31 ianuarie 2013

Icoana Maicii Domnului “Şapte Săgeţi”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



“Inima omului a fost creată de Domnul ca o imensă bijuterie, destul de mare încît să-L cuprindă pe Dumnezeu. De aceea nimic din cele ale lumii nu ne poate mulţumi… De aceea sufletul omului e însetat de nemărginire… Dorinţa inimii este să alerge spre Hristos, după măsura Căruia inima a fost alcătuită.” (Sfîntul Nicolae Cabasila, “Despre viaţa în Hristos”)

Pornind de la dorinţa inimii omului în general, ajungem la o Icoană a Maicii Domnului, cu inima străpunsă de săgeţi. Din această cauză, unii teologi au presupus că este o Icoană de influenţă catolică, unde este cunoscut cultul “inimii Maicii Domnului”. În realitate, Icoana este legată de profeţia bătrînului Simeon, consemnată de Sfîntul Evanghelist Luca: “…şi prin sufletul tău va trece sabie” ““ Ev. Luca 2, 35. Profeţia se referea la momentul cînd Maica Domnului avea să cunoască suferinţa despărţirii de Fiul ei iubit, răstignit înaintea ochilor săi, pe Cruce.

Continuare…

TRISTEŢE (de Paraschiva Rădoi)


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Când tu şi eu şi el şi fiecare
La rugăciune ne plecăm, în gândul nostru,
Când cerem multe, dar puţin : „ Iertare!”
Vorbim cu Tatăl meu, cu-al tău sau cu al Nostru?!?

Iar dacă-i Tatăl Nostru – suntem fraţi, fireşte!
Fraţi de ţărână şi-ndumnezeire!
Acelaşi lut şi-aceeaşi taină ne uneşte:
Toţi din iubire-am fost lăsaţi, pentru iubire!

Dar noi, cu-a noastră veche cerbicie,
Ne desfiem, sinucigaş, de tot înaltul…
Deşi egali întru nimicnicie,
E unul mai ţărână decât altul !

Ne înălţăm, ieşim din ale firii,
Ieşim viclean de la frăţeasca cină,
Vrăjmaşi apoi, pârâm lipsa iubirii
Şi-ntotdeauna-i celălalt de vină!...

Când, lacomi de păcat, ca orice om,
Uitând că vine ultima strigare,
Luăm al vrajbei măr din vechiul pom -
Mai este vreo nădejde de iertare?!?

Când, viermănoşi şi colcăind de ură,
Ne credem drepţi şi vrem dreptatea noastră,
Când ne rugăm şi blestemăm cu-aceeaşi gură –
Cui trebuie îngenuncherea noastră?!?

30 ianuarie 2013

Năluciri si viclenii demonice.

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte.

Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.

Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21). "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini" (Sfântul Ioan Scărarul).

Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.

Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.

Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi suntem îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însivă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.

Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.

Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.

Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.

Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.

Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.

Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.

Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).

Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.

"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".

Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.

Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).


2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.

2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".

3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.

4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.

5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.
Sf Nicodim Aghioritul

28 ianuarie 2013

Cand ne simtim singuri in rugaciune


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Cand m-am plans parintelui duhovnic despre faptul ca ma simt singur in rugaciune, ca simt o greutate si, uneori, prefer sa citesc sau sa fac alt lucru mai placut, parintele mi-a spus: "Cine suntem noi, ca sa-L simtit pe Dumnezeu?" Atunci am inteles ca mandria si patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singuratate in rugaciune, iar smerenia si dragostea sunt acele care ne fac sa simtim prezenta lui Dumnezeu si odihna starii langa El, din care nu mai vrem sa iesim.

Precum printr-o sticla murdara nu trece lumina, ci numai caldura acesteia, tot asa, cu o minte murdara si imprastiata nu poate fi cunoscut in chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar si cea mai firava rugaciune a noastra este o urmare a caldurii Duhului Sfant, care trece prin invelisul nostru patimas, fara a ne da seama insa. "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8, 26).

Daca in sfinti lucrarea Duhului Sfant se face in chip simtit si vadit, in noi, cei pacatosi, aceasta lucrare se savarseste in chip ascuns, fara ca noi sa simtim. Astfel, inca fiind inrobiti de multe patimi, suntem datori sa ne rugam lui Dumnezeu, Maicii Domnului si sfintilor fara a pretinde raspunsuri directe ori vizibile de la acestia.

Cand vom inceta sa ne rugam pentru a mai primi raspunsuri rapide sau solutii minunate, ci din credinta curata (dezinteresata) si dragoste sincera de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simti singuri in rugaciune. Zicand cat mai des rugaciuni precum "Faca-se voia Ta!" si "Fie mie dupa cuvantul Tau!", vom avea o nadejde tot mai mare in Dumnezeu, care ne va darui odihna si linistea, indiferent de incercarile prin care trecem.

Nu este putin lucru a avea libertatea si darul lui Dumnezeu de a ingenunchea cat mai des inaintea sfintelor icoane si a ne ruga, asa cum putem, cu multumire si cu smerenie. Oricum ar fi rugaciunea noastra de peste zi, numai rugandu-ne vom invata sa ne rugam cat mai curat, fara imprastiere si cu o dragoste tot mai mare.

Parintele Emilian, fostul staret din Manastirea Simonos Petras, din Sfantul Munte Athos, vorbind tocmai despre aceasta aparenta stare de singuratate in rugaciune, spune: "Chiar daca obosesc la rugaciune, in infatisarea mea inaintea lui Dumnezeu, chiar daca nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca motai, sau nu inteleg, sau imi fug cuvintele rugaciunii, sau traiesc in mii de intunecimi, sunt sigur ca in aceasta nestiinta a mea, in orbecaiala mea, in acest intuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu ma aude, Dumnezeu ma vede, Dumnezeu este de fata. Sa nu voiesc eu sa ma desfatez de El. Sa vreau - ca sa zicem asa - sa Se desfateze Dumnezeu de mine. Sa vreau ca Dumnezeu sa Se bucure de mine."

