DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

17 martie 2015

DESPRE BLESTEM ŞI IERTARE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                      DESPRE
                                          BLESTEM ŞI IERTARE
Moto: „Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu
trebuie să fie fraţii mei aşa. Oare, izvorul aruncă din aceeaşi vână
şi apă dulce şi apă amară?“ (Iacov 3:10-11).
                                                                                               Preot Ioan

                                       Iubiţi credincioşi,

                    Blestemul este o invocare a urgiei divinităţii sau diavolului
împotriva unei fiinţe, unui obiect. Prima oară termenul şi acţiunea
blestemului apar în Biblie, când Dumnezeu blestemă şarpele„Pentru
că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între
toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şţărână să
mănânci în toate zilele vieţii tale“ (Facerea 3:14)Apoi Dumnezeu
blestemă pământul„Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat
vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit
«Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine“ (Facerea
3:17)Blestemul este opus binecuvântării, este neascultare sau abatere
gravă faţă de Dumnezeu şi de Legile Lui. Cei ajunşi de blestem, cei cu
purtări rele (depravaţi, răi, ticăloşi, infami) se numesc blestemaţi:
„Atunci va zice (Iisus Hristos) celor de-a stânga: Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui“ (Matei 25:41)Blestemul este numai în puterea lui
Dumnezeu. El dă şi binecuvântarea şi blestemul. El a pus neascultarea
sub blestem. Blestemul poate fi cu fapta, aşa cum a fost potopul sau
nimicirea Sodomei şi Gomorei. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam
sunt sub blestemul neascultării de Dumnezeu. Dar cei ce cred în
Domnul nostru Iisus Hristos, cei care se botează, se ung cu Sfântul şi
Marele mir şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, nu mai
sunt sub blestem, ci sub har. În viaţa pământească, Mântuitorul n-a
blestemat pe nimeni, nici pe vrăjmaşii Lui, ci numai smochinul
neroditor, dându-l ca pildă. El însă a învăţat pe ucenicii Săi să
binecuvânteze şi să se roage pentru cei care-i blestemă (Luca 6:28).
Sfinţii Apostoli de asemenea îndeamnă„binecuvântaţşi nu
blestemaţi“ (Romani 12:14)Aşadar, aşa cum Hristos n-a blestemat
niciun om, tot aşşi creştinii nu trebuie să blesteme pe nimeni. Şi
totuşi mulţi creştini nu-şi înfrânează inima şi limba de la marele păcat
al blestemului aducător de moarte, despre care Sfântul Iacov spune:
„Cu ea (limba) bincuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea
blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu
trebuie să fie, fraţii mei, acestea aşa“ (Iacov 3: 9-10).

                    Fă binele şi răul nu te va ajunge

    Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai în măsura în care ne
asemănăm cu El: Dumnezeu este sfânt şi noi trebuie să fim sfinţi;
Dumnezeu este milostiv şi noi trebuie să fim milostivi; Dumnezeu
este bun şi noi trebuie să fim buni; Dumnezeu este iertător şi noi
trebuie să fim iertători!
Sfântul Macarie Egipteanul spunea că oastea demonilor este
alcătuită din două cete mari:
            1. Una este ceata vrăjmaşilor, care luptă pe oameni cu
patimile şi cu poftele cele rele;
           2. Alta este ceata vrăjmaşilor care aruncă pe oameni în tot
felul de blesteme, înjurături, drăcuituri.
Trebuie să ştim că atunci când se rostesc fără socoteală, drăcuitul,
înjuratul, dar mai ales blestemul, se întorc pe capul celui care le-a
rostit, ca o pasăre de pradă care, neaflând vânat, se întoarce la cuibul
său. Înţeleptul Solomon zice în pildele sale„Precum gadina (pasăre
mare de pradăzboară fără oprire, tot aşşi blestemul cel
nesocotit nu cade pe capul nimănui“. Prin această pildă, înţeleptul
Solomon ne face să înţelegem că blestemul cel nedrept nu se atinge de
nimeni, ci se întoarce pe capul celui ce l-a rostit. Fiţi înţelepţi faţă de
bine şi nevinovaţi faţă de rău, iar Dumnezeul păcii va zdrobi
repede sub picioarele voastre pe satana“ (Romani 16:19-20)sau
altfel spusFĂ BINELE, ŞI RĂUL NU TE VA AJUNGE!
Însă foarte mulţi dintre creştini au obiceiul să blesteme pe alţii la
mânie sau să se blesteme pe ei înşişi. Au unii obiceiul să cheme pe
vrăjmaşul diavol să-l ia pe cutare sau cutare atunci când se mânie; ei
fac la fel ca vrăjitorii care cheamă îngerii întunericului (diavolii) să le
îndeplinească voile lor şi nu cheamă niciodată pe Dumnezeu. 
CE
       MULT SE BUCURĂ VICLEANUL DIAVOL CÂND ÎL
POMENEŞTI LA MÂNIE, IAR RĂZBUNAREA PE CARE O
CERI DE LA EL, O SOCOTEŞTE O MARE CINSTE. 
Flutură din
coadă urâtul, când vede că tu la mânie nu-l treci cu vederea, ci îl
chemi în ajutor. Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte zicând:
„BINECUVÂNTAŢŞI NU BLESTEMAŢI“ (Romani 12:14)iar
Domnul Iisus Hristos ne învaţă nu numai să nu blestemăm pe nimeni,
ci chiar să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pe noi. Pentru a
înţelege mai bine cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu şi
ce urmări poate avea, amintim câteva întâmplări adevărate.
      Într-o zi, în Catedrala Sfântul Dumitru, a venit o doamnă
care plângea în hohote, ba chiar voia să-şi smulgă părul din
cap, şi mi-a spus: „- Părinte, părinte, vai de mine ce-am făcut!.
I-am spus să se liniştească şi să-mi spună ce a făcut!. - Părinte
de când era mică fetiţa mea, de câte ori mă supăra, nu aveam în
gură decât două vorbe: «Fir-ai a dracului !» şi «Arză-te-ar
focul !». Iată, ieri, exact când a împlinit 20 de ani, a murit arsă
de foc, din cauza gurii mele spurcate! Iată ce-am făcut, mi-am
dat fata diavolului, şi n-am să mi-o pot ierta toată viaţa!“.
La botezul copilului se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat,
în Hristos v-aţşi-mbrăcat. Aliluia“. Deci, dacă pe copilul nostru
l-am dat lui Hristos la botez, de ce i-l dăm satanei mai târziu
prin drăcuituri sau blesteme ??? Părinţii care drăcuie şi
blestemă pe copiii lor sunt nişte părinţi lipsiţi de dragostea
sfântă, ori nesocotiţi sau orbiţi de diavolul.
              Mama care drăcuieşte, Drăcuitul, blestematul
                Pe copii-i nenoroceşte, Izvorăsc din necuratul
                  Îi oferă celui rău, Şi au putere să omoare,
             Din mâna lui Dumnezeu. Pe tot omul, mic sau mare.
         La Mănăstirea Cernica au venit nişte părinţi cu copilul lor,
care era îndrăcit. Avea un diavol (sau mai mulţi) în el, care îl
ridicau de la pământ şi apoi îi dădeau drumul ca unei mingi.
Atunci a venit Părintele Argatu cu o cruce în mână, îmbrăcat în
veşminte, a pus crucea pe capul copilului (de vreo şapte anişori)
şi l-a întrebat pe diavolul din el: „Cine eşti tu?“. Şi diavolul i-a
răspuns cu o voce urâtă, ca un grohăit de porc: Sunt blestem
părintesc şi păcat strămoşesc!“

                  Mulţi copii aleşi, cuminţi       Pentru aceea uneori
                  Suferă pentru părinţi,             Intră dracu-n pruncuşori,
                 Căci de mici sunt drăcuiţi,       Mama plânge făr’ să ştie,
                 Blestemaţşi-afurisiţi.             De ce au epilepsie.

