13 august 2017

AI ISTOVIT MAICUTĂ !

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



                                                           AI ISTOVIT MAICUTĂ !


Ai istovit, Maicuta, de-atata rugaciune,
Facuta catre Domnul pentru pierduta lume,
 Ce-si duce-n nepasare si-n lacomie traiul,
 Si nu primeste Harul ce le aduce Raiul!

Ai istovit, Maicuta, sa tot privesti la noi,
Cei care-ti cerem mila si paza in nevoi,
Noi care-n bucurie uitam sa-ti multumim,
Si-n clipa de durere doar vorba grea rostim.

 Iar lacrima ta Sfanta, pentru Iisus tot curge,
Cand fapta mea murdara il pune iar pe Cruce,
Si iarasi Domnul Milei, coboara printre noi,
Sa urce iar Golgota, sa-mbrace pe cei goi...

Sa poarte neputinta acestui neam stricat,
 Sa isi mai franga trupul sub crucea de pacat,
Sa mai invinga iadul, sa scoata la lumina,
 Faptura-ncatusata ce vrea spre El sa vina,

Nici tu n-ai fost crutata, tu Maica-ai suferit,
 Cu Fiul pe Golgota, durerea ti-ai Sfintit,
Tu stii Maicuta bine ca orice suferinta,
E o treapta ce ne urca, Mai sus... spre biruinta.

Ai istovit Maicuta, genunchiul sa ti-l pleci,
Ca mila sa patrunda si-n sufletele reci,
 Sa rogi pe "Absolutul", Pamantul sa nu-l piarda,
 Si oare, a cata oara, Prea Bunul ne mai iarta!


Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26).
 După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

      Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Niciun comentariu:

ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