Cand sufletul este smerit, acesta se vede pe sine nevrednic de orice dar dumnezeiesc, pe cand, atunci cand este mandru, el se manie cand nu este mangaiat de Dumnezeu, gandind ca Dumnezeu se comporta ca si cum nu ar vedea nevointele sale. Dar aceasta aparenta lipsa a lui Dumnezeu este tocmai un semn al iubirii Sale, care asteapta nerabdator ca sufletul sa se aprinda cu si mai multa dragoste fata de El, urand pacatele si smerindu-se intru toate neputintele sale.

Nici macar sfintilor, Dumnezeu nu se descoperea pe Sine usor, ci numai dupa multa crestere in smerenie si iubire. Astfel, la un moment dat, Sfantul Siluan Athonitul L-a intrebat pe Dumnezeu, zicand: "De ce diavolul nu ma lasa sa ma rog cu mintea curata?". Atunci, Domnul i-a raspuns: "Cei mandri sufera de la draci!" Acesta a fost singurul raspuns al lui Dumnezeu catre Sfantul Siluan, dupa 15 ani de rugaciune si nevointe.

Noi suntem cei care nu Il vedem si nu Il simtit prezent pe Dumnezeu in rugaciunile noastre, iar nu El, care este tot timpul langa noi, ne vede si ne simte. Intr-un cuvant despre rugaciune, parintele Rafail Noica, a spus: "Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos este aproape de noi. Dumnezeu nu a abandonat niciodata pe nimeni. Cei pierduti l-au parasit pe Domnul, dar El n-a parasit niciodata pe nimeni." Deci, chiar de am vrea, nu am putea fi singuri in rugaciune, indiferent de adormirea si imprastierea din sufletele noastre.

Numai smerenia si iubirea pot alunga senzatia de singuratate pe care, uneori, o simtim in starea de rugaciune. Smerenia ce se naste din adevarata cunoastere de sine nu chinuie si nu asupreste sufletul, ci il indeamna la pocainta si la recunostinta fata de Dumnezeu, care atat de mult il iubeste. Pentru aceasta, smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, ci un avant inflacarat spre lumina lui Dumnezeu.

Deci, sa nu voim noi sa ne desfatam de Dumnezeu, ci sa vrem sa Se desfateze Dumnezeu de noi. Sa vrem ca Dumnezeu sa Se bucure de noi, pentru a putea sa ne bucuram si noi de Dumnezeu... si inca vesnic.

Teodor Danalache

25 ianuarie 2013

IMNUL MAICII DOMNULUI DE LA GIURGENI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Preaslavita Ta icoană
Făcătoare de minuni,
Ce vindecă orice rană
Doar prin post şi rugăciuni

O cinstim cum se cuvine
Închinandu-ne pios,
Căci la ceas de rugăciune
Ne aduce mult folos...

Din străfundul de icoană
De multi ochi suntem priviţi,
Parc-ar vrea ca sa ne spună,
Nu va temeţi ,îndrazniţi...

Să aveţi cu toţi credinţă,
Către Fiul cel iubit,
Cel ce e de o fiinţă
Cu tatăl, nedesparţit...

Maică Sfantă-mpărăteasă
Vas ales de Dumnezeu,
De viaţa păcătoasă
Tu să ne fereşti mereu...

Să ne fii ancoră tare
Când naufragiem în larg
Să ne stai pe-a vieţii mare
Sus ca steagul pe catarg...

Să cădem cu pocăinţă
Şi din suflet să-ţi grăim
Dă-ne-n inima credinţă
Ca toţi sa ne mântuim!.

Poezie de:Pr. MARIAN BOCĂNESCU - HUŞI, Jud. Vaslui.

21 ianuarie 2013

TÂMPLARUL...

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte… Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”. Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece întru ale sale.
“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”
"OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ” (Isaac Newton)

20 ianuarie 2013

SFANTA MAICA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Ne-a trimis la tine Tatăl
Să deschizi a noastre minţi,
Să vindeci rănile noastre,
Doctor fără de arginţi!

Ne-ai primit cu bucurie,
Începând a ne hrăni,
Ca pe prunci, întâi cu lapte
Şi blând a ne sfătui.

Tu mustrai mereu păcatul,
Dar iubeai pe păcătos,
Pentru mântuirea noastră,
Drag ostaş al lui Hristos!

Ne-nvăţai să mergem dârz,
Dar smerit şi chibzuit,
Cu privirea aplecată,
Dar cu mintea-n infinit.

Neştiind ce-i alinarea,
Căci cu răul te luptai,
Ne-ai fost doctor, tată, frate,
Călăuzitor spre Rai.


Citeai gândurile noastre
Şi-i smereai pe farisei,
Învăţând credinţa dreaptă,
Nesmintită de atei.

Printre sfinţi şi printre îngeri
Tainic pacea ţi-ai găsit;
Bucură-te, fii în veci
Pe pământ şi-n cer mărit!

Vino-n ajutorul nostru
Calea să-ţi urmăm cu zel,
Iartă-ne şi ne-ocroteşte,
Sfânt Părinte Gabriel!

Şi să afle-ntreaga lume:
Tu eşti viu, tu n-ai murit,
Căci trăieşti în mii de inimi
Pentru care te-ai jertfit!

Te rugăm, Preasfântă Maică:
Fii cu dânsul şi cu noi,
Miluieşte-ne, Stăpână,
În ispite şi nevoi!


ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