            Într-o comună, unei femei i s-a furat fânul din pod. Şi
atunci, la mânie, l-a blestemat pe acela care i-a furat fânul să
rămână fără mâna cu care l-a luat. Şi într-adevăr blestemul a
căzut. Dar pe cine? Chiar pe copilul ei care era strungar în
Caracal. Când a venit seara acasă nu mai avea palma de la
mâna dreaptă, fiindcă i-o tăiase strungul, şi i-a spus: „Mamă, te
rog să mă ierţi, eu ţi-am furat fânul din pod, pentru că n-am avut
bani de ţigări“. Copilul trăieşte şi astăzi, dar n-a reuşit să se mai
însoare fiind ciung, iar mama a rămas cu ticul de a-şi roade
unghiile de la mâini (de supărare că şi-a blestemat copilul).
Când înjuri, drăcui sau blestemi îţi înjunghii sufletul de
bunăvoie. Sfinte şi de neuitat sunt cuvintele care spun că:
„Rugăciunile părinţilor întăresc casa copiilor, iar blestemele lor
asupra copiilor trec şi prin piatră“.
Lângă târgul din Craiova, unei familii i s-au furat toate
găinile. Femeia s-a pornit cu blestem împotriva hoţului şi a zis:
„Îl blestem să rămână fără mâna aceea cu care mi-a luat mie
găinile“. Şi blestemul s-a prins, căci, numai după câteva zile,
hoţul, care locuia în apropiere, s-a urcat pe stâlpul de înaltă
tensiune care l-a aruncat la pământ şi a rămas fără mâna
dreaptă, exact până unde o băgase în coteţ.
Însă să vedem ce scrie în Biblie„A iubit blestemul, şi-i va
veni lui, nu a voit binecuvântarea care se va depărta de la
dânsul“ (Psalm 108)Aşa cum scrie în psalmul amintit, blestemul
s-a întors peste familie şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-a depărtat
de acea casă; ca dovadă, la numai trei săptămâni, soţul doamnei
care blestemase a murit (fără să fi fost bolnav vreodată).
Cutremurătoare este povestea spusă de un învăţător. Făcând o
plimbare prin mahalaua unui orăşel, unde se mutase de curând, a
întâlnit pe o străduţă, un copil, cam de vreo cinci anişori, într-o
cămăşuţă ruptă, murdar, slab şi necăjit. „Cum te cheamă pe tine
copilaş?“, l-a întrebat învăţătorul. „Diavolul !“ i-a răspuns copilul.
„Al cui eşti tu?“ „Al satanei!“, a zis el. „Dar unde stai tu, măi?“,
l-a întrebat iarăşi învăţătorul. „În iad !“Învăţătorul a rămas uimit
de răspunsurile copilaşului şi l-a urmărit să vadă unde intră, în ce
casă locuieşte. Aşa a aflat învăţătorul că mama copilului se certa
foarte des cu soţul ei, care era beţiv, şi-i zicea„Ce ai făcut,
satano, iar ai venit beat pe capul meu?!“ Omul îi răspundea soţiei
cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în
braţele mamei, dar ea îl alunga zicând„Fugi, diavole, nu mă mai
necăji şi tu, că sunt eu destul de amărâtă de când trăiesc în
acest iad“. Astfel de cuvinte a auzit copilul până atunci. Aşa a
învăţat el de la mama sa că pe el îl cheamă Diavolul, pe tatăl lui îl
cheamă Satana şi trăiesc în iad. Şi iată, din această istorioară se
poate vedea ce groaznice urmări are pentru un copil creşterea cea
rea, cu vorbe putrede, înjurături, drăcuieli şi alte blestemăţii ce le
aude în casa părintească. Oare, nu vor răspunde aceşti părinţi în faţa
Domnului pentru acest copil???
        La Sfânta Mănăstire Lainici a trăit acum 100 de ani un părinte
stareţ, pe nume Irodion Ionescu. A fost duhovnicul Sfântului
Calinic de la Cernica. Acum este canonizat şi Sfintele sale Moaşte
se află în Biserica Sfintei Mănăstiri Lainici. Pentru viaţa lui plină de
smerenie, l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înainte-vederii şi
multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.
Odată, o femeie i-a adus, după un mai vechi obicei, un vas cu lapte
de la capra ei. Cuviosul părinte i-a spus„Nu primesc laptele, că
nu este de la capra ta!- Ba da, părinte, de la capra mea este!!.
Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele când ai
dat capra diavolului, care acum nu mai este a ta, nu-ţi mai
aparţine, şi eu nu beau lapte de la capra satanei”. Femeia şi-a
mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai
drăcuit.
Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? El te aude şi vine
peste tine. Te-ai dat pe tine dracului, când te juri, din prostie, pe
diavolul, înseamnă că nu ştii ce putere are invocarea numelui lui. El
îţi zice„Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele tale, cuvintele
tale?“ Fă-ţi un inventar al cuvintelor şi drăcuielilor în care apare
cuvântul dracul. Curăţă-ţi sufletul de cuvintele astea rele şi du-te la
preotul duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate drăcuielile şi
cere iertare de la Dumnezeu.


                                      Ce vorbim?

       Într-un sat trăia odată un om care înjura la orice vorbă. Într-o
zi, omul a mers la pescuit. Un om cu frică de Dumnezeu, care îi
cunoştea năravul, trecea pe acolo. Bună ziua, ce faci aici? Ce
dracu să fac, prind peşte. Şi ce ai în vasul de lângă tine?
Râme pentru pescuit. Deoarece peştele nu-i prost să sară la
cârligul gol, trebuie să-l înşel cu ceva momeală-Vezi, dragul
meu, a zis omul cel cu frică de Dumnezeu, peştele este mai cu
minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, dar tu faci acest
lucru. Cum aşa? Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci în
cârligul diavolului, fără ca el să-ţi dea ceva. Cu drăcuiturile şi
cu înjurăturile tale nu câştigi nimic; diavolul te prinde fără nici
o momeală. În numele Domnului, te rog, nu mai drăcui, nu mai
înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău“.
Rana pricinuită de săgeată se cicatrizează, pădurea doborâtă de
secure creşte din nou, dar rana produsă de vorba urâtă şi rea nu se
mai vindecă în cele mai multe cazuri.

             Nu vă blestemaţi copiii, ci binecuvântaţi-i!

     Episcopul Ermoghen povesteşte cum un bărbat se purta rău cu
femeia lui. Când mama bărbatului şi-a mustrat fiul pentru urâta lui
purtare cu soţia sa, acesta a lovit-o pe mama lui cu multă sălbăticie.
Atunci nenorocita mamă a strigat„Doamne, blestemat să fie fiul
meu, şi în veac să nu aibă parte nici de binecuvântarea mea, nici
de a Ta!“ În aceeaşi zi fiul a căpătat un tremur cumplit în tot trupul,
nefiind în stare nici să-şi ducă la gură lingura cu mâncare. În cele din
urmă, mama şi-a mărturisit păcatul la preot, i-a părut rău, după
Spovedanie a primit Sfânta Împărtăşanie, ceea ce i-a mai uşurat
întrucâtva starea. La scurt timp după aceea mama a murit. Aşadar, să
ne temem de blestemul părintesc, căci cumplit lucru este blestemul
părinţilor. Să preţuim şi să căutăm binecuvântarea părinţilor, căci ea
ne va ajuta de-a lungul întregii vieţi.
Blestemul lui Noe asupra seminţiei lui Ham i-a urmărit de-a
lungul veacurilor pe nenorociţii hamiţi, pe când fiii lui Iacov au fost
binecuvântaţi toată viaţa lor. Tânăr fiind, Sfântul Serghie a cerut
binecuvântarea părinţilor lui ca să se facă monah. Părinţii erau însă
vârstnici şi l-au rugat pe fiul lor să aştepte până când vor muri ei şi
apoi să se tundă monah. Serghie s-a supus părinţilor lui şi a avut parte
de binecuvântare în toată viaţa lui, până la moarte.

              Iertarea ofenselor şi iubirea de vrăjmaşi

        ● „Trebuie să ne rugăşi pentru vrăjmaşi. Ei în cea mai
mare parte singuri nu-şi dau seama ce fac, ba ei mai sunt şi
binefăcătorii noştri. Prin atacurile lor ei ne întăresc în virtute, ne
smeresc duhul până la pământ, iar în ceruri ne împletesc cununi
paradisiace“ (Avva Isaia).
         ● „Oare nu ţi-e drag omul pe care l-ai ofensat şi te-a iertat cu
mărinimie? Fă şi tu asemenea, ca să afli dragoste şi de la
vrăjmaşii tăi“ (Prot. P. Socolov).
        ● „Dacă în casa voastră s-ar prăsi şarpele şi scorpia ce n-aţi
face ca să vă eliberaţi de ele? Dar ura şi duşmănia sunt mai rele
decât aceste animale şi cu toate acestea voi nu vreţi să vă curăţiţi
inima de ele, inima care e templul lui Dumnezeu“ (Fericitul
Augustin).
       ● „Cel ce păstrează în suflet pomenirea de rău este asemenea
celui care păstrează focul pe paie“ (Sfântul Efrem Sirul).

        ● „Dumnezeu ne-a poruncit vrăjmăşia, numai împotriva
şarpelui“ (Facerea 3:15), adică împotriva „diavolului ucigător de
suflete omeneşti“ (Sfântul Nil Athonitul).
        ● „Regina albinelor are ac, dar nu-l întrebuinţează în
vederea răzbunării. Dacă unele albine nu urmează exemplul
reginei, ele repede se căiesc de lipsa lor de judecată, pentru că
mor. Să audă aceasta creştinii care au porunca: «Nu întoarceţi
nimănui răul cu rău, ci biruieşte răul cu binele»“ (Sfântul Vasile
cel Mare).
      ● „Cu oamenii să te împaci, iar cu păcatele să te cerţi“ (Avva
Isaia).
       ● „Când ni se face bine, recunoştinţa cere să ne aducem
aminte de el, iar când ni se face rău, dragostea ne îndeamnă să-l
uităm“ (Sfântul Ambrozie al Mediolanului).
      ● „Vreţi să scăpaţi de vrăjmăşie? Iubiţi pe duşmanul vostru.
Aceasta este puterea dragostei“ (Fericitul Augustin).
      ● „Pentru ce urăşti omul care te-a ofensat? Nu el te-a jignit,
ci diavolul; nutreşte ură împotriva bolii, iar nu împotriva
bolnavului“ (Maica Singlitichia).
     ● „Unde nu este pace, acolo nu este Dumnezeu“ (Avva Isaia).
   Dacă citim în Noul Testament, versetul în care Sfântul Arhanghel
Mihail se certa cu diavolul pentru trupul Sfântului Prooroc Moise,
observăm că Sfântul Arhanghel n-a îndrăznit să rostească blestem
împotriva celui rău, care se împotrivea poruncii lui Dumnezeu, ci a zis
numai atât„Domnul să te certe pe tine, diavole!“ (Iuda 9)Iar
Domnul Iisus Hristos, în toată viaţa Lui pe pământ, niciodată n-a
blestemat pe cineva, deşi, toată viaţa a fost prigonit şi defăimat de
evrei. A blestemat numai smochinul neroditor, care închipuia
nerodirea neamului evreiesc. Cu aceasta a vrut să arate SFÂRŞITUL
LEGII VECHI, CARE N-A PUTUT ADUCE MÂNTUIREA.
„Vorbirea noastră - zice Sfântul Apostol Pavel să fie totdeauna
dreasă cu har, cu sare“ (Coloseni 4:6)Dar diavolul a sărit şi el
zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră, ca să vă
mai răcoriţi înjurând!...“
Un căruţaş spunea că nu poate să urce sacii în căruţă dacă nu
drăcuie şi înjură. Exact ca un altul care atunci când bătea cuie i se
îndoiau, dar cum începea să drăcuie şi să înjure, reuşea să bată
cuiele. Şi apoi zicea„Vezi, până n-am drăcuit n-am reuşit!“
Deci s-a folosit de ajutorul diavolesc, în loc să folosească pe cel
dumnezeiesc zicând„DOAMNE, AJUTĂ!“

                                         I e r t a r e a

        A ierta înseamnă indiscutabil şi a uita. În Creştinism, religia
iubiriiavem două mari porunciIUBIREA ŞI IERTAREA.
Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta, iar a ierta este egal cu a
uita (dacă nu uităm, iertarea este egală cu zero), însă lumea de astăzi
este cuprinsă de focul răzbunării, al lăcomiei, al desfrâului, al urii, al
invidiei... Dar noi să nu ne lăsă„duşi de val“ci SĂ LEGĂM
CÂINELE RĂZBUNĂRII CU LANŢUL IETĂRII, pentru că aşa
ne îndeamnă Sfânta Scriptură„DE NU VEŢI IERTA VOI, NICI
TATĂL VOSTRU CEL DIN CERURI NU VĂ VA IERTA
GREŞELILE VOASTRE“ (Marcu 11:26).
1. Însuşi Dumnezeu ne porunceşte iertarea, aşadar suntem
îndatoraţi să o facem. Dacă nu, ne împotrivim poruncii Lui: „Iertaţşi
vi se va ierta“ (Luca 6: 37).
                 2. Dumnezeu ne cere să nu ne răzbunăm pe fratele care ne-a
greşit, biruit fiind de neputinţa firii şi îndemnat de diavol: „Nu vă
răzbunaţi singuri iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu)...“
(Romani 12:19).
               3. S-ar putea ca cel ce a greşit să se căiască. Dumnezeu îl iartă,
iar noi rămânem cu răzbunarea şi cu păcatul de a nu-l fi iertat.
              4. De-ar greşi aproapele în toată ziua şi în tot ceasul tot am fi
datori să-l iertăm, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea
arătată faţă de noi.
Oricare ar fi greşeala aproapelui faţă
de noi, e ca o picătură în mare ori ca nimic
înaintea păcatelor pe care le-am săvârşit
noi faţă de Dumnezeu. Toţi suntem oameni,
oricine am fi: suntem păcătoşi, suntem
pământ şi cenuşă în faţa lui Dumnezeu, înaintea Căruia
întreaga lume este ca o picătură, iar noi suntem ca nimic.

            AŞADAR, CE MARE LUCRU ESTE DACĂ UN OM
                                     GREŞEŞTE ALTUI OM ŞI
              UN PĂCĂTOS IARTĂ GREŞELILE ALTUI PĂCĂTOS?

Cel ce nu-şi iartă aproapele află zăvorâtă uşa către primirea milei
lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. În Sfânta Evanghelie, robul
nemulţumitor şi viclean, căruia împăratul i-a iertat datoria de 10 000
de talanţi, n-a vrut să-i ierte tovarăşului său datoria de 100 de dinari.
Atunci, chemându-l, i-a zis împăratul său„Slugă vicleană, toată
datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare
ca şi tu să ai milă de cel împreună slujitor cu tine, precum şi eu
am avut milă de tine? Şi mâniindu-se, stăpânul lui l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până ce-şi va plăti toată datoria“ (Matei 18:32-34).
Să înţelegem din această pildă că greşelile cu care ne-a necăjit
aproapele trebuie socotite ca nimic faţă de păcatele cu care am mâniat
noi pe Dumnezeu. Dacă nu iertăm datornicului nostru mica lui datorie,
nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă datoria cea mare.
                Dacă dăm în judecată pe aproapele nostru,
                        ne va judeca şi Dumnezeu pe noi.
                 Dacă ne răzbunăm pe aproapele nostru,
                        se va răzbuna şi Dumnezeu pe noi.
          Cumplit lucru mai este a ne înverşuna împotriva aproapelui şi a-l
târî la judecatăSpune Sf. Ioan Gură de Aur„Nu este lucru mai
lipsit de primejdie decât a-ţi ierta vrăjmaşul şi nici lucru mai plin
de primejdie decât a te răzbuna pe el“. Răutatea este un păcat mare
şi de aceea tâlharilor, ucigaşilor, desfrânaţilor, vameşilor şi tuturor
păcătoşilor li se deschide „uşa milostivirii lui Dumnezeu“ care
rămâne în schimb închisă pentru cei stăpâniţi de răutate.
             5. Nici nu se poate ruga lui Dumnezeu cel ce nu iartă greşelile
aproapelui. Cum va zice „Tată! Iartă-ne nouă greşelile noastre
precum iertăşi noi greşiţilor noştri“ de vreme ce el nu iartă
greşiţilor săi? Îl roagă pe Dumnezeu cu buzele să-i ierte păcatele, iar
în inimă are dorinţa de răzbunare. Dumnezeu nu ascultă de cuvinte, ci
de inimă. Rugăciunea acestui om nu numai că nu este primită, dar „i
se socoate ca păcat“ (Psalm 108:6).
             6. Să nu uităm că Aman a fost spânzurat pe lemnul pe care-l
pregătise pentru nevinovatul Mardoheu (Estera 6:10). Şi apoi dacă
oamenii s-ar răzbuna unii pe alţii, obştea n-ar mai putea să dăinuiască,
fiindcă ne-am nimici între noi aşa cum se întâmplă în războaie„ Iar
dacă vă muşcaţi unii pe alţii şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi
între voi“ (Galateni 5:15).
Despre Sfântul Macarie din Egipt se spune în Vieţile Sfinţilor
că viaţa întreagă a plâns şi s-a tânguit pentru că furase o smochină
pe când era copil. De câte ori îşi aducea aminte de această
smochină plângea cu amar. Iar Sfântul Isaac Sirul ne sfătuieşte
aşa„Lasă-te prigonit, dar nu prigoni, lasă-te răstignit, dar nu
răstigni, lasă-te ocărât, dar nu ocărî, lasă-te defăimat, dar nu
defăima !“

ŞI ATUNCI, NOI, CUM PUTEM SĂ PĂCĂTUIM CU
ATÂTA UŞURINŢĂ BLESTEMÂND ŞI REFUZÂND SĂ
IERTĂM PE CINEVA ???

                                     Îl iert, dar nu-l uit

            Spunea cineva aşa„Sunt gata să-l iert părinte, ducă-se cu
Dumnezeu, dar de uitat nu pot uita ce mi-a făcut“. Însă iertarea
fără uitare nu face doi bani. La spovedanie, după mărturisirea
păcatelor, preotul îţi pune mâinile sub formă de cruce
pe cap şi zice„Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus
Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de
oameni, să te ierte pe tine fiule, şi să-ţi lase ţie toate
păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu
puterea care-mi este dată, te iert şi te dezleg de
toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh. Amin“. Cum ţi-ar fi să-l auzi atunci pe Hristos că
spune„N-ai decât să-l ierţi, Sfinţia ta, că Eu de uitat nu uit ce-a
păcătuit !!!“
                                   Frate, iartă-mă te rog!

             Aşa cum au greşit fraţii faţă de Iosif (Facerea 37:45), tot aşa
greşim şi noi faţă de semenii noştri. Ce-a făcut Iosif cu fraţii lui? I-a
iertat !!! Pe noi cine ne iartă? Mai întâi oamenii cărora le-am greşit,
cerându-le iertare, şi apoi ne iartă Dumnezeu. Haideţi să vedem ce
s-a întâmplat cu femeia prinsă în desfrâu: mai întâi au iertat-o
pârâşii şi apoi Domnul nostru Iisus Hristos care îi ziceFemeie,
unde sunt pârâşii tăi? Te-au iertat? Da, Doamne! Atunci te
iert şi eu! Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti“. Deci mai întâi
să ne iertăm noi, unul pe altul (care suntem de fapt doi bulgări de
pământ)şi apoi sigur ne va ierta şi Dumnezeu pe noi.
În timpul foametei, în 1947, în Basarabia trăiau doi fraţi, având
casele vecine, doar un gard îi despărţea. Fratele cel mare şi-a
vândut lucrurile din casă şi a cumpărat câţiva saci de grâu şi de
porumb. Pentru că se fura mult şi el era mereu plecat de-acasă, l-a
rugat pe fratele cel mic, să-l lase să-şi pună sacii în podul casei lui.
Zis şi făcut. La câteva zile, când a venit fratele cel mare să-şi ia o
parte din grâu şi din porumb să macine la moară, fratele cel mic i-a
spus„Să nu mai calci cu piciorul în curtea mea, mie nu mi-ai
dat nimic spre păstrare“.
De necaz, fratele cel mare l-a urmărit pe cel mic până a plecat
de-acasă, a sărit gardul, a spart uşa, s-a urcat în pod şşi-a luat grâul
şi porumbul înapoi. Dar, prin lucrarea diavolului, tocmai când să
sară gardul înapoi l-a surprins fratele cel mic, care l-a dat pe mâna
poliţiei şi astfel fratele cel mare a primit ani grei de puşcărie în
insula Sahalin. Când s-a întors de acolo, fratele cel mic tocmai era
pe moarte. S-a chinuit mult, dar cu toate rugăciunile preotului, nu-i
ieşea sufletul. Şi nu i-a ieşit sufletul până când nu a venit fratele cel
mare cu o lumânare în mână. Fratele cel mic, cu lacrimi în ochi, l-a
rugat„Frate, iartă-mă, te rog!“ Şi fratele cel mare i-a spus:
„Frate, eu te iert pentru tot ce mi-ai făcut şi Dumnezeu să te
ierte şi El“. Cum a zis aceste cuvinte, l-a iertat şi Dumnezeu şi
fratele cel mic şi-a dat sufletul în pace, spovedit şi împărtăşit.
Rudele l-au rugat pe fratele mai mare să aleagă din magazia
răposatului nişte scânduri mai bune pentru a-i face tronul. Când s-a
dus în magazie să aleagă scândurile, cele mai multe le-a recunoscut
că erau furate de la el. L-a iertat şi pentru păcatul acesta (postmortem).

                                                Vecinii

                    Un sătean a găsit în fâneaţa sa boul vecinului. L-a dus
numaidecât în ograda primăriei şi i-a strigat furios vecinului, care
era un om cu frică de Dumnezeu„Dacă mai intră în fâneaţa
mea, am să-ţi duc de atâtea ori boul în ograda primăriei până îl
vei plăti cu piele cu tot“. În cealaltă zi, omul cel cu frică de
Dumnezeu a găsit oile acelui vecin în holda sa. A dus oile în curtea
vecinului şi i-a zis cu blândeţe„Vecine dragăţi-am găsit oile în
holda mea; să ştii că de câte ori le voi găsi acolo, de atâtea ori ţi
le voi aduce acasă...“

                               Dromichete şi Lysimach

        Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creştineşti deosebit
de înalte, zice în Epistola către Romani, capitolul 12, versetul 20:
„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă îi este
sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de
foc pe capul lui“. Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc“?
Foarte simplu. Cât ar fi cineva de înrăit, atunci când îi faci bine, îl
pui pe gânduri, îi determini conştiinţa să-l mustre, să-l ardă, ca şi
cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe cap. Sfântul Grigorie
Teologul aşa tâlcuieşte„Cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului
înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre
bine“. Aşa au înţeles, iubiţi credincioşi,
înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar
înainte de a fi creştini. Ne este cunoscută istoria
lui Dromichete (vezi foto dreapta), conducător
geto-dac din jurul anului 370 î. Hr. Atacat de
Lysimach, stăpânitor al Traciei, Dromichete îl
face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat
duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi pe
capul lui: îl aşază la masă, pe el şi pe ai lui, servindu-le mâncare din
vase de aur. Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai
deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie extraordinară! Rezultatul? O
pace rapidă, urmată de o nuntăLysimach îi dă în căsătorie lui
Dromichete pe fiica sa! Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a
duşmăni este o faptă omenească, dar a ierta şi a iubi este ceva
dumnezeiesc. Talasie Libianul spune„Ura faţă de aproapele
este moartea sufletului“. Aşa se exprimă, în veacul de aur,
Sfântul Ioan Gură de Aur„Dacă tu iubeşti pe cel ce te
duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele şi
peste cei răşi peste cei buni“.

                Napoleon şi mama condamnatului la moarte

        O mamă a venit înaintea tronului lui Napoleon Bonaparte să
ceară iertare pentru fiul ei. Împăratul observând că
tânărul săvârşise fărădelegea nu o dată, ci de două
ori, i-a spus femeii că dreptatea cere pedeapsa cu
moartea. 
Eu nu cer dreptate“, a rostit femeia.
„Eu cer milă“. 
Însă fiul vostru nu merită milă“,
i-a răspuns împăratul Napoleon. 
Sire, a strigat
femeia, dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi milă, iar
eu cer doar milă!“ „
Foarte bine, a zis împăratul,
voi avea milă“. Şi aşa, mulţumită vorbelor şi stăruinţei unei mame
deznădăjduite, tânărul a fost iertat.

                                            Sfântul Modest

             În Sevastia erau doi soţi, Eusebie şTeodula, care s-au rugat
timp de patruzeci de ani să aibă copii. În cele din
urmă Teodula a născut un băiat căruia i-a pus
numele Modest (vezi icoana din dreapta). Părinţii
I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru acest dar
nepreţuit. Împăratul Maximilian a aflat că Eusebie
nu se închina idolilor, ci adevăratului Dumnezeu, şi
de aceea l-a dus la închisoare, unde a şi murit
împreună cu Teodula, ca mucenici ai lui Hristos.
Copilul avea doar cinci luni când părinţii săi au primit cununa
muceniciei şi a fost încredinţat unui om bogat să-l îngrijească. La
treisprezece ani, Modest a aflat că părinţii lui muriseră
mărturisindu-L pe Hristos şi a căutat un creştin, care era argintar.
Acesta l-a învăţat Biblia şi credinţa creştină, apoi l-a dus pe Modest
în Atena la un arhiereu care l-a botezat. La botez a apărut un stâlp
de foc care ajungea până la capul lui Modest. După Botez, Sfântul
Modest l-a vindecat pe fratele argintarului şi pe un îndrăcit.
Diavolul nu suporta să-l vadă pe Sfânt aducându-i pe oameni la
credinţă şi căuta să-l piardă.
Argintarul avea 4 copii şi în testament l-a trecut şi pe Modest.
La moartea sa, argintarul a lăsat cu limbă de moarte ca toţi copiii
săi să asculte de Modest, ca să se mântuiască. Dar copiii au prins
ură pe Modest din cauza averii, chiar dacă acesta renunţase la
partea lui, şi au mers în târg să-l vândă pe el. L-a cumpărat un om
necredincios care i-a făcut multe necazuri. Modest s-a rugat şi l-a
adus la credinţă pe stăpânul săşi l-a vindecat de o boală grea. Cu
stăpânul său a stat şapte ani, iar după moartea stăpânului, Sfântul
Modest s-a dus la Ierusalim, la Muntele Sinai unde a petrecut în
post şi în rugăciune. După moartea arhiepiscopului Ierusalimului, în
locul lui a fost ales Modest. El conducea turma lui Hristos. După un
timp, fiii argintarului s-au hotărât să viziteze Ierusalimul şi locurile
sfinte. Toţi vizitatorii trebuiau să treacă mai întâi pe la primărie şi
apoi să viziteze Ierusalimul. Fiii argintarului au făcut o vizită şi la
Arhiepiscopia Ierusalimului. Aici au fost primiţi de însuşi
Arhiepiscopul Modest cu toată dragostea. Sfântul Modest i-a
ospătat aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci.
Oapeţii nu l-au recunoscut pe Sfântul Modest, dar acesta i-a
recunoscut de prima dată. La plecarea celor patru oaspeţi, Sfântul
Modest i-a întrebatPe mine mă cunoaşteţi? Nu vă
cunoaştem, căci suntem prima oară în Ierusalim. De unde
sunteţi? Din cetatea Sevastia, i-au răspuns oaspeţii. Aveţi
tată?, i-a întrebat Sfântul. A murit cu mulţi ani în urmăi-a
răspuns cel mai mare dintre fraţi. Fraţi mai aveţi? Nu mai
avem, dar am avut un frate adoptiv pe care tata l-a trecut în
testament şi ne-a spus să ascultăm de el ca de un frate adevărat,
dar cred că tata era nebun. După ce a murit tata, am căutat să
scăpăm de el şi l-am vândut unui străin. Dacă l-aţi vedea, l-aţi
mai cunoaşte? i-a întrebat Sfântul. Nu, nu l-am mai cunoaşte,
căci au trecut 40 de ani de atunci. Vreţi să-l vedeţi? a întrebat
arhiepiscopul. Nu, pentru că era un nebun, era un nemernic, a
vrut să ne ia averea, spunea că face minuni, m-a vindecat şi pe
mine, dar era un netrebnic“, a răspuns unul dintre cei patru fraţi.
Atunci arhiepiscopul a început să le spună pe nume, chiar dacă ei
nu-i spuseseră numele lor. De unde ne cunoaşteţi?, l-au întrebat
uluiţi cei patru fraţi. Eu sunt fratele vostru adoptiv“. Când au
auzit fraţii au început să tremure, s-au îngălbenit la faţă, amuţiseră,
nu mai aveau cuvinte. Îşi aminteau acum de primirea deosebită pe
care le-o făcuse şi de cuvintele de ocară pe care le spuseseră la
adresa fratelui adoptiv.
Unul dintre ei l-a întrebatDe ce te-ai purtat atât de
frumos cu noi, în loc să te răzbuni, să ne dai pe mâna
judecătorilor? Atunci Sfântul Modest le-a spus- Cine este cu
Hristos îi iubeşte pe duşmani, îi binecuvântează pe cei ce-l
blestemă, face bine celor ce-i fac răşi se roagă pentru toţi să-L
cunoască pe Dumnezeu. Cine este cu Hristos nu urăşte pe
nimeni, nu duşmăneşte, nu se răzbună, ci îi iubeşte pe duşmani,
aşa cum v-am iubit eu pe dumneavoastră în cele trei zile cât aţi
stat la mine. Cine se răzbună este stăpânit de diavol şi acela nu
va avea viaţă veşnică, ci va avea parte de focul veşnic împreună
cu Satana pe care-l slujeşte. Cine este cu Hristos devine un om
bun“Şi atunci cei patru fraţi i-au spusVrem şi noi să devenim
oameni buni, ne primiţi, ne iertaţi? Da vă iert şi vă primesc cu
toată dragostea“Aşa au rămas prieteni cei patru fraţi cu fratele
adoptiv, de care au ascultat toată viaţşi s-au mântuit, împlinind
porunca tatălui lor„Dacă ascultaţi de Modest, vă veţi mântui“.
Sfântul Modest a murit la vârsta de nouă zeci şşapte de ani, după
ce a slujit ca arhiepiscop treizeci şi opt de ani.

                   O pildă din „Vechiul Testament“
                        despre iubirea vrăjmaşilor
      Biblia ne spune că împăratul Saul îl ura de moarte pe Psalmistul
David şi îl căuta în tot locul să-l omoare. De trei ori Domnul l-a adus
pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui. Odată, când
Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în
peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii săi. Noaptea, după
ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis„Iată, Domnul a dat pe
vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-l omorâm“. Însă David i-a oprit pe
oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară a început să
strige către Saul„Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele!
Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat...
Judece Domnul între mine şi tine... Răul vine de la cei răi, zice o
veche zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine.
Dumnezeu va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face
dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale“. Când a sfârşit David, Saul
a ridicat glasul şi a plâns şi i-a zis lui David„Tu eşti mai bun decât
mine, căci tu mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău“
(1 Regi 24:18).
Iată, aceasta este Evanghelia MântuitoruluiIubiţi pe cei ce vă
urăsc şi faceţi bine celor ce vă fac vouă ră(Luca 6:27)Cu această
Evanghelie încerca David să-l împace pe Saul şi să mântuiască un
suflet pierdut. Cu această Evanghelie, David l-a dezarmat şi l-a biruit
de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele„Tu eşti mai bun decât
mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău“. Aici stă şi
înţelesul vieţii noastre: să-i dezarmăşi să-i biruim cu Evanghelia pe
cei ce ne urăsc pe noi şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi cu
bunătatea sufletului nostru. Nimic nu lucrează mai puternic într-un
suflet decât cântecul iertării şi dragostea. Cu o mie de ani înaintea
Mântuitorului, David a trăit Evanghelia lui Hristos. Iar noi la aproape
două mii de ani după venirea lui Hristos, nu trăim această Evanghelie.
„Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai
poţi aştepta de la omul care, de dimineaţa până seara, nu mai
conteneşte cu blestemele ori cu sudălmile şi căruia nimic nu i-a
rămas neînjurat de la Dumnezeirea, Dumnezeul Dumnezeilor...
până la cruce, arhanghel, anafură, icoană, botez, parastas,
grijanie, biserică ... şi tot ce poate fi, între cele văzute şi nevăzute.
Nu cumva năravurile acestea atât de greţoase sunt şi ele de vină
pentru urgia care a căzut asupra noastră?“ Popoarele cu bună
creştere nu folosesc înjurăturile.
Cuviosul Marcu Ascetul zice„Fiind supuşi diferitelor ocări
din partea oamenilor, să ne bucurăm, nu pur şi simplu, nu fără
socotinţă, ci să ne bucurăm pe temeiul că găsim ocazia prielnică
pentru dobândirea iertării greşelilor noastre, iertându-l pe
aproapele“.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune„Nimic nu-L bucură pe
Dumnezeu ca omul care nu ţine minte răul“.
Porunca a treia din Decalog spune„Să nu iei numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert“Luăm numele Domnului în
deşert atunci când înjurăm, ne mâniem, blestemăm, batjocorim,
facem jurăminte mincinoase şi glume cu numele lui Dumnezeu şi
călcăm făgăduinţele făcute lui Dumnezeu.

                               Dumnezeu va răsplăti

             Un sărac s-a dus la un bogat pentru a cere de pomană o bucată
de pâine. Bogatul nu i-a dat nimic, dar, văzând că săracul nu pleca,
s-a înfuriat, a luat o piatră şi a aruncat-o după cerşetor. Acesta a luat
piatra şi a pus-o în traistă zicând„Voi purta cu mine piatra
aceasta, până când va sosi ceasul în care voi putea să o arunc şi
eu după acest om bogat“. A petrecut toată viaţa cu acea povară, cu
acea piatră în traistă şi cu dorinţa de răzbunare în inimă. În sfârşit, a
sosit şi momentul să o arunce. Bogatul, comiţând un delict, a fost
deposedat de toate bunurile sale şi dus la închisoare. În ziua aceea,
săracul se afla chiar pe scara închisorii. L-a văzut pe bogatul care
aruncase cu piatra în el. A plecat spre el, şi-a scos piatra din traistă
şi-a ridicat braţul să o arunce. Dar nu a avut curajul şi a lăsat-o să
cadă, spunându-şi„Săracul de el! Era bogat şi puternic, dar
acum îmi pare rău de el! Pentru ce am purtat atâta timp piatra
aceasta? Este drept că pentru nimic!“. Cum vom putea oare
învinge împotrivirile duşmanilor noştri? Nicicum altfel decât prin
renunţare, blândeţşi rugăciune. Adică renunţarea la toate, cu
excepţia credinţei şi curăţiei vieţii, a blândeţii şi a rugăciunii de
toată vremea.
Un frate a fost insultat de un prieten al său, dar cu toate
acestea, el a fost cel care s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace
cu el. Dar prietenul său nu a voit nici măcar să-i deschidă uşa, ci,
strigând la el dinăuntru , l-a alungat de lângă chilia lui. Fratele
atunci s-a dus şi a dezvăluit duhovnicului său acestea, iar
duhovnicul i-a zis„Cu adevărat tu te-ai dus să-ţi ceri iertare de
la el, chiar dacă, de fapt, el era vinovatul. Dar mergând tu pe
drum, în inima ta îl osândeai cu gândul şi îţi dădeai dreptate ţie.
Chiar dacă el este cel care a păcătuit împotriva ta, eu te
sfătuiesc să îţi dai seama că, de fapt, tu i-ai greşit lui, iar el este
nevinovat. Gândind aşa, mai mergi la el o dată“.
Aşa a făcut fratele. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Nici nu s-a
apropiat bine fratele de uşa chiliei prietenului său, că acesta a
deschis uşa larg, a alergat la el, l-a îmbrăţişat şi a făcut pace cu el.
                                     

                                         Iertarea

      Multe şi minunate sunt urmările iubirii: mila, prietenia, smerenia,
bunătatea, dar piatra de încercare rămâneiertarea. Să ierţi, dar nu pe
cel care te iubeşte şi te iartă pe tine, ci pe cel care te urăşte şi nu te
iartă, pe vrăjmaşul care-ţi caută moartea. Există motive suficiente
pentru aceasta, sau e ceva iluzoriu şi cu neputinţăSfânta Scriptură
dezvăluie o serie de motive ale iertării, pe care le înşirăm, după cum
urmează: Iert, pentru că am fost iertat de păcatul strămoşesc; iert,
pentru că am nevoie să fiu iertat de păcatul actual; iert, pentru ca să
contribui la zidirea morală a unei lumi noi, care nu se poate face pe
temelii de ură; iert, ca să pun capăt răului după îndreptarul„Nu te
lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!“ (Romani 12:21);
iert, pentru că iubesc, dar iubirea se revarsă ca trilurile privighetorii,
fără să ţină seamă de zborul din clipa următoare; iert, pentru
desăvârşire, fără nici o altă consideraţie, după cuvântul„Fiţi dar voi
desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri este
desăvârşit!“
Şi dacă sunt mai grele treptele prin care se rânduiesc motivele
iertării dezinteresate, sunt suficiente primele două motiveiertarea
păcatului strămoşesc şi a păcatului actual, pentru a scăpa de
sentinţa rostită de Mântuitorul împotriva slugii care n-a iertat pe
fratele său.

                 Decizie grea: Iertăm sau facem dreptate?

              „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
asemenea“ (Luca 6:31)Iată ceea ce toţi comentatorii Noului
Testament au numit Legea de aur a moralei creştine. După cum se
observă, cuvintele spuse mai înainte sunt foarte simple. Pot fi înţelese
de oricine. Nu este nevoie de licenţe, de doctorate şi nici măcar de
studii de teologie. Sunt pe măsura înţelegerii tuturor.
Toţştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască?
Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne
târască prin tribunale? Niciodată! Vrem să fim iubiţşi respectaţi.
Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii„Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19:19)De aceea a zis„Poruncă nouă
dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum V-am iubit şi Eu pe voi“
(Ioan 13:34)Dar de ce era porunca aceasta nouă? Era nouă fiindcă în
Vechiul Testament scrie„Să iubeşti pe aproapele tăşi să urăşti
pe vrăjmaşul tău“ (Matei 5:43)Mântuitorul face un pas mai departe
decât acest precept din Vechiul Testament, de fapt face un pas uriaş şi
zice„nu numai să iubiţi pe cei ce vă iubesc, dar să iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi
bine celor ce vă urăsc, şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc
şi vă prigonesc“ (Matei 5:44).
Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat şi că
ne pune la mare încercare. Teoretic o înţelegem şi chiar o admitem,
dar când e vorba de pus în practică ni se pare dacă nu imposibil, cel
puţin nedrept. Suntem puşi în faţa unuiORI ORI. Ori facem
precum ne porunceşte Iisus şi suntem creştini, ori nu facem şi nu
suntem creştini.
În Vechiul Testament se spune„Ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură
pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie, suflet pentru suflet“. Iată
ce anume a vrut Mântuitorul să îndrepteze, să instaleze porunca
iubirii în locul legii Talionului. Mulţi dintre noi sunt rămaşi la
nivelul legii Talionului din Vechiul Testament. Legea Talionului era
legea fundamentalăŞi poate că ea trebuie înţeleasă ca pozitivă la
vremea respectivă. Dar Mântuitorul ne cere un efort de autodepăşire.
Tocmai de aceea a venit El ca să ne ajute să încercăm această
autodepăşire. Chiar Dumnezeu pe care Îl descoperea Moise îndemna
la desăvârşire„Să-mi fiţi sfinţi“ (Levitic 20:26).


                     Cuvinte de duh despre iertare

 „Iertarea vrăjmaşului este semnul unui suflet mare, nu
slab“ (Prot. I. Tolmacev).
 „Iubeşte-ţi vrăjmaşii şi vei deveni prieten lui Dumnezeu“
(Sfântul Vasile cel Mare).
 „Cum spui «Doamne miluieşte», când tu însuţi nu ai
milă!“ (Avva Nil Athonitul).
 „Să nu uităm, creştinilor, să iertăm pe ceilalţi înainte de a
cere iertare de la Dumnezeu. Rugăciunea pomenitorului de rău
este tot una cu semănatul pe piatră“ (Sfântul Isaac Sirul).
Blestem şi iertare
21
 „Răul în nici un chip nu nimiceşte răul şi de aceea, dacă
cineva îţi face un rău, tu fă-i bine, pentru că binele nimiceşte răul“
(Avva Pimen).
 „Nu există în lume nimic mai vrednic de mirare decât
iubirea de vrăjmaşi“ (Fericitul Augustin).
 „David a obţinut o biruinţă mai mare când l-a cruţat pe
Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat“ (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
 „Dumnezeu ne-a dat două capacităţi, deopotrivă de
preţioase pentru slaba noastră inimă: să ne aducem aminte şi să
uităm“ (Graful Bludov).

