DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

29 iunie 2013

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE LUMÂNARE, CANDELĂ ŞI MÂNTUIRE



DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI                                         DESPRE
         LUMÂNARE, CANDELĂ ŞI MÂNTUIRE


Motto: „Şfeşnicul íl va aprinde Aaron şi fii lui, de seara până dimineaţa, ínaintea Domnului. Aceasta este lege veşnică pentru fiii lui Israel din neam ín neam (Ieşirea 27:21).
                                                                         Preot Ioan
Ce este lumânarea?
Lumânarea este un obiect de cult, făcută dintr-un fitil
(fir de bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se 
toarnă ceară topită; prin răcire aceasta se solidifică şi susţine fitilul care, arzând, topeşte încet ceara din jurul lui şi dă o lumină mică, strălucitoare. Aceste lumânări se aprind în Biserică, pentru vii şi pentru morţi. Pentru anumite ceremonii religioase şi Sfinte Taine (Botez, Cununie) se folosesc lumânări mari din stearină şi ceară; înainte de apariţia electricităţii, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind puse în sfeşnice sau candelabre.
Ce semnificaţie are lumânarea?
Lumânarea este un simbol şi o jertfă. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa oricărui creştin ortodox.  Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos. Lumânarea este o jertfă pentru o cumpăram cu bani.  
Aşadar să nu uitaţi: lumânarea este doar UN SIMBOL şi o JERTFǍ şi nimic mai mult. Spun asta pentru că ín zona Olteniei oamenii spun că acela care a apucat lumânare aprinsă când a murit merge ín lumina lui Dumnezeu, adică s-a mântuit. NU ESTE ADEVARAT !!! Pentru a ne mântui sufletele trebuie să fim spovediţi şi ímpărtăşiti cel puţin ín cele patru posturi mari ale anului: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun. Degeaba a apucat cineva lumânare aprinsă dacă nu s-a ímpăcat cu Dumnezeu prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Chiar dacă apucă 5000 de lumânari aprinse, tot la osânda veşnică merge… Lumânarea n-a botezat pe nimeni, lumânarea n-a cununat pe nimeni, lumânarea nu iartă păcatele nimănui şi nu dă viaţă veşnică. Aceste Sfinte Taine le săvârşeşte Iisus Hristos prin preot ín Duhul Sfânt.
Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos. Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos. La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi pe toată viaţa. Lumânarea care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, sau după ce a murit, arată ce-i dorim noi ce ne rugăm pentru el: ca sufletul lui să fie aşezat in lumina lui Hristos şi nu ín negura iadului. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Împărtăşania, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumânarea şi lumina în general
În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme.
Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam“
(Levitic 30:8). Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul său: «Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit“» (Levitic 24:1-2).
În vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea Sfintelor Moaşte, ş.a.m.d.
Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană“ (Berdiaev). Lumina lumânărilor ca şi mireasma tămâiei este  expresia  credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul folcloric Moartea lui Fulger. Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo:
                    Cu făclioara pe unde treci                  
                     În noaptea negrului pustiu                  
                     Credinţa-n zilele de-apoi
                     Dai zare negrelor poteci                       
                     Pe-un drum de veci...                            
                     E singura tărie-n noi...“
Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină“ (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi al necredinţei: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi“ (Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit“ (Isaia 60:1). Mântuitorul Însuşi se numeşte pe Sine lumină: „Eu, Lumină  am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12:46).
Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ ce poartă o lumină mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat şi Dumnezeu adevărat). Sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Cele cu şapte lumânări închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.
Sfântul Simeon al Tesalonicului arată semnificaţia luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie tăria cerului şi planetele“. Sfeşnicele cu o lumânare se aprind la Proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe şi la Sfânta Liturghie. În dreptul icoanelor împărăteşti, pe soleie, stau sfeşnicele mari împărăteşti în care ard una sau mai multe lumânări, în timpul Liturghiei.

Ce simbolizeaza lumânarea aprinsă?
Lumânarea aprinsă exprimă credinţa neabătută în Hristos a creştinului care se împărtăşeşte. Cât este de adevărată flacăra care arde real! Înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte şi acum s-a înfiinţat. Flacăra lumânării reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăşi şi iarăşi, prin Sfânta Împărtăşanie. Trebuie să înţelegem că este nevoie să ţinem şi lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că Îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până în clipa de faţă şi acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă.  Dacă ne împărtăşim mergem cu lumânarea aprinsă, pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Aşa se întâmplă şi cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul dragostei lui.
 Rostul lumânării este să ardă... omul trebuie să se roage...
Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să  lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă. O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti , dar eşti mort“ (Apocalipsa 3:1). El nu se roagă pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.
Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă, ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.
O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine. Sfinţii Părinţi se rugau  pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şI şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune. Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm să murim ca o lumânare! Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: Nu uitaţi de rugăciune!“

Candela
Numele de candelă vine din limba greacă - Kandila sau din slavonă - Kanudilo, care înseamnă lampă veghetoare.  În afară de lumânări în Sfintele Biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi lumânările. Candelele sunt aprinse în altar şi în interiorul Bisericii. Deasupra Sfântului Chivot de pe 
Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit, în cinstea ei, o lumină din candela ce este suspendată, de obicei, de Crucea ce străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candela este un obiect de cult folosit în Sfânta Biserică pentru a lumina în faţa unei icoane, unde este suspendată sau aşezată pe un suport fixat  pe rama icoanei; suportul are forma unui pahar din metal, marmură sau ceramică, ce poate fi încrustat şi în care se pune un pahar de sticlă care conţine untdelemn. La suprafaţa untdelemnului se pune o feştilă care se aprinde şi care arde până se consumă tot uleiul din pahar. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire a sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în Biserică cât şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la capătâiul morţilor.
                          Iubiţi credincioşi,
Acum ştim ce este lumânarea şi ce este candela: sunt un simbol şi o jertfă. Simbol pentru că simbolizează lumina pe care o dorim atât în viaţă şi mai ales după moarte şi jertfă pentru că dăm bani pe ele. Atunci când aprindem lumânarea sau candela pentru a ne ruga, în zilele obişnuite sau în sărbătorile religioase, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Copil fiind, bunicuţa mea mă îndemna mereu să ţin candela aprinsă cât mai mult posibil pentru că oamenii şi casa în care arde o candelă sunt păziţi de un înger al lui Dumnezeu.
Însă, din lipsă de cunoştinţe religioase unii oameni exagerează în ceea ce priveşte împortanţa lumânării sau a candelei. La un cabinet medical s-a prezentat o pacientă care s-a îmbolnăvit de inimă (hipertensiune, adică i-a crescut tensiunea foarte mult) numai de frică să nu moară cumva fără lumânare. Grija dumneaei nu era să nu moară nespovedită şi neîmpărtăşită ci ca nu cumva să moară fără lumânare aprinsă. În unele zone ale ţării noastre, mulţi cred în mod greşit că un om care nu s-a rugat, n-a postit, n-a mers Duminica la Biserică, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, va fi mântuit dacă va muri cu lumânarea aprinsă. Lumânarea nu mântuieşte pe nimeni. Mântuitorul lumii este Iisus Hristos. Prin urmare, când cineva este pe moarte trebuie să alergăm pentru a aduce mai întâi preotul şi apoi să aprindem lumânarea. Sfinţii mucenici, Sfinţii martiri când au pătimit murind pentru credinţa în Hristos nu aveau lumânare aprinsă şi s-au mântuit. De aceea ori de câte ori ne rugăm să aprindem o lumânare sau o candelă şi să zicem pe lângă celelalte rugăciuni şi pe aceasta: Sfintilor, rugati-va lui Dumnezeu si pentru noi, pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin !
          Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Preot Miron Mihăilescu, Iubind ca Dumnezeu, Editura Cristiana, 2004; Mănăstirea Diaconeşti, Povestiri, Editura Sophia, 2004; Preot profesor Dr. Ene Branişte, Profesor Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001.

În cadrul cultului lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice. La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeavă, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi din evrei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele în cultul creştin.  
„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ (Matei 25:1). „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele“ (Psalm 118:105).
Când se arde candela, în faţa Sfintelor icoane, îngerul candelei, înger păzitor care stă mereu în casă cât
arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul pleacă din această lume materială. Stă deci atâtea zile cât ai ars candela în casa ta, pe care o păzeşte şi o ocroteşte de orice rău, iar când sufletul tău va pleca dincolo, tot atâtea zile te plimbi prin Rai şi ai să te îndulceşti de acele bunătăţi, chiar dacă tu nu ai reuşit să te mântuieşti cât ai trăit pe pământ, şi numai după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la icoanele din casa ta pe pământ, numai atunci te duci la locul rânduit de Dumnezeu după faptele tale din viaţă.
Când ai aprins şi ai ars mereu candela la icoane, 24 de ore în şir, îngerul candelei îţi aduce şi sădeşte în grădina ta care o face în Rai, ca răsplată pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi cu credinţă, îţi aduce o floare din care s-a făcut uleiul sau un pom dacă era ulei de măslin. Iată cum ţi-ai pregătit grădina ta în ceruri încă fiind tu în viaţă şi pe pământ.
Dacă ai aprins candela şi ai plecat de acasă şi între timp candela s-a stins, primul lucru pe care îl faci, spălându-te mai întâi pe mâini, este s-o aprinzi. Îngerul nu mai pleacă, iar dacă te iei cu alte treburi şi neglijezi aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai după ce tu o aprinzi din nou.
Dacă tu ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă, chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări, adică se întâmplă, cu voia lui Dumnezeu, să mori pe drumuri sau în altă parte decât în casa ta şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare, cu lumina candelei te însoţeşte îngerul pe drumul de dincolo, se socoteşte deci că ai lumânare aprinsă şi nu mori în întuneric. Când aprinzi candela sau adaugi ulei, adu-ţi aminte de turcul acela care aprinde în fiecare zi candela la icoana Sfântului Nicolae (icoana o luase dintr-o Biserică creştină pe care o jufuiseră semenii săi după căderea Constantinopolului) şi de minunea ce i s-a făcut cu prinderea hoţului ce îi prădase casa în lipsa sa. Este bine să dai de pomană, pentru mântuirea sufletului tău candele. Dumnezeu şi Maicuţa Domnului să vă aibă sub Sfântul Acoperământ. (Din sfaturile părintelui Nicolas, Mănăstirea Marea Meteora, Grecia).

         De ce aprindem candela înaintea icoanelor
În primul rând deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela ne aminteşte de  lumina cu care Hristos  luminează sufletele noastre.
În al doilea rând – pentru a ne reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12:36; Luca 16: 8).
În al treilea rând – pentru a ne mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).
În al patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire cerească  poate dărui.
În al cincilea rând – pentru ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei bineplăcuţii ai Săi. 
În al şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.
În al şaptelea rând – pentru a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar  împodobi cu toate virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. 

În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3). Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică  înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).

           Candela Bisericii arde pentru toţi!

            
                            

Fie ca Lumina lui Hristos să  strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina unei singure candele!!

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV