fără apă moare. însă fără cele trupeşti nu păţeşte nimic,  ci  numai  se  chinuieşte sufleteşte. Altfel este chinuit şi de alte patimi: mânia, egoismul, slava deşartă, prefăcătoria. După cununie omului îi  sunt iertate  cele  trupeşti  numai  pentru
naşterea de fii, sau din iconomie.

5. Când eram necăsătorit discutam problemele mele cu Stareţul, iar el îmi dădea sfaturile cele mai potrivite.
Stareţul spunea:
"Este bine ca omul să se căsătorească la o vârstă relativ mică. Atunci lucrul se săvârşeşte mult mai firesc. Se potrivesc uşor unul cu altul. Vedeţi, perechile care s-au căsătorit la o vârstă mică, păstrează până la bătrâneţe, în legătura lor, o simpli¬tate copilărească. Acelaşi lucru îl poate observa cineva şi la monahii care au venit de mici în Sfântul Munte. Este corect proverbul care zice: "Sau de mic căsătoreşte-te, sau de mic călugăreşte-te".
"Pe măsură ce omul se măreşte începe să lucreze din  ce  în  ce   mai  mult  raţiunea  şi   pe  toate  le cercetează, pe toate le măsoară. I se consolidează ca¬racterul şi cu greu se mai potriveşte cu altul.
Pentru a se căsători cineva la treizeci de ani, tre¬buie ca treizeci ca să-1 împingă din spate; când ajunge la patruzeci, este nevoie de... şaizeci să-1 împingă.
Este greu să ia hotărârea de a intra în jug. Şi tu te-ai obişnuit acum să fii rebel. Faci precum fac caii sălbatici atunci când vor să le pună căpăstru. Se scu¬tură, dau cu copita, şi... aleargă departe.
Cu o zi înainte de cununia sau de călugăria ta, dacă voi veni şi îţi voi strânge nasul, vei plesni, vei face bum!!
6. Părinte, o cunoştinţă de-a mea are legături cu cineva şi se gândeşte la nuntă.
-    Dar el se gândeşte, o vrea?
- E!... Puţin.
-    Pentru a se căsători cineva puţin, trebuie s-o vrea mult.

7. Perechile care se căsătoresc, trebuie să aibă ACELAŞI duhovnic, ca să se înţeleagă de la început şi să nu aibă probleme mai târziu. Vedeţi, duhovnicul ajută foarte mult. Vede cioturile şi umflăturile amân¬durora, şi le "ciopleşte", pentru ca aceia să se potrivească, ca două lemne care trebuie să se unească. Eu, când eram tâmplar, ciopleam lemnele astfel încât să se potrivească bine, să stea singure unite. Apoi puneam şi un cui, deşi nu aveau nevoie. Iar dacă lemnele nu se potrivesc şi nu se îmbină bine şi le forţezi cu cuie să vină la locul lor, atunci uneori din cauza forţării, lemnele vor plesni.
De aceea trebuie ca "tâmplarul" să aibă amândouă lemnele în mâinile lui, pentru a vedea ce treabă este de făcut la unul, şi astfel să lucreze corespunzător şi la celălalt. în felul acesta trebuie să fie duhovnicul.
Mult ajută duhovnicul. Multe perechi care se potriveau, care s-au căsătorit din dragoste, s-au des¬părţit după o vreme pentru că nu au fost ajutaţi de un duhovnic bun. în timp ce perechi care nu se potriveau, dar au avut acelaşi duhovnic, au mers foarte bine.
8.    Chiar şi în cadrul căsătoriei trebuie ca cineva să se înfrâneze pe sine şi să nu se dedea fără frâu plăcerii.
9.    Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bun lucru este să înceteze imediat contactele sau dacă nu pot, să le reducă cât se poate de mult. Dar cel puţin din luna a opta trebuie să înceteze de a mai avea con¬tacte, pentru că, în afară de pericolul ce există ca copilul să pătimească ceva   (avort şi altele), se pricinuieşte pagubă duhovnicească.
Embrionul participă şi el de nevoie la plăcerea pe care o simte mama lui, şi astfel încă din pântece dobândeşte patima. Există prunci care sug şi care se aprind trupeşte, în timp ce există tineri de optsprezece-douăzeci de ani care au o nepătimire, şi nu sunt războiţi de trupul lor. Cui se datorează această diferenţă? Stării duhovniceşti a părinţilor. Este moş¬tenirea duhovnicească. Vezi, părinţii nu lasă moştenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă moştenire şi patimile sau virtuţile lor.
Dacă cineva este bogat sau sărac, lasă moştenire multe sau puţine, potrivit cu starea lui.
Astfel există copii care au o bogată moştenire duhovnicească de la părinţii lor, adică au multe virtuţi. Aceşti copii dacă adaugă şi osteneala lor, nevoinţa lor, pot ajunge la mari înălţimi duhovniceşti, pentru că au pornit deja de la înălţime.
De aceea Maica Domnului a fost atât de curată, nici măcar un gând păcătos nu s-a apropiat de ea. Rădăcina ei este Sfânta Ana. Ioachim şi Ana au fost sfinţi, iar zămislirea Maicii Domnului a fost fără plăcere.
Însă Dumnezeu nu este nedrept. Ceea ce are va¬loare este lucrarea pe care a făcut-o cineva asupra lui însuşi. Nevoinţa, osteneala personală pe care a depu¬s-o fiecare, pentru a respecta poruncile lui Hristos, pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, aceasta o ia în con¬siderare Dumnezeu şi nu punctul de unde a plecat.
10.    Femeia, când este însărcinată, trebuie să fie liniştită, să citească Evanghelia, să se roage, să spună rugăciunea lui Iisus. Astfel se sfinţeşte şi copilul. Încă de acum începe educaţia copilului. Să fii atent să nu mâhneşti pe cea însărcinată sub nici un motiv.
11.    (Când femeia mea aştepta copilul).
- Caută să nu o superi în vremea aceasta cu nimic. Să fii foarte atent!! Să-i spui să rostească rugăciunea lui Iisus şi să psalmodieze.  Aceasta va ajuta mult copilul! Nu numai acum dar şi mai târziu.
12. Când s-a născut copilul meu, auzeam de la medici, prieteni, rude, diferite păreri despre alăptare. Cei mai mulţi aveau părerea, şi chiar ne constrângeau să o facem, că este bine să oprească alăptatul după câteva luni. Stareţul avea o părere diferită şi deja o exprimase cu tărie. Când l-am întrebat referitor la aceasta, mi-a spus: Tiu, binecuvântatule, să alăpteze în continuare copilul, căci laptele mamei este cel mai bun. Este şi medicament şi astfel nu se îmbolnăveşte copilul. în satul meu femeile alăptau copiii până la cinci-şase ani. Astfel copiii nu sug numai lapte, ci sug şi dragoste şi afecţiune şi gingăşie şi siguranţă, devenind puternici în felul acesta şi sufleteşte. Astfel când se măreau copiii, deveneau puternici şi îi prindeau pe ţeţi  cu o mână. Alăptarea înseamnă multe lucruri, nu este numai laptele.
Atât timp cât femeia alăptează, cu greu rămâne însărcinată. Este o protecţie firească şi pentru mamă de a nu rămâne îndată iarăşi însărcinată. Alăptarea este cea mai bună.
-    Cât timp să alăpteze. Părinte?
-    Cât poate de mult. Trei-patru ani.
Femeia mea lucra şi de aceea obosea mult. Se îmbolnăvise şi  slăbise mult.  Toţi  (doctorul,  mama, soacra, prietenii) o constrângeau, o sfătuiau să înce¬teze alăptarea. Am mers din nou la Stareţ şi l-am între¬bat iarăşi despre acest subiect.
Stareţul s-a oprit puţin, a cântărit situaţia şi a spus: - Să alăpteze cel puţin până ce copilul va împlini doi ani.
Cei doi ani erau limita cea mai de jos, dar absolut necesară recomandată de Stareţ!
13. Părinte, astăzi mulţi oameni tineri nu vor să facă copii, deoarece se gândesc în ce fel de lume vor aduce pe copiii lor. Poluare de la chimicale, de la cen¬trale nucleare, viaţă plină de stres, societate sălbatică, războaie... Dacă sântem deja în timpul lui Antihrist, mă gândesc şi eu, că nu s-ar merita ca cineva să se căsătorească şi să facă copii.
- Nu, Atanasie, nu este aşa!... Creştinii din timpul prigoanelor nu se căsătoreau? Fiu făceau copii? Se căsătoreau şi făceau şi copii! îşi aveau nădejdea în Hristos... şi nu în oameni.
Acest gând arată puţină credinţă. Dumnezeu într-o clipă le poate îndrepta pe toate; le poate şterge pe toate cele rele. Oamenii îşi fac planuri, dar şi Dum¬nezeu are planurile Lui.
Dacă ai şti de câte ori a învăluit diavolul pământul cu coada lui ca să-l distrugă... însă nu-1 lasă Dum¬nezeu, ci îi strică planurile. Iar răul pe care diavolul îl face, Dumnezeu îl pune în valoare şi scoate din el un mare bine. Să nu te nelinişteşti!.
-    Părinte, până unde merge îndatorirea pe care o are un părinte faţă de copiii lui? Se gândeşte să le lase ceva, dar nu ştie cât. Una, două sau trei case?
-    Ştii ce a făcut un cunoscut de-al meu, patron, care avea mulţi bani, blocuri şi altele? Şi-a dat copiii la studii, au terminat universitatea, au şi studii în stră¬inătate, şi le-a lăsat câte un apartament. Celelalte le-a dat muncitorilor lui şi altora care au avut nevoie.
Mai înainte de toate trebuie dată copiilor o educaţie bună, creştinească. Aceasta este provizia cea mai bună pentru viaţa lor. Apoi să-i dea şi la şcoală să înveţe şi puţină carte. Dacă vor să înainteze la univer¬sitate, şi la alte studii, să-i ajute, dacă nu, să înveţe un meşteşug. Să-i ajute adică să-şi câştige pâinea lor. Apoi dacă are posibilitatea, să le lase şi câte ceva... vreun teren, vreo casă. Să aibă şi aceştia un culcuş.
Sunt şi unii părinţi care sunt indiferenţi faţă de copiii lor şi le mănâncă totul; nu lasă nimic pentru copiii lor! Alţii lasă, dar numai datorii! Acesta este un lucru şi mai urât!
în 1924 când au venit refugiaţii din Asia Mică, pri¬marul satului căuta să-i căpătuiască pe toţi. Unuia i-a dat un ogor, altuia o bucată de teren, etc. Pe sine s-a lăsat la urmă, nu s-a pus la socoteală.
Când i s-au mărit copiii, aceştia i s-au plâns: "Tată, pe toţi i-ai căpătuit, dar la noi de ce nu te-ai gândit?". Şi aveau dreptate copiii. Altceva este să fie cineva sin¬gur. Dacă cineva are familie, trebuie să se gândească mai întâi la familia sa şi apoi la ceilalţi, care, şi ei la rândul lor, au pe ai lor la care trebuie să se gândească.

14. În timpul ocupaţiei germane rămăsese în sat un orfan, nimeni nu-1 lua în casa lui, căci fiecare se gândea la greutăţile lui: "Este ocupaţie...", "mă descurc greu...", "cum îl voi hrăni?...", etc.
însă unul cu mulţi copii - avea zece, fiind şi sărac - de îndată ce 1-a văzut pe acel copil nefericit, i s-a făcut milă de el. L-a chemat în casa sa şi 1-a îngrămădit sub pături, împreună cu ceilalţi. "Am zece şi cu acesta unsprezece, s-a gândit, dar "are grijă Dumnezeu...".
Stareţul a râs bucuros şi fericit şi a continuat:
-    Vezi, cel cu mulţi copii avea o inimă mare, deşi era sărac şi de aceea avea din belşug şi ajutorul lui Dumnezeu.
15. Părinte, cunosc câteva perechi, care deşi îşi doresc copii, însă nu pot face. De ce se întâmplă aceasta?
-    Pentru a se căpătui şi vreun orfan. Sunt unii care de îndată ce au înfiat un orfan, le-a dat Dumnezeu după aceea şi lor un copil.
16. Când se întoarce cineva de la lucrul său şi este nervos şi neliniştit, este mai bine să se plimbe printr-un parc timp de vreo douăzeci de minute şi apoi să se întoarcă la casa lui liniştit şi cu zâmbetul pe buze, chiar dacă întârzie.
17. Odată, când împreună cu soţia mea l-am văzut pe Stareţ, s-au întâmplat următoarele:
De îndată ce am intrat în cameră. Stareţul care era întins pe pat din pricina bolii sale, a început să ne muştruluiască râzând:
-    Bine aţi venit! Bine aţi venit! Vă certaţi, bre? De ce vă certaţi?
-    Atanasie, vă certaţi între voi?
-    Ei, Părinte, ne certăm...
-    Bre, să nu vă certaţi! Să vă certaţi cu toţi ceilalţi, dar între voi să nu vă certaţi! Auzi, Atanasie, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar cu femeia ta să nu te cerţi.
Apoi s-a întors către soţia mea:
-    Şi ţie Anastasia îţi dau BINECUVÂNTARE. Ştii ce înseamnă BINECUVÂNTARE? Da, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu cine vrei, dar între voi să nu vă certaţi.
Am râs şi noi de cuvintele lui ciudate. însă am înţeles foarte bine că deşi Stareţul râdea, totuşi vorbea serios! Considera a fi un mare rău faptul de a se certa soţii între ei. Un rău atât de mare, încât ne-a dat nu numai permisiunea, ci chiar şi binecuvântarea lui, să facem un rău mult mai mic în comparaţie cu primul. Adică să ne certăm cu toţi ceilalţi, numai să evităm marele rău, care este cearta între soţi.
20 ianuarie 1990
18. Odată a venit aici un om foarte supărat. Nu se înţelegea bine cu femeia lui. Atât de mult se duşmăneau între ei, încât nici la masă nu stăteau împreună să mănânce. Ei aveau şi patru copilaşi, care adeseori căutau prin buzunarele lor să vadă dacă nu cumva mama lor le-a adus ceva dulciuri.
Adică se îndreptau spre divorţ. El mergea pe la duhovnici, care îi spuneau: "Răbdare, căci ridici o cruce mare". Mie nu mi-a plăcut aceasta.
-    Ia stai! îi spun. Când v-ati căsătorit, vă iubeaţi?
-    Da, mult. O adoram mai mult chiar şi decât pe Dumnezeu, - îmi spune acela.
(Ia auzi! Mai mult decât pe Dumnezeu! Asta mi-a făcut o impresie urâtă).
-    Eu, îmi spuse din nou, când era să mă însor, am cerut de la Dumnezeu să fie frumoasă, să fie bogată, să fie şi cultă. într-adevăr toate acestea mi le-a dat Dumnezeu.
Acestea mi le-a spus. Şi era acesta atât de robit de patima împreunării, încât se primejduia să-şi piardă şi sufletul! Da, se primejduia! De aceea şi Dumnezeu şi-a luat harul de la femeia lui, pentru a-1 ajuta să se mântuiască.
Atunci eu îi spun:
-    Ce cruce aşa de grea spui că ridici? Tu eşti vino¬vatul. Slujeşti patimilor şi ceea ce se întâmplă acum este o încercare trimisă de Dumnezeu pentru a te ajuta să te slobozeşti de patimile tale.
19. Chiar şi în căsătorie este nevoie de înfrânare în patima plăcerii. Adică să se pună frâu iubirii de plăceri.
20. Un oarecare cunoscut de-al Stareţului încerca de mulţi ani să plece la mănăstire, dar nu reuşea. L-a rugat pe Stareţ printr-un prieten de-al său, să facă rugăciune pentru el, deoarece i se îmbolnăvise familia şi se necăjea mult pentru aceasta.
Atunci Stareţul a spus:
- Cu cât stă mai mult în lume, cu atât mai mult ispi¬titorul îi va îmbolnăvi pe ai lui, pentru ca astfel să-i aducă pricini binecuvântate, chipurile, de a nu pleca la mănăstire.
Diavolul vede inima care nu are destulă sârguinţă, să spunem, şi de aceea îi crează anumite împrejurări, pentru ca omul să nu se mai poată descâlci niciodată din lume. Am avut şi eu o soră nemăritată, - celelalte trei erau măritate, - şi doi fraţi. Am lucrat şi i-am făcut zestre pentru a-mi împăca conştiinţa şi apoi am plecat la mănăstire ca să mă fac monah. Pentru ce să aştept să se mărite? De unde pot să ştiu eu dacă ea vrea sau dacă se va mărita vreodată?
Era cineva care voia să devină monah, însă întârzia. Hai, să o mărit pe sora mea, îşi spunea. Hai, să-i fac şi zestre! Până la urmă a măritat-o pe sora lui, însă tot nu a plecat. Să am grijă puţin şi de mama mea. Şi astfel mereu amâna. După o vreme sora lui s-a despărţit. Hai acum să-i aranjez o zestre mai mare! în situaţia aceasta, însă, a ajutat Dumnezeu, căci i-a venit o zestre bună, o moştenire din America. Sora lui se căsători din nou, dar el mereu amâna şi nu pleca ca să se facă monah! Apoi sora lui iarăşi s-a despărţit...
Astfel le aranja diavolul, pentru a-1 tine în lume. în cele din urmă a devenit preot de mir.

21.    Părintele Paisie mi-a spus:
- Pe omul cel drept, pe cel blând, toţi încearcă să-1 împingă în locul cel mai rău, să-I nedreptăţească, să-1 bage la fund. Dar cu cât oamenii îl împing în jos, cu atât Dumnezeu îl ridică. Precum se întâmplă şi cu pluta, cu cât o împingi în jos, cu atât apa o ridică mai sus. Iată, o întâmplare adevărată, pe care mi-a spus-o un om cu gura lui: "După ce tatăl meu a murit, fraţii mei au mers să împartă terenurile. Când am văzut pe fraţii cei mai mari că strigă şi erau gata să se încaiere, eu fiind cel mai mic, ce puteam spune? Ce îmi vor da, aceea voi lua. Mi-au dat nişte terenuri în care era numai nisip. Mu se putea cultiva nimic pe ele. Mu pu¬team trăi din ele şi de aceea am fost nevoit să plec în Germania, pentru a lucra, şi pentru a-mi întreţine fami¬lia. După mai mulţi ani m-am întors şi am văzut că de o parte şi de alta a terenului meu se zidiseră două hoteluri mari. Şi amândoi proprietarii cereau să cumpere terenul. Astfel preţul a urcat foarte mult şi am primit pe el sute de milioane! M-am gândit, Părinte, să dau jumătate din bani milostenie şi de aceea am venit să-mi spuneţi unde să-i dau". "Dă întâi fraţilor tăi, ca să nu-şi facă inimă rea, iar cu ceilalţi fă ce vrei". Aşa i-am spus, Atanasie, pentru a nu avea între ei pomenire de rău.

22.Astăzi  diavolul  încearcă să  le  distrugă pe toate, pentru ca noua generaţie să nu găsească "aluat bun", pentru a "dospi".

23. Omul smerit este de obicei şi foarte învăţat, în timp ce cel egoist nu are cunoştinţe, deoarece nu se smereşte ca să întrebe.
24.    Trebuie să ne simplificăm viata. Luxul obo¬seşte. Sunt unii care mereu vor să schimbe mobila şi toate cele din casă şi de aceea aleargă pentru a câştiga cât mai mulţi bani, umplându-se astfel de nelinişte.
25.    - Părinte, copilul unui cunoscut de-al meu face mereu scandaluri, strigă, loveşte. Din ce pricină se întâmplă asta? Ce să facă?

-    Ascultă, nu sunt de vină copiii. Acestea se întâm¬plă pentru că sunt ţinuţi închişi în apartamente şi nu au loc să alerge, să se joace. Copiii sunt astfel con¬strânşi şi nu se pot mişca, ca să-şi manifeste vioiciunea lor. Înnebunesc, apoi îşi lovesc capul de perete. Pentru a creşte normal, copiii au nevoie de curte.
-    Părinte, adică copiii dobândesc în apartamente probleme psihologice?
-    Hm, dacă sunt constrânşi, forţaţi, dobândesc. Mult mai bine este să existe o curte! Aşa este firesc.
Vezi, dacă mergi într-o casă, care are copii, şi le găseşti pe toate aranjate, în ordine, aceasta nu este bine. înseamnă că acolo există disciplină militară şi frică în sufletul copiilor. Mai bine este ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, să le vorbească, să le citească despre sfinţi, despre Hristos, decât să se ocupe cu aranjarea şi cu lucrurile neînsufleţite.

26. Astăzi toate îl ameţesc pe om. îi lovesc pe bieţii copii din toate părţile cu diferite teorii, îi cu¬prinde apoi frica, neliniştea, făcându-i astfel să scape la droguri şi distracţii. Dar această distracţie lumească sporeşte stresul în suflet.
Vedeţi, încă din această viaţă gustă cineva, într-o oarecare măsură, iadul sau raiul, dacă trăieşte potrivit cu voia lui Dumnezeu, cu Biserica.
27. Mai demult copiii, prin poezioare frumoase, erau învăţaţi să-şi iubească patria:
"Frumoasa mea patrie
Se întinde lângă albastrul răcoritor
Cu valurile lui de argint..."
Să fi văzut cum o rostea. în felul acesta se umple sufletul copilului.
Astăzi nu le dau aşa ceva, ci îi lasă goi pe copii. Iar acasă părinţii îşi caută fiecare de drumul său, iar copilul unde să mai găsească dragoste. Astfel, copiii rămân goi sufleteşte şi suferă. Iată unul care a făcut, sărmanul, nici eu nu mai ştiu câte încercări nereuşite de sinucidere; când vine aici cade la picioarele mele. A terminat facultatea, şi-a luat diploma şi acum este militar. Este om în toată firea şi mi se adresează în scrisori întocmai ca un copil: "Tăticuţul meu cel dulce...". Ce altceva poţi aştepta de la astfel de copii?
Mai întâi trebuie cineva să se îngrijească să-i împlinească sufleteşte pe copii şi apoi să-i trimită la studii.

28.    - Părinte, astăzi îi constrâng mult pe copii, îi încarcă cu multe materii, îi obligă să înveţe chiar şi două limbi străine.
-    În timp ce greaca veche să nu o înveţe!
-    Da, aşa este! Dar oare este necesar să înveţe şi engleza şi germana? Cum este mai bine?
-    Ei, lasă să înveţe copilul şi o limbă străină, însă fără constrângere; să înveţe şi el câteva lucruri.
29.    - Părinte, astăzi copiii dacă nu iau note mari se supără.
-    Ascultă, astăzi cei mari vor să câştige bani mulţi cu muncă puţină, iar cei mici să ia note mari fără să înveţe, şi dacă este posibil să nu plece de la  cofetărie sau de la discotecă, ci numai să dea un telefon şi să întrebe ce notă au luat.
30.    Unui profesor i-a spus:
-    Când vei dobândi proprii tăi copii, îi vei înţelege mai bine pe copiii de la şcoală.
Când cineva iubeşte copiii şi îi mustră cu bunătate, atunci aceia primesc mustrarea şi se cuminţesc. Profe¬sorii sunt ca şi băcanii, atunci când sunt tineri, pun şi iau mult de pe cântar până îl echilibrează, iar după ce dobândesc experienţă, fac aceasta numai cu două-trei boabe.

31.Să nu aveţi antipatii faţă de copii. Iar când vă fac viaţa grea, să ştiţi că voi sunteţi vinovaţi. Adică acum plătiţi pentru ceea ce aţi făcut altădată.

«Cu ce te poate ajuta omul în boli? Va tăia, va coase, va da medicamente amare care pricinuiesc ameţeli. În timp ce Hristos vine cu o mângâiere care le face pe toate bune. Să cerem ajutorul lui Hristos în boli».


CAPITOLUL II
DESPRE SĂNĂTATE
42. Dacă am fi ştiut cât folos primim din boli, nu am fi dorit să ne facem bine, ci am fi preferat să răbdăm, pentru a dobândi un loc mai bun în rai şi nu l-am fi rugat pe părintele Ştefan să facă rugăciune.
«Părinte Ştefan, de ce mi-ai făcut aceasta? Dacă ai ştiut, părinte Ştefan, că nu vreau sănătate, de ce te-ai rugat pentru mine? Mai bine îmi spuneai "bine, bine" şi să nu fi făcut rugăciune. De ce ai făcut aceasta, părinte Ştefan?».

43. Părinte, antibioticele pricinuiesc vătămare omului. De data aceasta, am fost nevoiţi să-i dăm fetitei noastre (în vârstă de doi ani) antibiotice. Unii de la şcoala unde lucrează soţia mea, au mers la home¬opat şi cu o pastilă mică le-au trecut durerile. Şi ne-au spus că de la început trebuia să tratăm copilul prin homeopatie.
Doi călugări ai părintelui S. se ocupă cu home¬opatia. Nu ştim dacă este aşa, dar am auzit că Părin¬tele Porfirie ar fi spus că medicamentele homeopate, şi mai ales cele ale primei doze pe care o dau, nu sunt fabricate în Grecia, ci le aduc din Olanda, unde sunt "citite" în cadrul unei ceremonii speciale. Adică sunt vrăjite.
-    Ascultă, pentru acupunctura există două şcoli. Una este curat satanică. Iar cealaltă ce face? Să pre¬supunem că mă doare degetul. Cel care se ocupă cu aceasta ştie pe unde trec nervii, bagă un ac, omoară nervul, iar durerea încetează. Da, dar oare 1-a făcut bine? A îndepărtat pricina? Apoi, să spunem că mă doare şi cealaltă mână; va omorî şi acel nerv, apoi altul şi altul, iar la sfârşit ce se va întâmpla?
Homeopatia este încurcată. Mulţi s-au încurcat în această poveste şi au amestecat în ea multe teorii. După ce vei lua o doctorie, îţi vor spune aceia: "La început te vei simţi mai rău, dar apoi îţi va trece". Să spunem că te doare obrazul. Celălalt îţi dă o palmă puternică şi te doare mai tare, aşa încât starea de mai înainte, ţi se pare o glumă, şi o suporţi uşor.
Mai există şi unii care sunt bolnavi numai cu închipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge din nou şi medicul iarăşi îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge apoi la homeopat. Acesta ştie că nu are nimic, dar nu îi spune, ci îi dă un praf, pentru a-i linişti gândul aceluia şi astfel îi trece durerea. "M-am făcut bine", spune acela.
-    Ei, dar acest lucru este bun. Părinte, căci i-a corectat gândul.
-    Bre, fiule, aceasta este înşelăciune! În felul aces¬ta îi mai umflă şi egoismul, căci va cugeta: "Ai văzut? Nu spuneam eu bine? Doctorii nu au ştiut".
Apoi mai sunt şi alţii care neputându-se aranja nicăieri în altă parte, merg la homeopatie şi astfel îşi găsesc o ocupaţie.
Dar lucrul acesta este primejdios. Se încurcă dife¬riţi inşi în treaba aceasta şi nimeni nu poate avea încredere în ei.
Apoi resping toate celelalte tratamente, zicând: "Acesta nu este corect!". Dacă cineva are febră 40°C, tu ce vei mai face atunci când tratamentul recomandat de medicina clasică îşi face treaba lui, alungă tempe¬ratura?
Îmi face mare impresie faptul că Hipocrate a des¬coperit atâtea lucruri, a făcut atâtea observaţii şi a alcătuit atâtea terapii. Aceasta nu a fost întâmplător, ci a fost o iluminare dumnezeiască. Altul a făcut peni¬cilină din mucegai.
Un bătrânel la o mănăstire a văzut cum arăt  şi mi-a spus să mănânc pâine mucegăită, căci ajută. Dar câtă pâine poţi să mănânci? în timp ce acela a făcut medicamentul din mucegai şi a salvat atâţia oameni. Un astfel de medicament nu este de aruncat.
Eu aş fi de acord mai degrabă cu un botanist, cu un om de ştiinţă. Iată, cineva a scris o carte despre o sută de plante şi o mie de terapii. Vezi, acolo citim despre atâtea plante, dintre care pe unele le călcăm în picioare şi care vindecă o mulţime de boli.
A venit aici un oarecare medic credincios, nu vreau să-i spun numele, care a scris şi o carte şi îi spun: "Menta ajută mult la astmă". „Nu ştiu" îmi spune. "Bre, tu eşti doctor şi spui că nu ştii?".
Vezi aceştia nu au un scop bun, vor să dea la o parte plantele şi să rămână numai medicamentele. în mâncăruri se pun atâtea şi atâtea plante iar ca medica¬mente şovăiesc să le folosească.
Cum am spus, sunt de acord mai degrabă cu un om de ştiinţă, botanist. Vezi, germanii au pus deja menta în pliculeţe şi o vând.
Dar există şi mulţi escroci. Unul spune că poate cunoaşte TOATE bolile numai privind în ochii celui bol¬nav. Sunt şi eu de acord că unele boli se pot depista în felul acesta, dar cum va cunoaşte acela inima privind în ochi. Altul spune că prin ureche poate vin¬deca toate bolile. Bagă în ea nişte ace... Prostii. Aceştia sunt nişte escroci. Este nevoie de discernă¬mânt în toate acestea.
-    Adică, Părinte, să nu facem tratamente homeopate la copil?
-    Nu, nu este un lucru în care să ai încredere.
-    Părintele S. are câţiva călugări medici, pe care i-a trimis să înveţe homeopatia.
Bătrânul şi-a clătinat capul şi nu a spus nimic.
-    Chiar şi părintele S. a făcut tratament homeopat şi deşi a fost foarte bolnav, în cele din urmă s-a făcut bine.
Stareţul şi-a clătinat din nou capul cu amărăciune în semn de dezaprobare şi la sfârşit a întrebat:
-    Prin ce s-a făcut bine părintele S.? Oare prin homeopatie? (dând de înţeles că poate rugăciunile altora l-au tămăduit).

Anexa mea personală
44. După aceste sfaturi ale Stareţului m-am ho¬tărât să cercetez mai profund subiectul homeopatiei şi al acupuncturii. Iată aici câteva din constatările mele pe scurt:
Acupunctura: S-a dezvoltat în China şi s-a impus ca un mod terapeutic, printr-un decret împărătesc. Ea este strâns legată de concepţia despre lume a vechilor chinezi. Potrivit acestei concepţii, ei credeau că boala trupească este urmarea influentei unui duh rău asupra trupului omenesc. Astfel, de exemplu, dacă te durea stomacul, aceasta însemna pentru vechii chinezi că un demon se cuibărise în acel loc. Pentru a-1 sili pe de¬monul, care provoca boala să plece, înfigeau ace în punctele respective ale părţii bolnave, făcând în acelaşi timp şi diferite exorcisme. Aceasta este o ra¬mură a acupuncturii, pe care Stareţul a caracterizat-o a fi "curat" SATANICĂ.
Oare în zilele noastre nu există SATANIŞTI? Oare unii dintre aceştia nu practică şi în ziua de astăzi această ramură a acupuncturii? Şi dacă există astfel de persoane viclene şi rău intenţionate, care l-au băgat pe satana în viata lor, înlăuntrul sufletului lor, nu cumva să aşteptaţi să v-o spună sau să v-o scrie sub tabela lor medicală.
Homeopatia: Întemeietorul homeopatiei în Grecia, a acestei "medicini alternative", este un SUBINGINER! Domnul Vitulkas. Este considerat părintele homeopa¬tiei în Grecia, dar este şi foarte cunoscut în cercurile mondiale homeopate.
Domnul Vitulkas a fost discipol şi colaborator al maestrului (guru) hindus Krişnamurti. Pe Krişnamurti, Societatea Teosofică (de provenienţă masonică) a vrut să-1 impună ca Hristosul noii Ere. (Timp de mai mulţi ani a umblat prin toată lumea, dându-se drept "Hristo¬sul" epocii noastre). Dar planurile lor au eşuat.
În acest mediu s-a mişcat domnul Vitulkas, şi este firesc ca gândirea lui să fie adăpată cu concepţii ori¬entale despre Dumnezeu, lume şi om.
Pentru a deveni cineva „homeopat" în Grecia, acum câţiva ani, când începuse această poveste, era sufi¬cient să înveţe între trei şi şase luni lângă un homeopat experimentat, iar apoi îşi putea deschide "magazinul" său propriu.
Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat. După ciocnirile cu lumea medicală a Greciei este necesară diploma de absolvire a medicinei, pentru ca cineva să practice homeopatia.
Nu există şcoli homeopate organizate. Nu există date statistice, pentru a putea compara rezultatele acţiunii medicamentelor homeopate. Fiu există nici o statistică care să spună că, de exemplu, din o mie de bolnavi care au urmat o terapie homeopată, atâţia s-au făcut bine, atâţia şi-au îmbunătăţit starea, atâţia au rămas în aceeaşi stare şi atâtora li s-a înrăutăţit sănătatea. NIMIC! nici o dată statistică! Şi interesant este faptul că aceia îţi spun că "homeopatia nu lucrează statistic".
În trecut chiar şi eu însumi am urmat de două ori şedinţe de terapie homeopată împreună cu soţia mea şi cu mulţi prieteni şi cunoscuţi.
În majoritatea situaţiilor nu s-a întâmplat nimic. Nici o ameliorare! în alte situaţii boala avansa atât de mult încât ajungea la punctul critic în care bolnavul era nevoit, în starea avansată a bolii în care se afla, să ceară ajutorul medicinei clasice.
Uneori a existat şi "vindecare", aşa cum s-a petrecut în cazul conjunctivitei pe care am avut-o la ochi. Această boală uşoară s-a vindecat... Dar după o vreme m-a consultat din nou un oftalmolog, şi s-a mirat că partea vitroasă a ochilor mei a fost vătămată.
Semăna cu cea a unui om foarte înaintat în vârstă. Oare aceasta este "vindecarea" pe care mi-au făgădui¬t-o?
Nişte prieteni de ai noştri le-au făcut copiilor lor tratament homeopatic, încă de la o vârstă foarte mică. De la trei ani, poate şi mai puţin, copiii lor nu au luat niciodată antibiotice. Gripele, infecţiile şi viruşii, le tre¬ceau cu uşurinţă, cu o pastilă "mică" homeopată.
Însă, mai târziu, ce s-a întâmplat?
După destui ani de terapie homeopată, unul din copiii lor s-a îmbolnăvit foarte grav. Cantitatea de cupru şi de celelalte metale pe care le luase în toţi aceşti ani prin aceste "mici" pastile a crescut într-o măsură atât de mare încât i-a provocat această boală foarte gravă.
Speriaţi, părinţii au recurs la ajutorul medicinii cla¬sice, având grijă de a-i înştiinţa pe cunoscuţii lor despre "păţania" suferită, blestemând de aici înainte homeopatia.
Cum putem fi siguri că după o folosire de ani de zile  a  medicamentelor  homeopate,   nu  vom  avea efecte negative? Şi fiindcă nu există perioadă lungă de timp, o experienţă acumulată, pe ce se sprijină homeopaţii când încredinţează lumea că "medicamentele homeopate nu au efecte negative"?
Chiar şi în domeniul teoriei, al principiilor, există nepotriviri. Chiar ei înşişi nu ştiu foarte bine ce anume cred. Fondatorul homeopatiei este considerat S. Haneman. El a scris o carte cu titlul "Organul tehnicii tera¬peutice", unde sunt expuse principiile de bază ale homeopatiei.
În revista pe care o editează Centrul Medicinei Homeopate din Atena, cu titlul "MEDICINA HOMEOPATĂ", în nr. 3 din 1992, editorul revistei lui şi înte¬meietorul homeopatiei în Grecia, domnul G. Vitulkas, referindu-se la cele de mai sus, scrie:
"1) Diferenţele care există între ediţia a cincea a "Organului", când Haneman trăia încă, şi a şasea care s-a tipărit după moartea lui şi alte diferenţe care apar probabil nu aparţin acestuia. 2) Contradicţii posibile care există în "Organ", spre exemplu în paragraful 18 care menţionează: "...prin urmare, rezultă fără nici o îndoială că totalitatea simptomelor la fiecare caz per¬sonal de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid care ne va conduce la alegerea medicamentu¬lui...".
În timp ce vorbeşte atât de clar despre totalitatea simptomelor, totuşi, în paragraful 153 menţionează: "...în încercarea noastră de a descoperi medicamentul corespunzător, cel mai potrivit pentru simptomele bolii pe care vrem să o tratăm... acele simptome pe care ar fi trebuit prin excelenţă şi în mod exclusiv să le avem în vedere, sunt cele mai importante, cele mai curioase, cele mai neobişnuite şi unice în felul lor -simptome generale, dar şi cele mai imprecise, care nu trebuie să ocupe prea mult atenţia noastră...".
Oare nu avem aici o contradicţie? Dacă da, care este ea?
Mai există şi alte contradicţii de acest fel în "Organ", care vor trebui discutate? se întreabă domnul Vitulkas.
45.    Un copil a venit să-1 roage din nou pe Stareţ pentru tatăl său, care era în spital bolnav de cancer. Era gata să izbucnească în plâns. Stareţul 1-a întărit sufleteşte.
-    Nu plânge! Nu s-au pierdut toate! Ce s-a întâm¬plat? Pentru Dumnezeu nimic nu este greu. Numai că şi el trebuie să vrea să fie ajutat. Trebuie să răsu¬cească puţin butonul; să se acordeze la frecvenţa care trebuie. Să-i spui să se mărturisească şi să se împărtăşească.
46.    Odată mi-au adus o fetiţă paralizată. O lovise trăsnetul şi îi arsese toate celulele nervoase. Nu putea merge, nici vorbi, şi nici să se îngrijească.
Mi-a fost tare milă de ea. Oare este greu pentru Hristos să facă din nou celulele? Acum s-a făcut cogeamite fată.
47.    - Părinte, acesta are tensiune. Mu ştiţi cumva vreun medicament?
-    Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea  bucuros  şi  cu  evlavie,   primind  tratamentul Stareţului asupra capului său).
Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, con¬tinuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu în¬cerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.

48. Să mâncaţi morcovi mulţi. Fac bine. Curăţă sângele.

49. Odată am avut infecţie urinară. în decursul unui an luasem de cinci ori antibiotice puternice. Şi de fiecare dată am făcut aceasta timp de o lună de zile. Dar fără nici un rezultat. în cele din urmă am mers la Stareţ să-i cer sfatul.
-    Ia orz curat, fierbe-1 până se va desface bobul, şi bea numai zeama.
-    Cât să beau?
-    Bea cât vrei. Rău nu o să-ţi facă. Este şi întăritor. Curăţă tot sistemul... rinichii, vezica urinară. Să bei câte un pahar dimineaţa, la amiază şi seara.
-    Pentru cât timp, Părinte?
-    Ei!... bea timp de o lună.

Într-un termos mare, cam de un litru, puneam apă fiartă şi aruncam înăuntru o mână de orz, spălat mai dinainte de praf. îl lăsam toată noaptea, iar dimineaţa îl strecuram şi beam zeama.
După cincisprezece zile m-am făcut cu desăvârşire bine şi nu am mai continuat tratamentul. Orzul a făcut o treabă mai bună decât antibioticele, fără să pricinuiască efecte negative.
50. Odată, când l-am cercetat pe Stareţ, după operaţia pe care o făcuse pentru cancer şi după inter¬venţia la ficat, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
-    Să nu ceri! Să nu ceri! Nu poţi suferi durerea, nu poate fi suportată. Este înfricoşătoare!
Am plecat capul ruşinat. în rugăciunea mea, ceream de la Dumnezeu să-mi dea "puţin" din boala Părintelui, atât cât puteam suporta. Mă ruşinam pentru că nu am avut jertfire de sine pentru a cere să sufăr eu în locul său, aşa cum făcuse Stareţul în trecut pentru mine. Nu i-am spus nimic despre aceasta, ci el singur a înţeles.
Apoi Stareţul a continuat:
-    Dintru început nu ceream de la Hristos să mă facă bine. Şi sfătuiam şi pe alţii să facă răbdare, să facă mai întâi cele omeneşti şi apoi să ceară ajutorul lui Dum¬nezeu, însă nu aşa, ci trebuie de la început să cerem ajutorul lui Hristos. Căci Hristos vine cu o mângâiere şi le îndreaptă pe toate fără durere, fără efecte negative, în chip desăvârşit. În timp ce oamenii... Chiar şi binele pe care ţi-1 vor face, ce fel de bine este?

2 septembrie 2010

Naşterea de prunci este un dar de la Dumnezeu

 Intrebari duhovnicesti

Eugenia GOLUB
Preacucernice părinte Ioan Necula, ce ar trebui să însemne pentru tinerii soţi venirea pe lume a unui copil în sânul familiei lor?
Evident, împlinirea şi deplinătatea iubirii care îi leagă. Când un copil se naşte, nu se schimbă doar modul de viaţă al soţilor, ci şi însăşi raţiunea de a trăi, pentru că iubirea cunoaşte şi alte sensuri, se ridică la un alt grad de desăvârşire. Iar acest lucru nu se întâmplă doar când apare primul copil, ci la fiecare astfel de binecuvântare a lui Dumnezeu, căci fiecare copil înseamnă un sens nou şi unic al iubirii într-o familie. Prin naşterea de prunci, o familie îşi însuşeşte propria-i menire, aceea de a împărtăşi prin procreere tocmai liantul ei: iubirea. Fiecare copil este expresia iubirii dintre părinţii săi, de aceea putem spune că atunci când venirea pe lume a unui prunc este evitată, sau, chiar mai rău, împiedicată în mod voit, iubirea se perverteşte, se încuie în graniţele egoismului.
AICI ESTE NEPOTELUL MEU INAINTE DE BOTEZ...CU FETITA NASEI...
Cum îi putem îmbărbăta pe soţii care nu pot avea copii, deşi îşi doresc acest lucru?
Din nefericire, sunt numeroase astfel de situaţii, motivele diferind de la caz la caz. Deşi o astfel de neîmplinire aduce multă suferinţă, totuşi mi-a fost dat să văd şi numeroase licăriri de speranţă în ochii celor ce trăiesc asemenea tristeţi, anume speranţa că Dumnezeu se va milostivi spre rugămintea lor. Sunt convins că dacă vor stărui cu post şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu, cererea lor nu va rămâne neîmplinită. S-au mai văzut şi se cunosc multe astfel de minuni. Aş dori, însă, să aduc în discuţie şi faptul că sunt foarte mulţi copii care nu au parte de căldura şi dragostea unei familii, copii care au fost părăsiţi de mame încă de la naştere şi care acum trăiesc cu nădejdea că cineva, cândva, îşi va îndrepta atenţia spre ei şi le va oferi ceea ce orfelinatul nu le poate oferi deplin: dragostea părintească. Înfierea unuia sau mai multor copii duce iubirea la o altă dimensiune, aceea a dragostei necondiţionate.
La ce ar trebui să se gândească soţia şi soţul atunci când iau în considerare întreruperea unei sarcini?
Atunci când nu este vorba de motive medicale grave, o astfel de hotărâre nu ar face altceva decât să mutileze teribil sensul iubirii dintre cei doi soţi şi chiar să altereze profund şi iremediabil convieţuirea lor în bună înţelegere. Acest lucru se datorează faptului că vor apărea inevitabilele remuşcări, totul fiind o chestiune de timp. Invocarea sărăciei, a instabilităţii sociale, a faptului că primează realizarea pe plan profesional nu face altceva decât să scoată la iveală egoismul şi cinismul din noi, dovedindu-ne incapacitatea de a oferi ceea ce noi pretindem altora: iubire. Cei care iau o astfel de hotărâre ar trebui să se gândească la acele femei care din luna a 2-a sau a 3-a de sarcină îndură tratamente costisitoare şi dureroase, pentru care spitalul devine o a doua casă, fără ca măcar să aibă garanţia faptului că îşi vor duce sarcina până în punctul în care vor putea să se bucure de gânguritul şi zâmbetul pruncilor lor. Naşterea de prunci este un dar al lui Dumnezeu, să nu îl batjocorim!


ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