                             Iubiţi credincioşi,

         Dacă nu cerem iertare celor cărora le-am greşit şi nu-i iertăm pe
cei care ne-au greşit, nu vom avea pace în sufletele noastre. Această
pace mult dorită în sufletele noastre are trei laturi: pacea cu noi înşine,
pacea cu cei dimprejur şi pacea cu Dumnezeu. Dacă oricare din aceste
laturi lipseşte, noi nu avem pacea sufletului. Trebuie ca imediat,
pentru necunoscuta clipă a morţii, să ne iertăm între noi. Iar când îţi va
veni în gând să te răzbuni asupra celor care te-au nedreptăţit, înalţă
mintea ta către Dealul Golgotei. Acolo vei vedea pe Domnul Iisus
Hristos răstignit în mijlocul a doi tâlhari şi rănit de la cap până la
picioare. Acolo vei vedea sângele curgând din răni, pe ucenicul cel
iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, stând alături şi pe Sfânta Maica Lui
cu inima zdrobită, tânguindu-se şi plângând. Acolo vei vedea fierea şi
oţetul. Deschide urechile sufletului tăşi ascultă chipul răzbunării
rostit de Hristos„DOAMNE, IARTĂ-LE LOR, CĂ NU ŞTIU CE
FAC !“ (Luca 23:34).
Omul dă „examene“ în greutăţşi în necazuri. Atunci se vede
dacă omul are dragoste creştină, dacă are puterea de a ierta din tot
sufletul. Să nu uitaţi că cel mai frumos „altar“ este sufletul omului
care a suferit necazuri, dar care-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
toate: bune şi rele, ştiute şi neştiute. Deci, trebuie să avem răbdare,
răbdare şi iar răbdare, şi când ni se pare că am terminat-o, o luăm din
nou de la capătrăbdare, răbdare, răbdare. Dar până când să avem
răbdare cu cei care ne greşesc? Până la uşa mormântului, pentru că
„Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Ioan 16:33).
Vrei să te laşi de blestemat, de drăcuit şi de înjurat? Foloseşte-ţi
genunchii! Îngenunchează şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu şi
vei reuşi!

                „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

       Până şi în chinurile morţii pe Sfânta Cruce, Iisus Hristos a căutat
să facă bine oamenilor. Fără a se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima
suflare le-a dat cea mai mare învăţătură pe care a primit-o vreodată
neamul omenescPărinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca
23:34)Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă!
Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovaţi ori nevinovaţi, chemau
oameni şi zei la răzbunare, iar cuvinte din acestea de răzbunare se mai
aud, din păcate şi astăzi, la multe popoare şi chiar şi la cele care-şi fac
semnul Sfintei Cruci. Hristos însă, dându-şi sufletul, i-a iertat pe
batjocoritorii, călăii şi chinuitoriii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte, le-a
găsit şi pogorământ„nu ştiu ce fac“, a spus.
De ce a rostit Domnul de pe Cruce această învăţătură? De ce, din
mulţimea uriaşă a învăţăturilor Sale, a ales-o tocmai pe aceasta? Fără
îndoială, pentru a fi pomenită şi împlinită. Domnul şi-a pecetluit
Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferinţă de pe Cruce,
măreaţă mai presus decât toate măreţiile pământului.
Mântuitorul şi-a început propovăduirea cu cuvântul pocăinţei şi a
sfârşit-o cu cel al iertării. Căinţa este sămânţa, iertarea este fructul,
sămânţa nu-i de folos dacă nu aduce roadă, căinţa nu-i de folos fără
iertare.
Ce-ar fi lumea fără iertare? Mama s-ar mai putea chema mamă
fără iertare? Fratele s-ar mai putea numi frate fără iertare? Prietenul,
prieten şi creştinul, creştin. „Fără iartă-mă!“, fără „te iert“, viaţa ar
fi de neîndurat. Toată înţelepciunea lumii n-ar fi în stare să pună
rânduială şi să facă pace între oameni dacă n-ar fi iertarea.
La ce-i foloseşte omului toată ştiinţa lumii dacă nu-i în stare să
ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l răneşte? La nimic.
La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă dacă nici un strop
nu-i mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic. Totul e în zadar.
Dacă am şti noi câte ni se iartă nouă în fiecare zi şi în fiecare
ceas, nu numai de către Dumnezeu, ci şi de către oameni, ne-am grăbi
să iertăşi noi altora. Sfântul Apostol Pavel l-a întrebat pe Mântuitor
de câte ori trebuie să ierte fratelui său care greşeşte„Oare până de
şapte ori?“ La aceasta, Mântuitorul i-a răspuns în chipul cel mai
grăitor„Nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci de ori
şapte“ (Matei 18:21-22)Din acest răspuns se vede prin comparaţie
deosebirea dintre om şi Dumnezeu! Credea Sfântul Apostol Petru că,
prin „până la şapte ori“ a atins culmile iertării. Dar Domnul l-a
îndreptat„până de şaptezeci de ori şapte“.


                           Uituc ca un butuc





        Oare ce să însemne aceste cuvinte, uituc ca un butuc? Dacă
vine stăpânul cu o secure şi loveşte un butuc el
nu va ţine minte aceste lovituri, nici faptul că l-a
crăpat folosindu-se de o pană şi un baros. Aşa
trebuie să fim şi noi, asemenea butucului adică
să uităm cu totul răul pe care ni-l fac alţii, cuvintele cu care ne
jignesc şi toate celelalteCând te-ajunge piatra urii / Veselă să-ţi
fie faţa / Numa-n pomul plin de roade / Arunc-oamenii cu piatra.
Cel care păstrează în sine ţinerea de minte a răului este asemenea
unuia care păstrează focul în paie.

                                   Suntem datori cu iertarea

    Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are
la îndemână aceste trei virtuţirăbdarea, iertarea şi rugăciunea.
Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la
ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii,
înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să
plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum
trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să
dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie
lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii
lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în
întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea
rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru
orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele
ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în
ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi
schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte.

                                  
                                      Ai drăcuit?

    Ai drăcuit? De ce i-ai folosit numele? Căci el te aude şi vine peste
tine. Te-ai dat pe tine, dracului, când te juri, din
prostie, pe diavolul? Nu ştii ce putere are numele lui!
El îţi zice: Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele
tale, cuvintele tale? Fă-ţi un inventar de cuvinte şi
drăcuielile în care apare dracul sau ai auzit pe altul.
Să vă curăţiţi sufletul de cuvintele astea rele şi te du
la duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate
drăcuielile şi cere iertare lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Boca).

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV